Sfadă sau literatură?

Ieri, 30 martie 2012, în săptămînalul Observator cultural a apărut un articol de Cătălin Badea Gheracostea intitulat "Ce este un RomCon?" Acest articol este primul dintr-o serie numită "SFada cu literatura". În esenţă, colegul meu braşovean prezintă clar şi succint două evenimente culturale recente, tîrgul de carte SF Final Frontier II de la Bucureşti şi Zilele Helion de la Timişoara, unde s-a organizat şi consfătuirea naţională RomCon 2012. Puteţi citi şi dumneavoatră acest articol aici. De asemenea, dacă doriţi să aflaţi mai multe despre temele pe care Cătălin Badea Gheracostea le va trata în "SFada cu literatura", vă invit să parcurgeţi un interviu pe care dumnealui l-a acordat săptămîna aceasta publicaţiei Galileo Online.

(P.S. Fotografia care însoţeşte această ştire a fost preluată de pe Galileo Online şi apare aici cu acordul redactorului-şef Michael Haulică. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul la gazetă

A apărut numărul din martie al Gazetei SF sub îngrijirea domnişoarei redactor-şef Simona Şerbănescu. Pe lîngă editorial, reportaje, proze scurte şi articole de tot felul, veţi găsi acolo şi o recenzie pe care am scris-o pe marginea romanului Drood (2009) de Dan Simmons, roman care ar urma în curînd să apară şi pe piaţa românească în traducerea lui Mircea Pricăjan. Mergeţi şi dumneavoastră să aruncaţi o privire. Lectură plăcută!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Grant Morrison & Dave McKean, "Arkham Asylum" (1989)

La mijlocul anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut plăcerea să parcurg un roman grafic cu totul ieşit din comun, intitulat Arkham Asylum - A Serious House on Serious Earth. Scenariul îi aparţinea lui Grant Morrison, iar grafica lui Dave McKean. Alături de Elektra Assassin şi de Sin City, mi-a rămas în memorie ca o realizare de excepţie din banda desenată. La recent-încheiatul tîrg de carte SF Final Frontier II, la jumătatea lunii martie 2012, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar dintr-o ediţie aniversară a acestui album. Dacă tot l-am achiziţionat, m-am aşezat gospodăreşte şi l-am recitit. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

La începutul acestui roman grafic, pe 1 aprilie, diverşii criminali prinşi de Batman şi internaţi la azilul Arkham se revoltă, îi iau ostatici pe membrii personalului medical şi cer ca Batman să vin să se interneze alături de ei. Ca urmare, protagonistul se simte dator să meargă acolo şi să se confrunte încă o dată cu Joker, cu Two-Face, cu Pălărierul Nebun, cu Doctorul Destin şi cu toţi ceilalţi. (Sau aproape cu toţi ceilalţi, avînd în vedere că din galeria personajelor de aici lipsesc Pinguinul şi Catwoman.)

Pe celălalt fir narativ, plasat în primele decenii ale secolului al douăzecilea, întemeietorul azilului, Amadeus Arkham, descoperă că maică-sa este împinsă spre nebunie de viziuni ale unei creaturi tenebroase, cu aripi de liliac, iar el la rîndul său se scufundă treptat în demenţă, ajungînd să scrijelească cu unghiile inscripţii obscure pe podeaua celulei în care este închis. Cel care îl înlocuieşte, doctorul Cavendish, îi studiază jurnalul şi îşi pierde treptat sănătatea mintală, aparent fără să înţeleagă că entitatea aceea monstruoasă care bîntuia azilul era un fel de proiecţie din viitor a lui Batman.

Ca şi Stray Toasters de Bill Sienkiewicz, publicat cam în aceeaşi perioadă, Arkham Asylum impresionează în primul rînd prin calitatea excepţională a graficii. Primele pagini conţin semne stranii, colaje de fotografii cu bucăţi de lemn şi piroane, iar planşele propriu-zise sînt realizate într-o varietate de tehnici, unele amintind de impresionism, altele de dadaism. Literele care redau discursul personajelor sînt create la rîndul lor cu o gamă largă de tehnici, mulţumită lui Gaspar Saladino. Efectul este încă mai impresionant decît în Stray Toasters sau în Steampunk: Manimatron. Discursurile Jokerului, spre exemplu, sînt mînjite în roşu aprins, ca nişte dîre de sînge arterial scrijelite cu furie pe pereţi. Impresia de ansamblu este foarte apăsătoare, gotică, iar conexiunile intertextuale ale scenariului la Alice în ţara minunilor şi Psycho au conotaţii de pedofilie şi incest. După încheierea poveştii propriu-zise, albumul conţine cîteva pagini cu declaraţii ale personajelor, unele mai neliniştitoare decît altele, iar notele biografice ale lui Gant Morrison şi Dave McKean sînt prezentate într-o manieră grafică la fel de spectaculoasă.

Versiunea pe care am achiziţionat-o, ediţia care marchează a cincisprezecea aniversare a romanului grafic, conţine şi scenariul original, cu adnotări, schiţe de planşe realizate de Grant Morrison, precum şi o postfaţă de Karen Berger, vicepreşedintă la Vertigo, cu informaţii despre modul în care Arkham Asylum a fost creat şi a schimbat regulile jocului în domeniul romanelor grafice. Pentru că acest album de nici 150 de pagini, care a avut nevoie de mai bine de trei ani pentru a fi realizat şi publicat, este unul dintre cele mai bine vîndute romane grafice din toate timpurile.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

 

William Golding, "The Spire" (1964)

În octombrie 2006, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de William Golding, The Spire (Editura Faber and Faber, Londra, 1965). Am reuşit să îl parcurg în primele luni ale anului 2012, oarecum printre alte lecturi şi activităţi conexe. Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului The Spire este plasată într-un trecut nu foarte precizat - după Reformă, dar înainte de dezvoltarea societăţii industriale. Nu numai cadrul temporal este vag, ci şi cel geografic., Una sau două referiri la o localitae învecinată celei în care este plasată acţiunea romanului nu ajută prea mult la fixarea acelui loc fictiv undeva pe o hartă a Marii Britanii.

Intriga din The Spire este axată pe efortul unei comunităţi provinciale de a construi o turlă foarte semeaţă în catedrala din orăşel, în ciuda faptului că nu există o fundaţie solidă sub acea catedrală. În mod ironic (şi destul de postmodern), un proiect care ar fi trebuit să ducă la cooperare şi comuniune cauzează de fapt dezbinare şi înstrăinare.

Protagonistul romanului este reverendul Jocelin, cel care a avut viziunea turlei imense şi care îi îndeamnă pe localnici şi pe lucrători să ducă la bun sfîrşit construcţia. Punctul de vedere din roman este unul omniscient selectiv - naratorul ne relatează to ceea ce percepe, face, spune, gîndeşte şi simte protagonistul. Şi, dorind parcă să ilustreze acea definiţie care spune că postmodernismul îi este opus modernismului, Golding ne oferă în The Spire un proces prin care protagonistul nu evoluează (ca în Portret al artistului din tinereţe, spre exemplu), ci involuează (cam ca în Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine), coborînd treptat de la percepţii şi gînduri clare, complexe la viziuni şi stări tulburi, trunchiate, confuze. Sub acest aspect, ca şi într-un roman mai timpuriu al lui William Golding, Pincher Martin (publicat în România sub titlul Martin cel avid), deteriorarea mentală treptată a protagonistului este foarte bine redată prin discursul naratorial şi prin folosirea abilă a stilului liber indirect.

Dincolo de protagonist se află însă în roman o mulţime de personaje secundare, dintre care unele trec la rîndul lor printr-un proces de involuţie. Astfel, misticismului vizionar al lui Jocelin i se opune pragmatismul raţional al lui Roger Mason, şeful constructorilor. Acesta constată, făcînd săpături şi măsurători, că o asemenea turlă nemaivăzut de înaltă nu poate rezista fără o fundaţie solidă, iar tentativele lui de a discuta raţional despre o problemă reală sînt întîmpinate de Jocelin cu îndemnuri pioase la credinţă. Ca urmare, mai ales după ce reverendul îi dejoacă planurile de a pleca împreună cu lucrătorii şi de a abandona construcţia, Roger Mason se abrutizează treptat şi recurge rînd pe rînd la adulter, la alcoolism, la abuzuri verbale împotriva subordonaţilor, iar în cele din urmă la o tentativă de sinucidere.

Alte personaje din echipa de lucrători fie pier accidental, fie pleacă mai pe furiş sau mai făţiş cînd, pe măsură ce construcţia progresează, stîlpii de susţinere trosnesc, iar turla începe să se clatine, ameninţînd să se năruiască.

Localnicii, la rîndul lor, se retrag în număr din ce în ce mai mare de la serviciul religios, pînă cînd catedrala rămîne practic pustie, iar reverendul Jocelin este anchetat de către superiorii săi pentru neglijarea îndatoririlor. Spre final, cînd Jocelin are sănătatea fizică şi mintală sub orice critică, localnicii nu se sfiesc să îi adreseze injurii pe stradă, ba chiar să îl şi atace, nemulţumiţi fiind de decizia acestuia de a clădi turla.

Cu toate că este un roman destul de scurt, The Spire este memorabil pentru intensitatea contrastului dintre viziunea grandioasă a protagonistului şi lipsa lui de aptitudini în domeniul relaţiilor interumane. Scenele în care Jocelin, bîntuit de viziunea unor îngeri, demoni şi vrăjitoare, se arată incapabil de a înţelege ce îi spun cei din jur sau ce a scris el însuşi în documente oficiale sînt impresionante şi greu de uitat. Pe ansamblu, The Spire merită atenţia cititorilor şi rivalizează ca valoare literară cu Pincher Martin. Vi-l recomand şi dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Radu Pavel Gheo, "Noapte bună, copii!" (2010)

La mijlocul lunii mai, 2010, am cumpărat şi am citit cea mai recentă carte a lui Radu Pavel Gheo, un roman intitulat Noapte bună, copii! (Editura Polirom, Iaşi, 2010). În multe privinţe, este cea mai ambiţioasă lucrare publicată pînă acum de Gheo. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Noapte bună, copii! urmăreşte destinele a patru personaje din România, o fată şi trei băieţi care îşi petrec adolescenţa în perioada comunistă, apoi, ca tineri adulţi, îşi urmează aspiraţiile în perioada post-decembristă. Parte din planurile lor de viitor sînt inspirate din crîmpeie de Occident (produse de consum, melodii, filme), parte de literatura ştiinţifico-fantastică.

Trei dintre personaje (Cristina, Leo şi Marius) aleg să emigreze, în vreme ce al patrulea (Paul) rămîne în România şi îşi urmează vocaţia de scriitor. Şi, ca în orice roman de maturizare care se respectă, fiecare personaj capătă ceea ce îşi dorea în copilărie (o carieră în cinematografie, o şansă la celebritatea literară, un automobil Corvette decapotabil) numai ca să constate că realitatea nu se potriveşte nici pe departe cu visul.

Căci Noapte bună, copii! este în primul rînd un roman despre maturizare. Ca şi trilogia S.U.A. (1938) de John Dos Passos, romanul lui Radu Pavel Gheo prezintă trei decenii din evoluţia unei societăţi prin prisma unor personaje imaginare care trec prin contexte sociale, geografice şi istorice atent modelate după realitate. În cazul cărţii discutate aici, aş aminti industrializarea din anii 1970 (cu masele de navetişti care locuiau la sat şi lucrau la oraş), raţionalizarea alimentelor de bază din anii 1980, micul comerţ de la graniţa cu Iugoslavia şi emigrările masive de după 1990.

Tot ca în trilogia lui Dos Passos, Gheo îşi prezintă personajele în copilărie şi adolescenţă, ca să le insufle cititorilor empatia cu ele, dar şi în viaţa de adult, ca să-i determine pe cititori să le judece. Pentru că personajele din Noapte bună, copii! chiar ajung să se confrunte cu dileme etice, să comită fapte ilegale sau imorale, să suporte consecinţele propriilor acţiuni şi să trăiască (sau să moară) în funcţie de ceea ce au ales.

Din acest punct de vedere, cele mai multe evenimente din intriga romanului sînt înlănţuite plauzibil, în şiruri de cauze şi efecte, ca o demonstraţie de logică. Pe alocuri (pentru că RaduPavel Gheo e postmodern), romanul conţine şi un dram de fantastic sau de realism magic, iar cîteva incidente şi personaje episodice rămîn învăluite pînă la final într-o aură de mister, lăsîndu-i pe cititori să îşi construiască propriile ipoteze şi explicaţii.

Două aspecte ale romanului mi-au dat de gîndit în timpul lecturii. Unul este ordinea în care autorul a ales să nareze evenimentele. În roman, episoadele din „prezent” (situat în anul 2000) alternează cu cele din „trecut” (1986, 1990, 1978). În primele două treimi ale romanului, tehnica permite ca episoadele din trecut să anunţe în subtext evenimente dramatice din prezent. Din păcate, după ce unele fire ale intrigii au ajuns la deznodămînt, în ultima treime a romanului, tehnica nu mai dă rezultate la fel de bune, suspansul se diminuează perceptibil, iar lectura are tendinţa să treneze.

Celălalt aspect care m-a pus pe gînduri este faptul că, dintre cele patru personaje principale, numai două le sînt prezentate pe larg cititorilor din perspectiva omniscienţei selective multiple, în vreme ce percepţiile, gîndurile şi sentimentele celorlalte două sînt prezentate foarte puţin (în cazul lui Leo) sau deloc (în cazul Cristinei). Cumva, am senzaţia că romanul ar fi avut de cîştigat dacă celor patru personaje principale li s-ar fi acordat o pondere egală.

În ceea ce priveşte aspectele pozitive ale cărţii, poate cel mai important este că Noapte bună, copii! e romanul unei generaţii, iar alte generaţii care doresc sau vor dori cîndva să afle cam cum a fost viaţa pentru cei din perioada „de tranziţie”se vor putea edifica parcurgîndu-l. Radu Pavel Gheo a surprins foarte bine graiurile din Banat şi din Moldova, vorbirea bunicilor şi a nepoţilor, precum şi atmosfera unor oraşe (Oraviţa, Los Angeles, Iaşi) şi sate (Iacobenii Noi şi Teicova, deşi ficţionale, sînt foarte plauzibile). După cum i-am spus şi personal, asupra fiecărei generaţii de scriitori planează un fel de obligaţie sau orizont de aşteptare de a prezenta epoca sa istorică pentru societate. Cum Radu Pavel Gheo s-a achitat mai mult decît onorabil de această obligaţie pentru generaţia noastră, noi, ceilalţi, putem să ne vedem nestingheriţi de alte planuri.

Aşa cum scriam la începutul acestei recenzii, Noapte bună, copii! este cea mai ambiţioasă carte de pînă acum a lui Gheo şi, din cîte am arătat în alineatele anterioare, probabil şi cea mai semnificativă. Preferata mea dintre cărţile lui rămîne însă în continuare Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a. Dar despre acest volum am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Această recenzie a fost iniţial publicată în numărul din noiembrie 2011 al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Jim Butcher - „Storm Front” (2000)

În ianuarie 2012, prin amabilitatea domnului editor Cristian Popescu, am avut ocazia să parcurg un roman de Jim Butcher, Storm Front (Editura Penguin, New York, 2000), primul dintr-o serie intitulată „Dosarele Dresden”. L-am parcurs pe îndelete şi am fost plăcut suprins să descopăr un hibrid de roman poliţist noir şi de roman fantastic.

Protagonistul-narator, Harry Dresden, este un vrăjitor care are contract cu departamentul de poliţie din oraşul său în vederea abordării laturii paranormale a investigării crimelor. Pe de altă parte, lucrează şi ca detectiv particular... paranormal. În plus, insistă încă din primele pagini ale cărţii asupra faptului că, deşi nu e nici pe departe singurul vrăjitor din lume, e singurul care apare în Pagini Aurii.

În primele capitole ale romanului, Harry Dresden primeşte două cazuri de rezolvat. Pe de o parte, poliţista Karrin Murphy îi cere să ajute la anchetarea unui dublu asasinat în care victimelor li s-a smuls inima din piept – cel mai probabil prin magie. Pe de altă parte, o soţie disperată şi... reticentă să se prezinte cu numele întreg, Monica, ar dori ca Dresden să îl găsească pe soţul ei care de cîteva zile a dispărut de la domiciliu.

După cum probabil vă aşteptaţi, Dresden trece prin cîteva incidente spectaculoase pe parcursul anchetelor. Printre cei cu care se confruntă se găsesc un şef mafiot, Johnny Marcone, o codoaşă-vampir, Bianca, şi un vrăjitor trimis de Consiliul Alb, Morgan. Şi, cum latura noir este accentuată, nu puteau lipsi femeile fatale, precum şoferiţa Linda Randall sau ziarista Susan Rodriguez.

Dar, ca în nici un roman poliţist cuminte, romanul Storm Front abundă şi în dueluri magice, descîntece, demoni, spiriduşi, ritualuri alchimice şi duhuri captive. Şi, poate sub influenţa lui Terry Pratchett, unele situaţii fantastice sînt cît se poate de amuzante.

Pe ansamblu, Storm Front reprezintă o bună formă de divertisment, întrucît e scris alert, cu nerv şi cu haz, iar iniţiativa Editurii Voyager de a-l publica merită salutată. Vestea bună pentru cititorii români este că Storm Front este doar primul roman dintr-o serie destul de lungă.

(P.S. Această recenzie a fost iniţial publicată în numărul din februarie al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Horia Nicola Ursu (editor), "Galileo 4" (2012)

Pe 17 martie 2012, la Tîrgul de Carte SF Final Frontier II, am primit de la domnul Horia Nicola Ursu două exemplare din numărul 4 al revistei Galileo. Am parcurs acest număr în numai şase ore - îl aşteptam de unsprezece luni, de cînd apăruse Galileo 3, aşa încît graba mea poate părea întrucîtva justificată. Şi iată ce am aflat:

Editorialul redactorului-şef Horia Nicola Ursu este o variaţiune pe tema: "Ne pare rău pentru întîrziere, dar mergem mai departe." (Îi sînt recunoscător pentru că publică în continuare revista...)

Secţiunea de "Ficţiuni", parcă mai bogată ca în alte ediţii, cuprinde şapte schiţe şi povestiri. "Apocalipsa după Aron Biro" pare insuficient de închegată ca poveste şi insuficient de revizuită stilistic. Timpurile verbelor în naraţiune uneori au fost folosite... într-un mod mai puţin ortodox, să spunem. Adrian Buzdugan, pe de altă parte, cu "Bulgărele din cer", pare să fi surprins foarte bine stilul din unele cărţi ale lui Alexandru Mitru. Oliviu Crâznic, în "Transport periculos", ne oferă o operă spaţială interesantă, care îi lasă pe cititori să întrevadă crîmpeie dintr-un univers mult mai vast. Poate că vor urma şi alte lucrări plasate în acelaşi univers imaginar, cine ştie...

Poate cea mai reuşită proză din acest număr al revistei este "Isabel în Cădere" de Ian R. MacLeod, o povestire scrisă într-un stil care aminteşte cumva de Cordwainer Smith. Destul de îngrijită stilistic, însă cu o miză mică şi... parcă prea realistă mi s-a părut în schimb "O istorie ilustrată a secolului al XX-lea" de Kim Stanley Robinson.

Doru Stoica, în schiţa "Clona-mi-aş", combină lumea rurală românească din istoria recentă şi tehnologia clonării, cu un discurs hazliu şi cu personaje plauzibile. Poate că intriga ar fi meritat dezvoltată ceva mai mult. Narcisa Stoica încheie această secţiune a revistei cu povestirea "Apocalipsă la super-ofertă", un text onorabil, cu o poantă de final reuşită.

În secţiunea "Viitorul Anterior", domnul Mircea Opriţă ne prezintă informaţii bio-bibliografice despre două personalităţi ale literaturii SF româneşti, Felix Aderca şi Adrian Rogoz. Ambele prezentări sînt bine documentate şi realizate echilibrat.

Secţiunea "Dosar" îl are ca vedetă pe John Shirley, cel pe care William Gibson l-a numit "Ioan Botezătorul al literaturii cyberpunk". Redactorul-şef Horia Nicola Ursu ne oferă note bio-bibliografice. Urmează interviul "Aerul trosneşte", realizat de subsemnatul în 2010, şi povestirea "Isolation Point, California", încadrabilă la subgenul postapocaliptic şi oarecum înrudită ca idee cu "The Screwfly Solution" de James Tiptree, Jr. Toate traducerile din această ediţie a revistei Galileo au fost realizate de Mircea Pricăjan.

Dintre plusurile pe care aş vrea să le remarc se numără o copertă ceva mai atrăgătoare prin design decît cea a numărului precedent, apariţia unor reclame la editura lui Bogdan Tudor Bucheru şi Kelly Bucheru, Texarom, precum şi o hîrtie de bună calitate în interiorul revistei.

Printre minusuri aş aminti dispariţia rubricii "Zeitgeist", unde de regulă se puteau citi articole şi eseuri de Cory Doctorow, Paul Di Filippo, Cătălin Badea Gheracostea sau Robert Silverberg, ca şi faptul că micile erori de redactare par să fie prezente într-un număr mai mare decît în ediţiile precedente ale revistei. Dar sînt speranţe că Galileo va apărea mai des şi probabil că micile probleme se vor remedia din mers. Astăzi, la ora 13.00, puteţi participa şi dumneavoastră la lansarea numărului 4 al revistei Galileo la standul Editurii Millennium Books din cadrul Tîrgului de Carte SF Final Frontier II. Probabil ne vom întîlni acolo.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)