Sir Terry Pratchett, "The Fifth Elephant" (1999)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

În luna mai 2022, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar a unui roman de Sir Terry Pratchett intitulat The Fifth Elephant (editura Corgi Books, grupul editorial Transworld Publishers, Londra, 2000), cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby. De parcurs, l-am parcurs mai întâi în 2003, apoi l-am reluat, ceva mai recent, la finalul lunii martie și începutul lunii aprilie 2022, într-o mică vacanță.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

The Fifth Elephant este al douăzeci și patrulea roman din seria Lumea-disc. Tematic, se înscrie în subseria despre Paza Orașului, iar acțiunea sa e plasată, din punctul de vedere al cronologiei interne, după evenimentele din Jingo.

De această dată, Angua pleacă în țara ei natală, Uberwald, ca să trateze personal niște probleme cu familia ei de vârcolaci, iar căpitanul Carrot demisionează din Paza Orașului și o urmează.

În paralel, patricianul Havelock Vetinari îl trimite pe Samuel Vimes (care, între timp, a fost ridicat la rangul de duce) într-o misiune diplomatică în Uberwald, unde acesta din urmă pleacă însoțit de soția sa, Lady Sybil, dar și de subordonați precum piticuța Cheery Littlebottom și căpcăunul Detritus. Iar misiunea, care ține în principal de încoronarea unui nou rege al piticilor, e complicată de furtul unei pâini piticești sacre și de înlocuirea ei cu un substitut preparat în Ankh-Morpork.

Colac peste pupăză, misiunea de a gestiona Paza Orașului îi revine, temporar, sergentului Fred Colon, care arde corespondența, încurcă contabilitatea și se poartă așa urât cu subalternii, încât îi determină să se sindicalizeze și să intre în grevă.

În Uberwald, lucrurile se agravează rapid, chiar dacă Sam Vimes și asociații îl salvează pe viitorul rege de la o tentativă de asasinat, iar Wolfgang și alți licantropi din clanul lui par hotărâți să intervină brutal în politica internă și să instituie un regim de teroare. Din fericire, Sam Vimes, cu tenacitatea lui proverbială, cu puțin ajutor din partea vampirei reformate Lady Margolotta, cu sprijinul subalternilor săi, ba chiar și cu ajutorul câinelui vorbitor Gaspode, intervine și restabilește echilibrul socio-politic.

Cumva, The Fifth Elephant este însoțitorul firesc al romanului precedent din seria Lumea-disc, Carpe Jugulum, în care, după cum vă amintiți, Granny Weatherwax și prietenele ei vrăjitoare se confruntă cu un clan de vampiri veniți din Uberwald în Lancre. O temă recurentă în romanele medii și târzii ale lui Sir Terry Pratchett este relația dintre ceea ce e legal, ceea ce este moral și ceea ce este etic - căci rareori cele trei sunt perfect aliniate. Iar, dacă Granny Weatherwax reprezintă o autoritate morală pe Lumea-disc, comandantul Samuel Vimes e o autoritate etică.

Astfel, ancheta pe care o desfășoară protagonistul dezvăluie că licantropii din Uberwald ar dori să se reașeze în vârful piramidei sociale, iar ceilalți localnici, fie ei vampiri, pitici sau oameni, să reprezinte o sursă de hrană. Or, principiul lui Sam Vimes este că, indiferent de tradiții sau de antipatiile personale, toți membrii societății pot avea o contribuție constructivă, iar, prin asta, câștigă respectul celorlalți. Și, în repetate rânduri, de-a lungul romanului, Sam Vimes vorbește și acționează, adesea riscându-și sănătatea și viața, pentru a apăra acest principiu.

Firește, lecția de etică este îndulcită, pe de o parte, de numeroasele scene de urmărire, evadare și confruntare, iar, pe de altă parte, de parodiile abil strecurate în text, cu o puzderie de trimiteri intertextuale la Inelul nibelungilor, la Trei surori, la Livada cu vișini și la Unchiul Vania - ba chiar și la Al cincilea element.

Pe ansamblu, chiar dacă The Fifth Elephant este departe de a fi cel mai amuzant roman din seria Lumea-disc, se numără probabil printre cele mai profunde și mai relevante. Ca și Carpe Jugulum, în subtext, volumul aduce un avertisment împotriva pericolului instituirii unei societăți totalitare de către privilegiați care se cred supraoameni. Totodată, romanul pledează pentru salvgardarea drepturilor și libertăților cetățenești. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Asta, cumva, a dus destul de firesc la tema centrală a următorului volum din seria Lumea-disc, The Truth. Însă, despre acela, vom discuta în detaliu cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Cory Doctorow, "Red Team Blues" (2023)

Imagine preluată de pe situl Macmillan.com

Pe 25 aprilie 2023, unul dintre autorii mei preferați, domnul Cory Doctorow, a publicat cel mai recent roman al său, intitulat Red Team Blues (editura Tor Books, New York, 2023). O săptămână mai târziu, în prima decadă a lunii mai, am parcurs acest roman în trei zile.

Și iată ce am aflat:

 

Protagonistul-narator, Martin Hench, are șaizeci și șapte de ani și călătorește cu un autocar care, cândva, fusese vehiculul de turneu al unei trupe rock. Un vechi prieten, Danny Lazer, îl invită la locuința lui din Palo Alto și îi cere ajutorul pentru recuperarea unui laptop furat în care se află cheile de acces la registrele unei criptomonede, Trustlesscoin. În cazul în care aceste chei de acces ajung la cine nu trebuie, Danny Lazer riscă să își piardă vasta avere de 1,2 miliarde de dolari, care e camuflată în investiții și conturi offshore.

Martin acceptă misiunea, contra unui comision de 25% din averea lui Danny Lazer. Prin investigații online, apoi pe teren, le ia urma celor care furaseră laptopul, însă constată că aceștia, refugiați într-o zonă împădurită și prea puțin circulată, fuseseră găsiți de agenții unor forțe oculte, torturați și uciși.

Protagonistul recuperează discret laptopul, după care alertează autoritățile și îi predă laptopul păgubașului (care îl distruge rapid), apoi ia contact cu o firmă de avocatură, condusă de Ira Hermann, pentru transferul comisionului (sub formă de acțiuni și proprietăți) și pentru gestionarea acestuia.

Din păcate, Danny Lazer piere în somn, iar Martin Hench, după ce participă la înmormântarea vechiului său prieten (și îi consolează tânăra văduvă), supraviețuiește unui accident auto care, la o investigație mai atentă, se dovedește a fi fost consecința unui sabotaj. Căci o grupare de miliardari, Zeta, în colaborare cu o clică azeră, a aflat despre cheile de acces la registrele criptomonedei și dorește să le obțină, după care să îl ucidă pe protagonist.

Martin caută să aibă un profil mai discret, semnalându-le în același timp azerilor, prin intermediul unui refugiat ungur, Sebo Szarka (un consultant pentru spălare de bani), că nu deține cheile de acces. Un agent al Departamentului pentru Securitate Domestică, Waterman Bates, îl interceptează pe protagonist și îl convinge să stea câteva zile într-o casă conspirativă, în timp ce i se aranjează plecarea în străinătate, ca să-și poată trăi pe ascuns restul vieții.

Din păcate, intervin agenți ai Trezoreriei și îl trimit pe agentul Bates în altă misiune, iar Martin evadează din casa conspirativă, trăiește o vreme printre boschetarii din San Francisco, apoi într-o zonă rurală, într-un cort, și investighează online cine erau membrii grupării Zeta și cum erau organizați, după care cauzează un conflict între câteva grupuri oculte, în urma căruia mai multe personaje-cheie sunt asasinate.

În cele din urmă, protagonistul își completează declarația de avere (ocazie cu care Fiscul află despre locuri offshore în care erau ascunse averile ilicite ale clienților doamnei Hermann) și cimentează relația pe care o începuse cu o femeie între două vârste, Ruth Schwartzburg - iar autocarul, care îi servise protagonistului drept locuință vreme de mai mulți ani, le este donat unor persoane fără locuință care îl ajutaseră la greu.

Romanul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu lista bibliografică a autorului și cu o notă biografică a domnului Cory Doctorow.

 

Prima surpriză referitoare la Red Team Blues a fost că autorul, cunoscut mai ales pentru romane postcyberpunk, precum Makers, și pentru romane young adult, ca Little Brother, s-a aventurat, de această dată, pe tărâmul literaturii polițiste și al romanelor techno-thriller.

Astfel, prima parte a romanului, cu ancheta pentru recuperarea unui obiect furat, amintește, în privința convenției literare, de Șoimul maltez al lui Dashiell Hammett, a doua parte, cu declanșarea conflictului între grupuri rivale, evocă Red Harvest  de același autor, iar, în ceea ce privește punctul de vedere și stilul narativ, Red Team Blues amintește de romanele lui Raymond Chandler care îl au ca protagonist-narator pe detectivul particular Philip Marlowe.

Tot în această convenție a literaturii de consum se înscrie și maniera în care e scris romanul - concis, clar, cu un limbaj destul de accesibil, cu un ritm alert și cu frecvente răsturnări de situație. Desele elemente descriptive, de peisaje urbane și rurale sau de interioare, sunt evocative, dar foarte atent dozate, ca să nu încetinească, cumva, ritmul acțiunii.

Am apreciat și caracterizarea personajelor, prin înfățișare, prin discurs și prin acțiune - căci, în frumoasa tradiție a romanului polițist dur, Red Team Blues reprezintă o frescă socială a lumii din Bay Area, adusă în secolul al XXI-lea și punctată, ici-colo, cu aluzii acide la adresa unor magnați din Silicon Valley.

Nu în ultimul rând, ar mai fi aspectul educativ al cărții, căci Red Team Blues conține o mulțime de referiri la criptografie, criptomonede, companii start-up, fuziuni, achiziții, spălare de bani, conturi off-shore, tehnologia blockchain și așa mai departe. Protagonistul, care are patru decenii de experiență în domeniul investigațiilor contabile, explică succint destule dintre aceste noțiuni, iar cititorul mediu rămâne, după lectură, cu impresia că a fost martor la versiunea pentru intelectuali a unui film din seria John Wick - fără cascadorii, coregrafie și pirotehnie, însă cu imaginea clară a unei societăți paralele care operează chiar sub nasul nostru.

Dincolo de toate astea (și de umorul protagonistului, atent individualizat, ca să nu pară doar o pastișă a lui Raymond Chandler), Red Team Blues conține însă o satiră acerbă a societății capitalismului de supraveghere, în care, aparent, unii superbogați fac evaziune fiscală cum respiră, iar o mulțime de alți membri ai societății se afundă în sărăcie și, în unele cazuri, ajung pe drumuri. Periplul protagonistului, care observă, cu ochi de reporter, aspecte relevante ale societății americane contemporane, este cu atât mai de impact cu cât autorul se abține de la a-l folosi pe Martin Hench ca să țină discursuri moralizatoare. Iar cititorilor nu le rămâne decât să tragă propriile concluzii.

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră, fără rezerve, romanul Red Team Blues, iar eu am început să aștept, de pe acum, al doilea roman despre Martin Hench, volum care urmează să fie lansat în luna aprilie a anului 2024.

Până atunci, aș face însă bine să revăd câteva cărți de nonficțiune ale domnului Cory Doctorow, pe care le-am parcurs în anii precedenți. Despre acelea, rămâne să vă relatez pe larg, cu alte ocazii, tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Andrew Keen, "How to Fix the Future" (2018)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La jumătatea lunii mai 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune a domnului Andrew Keen intitulată How to Fix the Future - Staying Human in the Digital Age (editura Atlantic Books, Londra, 2019). De parcurs, am parcurs acest volum la jumătatea lunii iunie 2020.

Și iată ce am aflat:

 

Autorul, după ce publicase mai multe lucrări în care evidenția aspecte negative ale Internetului, a decis, de această dată, să scrie o lucrare în care să privească spre viitor cu mai mult optimism. (Poate de aceea lucrarea începe cu un citat din Utopia de Sir Thomas More.)

"Prefața - Un Internet al oamenilor" arată de ce este necesar ca oamenii să coopereze pentru a construi împreună un viitor mai bun.

"Introducerea - Am mai trecut pe aici" trasează o paralelă între Revoluția Industrială din secolul al XIX-lea și Revoluția Informațională din ultimii cincizeci de ani.

"Capitolul I - Legea lui More" abordează subiecte precum pierderea intimității (semnalată de Edward Snowden), Legea lui Moore, impresia că trecem simultan printr-o perioadă utopică și printr-o epocă distopică (impresie pe care au avut-o și oamenii din Europa secolului al XVI-lea, spre exemplu), precum și ceea ce domnul Keen numește "Legea lui More" - datoria de a transforma lumea într-un loc mai bun. Spre final, autorul relatează despre un interviu cu Stephen Wolfram, directorul general al unei companii care creează limbaje pentru inteligența artificială.

"Capitolul al II-lea - Cinci unelte pentru repararea viitorului" aduce în discuție ideile domnului John Borthwick, întemeietor și director general al companiei Betaworks:

• Platforme tehnologice deschise
• Regulamente antitrust
• Proiectare responsabilă, orientată către oameni
• Păstrarea spațiilor publice
• Un nou sistem de securitate socială.

Și aici se trasează paralele cu probleme ale societății industriale, semnalate, spre exemplu, înManifestul comunist (1848) de către Karl Marx și Friedrcih Engels și rezolvate, treptat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Aplicarea ideilor de mai sus ar necesita, în viziunea domnului Borthwick, o multitudine de factori, precum regularizarea prin lege, implicare inventatorilor și inovatorilor, modificarea comportamentului consumatorilor, participarea societății civile și reinventarea educației.

"Capitolul al III-lea - Ce e stricat" începe cu un interviu cu Jaan Tallinn, realizat în capitala Estoniei, în care se exprimă temeri privind preluarea controlului societății mondiale, în cel mult o jumătate de veac, de către inteligențe artificiale. De asemenea, alte personalități intervievate arată o nostalgie pentru viitorul imaginat în anii 1980 - 1990 - căci, de două decenii încoace, Internetul s-a îndreptat într-o direcție greșită. Sunt recute în revistă efectele Internetului asupra cinematografiei, televiziunii și presei tipărite, precum și concentrarea informațiilor, averii și puterii în Silicon Valley.

"Capitolul al IV-lea - Utopia: un studiu de caz (cartea întâi)" readuce în discuție Estonia, o națiune care are ambiția să fie Elveția epocii informaționale și care își educă școlarii în acest sens. De asemenea, în Estonia au fost redefinite atât actele de identitate, cât și relațiile dintre cetățeni și administrația de stat. Conform fostului președinte Toomas Hendrik Ilves, o funcție esențială a administrației de stat ar fi să împiedice coruperea datelor referitoare la cetățeni. Aceasta marchează un contrast cu atitudinea unor sisteme totalitare contemporane, bazate pe dezinformare. Din fericire, alte țări, inclusiv India, caută să adopte și să adapteze modelul de identitate numerică eston.

"Capitolul al V-lea - Utopia: un studiu de caz (cartea a doua)"tratează, în schimb, despre Singapore - unde, în ultimii ani, administrația de stat a amplasat componentele unui sistem de supraveghere inteligent. Pe teren, autorul se întreabă dacă sistemul acesta reprezintă o soluție pentru societatea globală a viitorului - sau o problemă. De asemenea, proiectul Smart Nation din Singapore contrastează cu viziunea din Silicon Valley, care evită să implice administrația de stat, dar și cu sistemul de credite sociale din China, care servește pentru a înăspri controlul Partidului Comunist asupra populației.

"Capitolul al VI-lea- Regularizarea" prezintă eforturile doamnei Margrethe Vestager, comisar UE pentru concurență, de a împiedica megacorporații precum Google să instituie un cvasimonopol asupra Internetului, apoi activități similare, din Silicon Valley, ale domnului Gary Reback, care a condus, în anii 1990, o campanie împotriva tendințelor monopoliste de la Microsoft. Politicieni ca Bernie Sanders și antreprenori ca Steve Case (AOL) susțin ideea că un al treilea val de inovații tehnologice poate să apară dacă administrația de stat asigură un mediu concurențial echitabil pentru companiile mari și mici deopotrivă. De asemenea, în Uniunea Europeană, s-au făcut eforturi pentru creșterea responsabilității siturilor de socializare în privința conținutului postat de către utilizatori și pentru protejarea vieții private a cetățenilor.

"Cepitolul al VII-lea - Inovația concurențială" tratează despre conferințe și inițiative germane pentru un Internet mai curat - inclusiv Adblock Plus și Cliqz. Modelul curent, bazat pe supravegherea utilizatorilor, ar putea să dispară în viitor ca urmare a unui nou val de inovații.

"Capitolul al VIII-lea - Responsabilitatea socială" prezintă inițiative etice ale profesorului Huw Price de la Universitatea Cambridge, proiecte filantropice din Silicon Valley, apoi contrastează viziunea victoriană a lui Carnegie, conform căreia bogătașii ar trebui să își investească averile pentru ameliorarea societății, cu proiectele utopice ale unor magnați contemporani precum Jeff Bezos. La final, autorul prezintă dezvoltarea recentă a unor inițiative în Oakland (prin grija lui Mitch și Freada Kapor) pentru a contrabalansa influența exercitată local de către corporațiile din Silicon Valley.

"Capitolul al IX-lea - Opțiuni pentru muncitori și pentru consumatori" aduce în discuție proteste ale muzicienilor și ale studiourilor de film cu privire la legislația laxă care le permite unor companii de înaltă tehnologie precum YouTube și Facebook să tolereze, fără drepturi de autor, postarea de către terțe părți a unor videoclipuri muzicale și filme artistice. Alți artiști, precum muzicianul David Lowery, au inițiat acțiuni în instanță și au încurajat sisteme de microplăți online între fani și creatorii de conținut. Spre finalul capitolului, se discută protestele și acțiunile corporațiilor care nu au angajați, ci contractori (precum Uber) și potențialele efecte asupra forței de muncă aduse de automatizare (precum apariția automobilelor autonome).

"Capitolul al X-lea - Educația" prezintă necesitatea unui venit universal de bază în cazul în care automatizarea ar duce la șomaj pe scară largă, respectiv nevoia de a reforma sistemul de învățământ. Nicholas Carr și Esther Wojcicki arată la ce sunt buni oamenii și cum copiii pot fi educați pentru a face față provocărilor prezentului. Autorul dă detalii și despre sistemul de învățământ modern din Singapore, despre răspunsul tipic din Silicon Valley pentru reforma învățământului (mai multă tehnologie) și despre popularitatea crescândă a școlilor alternative Waldorf și Montessori.

"Concluzia: Copiii noștri" pune în perspectivă principalele chestiuni tratate în capitolele cărții și arată că generația copiilor noștri are șansa de a transforma societatea.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu note de final și cu un index alfabetic.

 

Am apreciat lucrarea domnului Andrew Keen pentru relevanța subiectului tratat, pentru atitudinea pragmatică de a prezenta ceea ce se poate face teoretic și ceea ce se face practic pentru ameliorarea societății, respectiv munca de teren depusă de către autor (deplasări în S.U.A. și în alte țări, interviuri, participări la conferințe și așa mai departe).

De asemenea, am apreciat stilul accesibil în care e scrisă cartea, buna împărțire în capitole și subcapitole, precum și aparatul critic atașat, care sporește utilitatea lucrării.

Ca urmare, voi păstra în colecție How to Fix the Future, întrucât intenționez să o recitesc la un moment dat. (dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Și, cum lectura acestei cărți s-a dovedit informativă și educativă, am mai parcurs câteva lucrări pe teme similare. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm în detaliu cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Carpe Jugulum" (1998)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Din câte îmi amintesc, prima dată am avut ocazia să citesc al douăzeci și treilea volum din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, Carpe Jugulum (editura Corgi Books, Londra, 1999) prin 2000 sau 2001, mulțumită bunului meu prieten Liviu Moldovan. Apoi, în luna mai 2002, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat și eu un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby.

A doua oară, am audiat Carpe Jugulum de pe tableta de lectură în a doua decadă a lunii martie 2022. Surprinzător, mi-a plăcut chiar mai mult decât prima dată.

Să vă spun și dumneavoastră de ce:

 

Romanul se încadrează în subseria despre vrăjitoare, iar acțiunea e plasată, cronologic, după evenimentele din Maskerade. În Lancre, după ce Magrat i-a dăruit regelui Verence o fiică, regatul se pregătește de ceremonia în care copila să fie recunoscută și numită, iar ursitoarele să îi prezică viitorul. Din păcate, vrăjitoarea Esmeralda Weatherwax nu sosește la ceremonie (cu toate că era așteptată) pentru că invitația aurită fusese furată de niște coțofene... iar regatul e invadat de vampiri.

Urmează o luptă pe mai multe fronturi, dusă de Nanny Ogg, Magrat și Agnes, pe de o parte, de regele Verence și scoțiduși, pe de altă parte, de Hodgesaargh, șoimarul, respectiv de Granny Weatherwax, care, de această dată, găsește un aliat improbabil într-un preot omnian.

Ordinea este restabilită, paradoxal, de către un vampir de modă veche, bătrânul conte Magpyr, pe care nu îl deranjează să fie ucis periodic de către localnici, căci revine din morți de fiecare dată, cu ajutorul credinciosului său servitor, Igor.

Ca de obicei, Sir Terry Pratchett construiește un roman cu multiple paliere de lectură. Astfel, dincolo de intriga propriu-zisă, care e de domeniul comediei, regăsim o parodie a romanului Dracula de Bram Stoker, cu trimiteri punctuale la Frankenstein de Marry Shelley, dar și la filmele de groază britanice în care excelau, odinioară, Sir Christopher Lee și Peter Cushing.

Pe un alt palier, însă, Carpe Jugulum este un avertisment împotriva instituirii sistemelor totalitare. Căci o generație (relativ) mai tânără de vampiri își folosește forța de seducție pentru a determina oamenii să îi accepte și să li se supună de bunăvoie. Iar autorul, printr-unul dintre personajele sale feminine cele mai importante, ne face să ne întrebăm dacă e de preferat răul căruia învățăm să ne împotrivim sau cel pe care îl acceptăm și cu care sfârșim prin a colabora.

Alți scriitori poate că s-ar fi mulțumit să satirizeze subcultura goth (iar autorul face și asta, cu precizie chirurgicală și cu mână de maestru). Dar Sir Terry Pratchett realizează mai mult decât atât - ne face să ne punem întrebări în privința societății în care trăim, a celor cărora le acordăm puterea, a direcției în care ne îndreptăm și a viitorului în care alegem să ne petrecem restul vieții.

Pe scurt, Carpe Jugulum își amuză cititorii, dar îi și face să gândească. În mod subtil, și vă rog să mă iertați dacă vi se pare că folosesc un cuvânt prea greu, îi educă. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Ca urmare, bănuiesc că, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, am să citesc Carpe Jugulum și a treia oară. Căci, deși Moartea a fost dintotdeauna personajul meu preferat din Lumea-disc, Granny Weatherwax se situează pe locul al doilea la o distanță infimă. Și nici Nanny Ogg nu e prea departe... 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)