Jeff Somers, "The Final Evolution" (2011)

O zicală germană spune că toate lucrurile au un capăt, numai cârnatul are două. Încet-încet, am ajuns la capătul seriei cyber-noir a autorului american Jeff Somers. Este vorba despre romanul The Final Evolution (Editura Orbit, Londra, 2011), al cincilea din seria care îl are ca protagonist-narator pe asasinul plătit Avery Cates. L-am cumpărat în aprilie 2012 de la importatorii mei preferați, Nautilus, și l-am parcurs în intervalul mai 2014 - iulie 2015.

Să vedem despre ce tratează:

Ca și în romanele precedente ale seriei, precum The Eternal Prison sau The Terminal State, anti-eroul Avery Cates călătorește printr-un viitor apropiat, postapocaliptic, în care structurile sociale s-au destrămat, populația a scăzut dramatic, iar mutanții cu puteri para-psihice se confruntă cu avataruri robotice postumane.

De această dată, protagonistul trebuie să îl găsească pe legendarul asasin Cainnic Orel, iar cercetările se desfășoară în Mexic, în Statele Unite, în Spania, în Germania. Pe de o parte, Avery Cates este însoțit de tineri acoliți precum Adora și Remy. Pe de altă parte, implanturile sale cibernetice au înregistrate simulări de personalitate ale unor personaje decedate, ca Dolores Salgado, Dick Marin și Dennis Squalor - iar observațiile lor răsună din când în când în mintea protagonistului.

Problema este că, dacă alte romane (post)cyberpunk par a fi versiunea literară a unor filme panoramice (Schismatrix) sau a unor romane grafice (Snow Crash), The Final Evolution amintește mai degrabă de jocurile video 3D-shooter de la finalul anilor 1990: multă acțiune violentă, multe arme de foc, multă muniție, multe replici sarcastice între personaje care sunt (sau cel puțin încearcă să pară) dure, însă foarte puțină atmosferă și nici urmă de dovadă că autorul ar fi încercat să se documenteze în privința locurilor despre care pretinde că scrie.

Ca urmare, lectura "lejeră" se dovedește destul de anevoioasă, dacă nu de-a dreptul obositoare, iar cititorul întoarce ultima filă a romanului The Final Evolution nu cu vreun regret, ci cu ușurarea secretă că seria a ajuns la capăt.

În ceea ce mă privește, nu am să păstrez în colecția personală seria Avery Cates a lui Jeff Somers. Dacă voi dori vreodată să parcurg o poveste cu personaje dure, arme de foc și multă muniție risipită, am să reiau seria Sin City de Frank Miller.

Dar despre acele romane grafice o să discutăm cu alte prilejuri.

J. G. Ballard, "Vermilion Sands" (1973)

A fost odată...

În alt deceniu, în alt mileniu, niște oameni frumoși și inimoși din Craiova (Viorel Pîrligras, Marian Mirescu, Dodo Niță, Mircea Liviu Goga) publicau o revistă trimestrială numită Orfeu din Orion. Într-un număr al acelei reviste, am citit "Orașul concentraționar", o povestire scrisă de un autor britanic, J. G. Ballard. Povestirea era însoțită de o prezentare a operei autorului în care, printre altele, se discutau succint romanele apocaliptice ale lui Ballard și volumul de povestiri interconectate Vermilion Sands.

Câțiva ani mai târziu, mulțumită acelei prezentări realizate de Viorel Pîrligras, am început să colecționez cărțile lui J. G. Ballard - ba chiar pe câteva le-am și citit. Așa se face că, prin 2007, am achiziționat de la anticariatul Antic ExLibris din București un exemplar din Vermilion Sands (Colecția Vintage, editura Random House, Londra, 2001).

Apoi... cartea aceasta, ca atâtea altele, a fost împachetată, mutată, depozitată, strămutată, despachetată și lăsată să aștepte netulburată la raft multă vreme...

Până în august 2016, când am parcurs-o într-o săptămână. Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Vermilion Sands reunește povestiri publicate inițial în periodice în intervalul 1956 - 1970. Toate povestirile sunt plasate în ceea ce pe atunci era viitorul apropiat (anii 1970), într-o stațiune de vacanță deșertică numită Vermilion Sands.

Printre personaje se numără arhitecți, poeți, avocați, vedete de cinema, precum și agenți imobiliari, șoferi și polițiști. Însă, într-o manieră tipic ballardiană, gloria vedetelor a apus, inspirația poeților și artiștilor e erodată de anxietăți și de nevroze, iar asupra stațiunii planează un aer de melancolie și de neglijență, căci Vermilion Sands nu mai este la modă.

Un aspect memorabil al acestei culegeri de povestiri îl reprezintă tehnologia suprarealistă. Astfel, în "The Cloud Sculptors of Coral D" niște aviatori sculptează nori cumulus, în "Prima Belladonna" protagonistul cultivă orhidee muzicale, în "The Screen Game" apar insecte și arahnide încrustate cu giuvaeruri, iar în "Studio 5, the Stars" poeții programează mașinării de scris poeme care generează banderole cu versuri.

Firește, cum J. G. Ballard era unul dintre autorii de frunte ai Noului Val din S.F.-ul britanic, tehnologia nu servește pentru un trai utopic, ci ca să scoată în evidență excentricitățile și idiosincraziile personajelor. Spre exemplu, în "The Singing Statues", o statuie cântătoare reflectă și amplifică până la paroxism narcisismul Lunorei Goalen. În "Cry Hope, Cry Fury", pigmenții fotosensibili folosiți pentru pictură dezvăluie nostalgiile secrete ale lui Hope Cunard. În "Venus Smiles", sculptura metalică scăpată de sub control transpune egomania artistei Lorraine Drexel. Iar în "The Thousand Dreams of Stellavista", o casă inteligentă, cu structuri variabile, păstrează stările emoționale ale vechilor locatari... și încearcă să îi ucidă pe cei noi.

În ciuda faptului că fiecare dintre povestiri este relatată din perspectiva altui protagonist-narator, aceștia au neașteptat de multe caracteristici în comun. Sunt bărbați albi între două vârste, din clasa de mijloc, educați (unii chiar foarte cultivați pe plan literar, muzical și artistic), introvertiți și... surprinzător de englezi în vocabular și în comportament, în pofida faptului că Vermilion Sands pare să fie plasată undeva în vestul Statelor Unite ale Americii.

Personajele principale feminine, la rândul lor, se încadrează adesea într-un tipar - foste celebrități, bogate, inaccesibile, dominatoare, narcisiste, însă uneori afectate în secret de o traumă sau de o anxietate.

Ca urmare, în fiecare povestire, când masca publică a personajelor e erodată de pulsiunile secrete, relațiile dintre personaje ajung la un conflict acut, iar rezultatele sunt uneori tragice, ca în "The Cloud Sculptors of Coral D", atunci când nu alunecă în farsă, ca în "Studio 5, the Stars".

Pe ansamblu, Vermilion Sands constituie o experiență de lectură de neuitat, iar efectul cumulativ al povestirilor, parcurse una după alta, este mult mai intens decât în cazul în care acestea ar fi citite separat, la mari intervale de timp. Nu îmi rămâne decât să îi mulțumesc și pe această cale (chiar dacă cu o întârziere de aproape trei decenii) lui Viorel Pîrligras pentru recomandarea de lectură din Orfeu din Orion, iar pe dumneavoastră, ca de obicei, vă invit să faceți o vizită virtuală la importatorii mei preferați de la Nautilus. (Puteți comanda, la un preț rezonabil, un exemplar din Vermilion Sands aici.)

J. Loeb & T. Sale, "Batman: The Long Halloween" (2011)

Are și ComiCon-ul rostul lui...

Spre finalul secolului al XX-lea, dintr-un anticariat bucureștean, cumpărasem un roman grafic francez intitulat Batman: Un long Halloween. Acesta conținea primele trei episoade dintr-o lucrare mai amplă, tradusă din engleză. L-am parcurs la vremea lui.

După aproape două decenii în care l-am păstrat la raft, l-am oferit cadou pentru a-i face loc altui roman grafic, Gotham by Gaslight. Îmi pierdusem speranța că aveam să procur sau să citesc vreodată ediția integrală.

Paradoxal, la câteva săptămâni după aceea, am avut ocazia, în cadrul târgului de bandă desenată ComiCon 2016, desfășurat în luna mai la București, să cumpăr o ediție integrală. Și așa se face că, în intervalul mai-iunie 2016, am citit Batman: The Long Halloween (DC Comics, New York, 2011) de Jeph Loeb și Tim Sale.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Acțiunea din The Long Halloween se plasează, cronologic vorbind, după Batman: Year One și tratează o etapă timpurie din cariera super-eroului titular. Mai exact, alături de detectivul Jim Gordon și de procurorul Harvey Dent, Batman luptă împotriva crimei organizate.

Lucrurile se complică însă când, de fiecare sărbătoare importantă (Halloween, Ziua Recunoștinței, Crăciun, Anul Nou și așa mai departe), un asasin misterios atacă sau ucide fie niște membri ai diverselor organizații criminale, fie reprezentanți ai forțelor de ordine. Diferitele familii mafiote, în frunte cu cea condusă de Carmine "Romanul" Falcone, se suspectează una pe alta, Batman îl suspectează pe Joker, iar numărul atentatelor și victimelor continuă să crească de la o lună la alta.

În cele din urmă, ancheta conduce la o soluție oficială, însă cu un preț teribil: în tribunal, procurorul Harvey Dent este parțial desfigurat cu acid, iar în urma experienței abandonează căile legale și devine Two-Face, un criminal care vânează alți criminali. (Firește, misterul asasinului care atacă de sărbători are și o soluție neoficială sau două, însă acestea sunt dezvăluite abia pe ultimele pagini ale romanului grafic.)

În ciuda dimensiunilor ample (treisprezece capitole), The Long Halloween se parcurge ușor și cu plăcere. Scenariul este alert, confruntările și loviturile de teatru se țin lanț, iar prezentarea grafică este îngrijită.

Ceea ce e puțin bizar, în schimb, este amestecul de supereroi și superoponenți în costume supraelastice (Batman, Catwoman, Poison Ivy și așa mai departe) cu gangsteri sicilieni și irlandezi în costume Armani. Separat, episoadele cu superconfruntări (gen Batman v. Superman), respectiv cele cu gangsteri și anchete judiciare (gen Nașul), sunt... confortabile, pentru că se încadrează într-o convenție narativă sau alta. Pe de altă parte, scenele în care gangsterii apar laolaltă cu superoponenții costumați bizar provoacă disonanță cognitivă.

Dincolo de aceste aspecte, merită amintit și faptul că The Long Halloween a exercitat o oarecare influență asupra trilogiei cinematografice Batman (Batman Begins, The Dark Knight, The Dark Knight Rises), lucru menționat de către regizorul Christopher Nolan și scenaristul David S. Goyer într-un interviu de pe primele pagini ale acestei ediții.

Pe ansamblu, The Long Halloween a fost o lectură captivantă și a meritat din plin timpul și banii. Poate de aceea, la același ComiCon, am achiziționat continuarea, Batman: Dark Victory. Dar despre asta am să vă relatez cu alt prilej.

Stephen Hunt, "From the Deep of the Dark" (2012)

În octombrie 2013, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar din ultimul roman al Seriei Jackeliene de Stephen Hunt, From the Deep of the Dark (Colecția Harper Voyager, editura Harper Collins, Londra, 2012). Lectura s-a petrecut  cam anevoios, între decembrie 2015 și iulie 2016.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

La fel ca unele romane anterioare din Seria Jackeliană, precum The Court of the Air sau The Rise of the Iron Moon, From the Deep of the Dark tratează tema invaziei iminente a lumii de către o rasă extraterestră. De această dată, invadatorii caută să deschidă un portal subacvatic spre alte dimensiuni, din care să aducă orașe întregi populate cu semenii lor. De asemenea, specia invadatoare are apucături vampirești și, cu ajutorul unor bijuterii tehnologice, cotropitorii îi pot determina pe oameni să îi vadă sub altă formă decât cea reală.

Printre cei care li se opun invadatorilor se numără orfana spărgătoare Charlotte Shades, polițistul veteran Dick Tull, detectivul amator Jethro Daunt, însoțit de partenerul său  robotic, Boxiron, și comandantul Jared Black.

Ca și în romanele anterioare, acțiunea duce către un punct culminant grandios, cu bătălii navale și terestre, dueluri, evadări spectaculoase și răsturnări de situație. Din păcate, utilizarea prea multor perspective în narațiune face romanul ceva mai anevoios de parcurs decât precedentul - Jack Cloudie.

Pe ansamblu, From the Deep of the Dark s-a dovedit a fi o încheiere onorabilă a Seriei Jackeliene și a meritat atât timpul cât și banii. Paradoxal, lectura acestui roman m-a îndemnat însă nu atât spre parcurgerea altor cărți steampunk, cât spre (re)citirea unor cărți victoriene precum Trei într-o barcă sau Trei pe două biciclete. Dar despre  acelea vom discuta  cu alte prilejuri.

Gerald Durrell, "Birds, Beasts and Relatives" (1969)

În septembrie 2007, la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar a romanului lui Gerald Durrell Birds, Beasts and Relatives (Editura Penguin Books, Harmondsworth, 1976). L-am citit în perioada mai-iulie 2016, la puțină vreme după ce parcursesem primul roman din serie, My Family and Other Animals.

Și iată ce  am aflat:

Romanul începe  cu un consiliu de familie în care mama, sora și frații autorului discută conținutul primului roman și îi interzic lui Gerald să scrie o continuare - drept pentru care acesta din urmă o scrie și o publică.

Mai exact, în loc să continue acțiunea din punctul în care încheiase romanul precedent (plecarea de pe insulă), Birds, Beasts and Relatives revizitează intervalul 1932 - 1939 și șederea familiei Durrell în Corfu, însă prezintă episoade și incidente care nu fuseseră incluse în My Family and Other Animals.

Astfel, aflăm rând  pe rând despre un proces care i s-a intentat lui Leslie, despre ședințe de  spiritism la care a participat Margo, despre o dezastruoasă partidă de iahting organizată de Larry și despre curtea pe care un căpitan pensionat i-a făcut-o doamnei Durrell.

Am reîntâlnit personaje excentrice din primul roman, precum șoferul Spiro, tutorele Kralefsky sau savantul amator Theodore Stephanides (căruia romanul îi este dedicat). Am făcut cunoștință cu alte personaje la fel de exotice, ca vizitatorii Sven, Max și Donald, sau contesa Mavrodaki.

M-am bucurat să îl regăsesc pe Roger (unul dintre  cele mai izbutite personaje canine) și am apreciat interesul cu care autorul evocă fauna insulei Corfu, respectiv farmecul cu care descrie peisajul.

Epilogul romanului, din păcate, întunecă viața personajelor cu vestea începerii celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar... nu e totul pierdut, căci Gerald Durrell a încheiat seria cu un al treilea  roman, The Garden of the Gods. Despre acela vom discuta însă cu altă ocazie.

J. G. Ballard, "Concrete Island" (1974)

În martie 2008, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de J. G. Ballard, Concrete Island (Colecția Vintage, editura Random House, Londra, 1994). De parcurs, l-am parcurs în două reprize de lectură, în decembrie 2015, respectiv iulie 2016.

Și iată ce am aflat:

Concrete Island se înscrie, alături de The Atrocity Exhibition, de Crash și de High Rise, într-o serie de romane apocaliptice urbane.

Protagonistul, arhitectul Robert Maitland, are un accident auto și se pomenește eșuat într-un spațiu mărginit de autostrăzi - un soi de insulă prinsă între șuvoaie de autovehicule. Pe parcursul romanului, Maitland trebuie să înfrunte diverse pericole și privațiuni - foamea, setea, frigul, intemperiile. Folosind resursele limitate de la bordul automobilului avariat, personajul improvizează soluții la problemele cu care se confruntă și încearcă diverse strategii pentru a le atrage atenția altor participanți la trafic, cu speranța că va fi salvat.

În a doua parte a romanului, Maitland se întâlnește cu două personaje excentrice: prostituata Jane Sheppard și circarul retardat Proctor. Relațiile de putere dintre cei trei se schimbă caleidoscopic de la un capitol la altul în funcție de diverși factori - hrană, bani, băuturi alcoolice, forță fizică, informații - și amintesc, în subtext, de alte insule și de alți naufragiați.

Dealtfel, lista conexiunilor intertextuale ale acestui roman ballardian pare să fie lungă. Aș aminti Furtuna de William Shakespeare (cu triunghiul Ferdinand - Miranda - Caliban), Robinson Crusoe de Daniel Defoe, Magicianul de John Fowles și Martin cel avid de William Golding. Ceea ce aduce în plus J. G. Ballard este ideea că naufragiul se poate petrece și în spațiul periurban, mai degrabă decât pe o insulă exotică, iar naufragiatul poate fi oricare dintre noi.

Chiar dacă stilul romanului a fost mult mai accesibil decât The Atrocity Exhibition, iar subiectul ceva mai puțin șocant decât Crash (dar nu cu mult), Concrete Island nu mi s-a părut una dintre creațiile memorabile ale autorului britanic. Deocamdată, mai degrbă decât să întregesc seria apocalipselor urbane cu lectura romanului High Rise (recent ecranizat), cred că am să dau curs unei vechi recomandări a lui Viorel Pîrligras și am să citesc Vermilion Sands.

Dar despre aceasta am să vă relatez cu alt prilej.

Jerome K. Jerome, "Three Men in a Boat" (1889)

De ediția română a acestei cărți celebre, apărută în secolul trecut sub titlul Trei într-o barcă, mă leagă amintiri plăcute. În vacanțele din gimnaziu, mergând în vizită la nașii mei, în cartierul Rahova din București, am parcurs-o de două sau trei ori. Ulterior, când am devenit liceean, am mai citit-o o dată (ba chiar am făcut lectura publică a unor fragmente la un cenaclu literar școlar). În cele din urmă, am procurat o ediție britanică - Jerome K. Jerome, Three Men in a Boat - To Say Nothing of the Dog (Colecția Penguin Popular Classics, editura Penguin Books, Londra, 1994). Cu întârzierile de rigoare, am citit versiunea originală.

Și iată ce am aflat:

În anii 1880, trei prieteni englezi (George, Harris și J.) care suferă de plictiseală și de ipohondrie, decid să călătorească timp de două săptămâni cu o barcă pe Tamisa, de la Londra la Oxford. În această vacanță îi însoțește câinele lui J., Montmorency, un fox-terrier.

Narațiunea urmărește etapele călătoriei, de la  planificare și făcutul bagajelor la vacanța propriu-zisă și la întoarcerea acasă - parțial cu barca, parțial cu trenul.

Incidentele de pe traseu sunt relatate savuros, cu o dezvoltare atent gradată de la premise banale la finaluri hiperbolice sau absurde.

Adesea, printre incidentele propriu-zise sunt inserate anecdote, digresiuni, pasaje lirice și referiri la evenimente istorice.

Capitolele scurte și stilul agreabil fac lectura ușoară, iar cartea pare să se termine mult prea repede. Din fericire, Jerome K. Jerome a publicat și o continuare, Three Men on the Bummel. Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie.

Jack Vance, "The Languages of Pao" (1958)

După cum vă relatam într-o postare mai veche de la Țesătorul, în iulie 2010 am procurat câteva zeci de cărți SF în franceză. Dintre acestea, în iunie 2016, am parcurs un roman de Jack Vance, Les langages de Pao (Colecția Présence du futur, Éditions Denoël, Paris, 1981). Și iată ce am aflat:

Într-un viitor îndepărtat, pe planeta Pao, liderul suprem, Aiello Panasper, este asasinat. Fratele său, regentul Bustamonte, îi acuză pe nedrept pe niște negustori și pune să fie executați. Totodată, acesta plănuiește să îl ucidă cât de  curând pe moștenitorul de drept al tronului, Beran Panasper, pentru a se declara panarh în locul lui.

Planurile uzurpatorului sunt dejucate însă de înțeleptul Palafox, care îl ajută pe micul Beran să evadeze și îl duce pe planeta Breakness, unde îi completează educația. Nu după mult timp, Bustamonte se confruntă și cu o problemă externă. Mai exact, o hoardă de barbari de pe planeta Batmarsh, condusă de Eban Buzbek, ocupă Pao, pradă, siluiește, și cere un tribut lunar imens.

Palafox, prin reprezentanții săi, îi propune uzurpatorului un plan de salvare inteligent. Astfel, dacă cincisprezece miliarde de paonezi nu le-au rezistat câtorva zeci de mii de năvălitori pentru că le lipsea spiritul combativ, Palafox creează trei enclave (vitejii, tehnicienii și comercianții), fiecare cu un limbaj propiu, care să se ocupe, respectiv, cu arta războiului, cu dezvoltarea unei flote spațiale și cu comerțul interstelar. Un limbaj creat anume pentru fiecare enclavă e menit să le asigure curaj și onoare, interes științific, respectiv aptitudini de negociere.

După câțiva ani și după câteva implanturi, contrar ordinelor lui Palafox, tânărul Beran Perasper revine pe Pao, îl ucide pe uzurpator, apoi conduce armata pregătită în enclava vitejilor împotriva cotropitorilor. Din păcate, planurile sale de dispersare a enclavelor întâmpină rezistență, iar protagonistul trebuie să dejoace în final o lovitură de stat, respectiv să se confrunte cu însuși salvatorul său, Palafox. Căci bătrânul cărturar avea cu totul alte planuri pentru Pao...

Pe de o parte, The Languages of Pao reprezintă un bun exemplu de SF din Epoca de Aur. E un roman concis, alert, despre călătorii spațiale și conflicte interplanetare.

Pe de altă parte, cartea prezintă o chestiune științifică destul de rar abordată în SF. Mai exact, conexiunea dintre limbaj, mentalitatea individuală și structura colectivă a societății. Ca și în O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell, conducătorii societății ficționale speră ca, modificând limbajul, să schimbe atât indivizii cât și societatea în ansamblul ei.

Nu în ultimul rând, tema tânărului prinț al cărui tată a fost asasinat de un uzurpator și care trebuie să își răzbune părintele pentru a ocupa locul ce îi revine de drept are conexiuni intertextuale cu trilogia Oresteia de Eschil, respectiv cu Hamlet, prinț al Danemarcei de William Shakespeare. Și, cum Jack Vance a fost un autor cunoscut și apreciat, nu m-aș mira dacă The Languages of Pao ar fi exercitat o oarecare influență asupra romanului Dune de Frank Herbert, publicat câțiva ani mai târziu.

Pe ansamblu, The Languages of Pao a meritat din plin atât banii cât și timpul de lectură. Ca urmare a acestei experiențe agreabile, a doua zi am început să parcurg un alt roman de Jack Vance, The City of Chasch. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

Frank Miller & Lynn Varley, "Batman: The Dark Knight Strikes Again" (2002)

În urmă cu două decenii, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut ocazia să citesc câteva romane grafice al căror scenariu fusese scris de autorul american Frank Miller. (În unele cazuri, tot dumnealui realizase și desenele.) Dintre acestea, amintesc Ronin, Give Me Liberty, primele trei volume din seria Sin City, Elektra Saga și romanul meu grafic preferat, Elektra: Assassin.

De referință (inclusiv în lucrările de nonficțiune dedicate curentului cultural cyberpunk) părea să fie însă Batman: The Dark Knight Returns, un roman grafic ce imagina "pensionarea" dramatică a unui spererou în ceea ce prin anii 1980 se presupunea a fi viitorul apropiat.

Cum The Dark Knight Returns s-a vândut mult peste așteptări, scenaristul Frank Miller și coloratoarea Lynn Varley au "recidivat" cu o continuare, Batman: The Dark Knight Strikes Again (DC Comics, Burbank, California, 2002).

Romanul grafic debutează cu un reportaj ficțional de la serviciul memorial dedicat lui Batman, în cadrul căruia participă personaje precum Clark Kent (Superman) și Selina Kyle (Catwoman). Șeful poliției din Gotham City, Jim Gordon, acum pensionat, anunță că ei toți l-au ucis pe Batman pentru că nu avusese bunăvoința să se retragă din activitate, asemenea celorlalți supereroi, și pentru că insista să îndrepte relele.

Banda desenată propriu-zisă este împărțită în trei părți. Intriga implică o supertehnologie prin care Lex Luthor și Brainiac vor să ia  în stăpânire unul câte unul orașele importante ale Pământului, începând cu Metropolis și continuând cu Gotham City.

Acestora, pe de o parte, li se opun adolescenți antrenați și echipați de Bruce Wayne (care își înscenase moartea în The Dark Knight Returns), iar, pe de altă parte, supereroi geriatrici, reveniți de la pensie, precum Superman, Wonder Woman, Flashman și Atom Man.

Intriga, împărțită pe numeroase planuri narative, este întreruptă periodic cu comentarii mass-media, dar și cu o puzderie de reacții din partea unor personaje episodice care reprezintă oameni obișnuiți. Figurile mediatice sunt reprezentate adesea fie ca niște personaje hipersexualizate, fie ca niște caricaturi superficiale. "Oamenii obișnuiți", în schimb, lasă impresia că sunt prea neinformați și iresponsabili pentru a îndrepta societatea într-o direcție adecvată - ceea ce pare să justifice ideea conservatoare că masele au nevoie de o elită informată și responsabilă care să le guverneze, întrucât nu se pot guverna singure.

Firește, ideea aceasta conservatoare e subminată pe parcurs de câteva elemente din scenariu. Astfel, însuși președiintele american din romanul grafic se dovedește a fi o animație computerizată pe care o controlează personaje oculte și influente. Personaje inteligente și educate, precum Lex Luthor și Brainiac, își folosesc resursele pentru a deveni tirani, nu conducători benefici. Iar noua generație de supereroi, reprezentată de Catgirl sau Laura (Supergirl), privește omenirea cu superioritate cinică, mai degrabă decât cu compasiune.

Lăsând deoparte conținutul de idei, aș remarca faptul că numeroasele planuri narative fac intriga greu de urmărit, iar puzderia de comentarii ale personajelor episodice îngreunează lectura.

Grafica, la rândul ei, este caricaturală până la ridicol. Ca urmare, deși coloritul este intens (pe alocuri de-a dreptul psihedelic), efectul de ansamblu nu este neapărat plăcut.

Concluzia ar fi că, deoarece scenariul e confuz, grafica e caricaturală, iar ideologia din subtext e suspectă, Batman: The Dark Knight Strikes Again poate merită o lectură, însă sigur nu o merită și pe cea de-a doua. Aș reveni, în schimb, asupra predecesorului său, The Dark Knight Returns.

Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie.

Dodo Niță, "Dealu Turcesii" (2015)

La începutul lunii aprilie 2016, în cadrul târgului de carte SF și fantastică Final Frontier, am primit cadou din partea domnului Dodo Niță un exemplar cu autograf din volumul său de povestiri Dealu Turcesii (Editura Aius, Craiova, 2015). Am parcurs volumul în două sau trei reprize de lectură.

Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține domnului Constantin M. Popa și prezintă succint activitatea editorială a autorului, pe de o parte, respectiv conținutul volumului, pe de alta.

Schițele și povestirile din cuprins au fost scrise în intervalul 1985 - 1988, iar cel puțin una dintre ele, "No Comment!", parcă îmi amintesc că a fost prezentată în cadrul emisiunii "Exploratorii lumii de mâine".

Dealtfel, asupra unora dintre aceste schițe umoristice planează bănuiala că inițial au fost scrise pentru a li se adresa membrilor din anii 1980 ai cenaclului craiovean Victor Anestin, iar îndărătul unor seturi de inițiale precum V.P., M.M. sau M.L.G. presupun că au fost disimulați Viorel Pîrligras, Marian Mirescu și Mircea Liviu Goga. Este cazul schițelor "Proces verbal" și "La crima".

Alte texte, ceva mai ample, fac recurs la alte realități românești ale acelor vremuri și le transpun în cheie fantastică. Așa se întâmplă cu povestirile "Dealu Turcesii", "Farmacia nr. 1" și "Nopțile albe ale Leningradului", care fac trimitere, respectiv, la vizitele efectuate în mediul rural, la relațiile cotidiene din mediul urban și la turismul internațional... socialist.

Oarecum pe aceeași line a reinventării societății noastre se înscriu texte absurde ("Porcărie"), științifico-fantastice ("Monty și cu Monticela") sau suprarealiste ("Drumul spre victorie").

Câteva alte schițe oferă deschidere spre alte zone geografice și alte  culturi, precum "Sens unic", "No comment!", "Legenda lui Jo Fără-nas", "Noua societate de consum" și memorabila "Supraviețuitoarea".

Pe ansamblu, Dealu Turcesii oferă o fereastră agreabilă înspre un nucleu cultural craiovean care ne-a dăruit Aventurile lui Theodore, Orfeu din Orion și 467. Am apreciat atât stilul umoristic al prozelor cât și prezentarea îngrijită a volumului. Pe lângă buna redactare literară și tehnoredactarea aerisită, la impresia agreabilă contribuie coperta și ilustrațiile interioare realizate de artistul grafic Puiu Manu.

Ca urmare a acestei lecturi plăcute, am decis să parcurg și o altă realizare a inimoșilor sefiști craioveni - antologia Gama - Alte țărmuri. Dar despre aceea am să vă relatez cu alt prilej. 

T. Pratchett, I. Stewart & J. Cohen, "The Science of Discworld IV" (2013)

Un proverb german spune că toate lucrurile din lume au un capăt, numai cârnatul are două. Din păcate, seria Lumii Disc a ajuns la capăt. Este una dintre cele mai îndrăgite serii fantastice din lume - dovada fiind constituită din zeci de milioane de exemplare vândute pe mapamond. Este și una dintre cele mai lungi serii de romane de pe glob - de peste două ori mai lungă decât Biblia regelui Iacob și Operele complete ale lui William Shakespeare puse cap la cap.

Totuși, cu părere de rău vă informez, a ajuns la capăt.

Experiența de lectură fiind însă una subiectivă, pentru mine, în calitate de cititor, seria aceasta nu s-a încheiat cu ultimul roman publicat în 2015, The Shepherd's Crown, ci cu un volum de popularizarea științei scris de Sir Terry Pratchett în colaborare cu matematicianul Ian Stewart și cu biologul Jack Cohen - The Science of Discworld IV - Judgement Day (Editura Ebury, Londra, 2014). Am achiziționat un exemplar de la importatorii mei preferați, de la Nautilus, în martie 2014. L-am parcurs în perioada februarie-martie 2014.

Și iată ce am aflat:

Ca și volumele precedente din subseria The Science of Discworld, Judgement Day e structurată pe capitole de ficțiune și nonficțiune care alternează.

Partea de ficțiune prezintă un conflict în Lumea Disc între vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută și clericii Bisericii lui Om. Mărul discordiei îl constituie Lumea Rotundă - universul nostru, creat accidental într-un experiment magic și depozitat convenabil pe un raft. (E mai marte pe dinăuntru decât pe dinafară.)

Disputa ajunge să fie judecată public de către Patrician, iar între martorii audiați de Lord Vetinari se află o bibliotecară adusă din lumea noastră, Marjorie Daw.

Partea de nonficțiune pare mai... enciclopedică decât secțiunile corespunzătoare ale volumelor precedente. Dacă, în volumele anterioare, autorii trataseră despre astrofizică și fizica particulelor subatomice, despre studiile culturale, respectiv despre biologie și evoluționism, de această dată, știind că nu vor mai avea ocazia să adauge alte cărți în colecție, au atins o mulțime de subiecte.

Astfel, de la un capitol de popularizarea științei la altul, am aflat câte ceva despre proiecte științifice majore pentru detectarea particulelor subatomice, despre mituri din diverse culturi, despre cauzalitate și metoda de gândire științifică, despre topologie și istoria științei, despre apariția vieții, despre descoperirea legilor naturii, despre evoluția speciilor și culturilor, despre diferențele dintre teoria Big Bang și observațiile astronomice recente, despre credințe și scepticism, și așa mai departe.

Consecința este  că, mai degrabă decât să  treacă drept o lucrare unitară, dedicată unei teme majore, Judgement Day lasă impresia că e o culegere de eseuri pe teme științifice. Metaforic vorbind, volumul e un zid în care capitolele de popularizarea științei sunt cărămizile, iar secțiunile din povestea plasată în Lumea Disc sunt mortarul.

În pofida acestor aparente neajunsuri, Judgement Day reprezintă totuși o încheiere cât se poate de mulțumitoare a seriei Discworld. Căci, de pe ultimele file ale cărții, aflăm că Marjorie Daw a revenit în lumea noastră, iar uneori, seara, primește vizite din partea Bibliotecarului.

La urma urmei, după cum ne asigură Sir Terry Pratchett, cunoașterea e putere, puterea e energie, energia e materie, și cine călătorește în bibliotecă va constata că spațiul și timpul se distorsionează, iar șirurile de rafturi cu cărți duc către alte lumi.

William Gibson, "The Peripheral" (2014)

Pe la jumătatea lunii martie 2016, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am procurat un exemplar din cel mai recent roman al lui William Gibson, The Peripheral  (Penguin Books, Londra, 2015). Anterior, avusesem patru sau cinci tentative de a-l parcurge în format electronic. De această dată, am reușit să-l citesc în versiune tipărită.

Și iată ce am aflat:

Într-un viitor apropiat, într-un orășel din sudul Statelor Unite ale Americii, un veteran de război, Burton Fisher, și sora lui mai tânără, Flynne, își rotunjesc veniturile cu activități în rețea precum participarea la simulări militare sau teleprezența, prin intermediul dronelor, pentru pază și protecție. Din păcate, în ceea ce se presupune a fi un joc, un personaj feminin este ucis, iar Flynne, martoră la eveniment, constată treptat că așa-zisul joc era de fapt real - într-un fel.

Al doilea fir narativ al romanului este plasat într-un viitor mai îndepărtat cu șapte decenii față de primul, la Londra, și îl are ca protagonist pe un specialist în relații cu publicul, Wilf Netherton. Acesta a avut o relație amoroasă cu una dintre clientele sale, o vedetă mediatică numită Daedra West. Din păcate, sora acesteia, Aelita, a dispărut, iar niște personaje influente, precum cleptocratul Lev Zubov și agenta Lowbeer, au nevoie de ajutorul lui Netherton pentru a rezolva misterul.

Pe măsură ce firele narative converg, iar Flynne, prin teleprezență, ajută la identificarea și pedepsirea asasinului din viitorul îndepărtat, cititorii ajung să înțeleagă relația complexă dintre cele două planuri narative. Până la un punct, epoca lui Flynne a fost trecutul din care s-a ajuns în prezentul lui Netherton. Cu toate acestea, odată cu deschiderea unor căi de telecomunicație și teleprezență între cele două epoci, ele ajung să se diferențieze din ce în ce mai mult. Linia temporală a lui Flynne se îndreaptă spre un viitor din ce în ce mai diferit, iar trecutul de pe linia temporală a lui Netherton se deosebește din ce în ce mai tare de prezentul protagonistei.

Două lucruri m-au frapat în privința romanului The Peripheral. Pe de o parte, stilul lui Gibson s-a transformat în opusul a ceea ce fusese la începutul carierei acestuia. Este criptic, extrem de reținut, redus la un minimum necesar. Întrucât vocea naratorială nu oferă pasaje expozitive, nici descrieri ample, cititorii sunt nevoiți să adune cu migală indicii pentru a deduce cum arată lumea (sau, mai exact, cele două lumi) în care e plasată intriga.

Pe de altă parte, mi s-a părut surprinzător că personajele principale, ca și în toate celelalte romane ale lui Gibson, sunt niște marginali care abia dacă percep (sau ghicesc) activitățile relevante ale actanților din adevăratele centre de putere. Astfel, două facțiuni din epoca lui Netherton își exercită influența în vremea lui Flynne corupând cercuri din ce în ce mai înalte ale puterii - începând cu șeful unei organizații locale de narcotraficanți și încheind cu consilierii prezidențiali de la Casa Albă. În funcție de care facțiune viitoare a ajuns într-o poziție dominantă, Flynne, familia și prietenii ei fie au momente de relativă liniște, fie sunt puși în pericol. Rar, dacă vreodată, pe parcursul romanului, ajunge însă protagonista să exercite vreo influență semnificativă directă asupra mersului evenimentelor.

Acești doi factori - stilul minimalist, criptic, respectiv condiția de marionete a personajelor principale, aflate la cheremul unor forțe în cea mai mare parte neînțelese și neexplicate - fac ca The Peripheral să nu fie neapărat o lectură plăcută (sau inteligibilă). Pentru admiratorii lui Gibson, se găsesc unele elemente agreabile, precum nanotehnologia viitorului îndepărtat, sau trimiteri  la opera lui timpurie - tiarele pentru acces în realitatea virtuală, ca în "Burning Chrome", sau unghiile care se transformă în arme albe, ca în "Johnny Mnemonic". Și cele două viitoruri, atât cât pot fi înțelese de către cititorul atent, par a fi foarte atent gândite de către un autor bine documentat în privința tendințelor curente.

Cu toate acestea, lectura romanului mi s-a părut anevoioasă și cam lipsită de satisfacții. Poate singura plăcere, pe măsură ce am parcurs paginile cărții, a fost să îmi închipui că agenta secretă Lowbeer, unul dintre puținele personaje cât de cât puternice și influente din roman, era interpretată de Dame Judi Dench.

În rest, cum am procedat cu toate cărțile lui William Gibson de la Idoru încoace, am să pun The Peripheral la raft și am să îl las acolo. E adevărat că aștept cu mare interes un nou roman de un autor canadian, însă autorul acela este Cory Doctorow.

Al Robertson, "Crashing Heaven" (2015)

În luna mai 2016, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg romanul de debut al  autorului britanic Al Robertson, Crashing Heaven (Editura Gollancz, Londra, 2015). L-am citit cu foarte mare plăcere. (Cred că n-am mai fost așa încântat de un roman cyberpunk din 2010, când am citit Noir de K. W. Jeter.) Să vă spun și dumneavoastră de ce:

Crashing Heaven combină într-un mod agreabil elemente cyberpunk, noir, mitologice și space opera.

Fundalul romanului amintește de noua operă spațială. La scara Sistemului Solar, într-un viitor plasat peste câteva secole, a avut loc un conflict militar major între două facțiuni postumane, iar, în perioada când se desfășoară intriga, cele două tabere sunt într-un armistițiu nesigur, de la care se poate ajunge cu ușurință la un nou război.

Deosebirea majoră față de lucrări similare mai vechi (Schismatrix) sau mai noi (Galactic North) este că facțiunile sunt grupuri de inteligențe artificiale ce folosesc personajele postumane ca soldați sau ca agenți. Asemenea mitologiei greco-romane, una dintre tabere constă în zeități specializate: Regatul se ocupă de industrie, Gri are în grijă finanțele și contabilitatea, Eden administrează mass-media și divertismentul, Roza conduce instituțiile militare și așa mai departe. Asemenea mitologiei iudeo-creștine, cealaltă tabără oferă o formă de viață veșnică și integrarea într-o entitate supraumană.

Intriga, în schimb, amintește de romanele polițiste americane dure - poate mai mult de Hammett decât de Chandler. Protagonistul Jack Forster a luptat în război, a fost prizonier timp de șapte ani tereștri, iar la începutul romanului revine în habitatul spațial unde s-au refugiat oamenii și, pe cont propriu, anchetează asasinarea fostului său partener din poliție.

Elementele cyberpunk sunt țesute în fundal și în intrigă, precum un liant menit să țină laolaltă elemente heteroclite. Astfel, Jack a luptat contra Totalității cu ajutorul unei marionete - o inteligență artificială agresivă, Hugo Fist, care, la expirarea contractului, îi va lua în stăpânire corpul păpușarului... și îi va șterge mintea. Numeroase personaje - mama protagonistului, fosta sa iubită, fostul lui șef - sunt simulacre numerice ale unor persoane decedate. Zeitățile sunt conglomerate de corporații care au dezvoltat inteligență artificială și au căpătat supremație în societate. Reprezentantul Totalității, Ifor, este constituit din nanogel. Iar destule dintre confruntările și loviturile de teatru din intrigă se desfășoară în realități virtuale care de care mai spectaculoase și mai minuțios realizate.

Pe ansamblu, în pofida faptului că romanul Crashing Heaven are mult peste trei sute de pagini, lectura lui e captivantă și agreabilă. Am admirat complexitatea fundalului și a intrigii, grija cu care autorul a plasat cârlige narative la sfârșitul fiecărui capitol, arcul dezvoltării protagonistului și a asociatului său, dinamica relațiilor dintre personaje, integrarea fără cusur a dialogurilor, acțiunii și caracterizării, precum și stilul îngrijit, pe alocuri poetic.

Nu mi-a scăpat nici puzderia de trimiteri intertextuale, de la Pinocchio și Jack și vrejul de fasole la Neuromantul, Vurt și Schismatrix, trecând prin Fiesta și Blade Runner.

Așa încât, pe de o parte, vă recomand și dumneavoastră fără rezerve să citiți Crashing Heaven dacă veți avea ocazia, iar pe de altă parte aștept cu nerăbdare lansarea din octombrie 2016 a continuării, Waking Hell. Dar despre acel roman vom discuta cu alt prilej.

Marie Clayton, "The Legend of Pink Floyd" (2014)

În a doua jumătate a lunii aprilie 2016, din anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un volum de Marie Clayton - The Legend of Pink Floyd - A Unique Collection of Classic, Rare and Unseen Photographs (Atlantic World, Croxley Green, 2014). L-am parcurs într-o noapte. Și iată ce am aflat:

Volumul se prezintă elegant - format mare, cartonat, cu supracopertă lăcuită, cu pagini imprimate integral color, pe coală lucioasă.

Imaginile sunt prezentate în ordine cronologică, de la începuturile underground ale unei formații care s-a numit mai întâi Leonard's Lodgers, apoi The Spectrum Five și The Tea Set până la operele de caritate ale unor muzicieni celebri care cândva au compus și concertat sub numele Pink Floyd. Paradoxal, deși destui dintre membrii formației erau arătoși, prea puține dintre imagini sunt menite să impresioneze prin costumele, coafurile și accesoriile afișate. Mai degrabă, cu o modestie tipic britanică, muzicienii au lăsat muzica să îi reprezinte, iar, după încheierea anilor 1960, prezența lor pe scenă, de-a lungul altor patru decenii și jumătate de spectacole pe toate meridianele lumii, a fost foarte reținută.

Imaginile din acest album sunt însoțite de o succintă istorie a formației. Astfel, fanii pot afla informații despre începuturile trupei, despre geneza celor mai importante albume muzicale Pink Floyd, despre turnee, dar și despre tensiunile din culise care, în cele din urmă, au dus la scindarea grupului. Ca orice poveste frumoasă, și aceasta se încheie cu un final fericit - reuniunea formației la concertul Live 8 din 2005, decorarea  lui David Gilmour de către Maiestatea Sa, regina Elisabeta a II-a, în 2003, și aparițiile lui David Gilmour și Nick Mason la două dintre concertele The Wall susținute de Roger Waters în 2011.

Pentru admiratorii grupului Pink Floyd, albumul acesta ilustrat ar putea fi o frumoasă piesă de colecție. Pentru cei care abia acum fac cunoștință cu muzica formației britanice, el reprezintă o cale elegantă și accesibilă pentru a înțelege contextul în care a fost compusă acea muzică. Atât unora, cât și celorlalți le recomand cu plăcere The Legend of Pink Floyd. (Puteți comanda un exemplar aici.)

În ceea ce mă privește, plănuiesc deja să parcurg un volum ceva mai ambițios, intitulat Pink Floyd and Philosophy. Dar despre acela  am să vă relatez cu alt prilej.

Simon Head, "Mindless" (2014)

La jumătatea lunii aprilie 2016, am achiziționat la prețuri promoționale mai multe volume de la anticariatul Antic ExLibris de pe Strada Doamnei, din București. Dintre acestea, mi-a atras atenția o carte cu un titlu incitant: Mindless - Why Smarter Machines Are Making Dumber Humans (Basic Books, New York, 2016). Autorul, domnul Simon Head, este membru al Institului pentru Cunoștințe Publice din New York, membru al Colegiului Sfântului Anton de la Universitatea Oxford și Director de Programe la Fundația New York Review of Books.

Cum subiectul tomului părea promițător, am citit cartea domnului Simon Head în câteva zile. Și iată ce am aflat:

Introducerea, intitulată "Către un nou stat industrial", prezintă teza lucrării. Mai exact, odată cu introducerea sistemelor de afaceri computerizate (CBS), societatea occidentală a suferit o transformare la fel de profundă precum aceea  adusă, la începutul secolului al douăzecilea, de taylorism și de linia de asamblare - numai că, de această dată, transformarea apare în sectorul de servicii și afectează "gulerele albe", nu numai "gulerele albastre".

Capitolele următoare detaliază chestiunea, pe de o parte, și aduc în discuție studii de caz, pe de alta.

Capitolul 1, "În pântecul bestiei", caută sursa sistemelor de afaceri computerizate (IBM, Oracle, SAP, Scheer AG), prezintă manualele ce însoțesc sistemele și examinează metodele de măsură și control computerizate pe care le utilizează conducerea unor companii în relația cu angajații - așa-numiții indicatori-cheie de performanță (KPI).

Capitolele următoare aduc exemple de domenii economice în care CBS au fost introduse - și prezintă rezultatele. Astfel, Capitolul 2 prezintă "Walmart și Amazon", Capitolul 3, "Un viitor pentru clasa de mijloc", discută firme producătoare de mașini-unelte din Stuttgart și Chemnitz, iar Capitolul 4, "Administrarea resursei umane", examinează implementarea CBS în sectoare de servicii precum sănătatea și învățământul.

Alte domenii luate în considerare sunt cel al speculațiilor financiare (Capitolul 5, "Cazul Goldman Sachs"), respectiv al serviciilor pe liniile aeriene sau în relațiile cu clienții (Capitolul 6, "Munca emoțională").

În a doua jumătate a cărții, autorul aduce în discuție surse militare ale CBS (Capitolul 7, "Jumătatea militară") și o paralelă între sistemele de afaceri computerizate ale începutului de mileniu și dezvoltarea arsenalelor nucleare pe parcursul Războiului Rece (Capitolul 8, "Jumătatea nucleară").

Capitolul 9, "Modelul chinezesc", prezintă introducerea CBS într-o societate centralizată - superputerea economică emergentă a Chinei.

Ultimul capitol, "Vreo ieșire?", servește și drept concluzie a lucrării. Adesea, așa cum s-a demonstrat în capitolele precedente, CBS pot servi pentru descalificarea forței de muncă, pentru depersonalizarea lucrătorilor și pentru tratarea lor ca niște piese interschimbabile. Separarea planificării de execuție duce la dezechilibre de aptitudini, putere și venituri între conducători și conduși.

Ca o contramăsură, Simon Head propune crearea de posturi bine plătite, cu înaltă calificare, pe care CBS să le suplimenteze, nu să le înlocuiască - și dă exemple din domeniul tehnologiei informațiilor. Argumentul major este că, nemulțumindu-i pe majoritatea americanilor, cursul actual al economiei în SUA este nesustenabil, iar cărți precum Mindless sunt necesare pentru identificarea problemelor și eventual pentru soluționarea lor.

Pe ansamblu, Mindless s-a dovedit o lectură informativă și accesibilă. Am apreciat buna organizare a materialului, selectarea unor cazuri relevante, prezentarea inteligibilă și excelenta structurare a argumentelor. Ca urmare, vă recomand și  dumneavoastră această lucrare. (Puteți comanda un exemplar aici).

Firește, mi-a atras atenția și o carte de non-ficțiune cu un subiect înrudit, Is the Internet Changing the Way You Think?

Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie.

"Telefonia" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

III. Din fericire, dispozitivul nu rămase multă vreme aşa. A doua zi în zori, după o noapte nedormită şi mai multe încercări eşuate, un tambur cu discuri rotative din alamă, gravate cu cifre, fusese încastrat în carcasa aparatului telefonic. Doctorul Victor Rammstein strânse bine ultimul şurub, după care instală telefonul la locul lui, pe perete, şi se aşeză pe un scaun.

- Acum ce facem? se interesă Fecioara de Fier Forjat.

- Aşteptăm să sune cineva, explică inventatorul.

Pălărierul Sănătos îşi consultă ceasul de buzunar. Se încruntă uşor, îl duse la ureche ca să verifice dacă mai ticăia, apoi îl privi iar.

- La ora asta, nebuni am fi să aşteptăm un apel, remarcă el. Nici servitorimea nu se trezeşte aşa devreme, cu atât mai puţin lumea bună.

Rammstein îi aruncă o privire obosită.

- Presupun că ai dreptate. Am putea la fel de bine să mergem şi să…

Telefonul începu să sune. Discurile de alamă din tambur se rotiră unul câte unul, iar în câteva clipe numărul telefonic de la care sosea apelul se văzu clar, cu toate cele trei cifre aliniate riguros.

- Cine ne sună la ora asta? întrebă Pălărierul.

Doctorul dădu din umeri, apoi se ridică, se apropie de telefon şi duse receptorul la ureche. Un bâzâit furios, ca de bondar, răsună din receptor.

- La telefon.

Bâzâitul se repetă.

- N-aş zice că…

Bâzâitul se reluă, ceva mai tare.

- Totuşi, privind obiectiv…

Bâzâitul îl întrerupse. Rammstein luă receptorul de la ureche şi îi aruncă o privire contrariată, după care reluă ascultarea.

- Cred că pentru mine e ori prea târziu, ori prea devreme pentru genul ăsta de discuţie.

Bâzâitul deveni aproape isteric.

- Nu, dumneata să mă asculţi, spuse doctorul pe un ton glacial. Oaspetele este întâmpinat după cum e îmbrăcat şi e condus după cum a vorbit.

Bâzâitul căpătă un ritm sacadat şi sec.

- Deja ne vedem la tribunal, observă Rammstein.

Suspendă receptorul în furcă şi se uită lung la telefon, după care ridică încet din umeri.

- Unele ameninţări nu mai au acelaşi efect dacă au fost repetate prea des, remarcă el ca pentru sine. Sau puse-n practică…

- Tot Excelenţa Sa, Lord Fitzroy? întrebă Pălărierul.

- Tot el, admise inventatorul. Şi dumnealui era cu nervii pe moaţe după o noapte nedormită, ca şi noi. Doar că nu de la construit prototipuri – de la un cazino.

Fecioara de Fier Forjat schimbă o privire cu Pălărierul Sănătos. Rammstein îşi înăbuşi un căscat.

- Cred că pe undeva am abordat lucrurile greşit. Dacă telefonul afişează numărul de la care se face apelul, nu mă ajută prea mult, mai ales dacă nu am memorat numărul.

- Şi cine ar putea memora atâtea numere? se miră Pălărierul.

- Eu aş fi în stare, remarcă Fecioara de Fier Forjat.

Doctorul se frecă la ochi cu dosul mâinii.

- Se poate, dar nu toată lumea are memoria ta. Şi nu cred că ar vrea cineva să înveţe pe de rost numere de telefon.

Schiţă un zâmbet obosit. 

- Nici măcar pe ale creditorilor insistenţi, adăugă el într-un târziu. Dar poate o exista o soluţie şi pentru asta.

(P.S. Între 23 mai și 5 iunie, numai de pe site-ul Crux Publishing, puteți comanda volumul Delirul încapsulat cu o reducere promoțională de 25%. Transportul se va efectua pe cheltuiala editurii. Detalii aici.)