Kevin Roose, "Futureproof" (2021)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

În prima decadă a lunii aprilie 2021, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o ediție cartonată a unui volum de nonficțiune de Kevin Roose intitulat Futureproof - 9 Rules for Humans in the Age of Automation (editura John Murray, grupul editorial Hachette UK, Londra, 2021). De parcurs, l-am parcurs într-o zi de la jumătatea lunii mai 2021.

Și iată ce am aflat:

Autorul, domnul Kevin Roose, este jurnalist la The New York Times, gazdă de emisiuni podcast și coproducător al serialului TV de documentare Real Future.

"Introducerea" începe cu o anecdotă privitoare la o companie din domeniul inteligenței artificiale al cărei scop neoficial este  automatizarea activității șefilor de nivel mediu și concedierea acestora. Autorul arată apoi că, în ultimii ani, trei tendințe au devenit vizibile în domeniul IA: faptul că dezvoltarea acestei tehnologii nu creează mai multe locuri de muncă decât distruge, discrepanța dintre ceea ce s-a promis în domeniul IA și ceea ce s-a realizat, respectiv conștientizarea de către conducătorii firmelor high-tech a faptului că implementarea inteligenței artificiale va nimici milioane de locuri de muncă, iar mulți dintre ei chiar asta doresc. Apoi, Kevin Roose arată cum s-a documentat în privința acestui subiect și cum pandemia COVID-19 a accelerat tendința spre automatizare. În opinia sa, atât viziunea optimistă a unui progres neabătut, cât și cea pesimistă, a unor mașinării care înrobesc omenirea, sunt prea orientate spre viitorul îndepărtat și nu țin cont de faptul că evoluția IA din prezent depinde de deciziile unor oameni. De asemenea, autorul arată care e subiectul cărții, care e structura și care e obiectivul - respectiv, cum să găsim loc pentru oameni într-o societate din ce în ce mai controlată și dirijată de către algoritmi.

Partea întâi, "Mașinăriile", tratează în principal despre robotică, inteligență artificială și automatizare. Astfel, capitolul întâi, "Nașterea unui suboptimist", prezintă companii care caută să înlocuiască angajații a căror funcție e să servească drept punte între aplicații. Aparent, directorii acestui gen de companie oferă patru tipuri de declarații: 1. "Am mai trecut prin asta și a ieșit bine." 2. "Inteligențele artificiale ne vor ameliora locurile de muncă, fiindcă vor face activitățile plictisitoare în locul nostru." 3. "Oamenii și IA-urile vor colabora în loc să concureze." 4. "IA-urile nu vor cauza șomaj pe scară largă, întrucât vor apărea noi locuri de muncă pe care, în prezent, nici măcar nu ni le putem imagina." Autorul, în schimb, manifestă un suboptimism rezervat și demontează, una câte una, cele patru declarații precedente.

Capitolul al doilea, "Mitul locului de muncă imun la roboți", arată că, în diverse sectoare de activitate, oamenii își închipuie că locul lor de muncă nu poate fi automatizat, după care trece în revistă numeroase alte sectoare de activitate care, în ultimele două secole, au fost automatizate. Iar lista ocupațiilor puse în pericol de automatizare în prezent este impresionantă.

Capitolul al treilea, "Cum ne înlocuiesc de fapt mașinăriile", demontează viziunea populară conform căreia un robot înlocuiește o persoană la locul de muncă și arată cum, în urma automatizării unor activități, scade nevoia de personal. Între altele, companii mici, moderne, ajung să facă lucruri similare cu companii mari, dar vechi. Modul de îndeplinire al sarcinilor de serviciu se schimbă. Pe scurt, mașinăriile ne afectează viața în moduri care, inițial, sunt greu de prevăzut.

Capitolul al patrulea, "Directorul algoritmic", prezintă un studiu de caz din domeniul relațiilor cu clienții, în care funcția de șef de echipă a fost automatizată, după care ridică întrebări privitoare la schimbarea atmosferei la locul de muncă în noile condiții.

Capitolul al cincilea, "Feriți-vă de boții plictisitori", tratează despre efectele utilizării algoritmilor în administrația de stat la nivel local și regional în S.U.A., respectiv în activitățile de birou ale corporațiilor. Uneori, apar erori de proporții și, aproape întotdeauna, sunt eliminate locuri de muncă. Pentru că, din păcate, asemenea tehnologii moderne distrug unele posturi fără să creeze altele.

Partea a doua, "Regulile", propune principii după care activitatea umană să fie ajustată pentru a rezista pericolelor iscate de automatizare. Regula întâi este să fim surprinzători, sociabili și rar întâlniți. Autorul prezintă studiul de caz al lui William Lovett care, în Anglia, în anii 1840, s-a reconvertit profesional pentru că Revoluția Industrială îi făcuse inutilă calificarea de funier pe care o avea. Apoi, arată cum el însuși s-a reconvertit profesional după ce ramura lui profesională de reporter de bursă a fost năpădită de algoritmi. Iar oamenii au șanse în zone de activitate unde inteligențele artificiale sunt, deocamdată, slab pregătite - în activități cu un grad ridicat de impredictabilitate, în interacțiuni cu publicul unde componenta emoțională joacă un rol important și în domenii unde combinația de aptitudini necesară e neobișnuită, iar candidații sunt rari. Domnul Roose prezintă și câteva studii de caz relevante.

Regula a doua este să rezistăm tendinței create de mașinării. Autorul trage semnalul de alarmă în privința comportamentelor umane repetitive care par să fie influențate de algoritmi, apoi prezintă istoria dezvoltării primului sistem de sortare a mesageriei electronice la Xerox PARC și răspândirea motoarelor de recomandare, iar, ulterior, a ceea ce Christian Sandvig numește "personalizare coruptă". Domnul Roose recomandă câteva căi simple pentru evitarea influenței algoritmilor - inclusiv o oră pe zi fără ecrane. Căci, în cele din urmă, recomandările (fie că le întâlnim pe Facebook, pe Amazon sau pe Netflix) nu ne lărgesc întotdeauna orizontul, ci, în cele din urmă, ni-l îngustează.

Regula a treia este să ne retrogradăm dispozitivele. Autorul relatează cum, în 2006, a devenit dependent de telefonul mobil inteligent și ne sfătuiește, pentru binele nostru, să îi limităm telefonului tendința de a ne acapara tot timpul. Apoi, domnul Roose arată cum a învățat să reducă timpul petrecut pe telefon și cum și-a sporit calitatea vieții prin lecturi, plimbări, gătit și activități semnificative și productive. Iar relațiile sale de familie s-au ameliorat la rândul lor.

Regula a patra este să lăsăm amprente. Autorul prezintă cazul lui Mitsuru Kawai, care, în cadrul companiei Toyota, prin preocupare continuă pentru meșteșug, a urcat, de-a lungul deceniilor, de la postul de ucenic la cel de director. Apoi, domnul Roose respinge ideea autoimpusă a muncii până la epuizare și subliniază că e preferabil să accentuăm ceva specific uman - meșteșugul - în loc să concurăm cu mașinăriile. Căci semenii noștri, în calitate de clienți sau consumatori, au adesea tendința să acorde mai multă valoare produselor sau serviciilor create de oameni decât celor create de roboți sau de algoritmi. Iar autorul oferă studii de caz relevante în acest sens.

Regula a cincea este să nu fim un capăt de linie. Domnul Roose prezintă un caz din 2018, în care Google a făcut demonstrația unei secretare virtuale, Duplex, capabilă să poarte conversații, să inițieze apeluri telefonice și să facă rezervări. Apoi, autorul arată cazuri (inclusiv al său, uneori) în care oamenii sunt angajați ca puncte-terminus, capete de linie, punți între două programe care, deocamdată, sunt incapabile să comunice unul cu altul. Opinia sa argumentată este că, mai ales în condiții de telemuncă, angajații trebuie să scoată în evidență latura umană, de neînlocuit a activității lor - sau să își facă un plan de reconversie profesională. Pentru că istoria ne arată că punctele-terminus rareori sunt păstrate pe termen lung...

Regula a șasea ne sfătuiește să tratăm inteligențele artificiale ca pe o armată de cimpanzei, iar studiul de caz cu care începe capitolul este tragicomic - o afacere cu tricouri imprimate pe bază de algoritmi a luat-o razna în 2013 din cauza absenței filtrelor de vocabular. Autorul dă exemple în care superautomatizarea a dus la consecințe păguboase, iar încrederea excesivă a cadrelor de conducere în algoritmi s-a dovedit neîntemeiată. Domnul Roose ne sfătuiește să fim responsabili, vigilenți și să semnalăm neregulile - căci, când lucrurile merg pe un drum greșit, nu algoritmii, ci oamenii care au luat deciziile sunt trași la răspundere.

Regula a șaptea ne povățuiește să construim rețele mași și plase mici. Domnul Roose prezintă cazul orășelului Waterloo din Ontario, care și-a revenit după colapsul principalului angajator local grație unei combinații de factori - rețele naționale și mici contacte locale de sprijin reciproc. Se discută apoi necesitatea ca schimbările sociale cauzate de automatizare să fie tratate atât la scară mare, națională, cât și la scară mică, locală - iar unele exemple istorice alese de autor sunt relevante.

Regula a opta ne îndeamnă să învățăm științele umaniste din epoca mașinăriilor. Autorul menționează aptitudini care merită cultivate, precum păstrarea atenției, evaluarea publicului și a interlocutorilor, capacitatea de a ne odihni, discernământul numeric, etica analogică și evlauarea consecințelor.

Regula a noua ne sfătuiește să îi înarmăm pe răzvrătiți. Domnul Roose ne oferă două exemple din Epoca Industrială - Henry David Thoreau, care a predicat întoarcerea la natură, și Sarah Bagley, care s-a ocupat de sindicalizarea lucrătorilor. Autorul pledează pentru susținerea celor care reclamă transparență și respectarea standardelor etice din partea instituțiilor publice și private și pentru sprijinirea acestor persoane cu unelte, cu date și cu solidaritate morală. Domnul Roose oferă numeroase exemple elocvente din prezent și ne amintește că vom participa la crearea viitorului.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu un apendice care ne face sugestii utile cum să planificăm izolarea împotriva pericolelor aduse de viitor, cu o listă de propuneri de lectură și cu ample note de final.

Pe ansamblu, lucrarea domnului Roose (din care, dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici) m-a pus pe gânduri - căci automatizaarea ne este adusă de către factori de decizie care au la dispoziție vaste resurse financiare, tehnologice, mediatice și umane, în vreme ce mijloacele de rezistență propuse, deși numeroase, par destul de firave și ineficiente prin comparație. (Cu alte cuvinte, confruntarea e tare inegală.)

În pofida faptului că Futureproof e o carte foarte bine documentată, ingenios organizată, temeinic susținută cu exemple judicios alese și scrisă într-un stil clar, accesibil și agreabil, în urma lecturii am ajuns la concluzia că apărarea cea mai bună împotriva pierderii locului de muncă este să nu te mai afli în câmpul muncii. La urma urmei, dacă ești pensionar, nu mai au cum să te concedieze.

Din păcate, dacă, pe vremea când m-am angajat prima oară, orizontul de așteptare era pensionarea la cincizeci și cinci de ani pentru femei, respectiv la șaizeci de ani pentru bărbați, de câteva luni încoace legiuitorii noștri au început să vânture propuneri legislative pentru pensionare "voluntară" la șaptezeci de ani. Poate nu îmi amintesc destul de clar, însă, printre metodele recomandate de Kevin Roose ca să ne izolăm împotriva efectelor negative ale viitorului, parcă nu figura munca până la adânci bătrâneți...

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)   

Mark Hodder, "The Curious Case of the Clockwork Man" (2011)

Imagine preluată de pe situl LWCurrey.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat The Curious Case of the Clockwork Man (editura Snowbooks, Londra, 2017). De parcurs, am reușit să îl parcurg abia în a doua decadă a lunii martie 2022. (Probabil ați remarcat deja că citesc cam puțin și cam încet...)

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului este plasată în 1862, la un an după evenimentele din The Strange Affair of Spring-Heeled Jack, într-o istorie alternativă unde regina Victoria a fost asasinată în 1840, iar prințul-consort Albert a fost încoronat rege al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei în locul ei.

De această dată, protagoniștii Sir Richard Francis Burton și Algernon Charles Swinburne investighează cazul unui aristocrat dispărut, Sir Roger Tichborne, a cărui identitate (cu moșia, conacul și averea aferente) este revendicată de impostorul Arthur Orton, un simplu măcelar. Cazul e complicat de influența unor misterioase diamante negre, tăiate dintr-un meteorit ale cărui fragmente ajunseseră în America de Sud, în Africa Centrală și în Indochina, iar, în final, duce la răzmerițe în Londra și la o stranie invazie de zombi.

Și de această dată, Sir Richard Burton, ajutat de poetul Swinburne, de un majordom mecanic și de forțele de poliție, izbutește să descopere sursa tulburărilor, să o neutralizeze și să restabilească ordinea.

Acest al doilea roman steampunk din seria Burton și Swinburne reușește, oricât de improbabil ar părea, să fie mai inventiv și mai captivant decât primul.

Astfel, mijloacele de transport includ girocoptere acționate cu aburi, miriapozi gigantici retroutilați, precum și scarabei uriași porecliți... Folk's Wagon. Decorul urban cuprinde crabi mecanici care adună gunoaiele, dar și cai colosali care tractează vehiculele omnibus, cabaline mecanice și nelipsita ceață londoneză. Personajele secundare sunt inventatorul Charles Babbage, sora medicală Florence Nightingale, filosoful Herbert Spencer și Madame Helena Blavatski, precum și nelipsitul vânzător de ziare Oscar Wilde. Trimiterile intertextuale au, între altele, o versiune albertiană a invaziei vegetale din Ziua trifidelor, o transpunere britanică a Omului cu masca de fier și o viziune steampunk asupra ohitopterelor din Dune. Iar umorul englezesc abundă, incluzând o scenă burlescă la care participă poteul Swinburne și politicianul Gladstone, o încăierare unde, în loc de arme, personajele folosesc ustensile de bucătărie și cărți de bucate, respectiv cea mai ridicol de politicoasă invazie de zombi din câte s-au scris vreodată.

De asemenea, ar merita amintit că titlurile de capitole sunt imprimate cu litere cursive, victoriene, iar multe dintre ele sunt urmate de citate apocrife sau autentice atribuite unora dintre personaje, de facsimile ale unor scrisori din acea istorie alternativă sau de reclame la produse tehnologice sau eugenice care de care mai năstrușnice.

Romanul propriu-zis este urmat de note biografice dedicate personalităților istorice mai importante sau mai modeste, care apar ca personaje, dar și de o notă biografică a autorului care transformă ironia în autoironie.

După ce am întors ultima filă a acestei ucronii spectaculoase și delicioase, m-am grăbit să încep următorul roman din seria Burton și Swinburne, intitulat Expedition to the Mountains of the Moon. Dar, despre acela, vom discuta la momentul potrivit tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.) 

Jane McGonigal, "Super Better" (2015)

Imagine preluată de pe situl PopMythology.com

În luna mai 2021, după ce citisem și apreciasem Reality Is Broken, am achiziționat, la preț promoțional, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, un exemplar dintr-un alt volum de nonficțiune de dr. Jane McGonigal intitulat Super Better - A Revolutionary Approach to Getting Stronger, Happier, Braver and More Resilient (Powered by the Science of Games) (editura Thorsons, grupul editorial HarperCollins, Londra, 2015). De parcurs, l-am parcurs în a doua jumătate a lunii aprilie 2021.

Și iată ce am aflat:

Mai întâi, autoarea prezintă informații introductive referitoare la jocul Super Better, precum și avertismentul că jocul acesta nu este un substitut de terapie sau de tratament medical.

"Introducerea" arată cum, în 2009, autoarea a suferit un traumatism cranio-cerebral, iar, în lunile următoare, pentru a-și reveni și pentru a face față depresiei post-traumatice, a pus la punct metoda Super Better - un joc de realitate alternativă în care Jane McGonigal a creat o identitate secretă, a căutat aliați și a început, zi de zi, să practice diverse activități terapeutice și să își recapete abilitățile. Iar metoda, anunțată într-un articol de blog și prezentată într-un discurs TED pe care îl puteți viziona aici, a început să câștige adepți în întreaga lume.

De asemenea, autoarea prezintă, ca exemple, patru activități simple prin care cititorii își pot spori reziliența fizică, reziliența mentală, reziliența emoțională, respectiv reziliența socială. Spre finalul introducerii, Jane McGonigal ne arată și structura de ansamblu a cărții.

Partea întâi ne informează "De ce jocurile ne fac superameliorați" și începe prin a demonstra cum jocurile ne dezvoltă trei aptitudini psihologice esențiale: capacitatea de a ne controla atenția, abilitatea de a-i transforma pe alții în aliați și capacitatea de a ne motiva.

Capitolul întâi, "Ești mai puternic decât știi", explorează metode prin care putem controla ceea ce gândim și simțim - chiar și în perioade în care suferim de stres sau de durere.

În schimb, capitolul al doilea, "Ești înconjurat de aliați potențiali", ne învață să descoperim câte persoane sunt gata să ne ajute să ne rezolvăm problemele.

Capitolul al treilea, "Ești eroul propriei tale povești", ne arată căi prin care, cu mai mare ușurință, să ne motivăm, să perseverăm și să reușim în ceea ce ne propunem.

Pe de altă parte, capitolul al patrulea, "Poți face saltul de la jocuri la jucăuș", ne invită să spulberăm granițele care ne separă aptitudinile dezvoltate în jocuri de viața reală.

Partea a doua ne învață "Cum să fim jucăuși". Mai întâi, Jane McGonicgal ne informează cum e structurat fiecare capitol din această secțiune a cărții.

Capitolul al cincilea, "Lansează-ți o provocare", ne oferă o primă regulă pentru a fi mai jucăuși - să decidem ce obstacol din lumea reală vrem să abordăm sau ce schimbare pozitivă vrem să facem mai întâi.

Capitolul al șaselea, "Stimulente", propune o a doua regulă - să adunăm și să activăm stimulente - lucruri bune care ne fac să ne simțim mai fericiți, mai sănătoși sau mai puternici. Autoarea prezintă stimulente fizice, mentale, emoționale și sociale.

Capitolul al șaptelea, "Antagoniști", introduce o a treia regulă - să identificăm și să confruntăm antagoniștii - elementele care ne împiedică progresul sau care ne provoacă suferință, anxietate sau stres.

Capitolul al optulea, "Misiuni", aduce a patra regulă: să căutăm și să îndeplinim misiuni - activități simple, zilnice, care să ne ajute să ne atingem obiectivele mai mari.

Capitolul al nouălea, "Aliați", ne oferă a cincea regulă: să recrutăm aliați - prieteni și rude care ne vor ajuta pe parcurs.

Capitolul al zecelea, "Identitate secretă", ne propune a șasea regulă: să adoptăm o identitate secretă, o poreclă eroică ce ne evidențiază abilitățile personale.

Capitolul al unsprezecelea, "Victorii epice", introduce a șaptea regulă: să ne orientăm către victorii epice - rezultate impresionante care să ne ajute să fim mai motivați și mai puțin temători de eșec.

În fine, capitolul al doisprezecelea ne arată "Cum se ține scorul". Autoarea demonstrează de ce e util ca, în jocul Super Better, să ținem scorul de la zi la zi, să stabilim recorduri personale și, astfel, să avem o perspectivă mai clară asupra propriilor aptitudini.

Partea a treia, în schimb, ne propune "Aventuri". Cea dintâi, "Conexiunea amoroasă", este pentru cei ce doresc să aibă mai multă încredere în sine în diverse situații și care vor să-și întărească relațiile personale. A doua, "Transformarea corporală ninja", este pentru cei care vor mai multă energie și o cale sănătoasă de a-și ține greutatea sub control. A treia, "Timp berechet", le este destinată celor care și-ar dori să aibă mai mult timp liber sau să încetinească timpul pentru a-l utiliza într-un mod mai eficient.

Secțiunea "Despre știință" trece în revistă cercetările științifice pe care se bazează metodele și abordările prezentate pe parcursul cărții, inclusiv un studiu realizat la Universitatea Pennsylvania cu privire la metoda Super Better și un al doilea studiu, independent, desfășurat pe aceeași temă la Universitatea de Stat din Ohio.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu ample note de final și cu un index alfabetic.

Dacă, într-un articol precedent, remarcam în legătură cu o altă lucrare a doamnei Jane McGonigal, Reality Is Broken, că, dintre toate cărțile de nonficțiune pe care le-am parcurs în 2021, este cea care m-a entuziasmat cel mai mult, trebuie să menționez că, în schimb, Super Better mi se pare, de departe, cea mai utilă.

Prezentarea relativ concisă pe care am făcut-o aici nu izbutește nici pe departe să redea numeroasele studii de caz prezentate în fiecare capitol, exercițiile și provocările propuse pentru fiecare metodă prezentată, obstacolele, problemele, strategiile și soluțiile din viața personală a autoarei, precum și numeroasele studii și dovezi științifice aduse în sprijinul metodelor propuse.

Din acest punct de vedere, Super Better merită cu siguranță să fie recitită și aprofundată. Însă, mai presus de simplele informații (dealtfel judicios alese, bine structurate și prezentate într-o manieră clară, inteligibilă și atractivă), se află potențialul acestei lucrări de a ameliora, sub diferite aspecte, viața oamenilor. Spre deosebire de o mulțime de alte cărți de nonficțiune pe care le-am parcurs în ultimii ani, care m-au informat și, într-o oarecare măsură, m-au educat, Super Better îmi oferă o largă gamă de metode pentru a-mi ameliora calitatea vieții. Ca urmare, autoarea, care a reușit să treacă cu bine peste o criză serioasă și, în urma victoriei personale, a dezvoltat o metodă cu mijloacele secolului al XXI-lea, adoptată de sute de mii de persoane de pe glob, merită recunoaștere și recunoștință.

În ceea ce mă privește, la relativ puțină vreme după ce terminasem Super Better, am parcurs o altă lucrare, pe o temă vag similară, intitulată Futureproof. Dar, despre aceea, rămâne să discutăm pe îndelete cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Jane McGonigal, "Reality Is Broken" (2011)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Dintre cărțile destul de numeroase pe care le-am parcurs în 2021, poate cel mai mult m-a entuziasmat un volum de nonficțiune intitulat Reality Is Broken - Why Games Make Us Better and How They Can Change the World (colecția Vintage, editura Random House, Londra, 2012). Am citit cartea în patru zile, în prima decadă a lunii februarie 2021, după care, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar în luna mai a aceluiași an.

Și iată ce am aflat:

Autoarea, dr. Jane McGonigal, este creatoare de jocuri de realități alternative și directoarea departamentului pentru cercetarea și dezvoltarea jocurilor a Institutului pentru Viitor din Palo Alto, California.

Introducerea ne înștiințează că realitatea s-a stricat - mai exact, că zeci de milioane de copii și tineri din țările dezvoltate abandonează zi de zi realitatea în favoarea jocurilor video. Propunerea autoarei este ca aptitudinile dezvoltate cu jocurile virtuale să fie utilizate, colectiv, pentru ameliorarea realității. (Apoi, desigur, autoarea ne prezintă succint structura cărții.)

Partea întâi investighează de ce jocurile ne fac fericiți. Doamna Jane McGonigal arată care sunt caracteristicile de bază ale jocurilor bune, modul în care jocurile declanșează emoții pozitive, apoi tratează despre ascensiunea socială a creatorilor de fericire și despre patru căi prin care putem atinge fericirea (munca mulțumitoare, succesul, conexiunile sociale și apartenența la ceva seminficativ).

În capitolul al treilea, autoarea ne arată cum jocurile ne oferă muncă ce aduce mai multe satisfacții, iar, în al patrulea, cum jocurile ne oferă mai mult divertisment chiar și când dăm greș - dar și mai multe șanse de reușită. Capitolul al cincilea oferă exemple de jocuri online care diversifică și întăresc conexiunile sociale, pe când capitolul al șaselea ne arată cum jocurile virtuale cu participanți multipli le oferă jucătorilor șansa de a face parte din proiecte ample și semnificative.

Partea a doua, în schimb, se ocupă de reinventarea realității. Astfel, capitolul al șaptelea prezintă beneficii ale realităților alternative, precum menajul făcut pe furiș, transformarea educației în competiție sau recuperarea după afecțiuni ca joc cu participanți multipli. În schimb, capitolul al optulea ne arată cum am putea să trecem la nivelul următor în viață - fie că e vorba de jocuri de aeroport sau din timpul zborului cu avionul, de jocuri care să ne încurajeze să alergăm mai mult și mai des, ori să ieșim și să ne vedem mai frecvent cu prietenii. Capitolul al nouălea, pe de altă parte, prezintă moduri în care ne putem amuza cu străinii - jocuri de realități alternative care duc la formarea de comunități în lumea reală, revitalizează muzee, construiesc legături între generații și transformă simple plimbări prin oraș în aventuri palpitante. Capitolul al zecelea prezintă alte jocuri de realități alternative - inclusiv poker cu pietre funerare.

Pe de altă parte, în partea a treia a cărții explorăm căi prin care jocurile foarte mari pot schimba lumea. Capitolul al unsprezecelea arată cum, în Marea Britanie, o investigație jurnalistică a fost adaptată într-un joc popular, dar și cum jocurile pot fi folosite pentru ajutorarea celor înfometați, puterea de calcul a PC-urilor poate fi utilizată pentru cercetări astonomice sau biochimice, iar jucătorii pot fi implicați într-o economie sustenabilă. Capitolul al doisprezecelea prezintă alte studii de caz - jocuri în care participanții sunt încurajați să facă fapte bune, să îndeplinească dorințele altor jucători sau să economisească energia electrică.

În schimb, capitolul al treisprezecelea tratează despre superputeri ivite din colaborare. Autoarea arată că jocurile pentru numeroși participanți oferă platforme pentru colaborare, apoi prezintă un joc de realitate alternativă, "Inelul pierdut", creat în perioada premergătoare Jocurilor Olimpice de la Beijing (2008) și care s-a bucurat de o largă participare internațională.

Capitolul al paisprezecelea prezintă alte jocuri ambițioase care îi invită pe participanți să își facă planuri pentru viitor - fie că e vorba despre epuizarea țițeiului, despre crearea unor superorganizații, despre proiectarea de haine care să genereze energie sau de evocarea unui viitor pe care societățile să vrea apoi să îl construiască - inclusiv a unui viitor pe termen lung.

Concluzia volumului arată, pe scurt, beneficiile jocurilor și le reamintește cititorilor că beneficiile în cauză pot fi transferate în lumea reală. Autoarea prezintă cazul istoric al lidienilor din antichitate, care, cu ajutorul jocurilor, au trecut cu bine o lungă perioadă de foamete și au sfârșit prin a pune, în Italia, bazele poporului etrusc. Jane McGonigal consideră că jocurile ne pot ajuta să reinventăm societatea umană și să construim un viitor durabil.

Cartea se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu un apendice privitor la jocurile prezentate, cu ample note de final și cu un index alfabetic.

Am apreciat Reality Is Broken pentru optimismul și entuziasmul molipsitor pe care le manifestă. Comparativ cu o mulțime de cărți, fie ele de ficțiune sau de nonficțiune, care au o perspectivă sobră sau de-a dreptul pesimistă asupra viitorului, lucrarea doamnei Jane McGonigal insuflă încrederea că problemele mari și mici, fie ele individuale sau colective, pot fi abordate și tratate cu succes, iar jocurile (blamate adesea ca fiind o pierdere de timp) pot să ofere căi prin care să ameliorăm lumea în care trăim. Și trebuie să mărturisesc că am fost plăcut surprins atât de diversitatea și ingeniozitatea jocurilor de realități alternative prezentate, cât și de utilitatea practică a multora dintre ele.

E adevărat că Reality Is Broken, asemenea altor cărți de nonficțiune pe care le-am parcurs în 2021, este bine structurată, clar scrisă, ilustrată cu exemple elocvente și relevantă. Dar optimismul său o scoate în evidență, iar autoarea (pe care o puteți vedea în prezentarea TED de aici) ne aduce un lucru cât se poate de necesar și de lăudabil: speranță pentru viitor. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar din Reality Is Broken aici.)

Ca urmare, probabil nu veți fi foarte surprinși dacă am să vă spun că, la scurtă vreme după ce am parcurs această lucrare a doamnei Jane McGonigal, am achiziționat și citit un alt volum al ei, intitulat Superbetter. Însă, despre acela, rămâne să dicutăm pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Mark Hodder, "The Strange Affair of Spring-Heeled Jack" (2010)

Imagine preluată de pe situl Moviesandmania.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat The Strange Affair of Spring-Heeled Jack (editura Snowbooks, Londra, 2018). L-am parcurs în prima decadă a lunii martie 2022.

Și iată ce am aflat:

The Strange Affair of Spring-Heeled Jack  este primul roman dintr-o serie steampunk care îi are ca protagoniști pe exploratorul Sir Richard Francis Burton și pe poetul Algernon Charles Swinburne. În această versiune a istoriei, regina Victoria a fost asasinată în 1840, iar prințul-consort Albert a fost încoronat rege al Regatului Unit în locul ei. Două decenii mai târziu, în 1861, societatea albertiană are elitele împărțite în facțiuni: inginerii (care aduc schimbări tehnologice), eugeniștii (care practică ingineria genetică), libertinii (care militează pentru libertate și creativitate) și dezmățații (care practică desfrâul, magia și anarhia).

În acest context, Sir Richard Burton, proaspăt revenit din Africa și implicat într-o polemică privitoare la izvorul Nilului, este angajat ca agent secret de către Primul Ministru, Lord Palmerston, și trimis să investigheze un șir de apariții misterioase. Căci, din 1837, o creatură umanoidă poreclită Jack Săltărețul apare din când în când și agresează tinerele.

Ancheta lui Sir Richard, la care participă poetul Swinburne, dar și agenți de poliție, dezvăluie, pe de o parte, că agresorul care făcea salturi prodigioase era un călător temporal, sosit din secolul al XXIII-lea cu scopul de a-și împiedica un strămoș îndepărtat să o asasineze pe regina Victoria. Pe de altă parte protagonistul descoperă o cabală organizată de Charles Darwin, Isambard Kingdom Brunel, Florence Nightingale și Laurence Oliphant, al cărei scop este să creeze licantropi, oameni-panteră și alte asemenea ciudățenii.

După o amplă bătălie finală, protagoniștii și forțele de poliție izbutesc să restabilească ordinea, însă eforturile călătorului temporal nu au făcut decât să înrăutățească lucrurile, iar istoria acestei lumi fictive continuă să curgă pe alt făgaș decât pe acela cunoscut de noi.

Ceea ce face deliciul acestei ucronii, pe lângă intriga captivantă și loviturile de teatru savant organizate, este inventivitatea autorului. Astfel, pe lângă telegraf și depeșe pneumatice, personajele din The Strange Affair of Spring-Heeled Jack mai folosesc ca mesageri câini mutanți, veșnic flămânzi, respectiv papagali vorbitori, care nu au doar penajul colorat, ci și... limbajul. Vehiculele terestre includ velocipede acționate cu abur, iar transportul aerian se face (pe lângă dirijabilele de rigoare) cu... zmee remorcate de lebede.

Printre personajele secundare, alături de cele menționate mai sus, apar și jurnalistul american Henry Morton Stanley, exploratorul scoțian David Livingstone, artistul grafic francez Gustave Doré și un mic vânzător de ziare irlandez numit Oscar Wilde.

După finalul romanului, autorul a adăugat mici note biografice ca să clarifice, în cazul personajelor principale, ce au făcut acestea și ce nu au făcut în istoria noastră.

Ar mai merita amintit și că volumul are câte un frontispiciu elegant pentru fiecare capitol, ilustrații, precum și titluri și subtitluri imprimate în litere cursive, cu o înfățișare victoriană. Ca urmare, prezentarea grafică și tehnoredactarea îngrijită contribuie la valoarea estetică a romanului.

Am apreciat acest volum al domnului Mark Hodder pentru imaginație, pentru inventivitate și pentru stil. Aștept cu nerăbdare să încep lectura următoarei cărți din seria de ucronii despre Burton și Swinburne, care poartă titlul The Curious Case of the Clockwork Man. Însă, despre aceea, vom discuta pe larg cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Moving Pictures" (1990)

Imagine preluată de pe situl Penguin.com.au

Prima oară, am parcurs al zecelea roman din seria Lumea-disc într-o ediție cartonată, luată cu împrumut de la Consiliul Britanic în prima parte a anilor 1990. A doua oară, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat și citit, în 2002, un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică (editura Corgi Books, Londra, 1991). A treia oară, mai recent, am audiat de pe tableta de lectură o ediție electronică a romanului Moving Pictures în perioada aprilie - iunie 2021.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Pe de o parte, ultimul păstrător al ritualurilor magice de la Holy Wood, la câteva zeci de kilometri de Ankh-Morpork, se stinge. Pe de altă parte, alchimiștii din Ankh-Morpork descoperă celuloidul - iar, mulțumită investițiilor abile ale lui "Cut-Me-Own-Throat" Dibbler, o întreagă industrie cinematografică se dezvoltă în scurtă vreme și magia ecranului renaște. Apar vedete de cinema, precum Victor Tugelbend și Theda Withel, dar și momente de criză - pentru că, pe Lumea-disc, credința le conferă realitate poveștilor, iar visele și coșmarurile din filme abia așteaptă să năvălească dicoace de ecran. În final, invazia creaturilor din alte dimensiuni e împiedicată grație eforturilor combinate ale vrăjitorilor de la Universitatea Nevăzută, ale protagonistului Victor Tugelbend și ale lui Gaspode, câinele vorbitor.

Ceea ce face deliciul acestui roman din seria Lumea-disc este puzderia de trimiteri intertextuale la perioada clasică a industriei de film de la Hollywood - fie că vorbim despre Theda Bara, Douglas Fairbanks sau Rock Hudson, despre câinele Lassie, despre pelicule ca Vrăjitorul din Oz, Fiul șeicului sau Pe aripile vântului ori despre personaje precum King Kong. (Punctul culminant al romanului izbutește să parodieze simultan Atacul femeii de cincizeci de coți și King Kong, spre exemplu.)

De asemenea, mi-a făcut plăcere să regăsesc, în roluri secundare, personaje din alte subserii precum Moartea, căpcăunul Detritus, sergentul Colon și caporalul Nobbs din Paza de Noapte sau vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută.

Adăugați la cele de mai sus o puzderie de jocuri de cuvinte și o mulțime de scene comice și veți înțelege de ce Moving Pictures merită și recompensează o a doua lectură, ba chiar și pe cea de-a treia. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Nu după mult timp de la încheierea lecturii acestui roman, am recitit și volumul următor din seria Lumea-disc, intitulat Reaper Man. Dar, despre acela, rămâne să vă relatez cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul. 

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Hugo Pratt, "J'avais un rendez-vous" (1994)

Imagine preluată de pe situl Livre.fnac.com

Spre finalul lunii februarie 2022, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu și a colegilor săi de la Librăria Cărturești, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un volum de Hugo Pratt intitulat J'avais un rendez-vous (editua Le Tripode, Paris, 2021, postfață de Patrizia Zanotti, traducere în franceză de Anne Thielen). L-am parcurs într-o săptămână.

Și iată ce am aflat:

J'avais un rendez-vous începe cu o notă asupra ediției din 2021, unde se prezintă succint istoria volumului, publicat în două ediții italiene și două ediții franceze, precum și conținutul acestuia.

Urmează lucrarea propriu-zisă, în care artistul grafic Hugo Pratt (1927 - 1995) prezintă, în capitole succesive, un ultim periplu pe care l-a făcut în insulele Oceanului Pacific în 1992. Astfel, "Invitația" rememorează lecturi din copilăria autorului privitoare la acele insule, precum și câteva pelicule cinematografice referitoare la acel subiect.

"Rapa Nui" tratează despre vizita făcută de autor pe Insula Paștelui, dar și despre navigatorii europeni care au explorat acea insulă, precum și despre Felix von Luckner, un corsar german care, la comanda unui velier, a luptat împotriva Antantei în vremea Primului Război Mondial.

"Rarotonga" relatează povestea regăsirii epavei Bounty lângă insula Pitcairn, apoi istoria velierului Yankee și vizita făcută de Hugo Pratt în Insulele lui Cook pe urmele acelui velier.

"Pago Pago", în schimb, se ocupă de un subiect literar - nuvela "Ploaia" de Somerset Maugham, ecranizată de două ori, cu acțiunea plasată în Insulele Samoa Americane - și autorul relatează cum a călătorit la fața locului în căutarea clădirilor, peisajelor și atmosferei exotice din nuvelă.

"Apia" tratează despre vizita în Insulele Samoa Occidentale, cu subcapitole dedicate unor personalități legate de istoria insulei, precum Aggie Grey (întemeietoarea unui hotel), romancierul britanic Robert Louis Stevenson sau piratul american Bully Hayes.

"Noua Irlandă" relatează biografia aventuroasă a Emmei Coe, născută în Apia, educată la Sydney și la San Francisco, exilată în Insulele lui Bismark, decisă să devină regină a unor insule în vremea Primului Război Mondial, iar, după un periplu european, decedată la Monte Carlo.

Volumul se încheie cu o postfață, "Călătorind cu Hugo Pratt", scrisă de Patrizia Zanotti, unde sunt relatate elemente anecdotice din periplul celor doi prin insulele Oceanului Pacific - inclusiv o întâlnire improbabilă cu doi militari din marina franceză care erau pasionați de benzile desenate cu Corto Maltese - și cu un tabel cronologic, intitulat "Eternul călător - Hugo Pratt în câteva date".

Impresia de ansamblu a acestui volum este extraordinară. Pe de o parte, prezentarea grafică este excepțională - copertă cartonată în policromie, format mare (A4), hârtie de bună calitate, o puzderie de ilustrații și de fotografii, tehoredactare aerisită, ba chiar și o reproducere, pe carton, a unei picturi de Hugo Pratt. Deloc întâmplător, printre paginile cu text sunt strecurate lucrări în acuarelă și în tuș, schițe, ilustrații din vechi enciclopedii, hărți din atlase victoriene, dar și planșe din benzile desenate ale lui Hugo Pratt, dintre care multe sunt inedite.

Pe de altă parte, în manieră tipic postomodernă, granițele dintre realitate și ficțiune sunt estompate. Astfel, paginile în care apare Corto Maltese sunt mai numeroase decât cele unde sunt reproduse fotografii cu Hugo Pratt (ba chiar și pe copertă se vede romanticul aventurier ficțional, mai degrabă decât creatorul său). Elementele (auto)biografice din text sunt inextricabil legate de experiențe culturale cu scrieri de Robert Louis Stevenson, Herman Melville, Jack London, Joseph Conrad și Somerset Maugham (dealtfel, în volum sunt reproduse planșe din benzile desenate realizate de Hugo Pratt după Comoara din insulă și Răpit de pirați). Schițele biografice dedicate răzvrătiților, corsarilor, aventurierilor și piraților par să fie extrase dintr-o ediție obscură a Istoriei universale a infamiei, descoperită în labirintul Bibliotecii Babel. Iar peregrinările artistului grafic, din Veneția în Etiopia, din Argentina în Marea Britanie și Irlanda, din Franța în Satele Unite ale Americii și în Canada, din Maroc în Angola și din Elveția în insulele Oceanului Pacific, nu sunt cu nimic mai prejos față de călătoriile extraordinare ale lui Corto Maltese.

Am întors ultima filă a volumului J'avais un rendez-vous cu admirație pentru grija cu care a fost realizat și prezentat, cu multă recunoștință față de domnul Vlad Niculescu, care mi-a oferit prilejul să achiziționez un exemplar, și cu dorința de a relua lectura albumelor BD despre Corto Maltese - de această dată, urmând cronologia internă a evenimentelor din intrigă.

Însă, despre acelea, rămâne să discutăm pe larg cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Serge Brussolo, "Aussi lourd que le vent" (1981)

Imagine preluată de pe situl fr.shopping.rakuten.com

La finalul lunii decembrie 2018, prin amabilitatea doamnei Cristina Ghidoveanu, am primit cadou un exemplar dintr-o ediție de buzunar a unui volum de Serge Brussolo intitulat Aussi lourd que le vent (Editura Denoël, Paris, 1981). De parcurs, l-am parcurs abia în prima decadă a lunii ianuarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Volumul acesta de nuvele a fost publicat în colecția "Présence du futur" și, în teorie, s-ar încadra în literatura științifico-fantastică. Practic, pare o colecție de texte suprarealiste care au mai mult în comun, tematic și stilistic, cu Noul Val al lui J. G. Ballard decât cu hard-SF-ul lui Isaac Asimov și Sir Arthur C. Clarke.

Astfel, prima nuvelă se intitulează "Trasee și itinerarii ale uitării". Protagonistul, Georges, dezvoltă o obsesie pentru un basorelief expus într-un muzeu și caută să afle unde anume, în acea lucrare artistică, se ascunde reprezentarea unui cal. Obsesia îi erodează căsnicia cu Elsy, iar celelalte exponate din muzeu (vehicule și armament din materiale fragile, haine și accesorii din substanțe dure) nu îl ajută deloc să își regăsească echilibrul mintal. Elsy caută mai întâi un post la Ministerul Culturii, apoi dispare de acasă o perioadă.

Elsy se refugiază timp de șase luni într-o stațiune de vacanță, unde colaborează cu o cercetătoare vârstnică, Nellie, pentru a dezlega misterul unei statuete de ceară. Din păcate, Nellie încearcă să o împiedice să publice rezultatul cercetării, iar conflictul dintre cele două personaje se agraveză până în punctul în care, într-o luptă corp la corp, Elsy o ucide pe cercetătoare.

Pentru a nu fi deferită justiției, Elsy se ascunde într-un muzeu colosal și labirintic pe care, oficial, avea misiunea să îl inspecteze. O vreme, ajunge chiar să facă parte, alături de o mulțime de necunoscuți, dintr-un covor uman așternut pe podeaua unei săli neluminate. Iar Georges se afundă în căutarea obsesivă a calului ascuns în basorelief...

Cea de-a doua nuvelă din volum se intitulează "Vizită ghidată". Protagonistul, Georges, este medic și are un stagiu într-o rezervație de indigeni. Partenera sa, Lise, îi ține companie, iar Georges studiază un fenomen straniu, ale cărui victime muncesc până la epuizare. Raportul său asupra acestui fenomen, înaintat unei reprezentante a ministerului de resort, nu împiedică însă transformarea rezervației în stațiune turistică. Iar în Lise se trezesc amintiri ale altor personaje cantonate în rezervație, până când adevărata ei personalitate se risipește de-a binelea. Georges se stinge de la o supradoză de medicamente în timp ce primele autocare cu turiști vin în rezervație pentru vizite etnografice ghidate.

Ultima nuvelă din volum poartă titlul "La fel de greu precum vântul..." Protagonista, Elsy Willoc, este reprezentanta unei agenții artistice, Mac Floyd, și a primit misiunea, din partea directorului agenției, să o convingă pe o artistă în etate, Nellie Armstrong, să reia procesul de creație. În consecință, Elsy merge într-o stațiune de vacanță semiabandonată, pe malul mării, împreună cu artista. Izolarea într-o clădire pustie scoate la iveală paranoia artistei, dar și experimente bizare prin care cuvinte strigate pe plajă duc la cristalizarea unor formațiuni efemere, a căror disoluție eliberează ulterior sunetele ca pe un ecou. Personajele încep să primească scrisori anonime de amenințare, iar proprietarul le cere să degajeze plaja de creațiile lor bizare. Nellie se stinge în urma abuzului de substanțe. Elsy fuge din stațiune, luând cu ea informații despre procesul artistic experimental, iar Mac Floyd își propune să folosească maniera inedită de creație pentru a organiza un grandios spectacol de operă.

Reîntâlnirea aceasta cu scrierile lui Serge Brussolo, la aproape trei decenii după ce renunțasem să îi mai citesc creațiile, dovedește încă o dată că nu se schimbă cărțile - doar cititorii. Astfel, în adolescență, fusesem obișnuit, din lectura romanelor lui Isaac Asimov, ca evenimentele dintr-un text științifico-fantastic, oricât de spectaculoase sau de bizare, să aibă la final o explicație care să fie oarecum rațională sau cât de cât convingătoare. Cum, în cazul romanelor SF ale lui Serge Brussolo, asemenea explicații de final lipseau cu desăvârșire, am fost dezamăgit și am renunțat să le mai citesc.

Pe parcursul celor trei decenii care au urmat, ocazional am parcurs cărți ale autorului britanic J. G. Ballard, unde accentul cade asupra imaginilor suprarealiste din peisaj și a stărilor psihice prin care trec personajele principale în cirucmstanțele extraordinare descrise. Explicațiile pentru acele circumstanțe, dacă există, sunt destul de neconvingătoare - însă farmecul acelor scrieri constă în imaginația debordantă cu care sunt construite viitorurile posibile.

După experiența literară cu cărțile acestui autor britanic, am perceput scrierile lui Serge Brussolo în altă perspectivă. Am apreciat imaginile suprarealiste de mare efect, relațiile dintre personaje, aflate câteodată la limita patologicului, decorurile uneori ballardiene, alteori borgesiene.

Și, dacă Aussi lourd que le vent nu mi-a plăcut așa de mult încât să vreau să recitesc volumul acesta sau să îl păstrez în colecție, cel puțin m-a încurajat să citesc un roman de Serge Brussolo intitulat Sommeil de sang.

Dar, despre acela, rămâne să vă relatez cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)