Virginia Woolf, "Orlando" (1928)

Spre sfârşitul anilor 1990, pe când începeam să ţin cursuri despre literatura britanică a secolului al douăzecilea, am achiziţionat de la Librăria Noi un exemplar dintr-un roman de Virginia Woolf, Orlando (Colecţia Wordsworth Classics, Editura Wordsworth, Ware, 1995). De parcurs, l-am parcurs abia la finalul lunii octombrie 2012. (Nu cred că am să vă surprind câtuşi de puţin dacă am să vă mărturisesc că Virginia Woolf nu se numără printre autoarele mele preferate.)

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului Orlando se întinde din a doua jumătate a secolului al XVI-lea până în prima jumătate a secolului al XX-lea. Personajul principal, care dă şi titlul romanului, este un aristocrat descins dintr-un însoţitor normand al lui William Cuceritorul. La începutul romanului, Orlando este luat sub protecţia reginei Elisabeta I. Cam ca personajul Connor MacLeod din filmele Highlander, protagonistul trece prin secole fără să îmbătrânească prea mult, aşa încât adolescenţa i se desfăşoară sub domnia lui Iacob I, tinereţea - în vremea lui Carol al II-lea şi în Secolul Luminilor, iar viaţa adultă - în perioada victoriană şi în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Rând pe rând, Orlando are o relaţie amoroasă cu o prinţesă Romanovici, primeşte vizitele unui poet, Nicholas Greene, fuge de insistenţele unei arhiducese din Ţările Române (care ulterior se dovedeşte a fi un arhiduce travestit), lucrează ca ambasador la Constantinopol, apoi, după o noapte de desfrâu şi o săptămână de letargie, se transformă în femeie.

La întoarcerea în Anglia, Orlando frecventează lumea bună şi cercurile literare, primeşte vizite de la Pope, Addison şi Swift, după care, odată cu venirea norilor şi a umezelii în perioada victoriană, se căsătoreşte cu un navigator îndrăzneţ.

În secolul al XX-lea, Orlando dă naştere unui copil, şofează, merge la cumpărături într-un magazin universal multietajat şi publică un poem la care lucrase sute de ani - ba chiar primeşte un premiu literar. În final, după o viziune a personajelor care i se perindaseră prin conac de-a lungul secolelor, Orlando îşi cheamă soţul, iar acesta soseşte prompt - cu un aeroplan.

Câteva aspecte sunt demne de remarcat în privinţa acestui roman. Cel mai vizibil este că Orlando încalcă porunca de căpătâi a literaturii moderniste: "Arată, nu povesti." Vocea naratorială povesteşte mult şi cu plăcere - şi rareori arată. Cu alte cuvinte, pasajele narative predomină faţă de cele cu dialoguri şi acţiune, iar rezultatul este surprinzător de agreabil.

Ceva din plăcerea lecturii provine şi din tonul naraţiunii - relaxat, autoironic, adesea amuzant. Pe de o parte, stilul acesta (precum şi procedeul literar al digresiunii sau cel al omisiunii voite) aminteşte de romanul lui Laurence Sterne Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy, gentilom (1759 - 1767). (Chiar şi poanta din final, despre "goana după gîşte săbatice" - sau după cai verzi pe pereţi, dacă preferaţi expresia echivalentă din română - e un ecou al poantei cu care se încheie Tristram Shandy, despre "povestea cu cocoşul roşu".)  Pe de altă parte, metoda strecurării de glume în note de subsol pare să fi trecut mai departe, de la Virginia Woolf la Terry Pratchett - căci conexiunile intertextuale sunt rareori izolate sau unidirecţionale.

Ritmul acţiunii este alert. Cu toate că intriga acoperă trei secole şi jumătate, romanul are numai 162 de pagini în ediţia Wordsworth. Incidentele abundă, schimbările de situaţie se ţin lanţ, iar Orlando nu trece doar printr-o schimbare de sex, ci şi prin numeroase roluri, publice sau private - ceea ce îi dă un prilej de reflecţie în paginile finale ale cărţii.

Tocmai pentru că intriga acoperă un interval atât de mare, este oarecum curios că evenimentele istorice majore, precum confruntarea cu Invincibila Armada, Războiul Civil, războaiele napoleoniene sau Primul Război Mondial, se petrec undeva, dincolo de raza de percepţie a protagonistului, iar Orlando trece prin istorie pendulând între conacul său de la ţară şi Londra, cu câte o escapadă ocazională în locuri mai exotice.

Şi, dacă tot am menţionat conacul, trebuie să vă spun că, în felul său, acesta constituie un personaj în sine. Conacul familiei lui Orlando are numeroase aripi, curţi interioare, sute de încăperi, cripte, e populat de o întreagă armată de servitori, iar printre vizitatori se numără regi, regine, duci, conţi, poeţi şi eseişti. E posibil ca tocmai acest conac vast, străvechi şi încărcat de istorie să fi constituit o sursă de inspiraţie pentru castelul Gormenghast din seria fantastică a lui Mervyn Peake.

Pe parcursul cărţii, mai ales în partea a doua, schimbarea de sex a personajului prilejuieşte numeroase comentarii naratoriale pe marginea atitudinilor femeilor şi bărbaţilor, precum şi replici acide faţă de locurile comune din discursurile misogine. În plus, cititorii atenţi vor găsi risipite ici-colo şi idei sau imagini din alte cărţi ale Virginiei Woolf, cum ar fi timp extern şi durată internă (Doamna Dalloway), lumina intermitentă a farului (Spre far), pensia anuală necesară pentru desfăşurarea activităţii literare (O cameră separată) sau femeia înecată (Între acte). Şi nu m-am mirat cînd am descoperit în paginile cărţii că Orlando şi-a publicat poemul la... editura Hogarth Press a soţilor Woolf.

Unele pagini satirice îi sunt dedicate altui personaj longeviv, Nicholas Greene. Dacă Orlando începe prin a trăi şi sfârşeşte prin a scrie şi publica un poem de mare întindere, Greene începe prin a fi poet elisabetan (care îi admiră pe antici şi îi bîrfeşte pe contemporanii de teapa lui Marlowe, a lui Shakespeare sau a lui Ben Jonson) şi sfârşeşte prin a fi critic literar victorian (care îi admiră pe elisabetani şi îi critică pe contemporanii de soiul lui Tennyson sau Browning). Naratoarea insistă asupra a două trăsături fundamentale ale personajului - sterilitatea literară şi dispreţul faţă de artiştii contemporani. Iar satira e devastatoare.

Pe ansamblu, înclin să cred că romanul Orlando reprezintă o lectură mai agreabilă decît Doamna Dalloway, Spre far şi Între acte luate laolaltă. Probabil că şi alţi cititori au opinii similare, întrucât Orlando este unul dintre cele mai bine vândute romane ale Virginiei Woolf. Şi, cum un asemenea personaj aventuros nu putea să rămână închis prea multă vreme între paginile unei singure cărţi, Alan Moore şi Kevin O'Neill l-au recrutat în mai multe versiuni ale Ligii Domnilor Extraordinari, după cum puteţi afla din Dosarul negru.

Dar asta e altă poveste...