În ianuarie 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar dintr-un roman de K.W. Jeter, Noir (Colecţia Bantam Spectra, Editura Bantam, New York, 1999). Am avut plăcerea ca, în călătoriile zilnice prin oraş, să port haine negre, pantofi negri şi să citesc Noir. Pentru că romanul lui Jeter nu poate fi lăsat acasă înainte de încheierea lecturii. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:
În primul capitol, un administrator dintr-o corporaţie, Travelt, trece printr-o suprasarcină senzorială cu conotaţii sexuale. În cel de-al doilea capitol, alţi administratori din eşaloanele superioare constată decesul lui Travelt şi îl cheamă pe un anchetator, McNihil, să investigheze cazul.
Intriga se complică, pe de o parte pentru că unul dintre conducătorii corporaţiei DynaZauber, Harrisch, are planuri diabolice de infectare şi înrobire a clienţilor, pe de altă parte pentru că pe urmele lui McNihil este trimisă o asasină, November. Eforturile protagonistului de a evita preluarea cazului nu fac decît să-i agraveze situaţia, însă November îi devine în cele din urmă aliată, iar McNihil rezolvă cazul, dezvăluie maşinaţiunile lui Harrisch şi capătă ceea ce dorea - o reunire cu soţia sa, pe care o pierduse cu ani în urmă.
De regulă, un roman bine structurat se bazează pe trei componente: intrigă, personaje şi fundal. În cazul romanului Noir, intriga respectă regulile genului poliţist american, în care un detectiv dur, dar onest, tulbură apele dintr-o lume coruptă ca să-l determine pe făptaş să facă mişcări greşite şi să se dea de gol. Naraţiunea utilizează omniscienţa selectivă multiplă, trecînd de la punctul de vedere al victimei la cel al protagonistului, apoi la cel al principalului personaj feminin şi ocazional la cel al antagonistului. Evenimentele descrise ţin tot de locurile comune ale romanului poliţist american (cu o doză suplimentară de violenţă extremă), însă în roman apar adesea interludii futuriste sau suprarealiste.
Personajele din Noir sînt bine construite pentru rolurile pe care le au de jucat în intrigă, dar suferă de o anume lipsă de complexitate sau de profunzime. Chiar dacă McNihil are un trecut, o fostă soţie pe care regretă că a pierdut-o, o greşeală gravă care l-a dus la pierderea multor colegi şi a postului dintr-o agenţie, naratorul nu ne spune mai nimic despre reţeaua socială a protagonistului, despre stilul lui de viaţă sau despre stările lui emoţionale. Antagonistul, victima, November şi personajele secundare sau cele episodice sînt încă şi mai schematice. Cumva, spre deosebire de unii autori mainstream, care dezvoltă personajele în detrimentul intrigii, K.W. Jeter creează impresia că şi-a dezvoltat personajele numai atît cît era necesar pentru intrigă şi că, în această privinţă, a căutat eleganţa simplităţii.
Fundalul romanului, în schimb, este departe de a fi simplu. Lumea imaginară din Noir, deşi suferă de unele lacune similare cu cele din The Electric Church de Jeff Somers, este fascinantă în complexitatea ei barocă. Ca să vă dau numai cîteva exemple, protagonistul şi-a programat implanturile oculare ca să-i transforme viziunea într-un film poliţist alb-negru în care e veşnic noapte, corporaţiile îşi mută angajaţii nu numai de la un birou la altul ziua, ci şi dintr-un apartament în altul noaptea, morţii sînt animaţi pe cale artificială şi puşi să muncească pînă îşi achită datoriile acumultate în timpul vieţii, vagabonzii poartă în spate carapace, asemenea broaştelor ţestoase, trenuri de mare viteză fac turul Pacificului, piraţilor informaţionali li se scoate măduva spinării ca să se confecţioneze din ea cabluri pentru combinele audio, iar personajele sus-puse trimit corpuri sintetice ca să se destrăbăleze prin cartierele rău-famate, apoi le absorb amintirile prin sărut.
În cea mai bună tradiţie cyberpunk, la întemeierea căreia K.W. Jeter însuşi a contribuit cu o trilogie în anii 1980, autorul ţese o reţea de trimiteri intertextuale tematice şi stilistice. Latura noir a romanului duce cu gîndul la şcoala literară a lui Dashiell Hammett şi Raymond Chandler. Unele episoade, cum ar fi cel în care McNihil prinde în capcană un pirat informaţional, îl disecă şi-i extrage măduva spinării sau cel în care victime ale unui incendiu de proporţii sînt acoperite cu un lac de gel antiseptic în care au o ultimă orgie în timp ce se dizolvă par să fi sosit din imaginaţia sado-masochistă a lui William Burroughs. Alte pasaje amintesc mai degrabă de stilul din Gravity's Rainbow de Thomas Pynchon. Personajul feminin November, care seduce bărbaţi în trenurile de pe ţărmurile Pacificului, apoi îi ucide şi îi jefuieşte, pare să fi venit din opera timpurie a lui William Gibson. Iar episodul în care McNihil traversează un peisaj bîntuit de morţi animaţi care scotocesc prin gunoaie, apoi îi face o vizită soţiei sale îndecedatorate, este mai degrabă o trimitere la viziunea lui Philip K. Dick din Do Androids Dream of Electric Sheep?
Uneori, trimiterile intertextuale sînt punctuale, ca în capitolul al doilea, în care McNihil vede pe uşa unui apartament o plăcuţă cu sigla: "Derrida & Foucault, contabili publici certificaţi". Alteori, sînt autoreferenţiale, ca de exemplu clonele Adder din clinicile Snake Medicine, o trimitere la romanul Dr. Adder, precursor al genului cyberpunk. Uneori, trimiterile intertextuale sînt precise, ca în cazul capitolului al optulea, în care plutocratul Harrisch întreabă: "Cine a fost înţeleptul care a spus că realitatea e ceea ce, cînd nu mai crezi în ea, e în continuare acolo?" (După cum probabil ştiaţi deja şi după cum nu scrie în Noir, cel care a definit astfel realitatea a fost Philip K. Dick.) Alte trimiteri sînt difuze, precum titlurile de capitol, care rivalizează în încărcătură poetică cu cele din Trilogia Podului de William Gibson. ("Un carnaval umed de spumă agitată şi piele umană lunecoasă", ca să mă limitez la un singur exemplu.) Unele trimiteri sînt previzibile, ca afişajul digital din palma lui November, perceptibil numai de ea, asemănător cu cel din cîmpul vizual al lui Molly, în Neuromancer. Altele sînt complet neaşteptate, precum tatuajele transmisibile care se desprind de pe victimele acoperite de gel şi fîlfîie libere, asemenea notulilor din Book of the New Sun de Gene Wolfe.
Şi, cum Noir e în primul şi în ultimul rînd o carte cyberpunk, nu putea să lipsească din paginile ei o doză zdravănă de satiră anticorporatistă. Exemplele abundă, care de care mai caustic, însă unul anume m-a încîntat peste măsură şi mi-am permis să-l traduc pentru dumneavoastră:
"Fetele de soiul ei bulversau corporaţiile. Asta evoluaseră ele să facă. Întregul rost al vieţii de separeu, extensia logică a sistemului de a băga şi de a scoate la întîmplare angajaţii în şi din separeurile de la muncă, fusese dezvăluit la începutul mileniului ca fiind război psihologic al corporaţiei împotriva propriului personal. Ceea ce administratorii de la resurse umane şi psihologii din companii numeau dezorientare optimizată prin tranzienţă. Asta venea direct din opera de căpătîi a lui Henry Denkmann, Conectează-i pînă sîngerează: Administraţia în stil de proxenet pentru noul secol, care nu atît revoluţionase viaţa din corporaţii cît confirmase şi binecuvîntase ceea ce se petrecea deja. Această teorie anume fiind o extensie a vechii devize din New Orleans pentru traficarea prostituatelor, că ele nu erau complet sub controlul tău dacă încă mai credeau că au nume ale lor: dacă angajaţii nu aveau un loc pe care să-l numească al lor pe tot parcursul zilei - dacă nu marcau ziduri şi birouri familiare cu fotografiile lor de familie şi cu figurinele din plastic amuzante lipite pe monitoarele calculatoarelor lor - atunci era cu atît mai uşor să le deschizi capetele şi să bagi în ele orice tipare comportamentale doreau departamentele de resurse umane. Singura problemă fiind că angajaţii tot se mai duceau acasă, la acelaşi domiciliu iarăşi şi iarăşi, învingînd toată buna strădanie a psihologilor, păstrînd un ridicat nivel al atitudinilor negative, aşa cum reieşea din măsurile standard de sabotare a locului de muncă: absenteismul şi tulburările privitoare la plată şi furtul rechizitelor de birou. Apartamentele-separeu rezolvaseră toate astea, sau cel puţin pe cele mai multe dintre ele." [Noir, paginile 46-47]
(Uitasem să vă spun: Jeter a utilizat practic pe tot parcursul romanului verbul "a conecta" şi derivatele acestuia pentru a înlocui un alt verb, foarte folosit în furibundele filme de acţiune de la Hollywood, ceea ce a dus uneori la replici de genul: "Connect you, mother-connector.")
Pe ansamblu, combinaţia de intrigă poliţistă, idei neobişnuite, atmosferă şi trimiteri intertextuale m-a captivat şi m-a ţinut cu sufletul la gură pînă la ultima filă. Am remarcat adesea că romanele cyberpunk bune mai lungi de 300 de pagini sînt rare. Noir, la 484, e unul dintre ele.
Desigur, dumneavoastră probabil aţi auzit despre K.W. Jeter că este unul dintre iniţiatorii subgenului steampunk şi cel care a creat denumirea acestui subgen. Dar despre celelalte aspecte ale creaţiei acestui autor american vom discuta cu altă ocazie.
(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)
În intervalul 19-21 martie, la invitaţia conducerii Clubului Helion, am participat la festivităţile prilejuite de 30 de ani de activitate a clubului.
Postări
