Al Robertson, "Crashing Heaven" (2015)

În luna mai 2016, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg romanul de debut al  autorului britanic Al Robertson, Crashing Heaven (Editura Gollancz, Londra, 2015). L-am citit cu foarte mare plăcere. (Cred că n-am mai fost așa încântat de un roman cyberpunk din 2010, când am citit Noir de K. W. Jeter.) Să vă spun și dumneavoastră de ce:

Crashing Heaven combină într-un mod agreabil elemente cyberpunk, noir, mitologice și space opera.

Fundalul romanului amintește de noua operă spațială. La scara Sistemului Solar, într-un viitor plasat peste câteva secole, a avut loc un conflict militar major între două facțiuni postumane, iar, în perioada când se desfășoară intriga, cele două tabere sunt într-un armistițiu nesigur, de la care se poate ajunge cu ușurință la un nou război.

Deosebirea majoră față de lucrări similare mai vechi (Schismatrix) sau mai noi (Galactic North) este că facțiunile sunt grupuri de inteligențe artificiale ce folosesc personajele postumane ca soldați sau ca agenți. Asemenea mitologiei greco-romane, una dintre tabere constă în zeități specializate: Regatul se ocupă de industrie, Gri are în grijă finanțele și contabilitatea, Eden administrează mass-media și divertismentul, Roza conduce instituțiile militare și așa mai departe. Asemenea mitologiei iudeo-creștine, cealaltă tabără oferă o formă de viață veșnică și integrarea într-o entitate supraumană.

Intriga, în schimb, amintește de romanele polițiste americane dure - poate mai mult de Hammett decât de Chandler. Protagonistul Jack Forster a luptat în război, a fost prizonier timp de șapte ani tereștri, iar la începutul romanului revine în habitatul spațial unde s-au refugiat oamenii și, pe cont propriu, anchetează asasinarea fostului său partener din poliție.

Elementele cyberpunk sunt țesute în fundal și în intrigă, precum un liant menit să țină laolaltă elemente heteroclite. Astfel, Jack a luptat contra Totalității cu ajutorul unei marionete - o inteligență artificială agresivă, Hugo Fist, care, la expirarea contractului, îi va lua în stăpânire corpul păpușarului... și îi va șterge mintea. Numeroase personaje - mama protagonistului, fosta sa iubită, fostul lui șef - sunt simulacre numerice ale unor persoane decedate. Zeitățile sunt conglomerate de corporații care au dezvoltat inteligență artificială și au căpătat supremație în societate. Reprezentantul Totalității, Ifor, este constituit din nanogel. Iar destule dintre confruntările și loviturile de teatru din intrigă se desfășoară în realități virtuale care de care mai spectaculoase și mai minuțios realizate.

Pe ansamblu, în pofida faptului că romanul Crashing Heaven are mult peste trei sute de pagini, lectura lui e captivantă și agreabilă. Am admirat complexitatea fundalului și a intrigii, grija cu care autorul a plasat cârlige narative la sfârșitul fiecărui capitol, arcul dezvoltării protagonistului și a asociatului său, dinamica relațiilor dintre personaje, integrarea fără cusur a dialogurilor, acțiunii și caracterizării, precum și stilul îngrijit, pe alocuri poetic.

Nu mi-a scăpat nici puzderia de trimiteri intertextuale, de la Pinocchio și Jack și vrejul de fasole la Neuromantul, Vurt și Schismatrix, trecând prin Fiesta și Blade Runner.

Așa încât, pe de o parte, vă recomand și dumneavoastră fără rezerve să citiți Crashing Heaven dacă veți avea ocazia, iar pe de altă parte aștept cu nerăbdare lansarea din octombrie 2016 a continuării, Waking Hell. Dar despre acel roman vom discuta cu alt prilej.