B. Vaughan & N. Henrichon, "Pride of Baghdad" (2006)

-->

În august 2010, mulţumită vechiului meu prieten, Tudor Popa, şi domnului Marian Mirescu, am parcurs romanul grafic Pride of Baghdad (Vertigo, DC Comics, New York, 2006). Scenariul îi aparţine lui Brian K. Vaughan, iar ilustraţiile au fost create de Niko Henrichon.

Aflasem despre acest volum de pe Amazon.com şi mă intrigase ideea lui centrală: în 2003, la intrarea trupelor americane în Baghdad, o familie de lei a scăpat de la grădina zoologică şi a bîntuit în libertate pe străzi timp de cîteva zile. Pornind de la acest fapt real şi de la numeroase mărturii scrise şi fotografice ale soldaţilor americani detaşaţi în Irak şi ale civililor irakieni, co-autorii au creat pe parcursul unui an un roman grafic superb, de neuitat.

Pe tot parcursul poveştii, cititorilor li se prezintă punctul de vedere al leilor (un mascul adult, două femele şi un pui), creaturi mînate de impulsuri contrare către libertate, respectiv către siguranţa cuştilor. După un val de bombardamente, leilor li se oferă şansa nesperată de a evada, iar în peregrinările lor întîlnesc diverse alte fiinţe - o ţestoasă, maimuţe, cai, ba chiar şi un urs feroce din palatul lui Saddam Hussein - dar şi lucruri de neînţeles precum avioane de luptă, tancuri şi infanterişti americani cu echipament sofisticat.

Leii sînt bine individualizaţi ca personaje, iar relaţiile dintre ei sînt dinamice, convingătoare şi frumos integrate în planul general al intrigii. Ilustraţiile lui Niko Henrichon sînt superbe, scăldate în culori calde menite să evoce lumina intensă şi căldura din Irak. Şi, cu toate că unele dintre personaje amintesc întrucîtva de Simba şi Mufasa din Regele leu, Pride of Baghdad nu are nimic din drăgălăşenia filmelor de animaţie de la Walt Disney. Dimpotrivă, scurta evadare a familiei de lei este brutală, într-un oraş sfîşiat de război, iar confruntările lor cu diverşi oponenţi nu lasă niciodată impresia că personajele ar fi altceva decît animale de pradă mari.

Finalul romanului grafic, deşi uşor de prevăzut, este la fel de brutal şi de lipsit de menajamente ca şi episoadele dinaintea lui. Şi, cum leii şi-au cîştigat interesul şi simpatia cititorului, deznodămîntul lasă un gust amar greu de uitat. În ciuda nivelului artistic ridicat la care se ridică volumul, mi-e greu să cred că cineva şi-ar dori să îl parcurgă şi a doua oară.

Dar, pentru aceia care cred că banda desenată se rezumă la personaje amuzante sau la nesfîrşite serii cu supereroi îmbrăcaţi în costume din material supraelastic, Pride of Baghdad reprezintă o contrademonstraţie perfectă: nu conţine personaje amuzante şi drăgălaşe, nu lasă loc pentru continuare (dimpotrivă, are intriga compactă ca o tragedie clasică) şi nu conţine nici urmă de supereroi. În schimb, îi pune pe cititori pe gînduri în privinţa efectelor pe care noi, oamenii, le avem asupra mediului ambiant şi asupra altor specii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"În vremea lui Arond Vodă"

(din Laptopiseţul Ţării Moldovei)

Multe isorisiri demne de mirare se-au fost păstrat în hronici din vremuri vechi, din Ţara Moldovei, ferecate odinioară în laptopiseţuri, iară după ce puterea fulgerului n-a mai fost stăpînită pretutindeni pe lume şi ferecată în cabluri, hronicile se-au fost trecute cu trudă şi migală cărturărească din laptopiseţuri în hrisoave de hîrtie ca să nu se piardă cumva, nice să nu se rătăcească în negura vremurilor. Şi, dintre aceste isorisiri străvechi, unele pomenesc cu osebire de Arond Vodă, cel bun şi drept, care a domnit în Ţara Moldovei cîndva, demult, în al treilea mileniu de la naşterea Domnului, cam la un veac ori două după ce oarece oaspeţi nepoftiţi dinspre răsărit, rămaşi fără uleiurile scoase de sub pămînt, au binevoit a-şi schimba pe sticle de licoare carele de fier şi foc cu care veniseră în ospeţie îndelungă şi silită, apoi a face cale întoarsă de unde veniseră, iară alţi oameni de prin partea locului, dintre cei mai tuciurii, au fost vîndut cele care de fier şi foc la fiare vechi, apoi se-au dus cu paralele prin cele ţări streine şi au lăsat Ţara Moldovei numai pentru oamenii locului, cum nu îşi mai amintea nici unul dintre ei să o fi pomenit vreunul din neamul său vreodată, tihnită şi în legea ei.

Spun hronicile despre Arond Vodă că era bun şi drept, că era bun de gură şi la întrecerile cu pocalurile de vin de Cotnari era într-atîta de bun de nu îi ţinea nimeni de la curtea domnească măsura, batîr de nu era Duminică lăsată de la Cel de Sus, praznic ori sărbătoare în care să nu încerce cu toţii, voiniceşte, pînă cînd îi băga Vodă pe toţi sub masă, de îi găseau dimineaţă horăind claie peste grămadă slugile venite să deretice, iară drept fost-a Vodă pînă în ziua din urmă a vieţii sale, cînd se-au fost dus între cei drepţi, de se mirau toţi supuşii, iară babele se cruceau şi îşi scuipau în sîn ca de Necuratul cum de nu se-au gîrbovit Arond Vodă nici cînd barba şi pletele i se-au fost făcut colilii. Şi încă renume de om drept i-au fost rămas lui Vodă şi pentru că drept pleca de la ospeţe după ce toţi boierii, toate doamnele şi domniţele se dedulceau prea mult la sîngele Domnului şi cădeau toţi şi toate în somnul cu vise dulci dat de licoarea de Cotnari. Drept pleca Arond Vodă din sala divanului domnesc, drept la balcon se ducea şi drept în şanţul care apăra cetatea de scaun a Sucevei vărsa prea-plinul licorii dimpreună cu bucatele de la ospăţ, dacă se întîmpla să îl încerce oarece greţuri.

Peştii şi broaştele care îşi făceau veacul în apa din şanţ nu se-au arătat nicicînd potrivnici obiceiurilor domneşti, că erau obişnuiţi cu lucruri şi mai rele în fiecare dimineaţă, cînd slugile dereticau cele iatacuri şi goleau oalele de noapte peste pervaze, de sus, de la fereşti.

Pe lîngă chiolhanurile de pomină de care amintesc ades hrisoavele, rămas-a Arond Vodă în hronici şi pentru obiceiul său de a se război cu turcii. Cum Ţara Moldovei nu era călcată prea ades de streini cu punga plină şi cu dor de cheltuială, se-au sfătuit Vodă la începutul domniei sale cu sfetnicii de-i avea cum să facă să îi ademenească pe cei streini, ba chiar să îi îndemne pe domniile lor a îşi face un obicei din a veni în ospeţie în Ţara Moldovei şi din a se despărţi de parale cu voioşie şi fără părere de rău. Şi, după adîncă chibzuinţă, grăit-a Arond Vodă către boierii din sfatul domnesc:

- Cugetat-am îndelung, cinstite feţe boiereşti, la Ţara Moldovei şi la nevoile băneşti care greu o apasă. Au nu ar face bine oarece oameni veniţi de aiurea, cu poftă de ospeţe, de licori, de veselie şi de călătorie, să şadă aici o vreme, să cheltuiască ce vor fi agonisit şi apoi să meargă în pace înapoi de unde vor fi venit?

- Bine ar face, măria ta, au fost încuviinţat boierii.

- Au nu le-ar fi pe plac plaiurile noastre, dealurile cele scăldate de soare, munţii cei falnici, apele limpezi şi pădurile care încă nu se-au fost tăiat din Ţara Moldovei?

- Apoi, plaiuri, dealuri, munţi, ape şi păduri s-ar mai găsi şi pe alte meleaguri, în alte ţări, măria ta, au îndrăznit a grăi boierii.

- Au nu le-ar fi pe plac bucatele noastre strămoşeşti, curcanii, cartofii copţi în spuză, roşiile, mămăliga noastră din străbuni, din boabe de păpuşoi măcinate, ba chiar şi buruiana frumos mirositoare a tutunului cu care ne desfătăm după ospeţe?

- Apoi, curcani, cartofi, roşii, păpuşoi şi tutun mai sînt şi prin alte ţări, măria ta, au cutezat iarăşi boierii. Încalte, în Lumea Nouă, pare-se că erau de mai demult.

- Au nu le-ar fi pe plac licorile noastre, vinul nostru de Cotnari, din cele beciuri domneşti cărora nici pivnicerii, paharnicii şi chelarii nu le mai ştiu de capăt, ori ţuica de prună şi de corcoduşă ce-o pregăteşte cu meşteşug alchimistul în alambicuri, de învie şi morţii cu ea?

- Apoi, nu-ţi fie cu supărare, măria ta, au îndrăznit boierii a treia oară, licori meşteşugite mai fac şi alte naţii, frînceşti, englitereşti, nemţeşti, ruseşti, pînă în Chitai şi mai departe, că doară n-o avea alchimistul nostru singurul alambic din lume, ori Ţara Moldovei singurele teascuri de vin.

Lui Vodă nu i-au fost pe plac răspunsurile boierilor, dară nice să se mînie de-a dreptul nu îl lăsa inima, că adevărat îi grăiseră şi fără gînd de sfadă, întocmai cum le ceruse.

- Au nu le-ar fi drag celor streini să dănţuiască şi să se veselească cu fetele noastre, că destule dintre ele sînt frumoase coz şi cu ochii galeşi de-ar topi şi o inimă de piatră, şi nu s-or fi călugărit chiar cu toatele, Doamne iartă-mă!? a mai cercat Arond Vodă un gînd pe care pînă atunci îl ţinuse ascuns.

- Apoi, măria ta, fete frumoase şi petrecăreţe se mai găsesc şi prin alte ţări, încalte unele aşa despuiate şi dezmăţate de le fac pe ale noastre să treacă drept nişte sfinte pe lîngă ele, batîr de s-au călugărit au ba, au grăit boierii.

Greu se-au înnegurat chipul lui Vodă atunci, scriu hronicarii. Grea şi îndelungată tăcere se-au aşternut peste sfatul domnesc, iară nice unul dintre boieri nu cuteza a crîcni măcar, de teamă să nu aducă asupră-şi mînia lui Arond Vodă.

- Aşa, cinstite feţe boiereşti, a grăit într-un tîrziu voievodul. Plaiuri frumoase au şi alte ţări...

- Au, măria ta.

- Bucate alese au şi alte ţări...

- Au, măria ta.

- Licori de soi au şi alte ţări...

- Au, măria ta.

- Fete petrecăreţe au şi alte ţări...

- Au, măria ta.

- Dar război cu turcii au alte ţări, boieri dumneavoastră?

Uitatu-se-au boierii atunci unii la alţii cu mirare şi spun hrisoavele că celor din sfatul domnesc nu le-au fost venit să le creadă urechilor.

- N-are nimeni război cu turcii, măria ta, a cutezat a rosti în cele din urmă un logofăt bătrîn. Nu i-a mai cercat războiul pe turci de un veac şi mai bine. Turcii sînt oameni cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu. Cine să le caute pricină?

- Atunci, dacă nici o ţară nu are război cu turcii, iacă: Ţara Moldovei va să aibă ce nu are nici o altă ţară din lume. Război cu turcii, boieri dumneavoastră! Va să facă grămăticul o misivă către capii lor de la cetatea din Ankara, să alcătuim un război cumsecade: o vară la noi, o vară la domniile lor, că toamna om avea şi noi şi ei de strîns oarece recolte şi nu ar mai fi vreme de hălăduit pe cîmpuri de bătălie. Om purta război cu armuri, cu paloşe, cu arcuri, cu flamuri, cu tot dichisul şi mai ales cu fereală, să nu fie vătămat cineva, Doamne fereşte! Va să fie bătălii de mai mare mirarea, cu cai, cu tunuri şi cu maşinării de asediu, iară streinii care ar vrea să vadă aşa lucru de mirare, după ce or sta toată ziulica ori pe plaiurile turceşti, ori pe cele din Ţara Moldovei cu gura căscată la cele minunăţii, vrînd-nevrînd or să simtă oarece nevoie de bucate, de licori, de dănţuială, ba şi de întins în aşternut, ca să poată domniile lor a doua zi să o ia hodiniţi de la capăt cu privitul altei bătălii. Şi n-or căuta bucate, licori, dănţuială, veselie şi aşternut aiurea, prin alte ţări, ci colea, la îndemînă. Încalte, de s-or sătura de privit, or putea domniile lor şi să intre în bătălie, fie de partea turcilor, fie de partea noastră, că doară veşminte, armuri şi arme avem puzderie şi le putem închiria.

- Au nu o să vatăme pe careva cei streini, de va fi să intre în bătălie, măria ta? a îndrăznit un pîrcălab.

- La cît de tocite sînt săbiile, suliţele şi săgeţile şi la cît de zdravene sînt şi armurile noastre, şi ale turcilor, ca să nu mai amintim de paveze, nu au cum vătăma pe nimeni, a grăit Vodă. Poate numai să îşi scrîntească oarece în vălmăşag.

Boierii din divanul domnesc nu erau tocmai înduplecaţi, dar vistieria Ţării Moldovei era aproape goală, cheltuiala curtenească nu mai contenea, iară oamenii de rînd, harnici de felul lor, însă nu peste măsură, nu prea aveau cum plăti atîtea dări ca să împle în fiece an vistieria pe măsura cheltuielii.

- Om face şi război cu turcii după cum porunceşti, ca să ne vină streinii în ospeţie, măria ta, au fost spus un spătar. Ce om face însă şi noi, şi oştenii turci, încalte şi cei oaspeţi din ţări streine, de va fi să dea Dumnezeu vreo sfîntă de ploaie, cum se mai întîmplă vara, cu osebire pe plaiurile noastre din Ţara Moldovei?

- Ce să facem, spătare? i-au fost răspuns Arond Vodă. Banii de bilete nu le-om da îndărăt streinilor veniţi în ospeţie, că bine nu i-ar prinde vistieriei ţării aşa o faptă. De va fi să dea Dumnezeu o sfîntă de ploaie, ne-om înţelege cu oştenii turci şi om purta războiul la sală...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Brunner, "Stand on Zanzibar" (1968)

Prin 1993, vechiul meu prieten Mirel Palada mi-a împrumutat o ediţie de buzunar a unui roman de John Brunner, Stand on Zanzibar. Am citit acea carte cu sufletul la gură. În 1995, domnul Vlad Popescu, pe atunci redactor-şef la Editura Nemira, mi-a oferit cadou un exemplar nou-nouţ din prima ediţie română a romanului, intitulată Zanzibar. Iar în iunie 2006, cu ocazia unei vizite memorabile la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat în sfîrşit o ediţie britanică a romanului - Colecţia SF Masterworks nr. 15, Editura Gollancz, Londra, 2003.

Ce o fi justificat asemenea entuziasm bibliofil? Am să vă spun şi dumneavoastră pe scurt în cele ce urmează:

Calitatea de căpătîi a romanului Stand on Zanzibar este stilul - maniera în care a fost scris. Mai precis, John Brunner a adaptat tehnica experimentală din trilogia S.U.A. a autorului american John Dos Passos. În locul unei voci narative unitare care să îi transmită cititorului un punct de vedere coerent, romanul e constituit dintr-o puzderie de fragmente variate ca subiect şi ca registru. Tot ca în S.U.A., unde fragmentele constituiau patru serii, Stand on Zanzibar prezintă patru categorii de fragmente. Cele intitulate "Context" par extrase din scenarii pentru film sau pentru televiziune. Cele etichetate "Lumea evenimentelor" sînt colaje de fragmente minuscule, ca nişte reprezentări la scară redusă ale romanului în ansamblu. Cele numite "Prim-planuri" urmăresc diverse personaje ale romanului şi sînt narate într-un mod mai convenţional. Iar cele din secţiunea "Continuitate" urmăresc mai ales personajele principale ale romanului.

Pentru că, în ciuda grindinii de sloganuri comerciale, ştiri, cîntece, declaraţii şi lozinci, Stand on Zanzibar e cu mult mai mult decît un colaj mediatic şi are personaje. Tema romanului este suprapopularea, dar, spre deosebire de alte romane cu un subiect asemănător, cum ar fi The Caves of Steel de Isaac Asimov sau The World Inside de Robert Silverberg, autorul nu numai ne spune că lumea imaginară în care şi-a plasat romanul este suprapopulată, ci ne şi face să simţim asta pe fiecare pagină. Căci Stand on Zanzibar este populat cu sute şi sute de personaje.

Dintre acestea, două au statut de personaje principale, anume Norman House şi Donald Hogan. Cel dintîi e vicepreşedinte la corporaţia General Technics, cel de-al doilea e agent secret şi la începutul romanului sînt colegi de apartament. Pe măsură ce lumea suprapopulată în care trăiesc cei doi scapă de sub control, fiecare dintre ei caută să îndeplinească o misiune. Norman House trebuie să impună controlul corporaţiei sale asupra unui stat african paşnic, Beninia. Donald Hogan, pe de altă parte, trebuie să îl găsească şi să îl ucidă pe un specialist, profesor doctor Sugaiguntung din Yatakang, care a anunţat că poate îmbunătăţi caracteristicile nou-născuţilor cu ajutorul ingineriei genetice. Desigur, dacă firea paşnică ereditară a celor din Beninia ar fi combinată cu metodele profesorului Sugaiguntung, viitoarele generaţii de oameni ar putea convieţui fără probleme. Dar nici măcar inteligenţa artificială Shalmaneser nu poate afla soluţia la violenţa crescîndă generată de suprapopulare şi Stand on Zanzibar se încheie fără speranţă.

Cum anul în care e plasată acţiunea romanului a sosit, ar merita să vedem ce şi-a imaginat John Brunner în 1968 despre 2010: Suprapopulare. Jargon criptic. Acte de terorism şi vandalism. O năucitoare diversitate de religii, stiluri de viaţă şi culturi. Mijloace de informare în masă şi telecomunicaţii ubicue. Suprasarcină senzorială. Divertisment facil. Superficialitate. Sociologi precum Chad C. Mulligan care au lucruri semnificative de spus, dar cărora puţini le acordă atenţie. Corporaţii mai puternice decît guvernele naţionale. Inginerie genetică. Globalizare. (Sună cunoscut?)

Stand on Zanzibar a fost răsplătit de fani cu Premiul Hugo, iar John Brunner îl considera preferatul său dintre romanele pe care le-a scris. Însă, cum cartea aceasta reprezintă rezultatul unui efort masiv de documentare despre starea de atunci a lumii şi despre tendinţele pe cale să apară, autorul nu s-a oprit aici şi a scris alte cîteva cărţi cu teme asemănătoare, cum ar fi The Jagged Orbit.

Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, "Behold the Man" (1968)

Dacă aţi citit articolele pe care le-am scris pînă acum despre romanele autorului britanic Michael Moorcock, probabil aţi fost tentaţi să credeţi că toate cărţile lui îl au ca protagonist pe Elric. Ca să nu las urme de îndoială, aş vrea să vă spun cîteva lucruri despre un roman de-al lui Moorcock, Behold the Man, pe care l-am primit cadou în ediţie de buzunar (Editura Avon, New York, 1970) de la domnişoara Tracy Rosenberg în 2000 şi pe care îl puteţi găsi şi dumneavoastră la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, în colecţia SF Masterworks de la Editura Gollancz - roman care nu îl are drept protagonist pe Elric din Melniboné, ci pe un anume Karl Glogauer, cetăţean britanic de etnie evreiască.

Intriga romanului este construită pe două planuri temporale. În "prezentul" subiectiv al lui Glogauer, acesta e adult, a călătorit în secolul întîi, în Palestina, şi îl caută pe Iisus din Nazaret. Printre episoadele acestei căutări, protagonistul îşi aminteşte crîmpeie din "trecutul" său subiectiv, incidente din copilăria, adolescenţa şi tinereţea sa petrecute în îndepărtatul secol al douăzecilea. Desigur, atunci cînd Glogauer îl găseşte pe Iisus - în cu totul altă stare decît s-ar fi aşteptat protagonistul - două milenii de istorie ameninţă să fie anihilate, iar eroul însuşi să fie prins în paradoxuri temporale. Şi, în a doua jumătate a romanului, intriga se complică.

Oricît de elegant ar fi construită intriga (oarecum după modelul flashback-comeback al romanelor realiste moderniste, ale căror experimente narative au influenţat Noul Val SF), centrul de greutate al acestui roman îl constituie personajul principal, un anti-erou structurat în spirit de frondă. Dacă personajele din Epoca de Aur a SF-ului anglo-saxon erau bărbaţi competenţi (după definiţia lui Robert A. Heinlein), inşi extrovertiţi, siguri pe ei, porniţi să cucerească Universul cu pistolul-laser într-o mînă şi cu o riglă de calcul în cealaltă, Karl Glogauer este măcinat de îndoieli şi indecizii, de porniri sinucigaşe şi de pulsiuni sexuale contradictorii. Iar combinaţia dintre acest anti-erou şi întorsăturile din intriga romanului este cu adevărat de neuitat.

Lumea imaginară din Behold the Man este la rîndul ei una dublă, contradictorie. Pe de o parte e lumea palpabilă, externă, din Palestina secolului întîi, cu păstori, pescari, soldaţi, prooroci. Pe de altă parte e lumea internă, din amintirile lui Glogauer, lumea mic-burgheză din Marea Britanie post-belică înflorind în efervescenţa anilor 60 cu contracultură, revoluţie sexuală şi muzică rock. Iar ciocnirea dintre dezbaterile filosofice pe marginea teoriilor lui Carl Gustav Jung şi posibilităţile foarte neplăcute ridicate de paradoxurile temporale din adîncurile istoriei duce la rezultate brutale.

Fireşte, nu am să vă dau mai multe detalii despre acest roman ca să nu vă stric plăcerea cînd îl veţi citi. Pentru o carte atît de scurtă, Behold the Man reuşeşte să fie şocantă şi în acelaşi timp foarte emoţionată, capabilă să îi lase pe cititori pe gînduri mult după ce i-au parcurs ultima pagină. "A lie, a lie, it's a lie..."

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Se încing cazanele

De pe plaiurile recent eliberate de armia română de sub jugul imperiului chezaro-crăiesc, prin reţeaua telegrafică, ne sosesc ştiri despre bravi editori români de la Millennium Press şi minunatele lor tiparniţe. Domniile lor plănuiesc a tipări spre uzul şcoalelor, dar şi al româncelor şi românilor de pretutindeni, un opus despre industrie, maşinării acţionate prin puterea aburului şi călătorii extraordinare. Doritoarele şi doritorii sînt îndemnaţi a-şi folosi condeiele şi a trimite contribuţiuni la măreţul op. Binevoiţi, doamnelor şi domnilor, a afla cele trebuincioase aici. (Redacţiunea mulţumeşte pe această cale domnişoarei Andreea Cernestean pentru dagherotipul ce însoţeşte ştirea de faţă.)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Poul Anderson, "The Broken Sword" (1954)

Vechiul meu prieten Mirel Palada a remarcat odată, pe jumătate în glumă, că dacă ai cincisprezece ani şi nu crezi că Stăpînul inelelor este cea mai grozavă carte din lume, s-ar putea să ai ceva în neregulă la scufiţă, însă dacă ai cincizeci de ani şi încă mai crezi că Stăpînul inelelor este cea mai grozavă carte din lume, atunci sigur ai ceva în neregulă la scufiţă. În ciuda faptului că nu am nici cincisprezece ani, nici cincizeci, mă simt dator să precizez că niciodată nu am crezut că Stăpînul inelelor ar fi cea mai grozavă carte din lume. E drept, timp de vreo opt sau zece ani, în copilărie şi adolescenţă, am recitit cu sîrguinţă O poveste cu un hobbit, care mi se pare un roman superior celebrei sale continuări. Şi, spre surprinderea şi încîntarea mea, am descoperit la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, un alt roman fantastic apt să rivalizeze cu acea bijuterie a genului. Se intitulează The Broken Sword (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 32, Editura Gollancz, Londra, 2002) şi a fost scris de autorul american Poul Anderson. Cînd l-am citit în 2006 şi o bună bucată de vreme după aceea le-am tot povestit cunoscuţilor ce roman măreţ este. Au avut tendinţa să fie de acord (ceea ce se întîmplă mai rar) şi aşa am aflat că The Broken Sword este apreciat de Livu Radu, Ştefan Ghidoveanu şi Mihai Dan Pavelescu.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Acţiunea romanului este plasată în Anglia medievală, în perioada invaziilor scandinave. În fundalul romanului apar o mulţime de entităţi supranaturale, de la elfii din folclorul englez la zeii, trolii, piticii şi uriaşii gheţurilor din mitologia scandinavă şi la zeităţile celtice, toate aflate în conflict cu biserica creştină, ai cărei slujitori îi alungă şi îi distrug cu puterea Cristosului cel Alb.

Intriga urmăreşte în paralel destinul unui copil al oamenilor, răpit şi crescut de elfi, şi al unei fiinţe ivite din încrucişarea elfilor cu trolii, crescută printre oameni. Cel dintîi, Skafloc, e destinat să repare o sabie frîntă, primită cadou după naştere de la zeii nordici. Celălalt, Volgard, îi ucide pe oamenii care l-au crescut, apoi se aliază cu trolii în efortul de a cuceri Anglia şi de a-i extermina pe elfi.

Personajele sînt construite convingător, inclusiv cele secundare, precum Imric, senior al elfilor, sau Freda, sora lui Skafloc. La fel ca unele porţiuni din Silmarillion, atît personajele cît şi evenimentele din The Broken Sword au darul de a rămîne în memoria cititorilor mult după încheierea lecturii.

Mai mult, The Broken Sword pare să fi exercitat o anume influenţă intertextuală. Astfel, sabia neagră, blestemată şi aducătoare de nenoroc personajelor principale din acest roman, pare să-i fi oferit inspiraţia lui Michael Moorcock pentru Stormbringer, arma lui Elric din Melniboné - şi Moorcock i-a dedicat lui Anderson una dintre cărţile din seria despre Elric. De asemenea, intriga secundară despre personaje care trăiesc o idilă fără a şti că sînt frate şi soră reapare în Silmarillion.

Ca stil, romanul merită apreciat pentru concizie, claritate, ritm alert şi complexitatea intrigii. După cum probabil vă aşteptaţi, am preferat să nu vă dau prea multe detalii despre întorsăturile intrigii şi loviturile de teatru din The Broken Sword ca să nu vă stric plăcerea lecturii.

Pentru că e o carte care se cere citită de mai multe ori...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Gene Wolfe - "Sword and Citadel" (1982, 1983)

În 1998, mulţumită vechiului meu prieten Mirel Palada, am parcurs cele patru volume din Cartea Soarelui Nou. Mai tîrziu, la începutul lui 2004, am primit cadou de la doamna Diana Enăchescu Hoehn un volum omnibus conţinînd al treilea şi al patrulea volum din serie, Sword and Citadel (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 12, Editura Gollancz, Londra, 2004). Iar în 2010 am ajuns să recitesc a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou - prin bunăvoinţa lui Tudor Popa.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Volumul al treilea din serie, apărut iniţial în 1982, se intitulează The Sword of the Lictor şi a fost publicat în ţara noastră sub titlul Spada lictorului de către Editura Leda, în traducerea doamnei Irina Horea. La începutul acestui volum, Severian lucrează ca lictor în oraşul Thrax (construit pe pantele abrupte ale unei văi, între munţi), dar, întrucît o ajută să evadeze pe o femeie, în loc să o ucidă fără judecată, aşa cum îi ceruse arhontele oraşului, trebuie să fugă şi devine proscris. Peregrinările îl poartă spre o confruntare cu un animal fabulos, peste munţi, apoi la un conflict cu un uriaş cu două capete, la un trib de pe insule plutitoare şi în cele din urmă la un castel unde se reîntîlneşte cu Baldanders, cu doctor Talos şi cu nişte extratereştri.

În cel de-al patrulea volum, apărut iniţial în 1983, The Citadel of the Autarch, Severian călătoreşte spre nord, în zona de război, petrece o perioadă de convalescenţă într-un spital organizat de Pelerine, se alătură unei companii de mercenari, luptă împotriva ascienilor, apoi e salvat de autarh, capturat de Vodalus, oferit ascienilor şi (după ce absoarbe spiritul autarhului muribund) ajutat să evadeze. Revenit în Nessus, oraşul său de baştină, Severian (devenit acum noul autarh) revizitează cîteva cunoştinţe vechi, dezleagă cîteva mistere, îşi scrie memoriile şi se pregăteşte să călătorească printre stele pentru a aduce Soarele Nou.

Această a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou extinde lumea imaginară conturată în prima jumătate. Astfel, Urth (sau Terah, dacă doriţi un echivalent aproape românesc) pare populată de mamuţi, smilodoni, zoantropi care, deşi cîndva oameni, au preferat să-şi extirpe centrii vorbirii, femei cu capete de pisică, undine, creaturi înaripate, oameni-maimuţă şi o puzderie de alte fiinţe exotice. Una dintre ele, în special, numită "alzabo", are capacitatea de a folosi spiritul creaturilor pe care le devorează, iar prezenţa ei oferă o explicaţie plauzibilă pentru abilitatea unor personaje umane de a absorbi spiritul altora.

Căci, dacă în volumele precedente Severian absorbise spiritul Theclăi, îndeplinind literalmente promisiunea evanghelică de a face unu din doi şi de a face femeile aidoma cu bărbaţii, în The Citadel of the Autarch conducătorul suprem al Comunităţii se dovedeşte a fi locuit de mii de spirite umane pe care i le transmite protagonistului.

Dezvoltarea personajelor este de asemenea urmărită cu grijă, fie că e vorba de protagonistul-narator, fie de personaje secundare, precum Dorcas sau Agia, ori de simple personaje episodice, cum ar fi pustnicul Ash, care locuieşte într-o casă ale cărei etaje ocupă fiecare altă eră geologică viitoare.

Cel mai bun semn al construcţiei romaneşti grijulii îl constituie însă încheierea minuţioasă a tuturor firelor narative. Dacă în The Sword of the Lictor Dorcas îl părăseşte pe Severian pentru că îşi dă seama că a fost resuscitată şi vrea să îşi regăsească soţul şi copilul, în finalul ultimului volum Severian îi găseşte fiul şi îl roagă să aibă grijă de ea. (Şi mai sînt multe asemenea exemple, dar am să vă las plăcerea să le descoperiţi singuri.)

Conexiunile intertextuale, care făcuseră deliciul primelor două volume ale seriei, se regăsesc din abundenţă aici, fie că e vorba de Evanghelii, de Stăpînul inelelor, de Prinţesa marţiană sau de piesele lui Samuel Beckett (în The Sword of the Lictor), fie de 1984, de Povestirile din Canterbury sau de Sfîrşitul Eternităţii (în The Citadel of the Autarch). Trebuie să fac o menţiune specială referitoare la poveştile-din-poveste, precum "Povestea băiatului numit Brotăcelul" din The Sword of the Lictor (în care fuzionează postmodernist Cartea junglei, mitul întemeierii Romei şi povestea lui Squanto) sau concursul de poveşti din The Citadel of the Autarch - bun prilej pentru personaje ca să dezbată dacă stilul e mai important decît subiectul şi pentru Gene Wolfe ca să dea un răspuns la problema lui George Orwell privitoare la relaţia dintre vocabular şi gîndire.

Şi aceste volume se încheie cu apendice - The Sword of the Lictor cu unul referitor la administraţia provincială, organizarea oraşelor din provincii, demnitari locali şi aşa mai departe, The Citadel of the Autarch cu unul despre tipurile de armament din epoca lui Severian şi despre nave - atît cele oceanice cît şi cele spaţiale.

După această a doua lectură, mult mai lentă şi mai temeinică decît cea dintîi, nu îmi rămîne decît să vă îndemn să citiţi şi dumneavoastră Cartea Soarelui Nou, fie în original, de la Nautilus, http://nautilus.ro, fie în traducere de la Editura Leda. Cu siguranţă că, după această experienţă agreabilă, am să reiau continuarea tetralogiei, The Urth of the New Sun şi am să parcurg şi seria lui Jack Vance care l-a inspirat pe Gene Wolfe, Tales of the Dying Earth. Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Kurt Vonnegut, Jr., 'Slaughterhouse 5' (1969)

Cînd aveam treisprezece ani, într-o vacanţă, aflat în vizită la nişte rude, am cules de pe un raft o cărticică intitulată Abatorul Cinci, publicată la Editura Univers, Colecţia Globus, în traducerea doamnei Rodica Mihăilă. Spre surprinderea mea, am citit acea cărticică într-o singură după-amiază. Ulterior, am cumpărat alte cărţi de acelaşi autor, Kurt Vonnegut, Jr., mai întîi în română, apoi în engleză, iar acum le am pe aproape toate. (Cam la un deceniu după întîmplarea cu cărticica am ajuns să-i fiu student doamnei profesoare Rodica Mihăilă, dar asta e altă poveste.)

În 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o ediţie britanică elegantă a romanului Slaughterhouse 5 (Colecţia Vintage, Editura Random House, Londra, 2000). Am recitit-o recent. Şi iată ce am aflat:

Primul capitol este autobiografic, iar autorul ne prezintă eforturile sale de a scrie o carte despre experienţa sa din cel de-Al Doilea Război Mondial (în special despre bombardarea Dresdei de către Aliaţi) şi reacţiile celor din jur la acest proiect.

Restul cărţii îl are ca protagonist pe Billy Pilgrim, un anti-erou trimis să lupte pe Frontul de Vest, luat prizonier de germani, apoi eliberat după bombardarea Dresdei. Aparent, stilul romanului este fragmentar şi dezlînat, însă cititorii atenţi pot reordona fragmentele într-un ansamblu unitar şi inteligibil.

Atît colegii mei de facultate cît şi studenţii mei s-au plîns de faptul că Slaughterhouse 5 amestecă mai multe genuri literare (autobiografia, romanul realist, satira, romanul SF). Ca urmare, cartea li se părea greu de urmărit şi de înţeles.

Unul dintre motivele pentru care Slaughterhouse 5 este structurat astfel este că, în urma predării mai multor cursuri universitare, Kurt Vonnegut, Jr., a constatat că aptitudinea studenţilor de a-şi concentra atenţia era drastic redusă de televiziunea cu mai multe canale. Ca urmare, trecerile repetate din roman de la o convenţie literară la alta şi împărţirea textului în fragmente (unele lungi de numai trei sau patru rînduri) transpun într-un alt mediu tocmai juxtapunerea de fragmente disparate la care sînt expuşi telespectatorii.

Un al doilea motiv este că protagonistul e traumatizat, iar concepţia sa despre lume e grav afectată. Dacă realitatea consensuală include masacre de neimaginat şi de neînţeles precum bombardarea Dresdei (oraş lipsit de baze militare), poate că pentru Billy Pilgrim sînt de preferat lumile imaginare din literatura ştiinţifico-fantastică, în care extratereştri binevoitori de pe planeta Tralfamadore îl răpesc şi îl expun gol într-o grădină zoologică împreună cu vedeta de cinema Montana Wildhack.

Un al treilea motiv ar fi că, în măsura în care Slaughterhouse 5 poate fi catalogată drept lucrare postmodernistă şi în măsura în care postmodernismul poate fi văzut ca un curent literar opus modernismului (ceea ce nu e unanim acceptat), schema modernistă a episoadelor "prezente" ordonate cronologic alternînd cu episoade "trecute" aparent aleatoare este dată peste cap. În acest roman, cele mai multe episoade "trecute" din Al Doilea Război Mondial sînt ordonate cronologic, în vreme ce episoadele "prezente" din perioada postbelică sînt prezentate aleator, sub scuza că protagonistul s-a desprins din fluxul timpului şi vizitează diferite episoade ale vieţii sale.

Dificultatea receptării textului şi gravitatea subiectului său central sînt întrucîtva îndulcite de o mulţime de incidente comice (menite să submineze ideea că războiul ar avea ceva eroic), de apariţii ale unor personaje recurente din romanele lui Vonnegut, precum Kilgore Trout, Eliot Rosewater şi Howard W. Campbell, Jr., de apariţii episodice ale autorului şi de caricaturi.

Poate ar trebui să amintesc şi că Slaughterhouse 5 a fost un roman finalist la premiile Nebula (1969) şi Hugo (1970), însă ambele trofee au fost cîştigate de Ursula K. Le Guin cu The Left Hand of Darkness. Dar despre acest subiect vom discuta cu alt prilej...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)