La finalul lunii noiembrie, 2006, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris (pe atunci aflat în Pasajul Universităţii) o mulţime de cărţi. Printre ele se afla şi un exemplar dintr-un roman de Aldous Huxley, Ape and Essence (Editura Chatto & Windus, Londra, 1967). De parcurs, am reuşit să-l parcurg abia în noiembrie 2012. Şi iată ce am aflat:
Probabil m-am înşelat cînd, în alineatul precedent, am afirmat că Ape and Essence este un roman. Mai degrabă, e o formă de metaficţiune. Prima parte a volumului este un fel de povestire, "Tallis", în care un narator-martor angajat la un studio de film din Hollywood relatează cum, în ziua asasinării lui Gandhi, un coleg de-al său de birou, Bob Briggs, şi-a pierdut soţia şi averea din cauza unei relaţii extramaritale. Cei doi găsesc pe stradă cîteva scenarii de film, dintre care unul pare interesant. Ca urmare, naratorul şi Briggs călătoresc spre nord pentru a-l găsi pe autorul scenariului, însă află la fosta locuinţă a acestuia că scenaristul, William Tallis, a murit cu cîteva luni mai înainte şi a fost înmormîntat - nici măcar acolo unde insista să fie înhumat, ci în cu totul alt loc.
Partea a doua a cărţii, considerabil mai substanţială, este scenariul de film al lui Tallis. Premisa acestui scenariu neobişnuit este că va avea loc un al treilea război mondial, dus cu arme atomice, bacteriologice şi chimice, iar marile puteri se vor anihila reciproc. Un secol mai tîrziu, o expediţie ştiinţifică din Noua Zeelandă călătoreşte spre California pentru a redescoperi America dinspre vest.
Unul dintre savanţi, botanistul Alfred Poole, este capturat de către băştinaşii din Los Angeles şi ţinut în viaţă pentru că îi promite şefului comunităţii locale că îi va oferi mai multă hrană pentru oamenii săi. Cam ca în Minunata lume nouă, intriga scenariului fictiv se bazează pe şocul cultural pe care îl are un personaj dintr-o cultură la contactul cu o altă cultură - una distopică.
Mai exact, în Los Angelesul postapocaliptic imaginat de Huxley, oamenii suferă de diverse mutaţii genetice, religia dominantă este satanistă, iar o castă a preoţilor-eunuci veghează ca bebeluşii născuţi cu malformaţii să fie sacrificaţi. Relaţiile intime sînt interzise (cu excepţia a două săptămîni pe an în care au loc orgii rituale), femeile sînt dispreţuite şi maltratate, iar regulile societăţii sînt impuse sistematic - cu biciul. Cum nu mai există industrie, localnicii dezgroapă cadavre din secolul al douăzecilea pentru a le lua hainele şi bijuteriile.
Profesorul Poole se îndrăgosteşte de una dintre localnice, Loola, iar după ce asistă la ritualuri satanice şi orgii decide să rişte ca, împreună cu noua sa iubită, să fugă departe, în nord, la o comunitate de oameni normali. În paginile finale ale scenariului, cei doi ajung la... mormîntul scenaristului, iar protagonistul completează epitaful lui Tallis cu cîteva versuri dintr-un poem de Shelley.
Ca procedeu, metaficţiunea are meritele sale, iar Huxley construieşte aici o situaţie paradoxală în care, prin vocea naratorială care apare frecvent în scenariu, îi vorbeşte publicului din prezent despre o ipotetică situaţie viitoare.
Porţiunea introductivă a scenariului este simbolică - ideea că impulsurile animalice sînt justificate pe cale raţională este ilustrată în scenariu de secvenţe în care babuini înzorzonaţi ţin în sclavie personaje umane ca Albert Einstein.
În a doua jumătate a cărţii, există desigur şi un dialog în care un personaj-cheie dintr-o societate distopică îi explică protagonistului punctul său de vedere - în acest caz, arhivicarul Bisericii lui Belial îi ţine profesorului Poole un întreg discurs despre căile prin care Cel Rău a dus la distrugerea societăţii şi la pieirea a miliarde de oameni. Desigur, substratul satiric al discursului este destul de clar, însă încep să bănuiesc că procedeul acesta este recurent în romanele lui Huxley.
Tot recurente mi se par şi unele dintre caracteristicile protagonistului - inteligent, educat, reprimat din punct de vedere sexual, introvertit. Diferenţa este că, dacă Dennis Stone din Crome Yellow era un personaj plauzibil, profesorul Poole este unul caricatural.
Paradoxal, din tot acest volum metatextual, cel mai mult mi-a plăcut partea introductivă, care avea ceva din umorul sec al lui Raymond Chandler. Iar în ceea ce priveşte pericolele naţionalismului, propagandei, înarmării şi suprapopulării, Huxley a tratat problema mult mai convingător, mai elocvent şi mai sistematic într-o lucrare de nonficţiune publicată ulterior, Reîntoarcere în minunata lume nouă (1958).
Dar asta e altă poveste...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu