Sebastian A. Corn - Adrenergic! (2009)

Sîmbătă, 20 iunie 2009, am avut plăcerea să particip la lansarea în volum a nuvelei Adrenergic! (Editura Millennium Press, Satu Mare, 2009). Plăcerea ar fi fost şi mai mare dacă, alături de editor, de redactor, de domnişoara tehnoredactor şi de onoratul public ar fi participat şi autorul (un vechi şi drag prieten). Dar Sebastian Corn se bucura de o binemeritată vacanţă împreună cu familia...

Dacă la apariţia în 1994 în Jurnalul SF a nuvelei Adrenergic! am parcurs-o în cîteva ore, de această dată am citit-o pe îndelete, în porţii mici, în cîteva zile.

Şi iată ce am aflat:

Pe la jumătatea secolului al XXII-lea, în oraşul South Sabrata, directorii unei corporaţii se confruntă cu dificultăţi cauzate de nişte entităţi artificiale microscopice, turboskellii. Aceste micro-organisme inteligente ajută structurile organice ale oraşului să funcţioneze, însă încalcă adesea contractele pe care le-au încheiat cu oamenii şi construiesc spaţii virtuale neautorizate, ceea ce îngreunează funcţionarea sistemelor.

Unul dintre directori, Tamerlan Banks, le oferă turboskellilor versiunea virtuală a întregului Pămînt în schimbul sprijinului lor pentru discreditarea unui director rival, Hugh Secada. La rîndul său, Secada se arată dispus să le ofere turboskellilor resurse imense (mai precis, puterea de calcul a trei sute de mii de creiere umane) în schimbul lui Tamerlan Banks.

Iar povestea se complică prin prezenţa unui personaj feminin dorit de ambii rivali, Priscilla Ydriss...

De la bun început, literatura cyberpunk a avut cîteva teme importante. Adrenergic! ilustrează cel puţin patru dintre ele.

Mai întîi, nuvela lui Sebastian Corn foloseşte adesea ca decor realitatea virtuală. Parte din efectul de vertij al textului este creat de descoperirea de către protagonist a unor straturi succesive de realitate virtuală, unele dintre ele, din ce în ce mai sărace şi mai înapoiate din punct de vedere tehnologic, amintind întrucîtva de romanul Ubik al scriitorului american Philip K. Dick.

O a doua temă o reprezintă nanotehnologia, mai precis producera şi răspîndirea unor mecanisme inteligente suficient de mici ca să modifice realitatea atom cu atom. La data primei publicări a nuvelei Adrenergic!, nanotehnologia încă mai era de domeniul literaturii ştiinţifico-fantastice. În 2009, revistele ştiinţifice occidentale publică adesea articole despre experimente cu diverse nanomecanisme. Din cîte ştiu, nimeni nu a produs încă unele atît de inteligente şi de abile ca turboskellii imaginaţi de Corn, dar poate că pînă la următoare ediţie...

A treia temă cyberpunk prezentă în Adrenergic! este interfaţa directă dintre sistemul nervos central şi sistemele informaţionale. Frecvent, personajele din Adrenergic! intră în cuve cu ser fiziologic, apoi îşi cuplează cabluri la mufele craniene şi interacţionează cu diverse entităţi în spaţii virtuale. (Ţin să precizez că, la data primei publicări a nuvelei, trilogia cinematografică Matrix nu era nici măcar o licărire în ochii fraţilor Wachowski.)

Cea de-a patra temă este biotehnologia. În această privinţă, oraşul South Sabrata (cel "real", nu reprezentările sale virtuale) este cu adevărat memorabil. Străzile, vehiculele, clădirile, dispozitivele de comunicare, mobilierul, ba chiar şi accesoriile personajelor sînt făcute din ţesuturi vii modificate prin inginerie genetică. În oarecare măsură, mediul urban biotehnologic din nuvela Adrenergic! a fost inspirat de o schiţă a Anei-Maria Negrilă, "Fragile", şi a constituit la rîndul său o sursă de inspiraţie pentru povestirea "An/Organic" a subsemnatului.

Dacă Adrenergic! este o nuvelă cyberpunk sau postcyberpunk reprezintă o altă chestiune care merită discutată. Pentru cititorii interesaţi de Temerlan Banks, personaj care foloseşte tehnologia turboskellilor pentru a submina societatea, nuvela se încadrează în curentul cyberpunk. Pentru aceia preocupaţi de Hugh Secada, personaj integrat din punct de vedere familial şi social şi care caută să menţină societatea existentă, nuvela se încadrează mai degrabă în curentul postcyberpunk. Pentru mine, demnă de laudă în această privinţă este atitudinea autorului Sebastian Corn, care i-a permis naratorului să prezinte activităţile şi gîndurile personajelor, dar nu să comenteze pe marginea acestora. Ca urmare, textul literar nu a avut decît de cîştigat.

Aş dori, înainte de final, să îl felicit şi pe această cale pe editorul Horia Nicola Ursu pentru publicarea în volum a nuvelei Adrenergic! Aşteptam de cincisprezece ani să se întîmple acest eveniment editorial...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Naomi Klein, 'Fences and Windows' (2002)

În vara anului 2008, după ce începusem să citesc volumul No Logo, mi-am descoperit interesul pentru lucrările de non-ficţiune ale autoarei canadiene Naomi Klein. Aşa se face că, în aşteptarea unui exemplar din The Shock Doctrine, am achiziţionat de la Librăria Engleză Anthony Frost Fences and Windows: Dispatches From the Front Lines of the Globalization Debate (Harper Perennial, Editura HarperCollins, Londra, 2005). Spre uşurarea mea, cartea nu s-a dovedit a fi un manual referitor la un sistem de operare. Am parcurs-o în aprilie 2009. Şi iată ce am aflat:

Spre deosebire de No Logo, care a fost structurată după un plan, Fences and Windows s-a dezvoltat organic ca o serie de articole şi a fost sistematizată ulterior. Articolele au fost scrise în intervalul 1999-2002, cînd autoarea a călătorit în lume pentru a-şi promova prima carte şi pentru a participa la demonstraţii anti-corporatiste, şi au fost grupate pe secţiuni tematice.

Cea dintîi secţiune, "Windows of Dissent", tratează despre cîteva demonstraţii importante, precum cea din Seattle (1999) sau cele din Washington, D.C., Praga şi Toronto.

Cea de-a doua, "Fencing in Democracy", examinează cazuri de restrîngere a drepturilor cetăţenilor şi comunităţilor în favoarea extinderii libertăţii de acţiune a unor corporaţii globale.

A treia secţiune, "Fencing in the Movement: Criminalizing Dissent", prezintă metodele prin care forţele de ordine au căutat să îngrădească demonstraţiile anticorporatiste: reţineri abuzive, arestări fără mandat, gaze lacrimogene, interzicerea circulaţiei în anumite zone.

Secţiunea a patra, "Capitalizing on Terror", discută utilizarea aşa-zisului război împotriva terorismului ca scuză pentru ca elitele neoconservatoare să îşi urmărească interesele economice. Poate cea mai ilară situaţie prezentată aici este aceea în care susţinători ai administraţieie Bush-Cheney au pretins că cei ce încalcă legea drepturilor de autor finanţează organizaţii teroriste.

Cea de-a cincea secţiune, "Windows to Democracy", analizează procesul de democratizare din cadrul organizaţiilor non-guvernamentale anti-corporatiste, trecerea lor de la o ierarhie piramidală formală la o reţea informală şi sporirea legăturilor dintre organizaţii la nivel global. Căci globalizarea nu trebuie să însemne cu orice preţ cîte o franciză a aceluiaşi lanţ de restaurante cu mîncăruri la minut la fiecare colţ de stradă din lume. Globalizarea, ne arată Naomi Klein, poate la fel de bine să însemne comunicare şi cooperare între comunităţi de pe întregul glob în vederea organizării rezistenţei (cu mijloace legale) împotriva abuzurilor.

Poate în mai mare măsură decît No Logo şi The Shock Doctrine, Fences and Windows demonstrează cît de mult a călătorit autoarea canadiană şi cît de mult s-a implicat în dezbaterea globală despre care a scris: dacă în viitorul apropiat ar trebui să aibă cîştig de cauză drepturile cetăţeneşti sau interesele corporatiste. Spre deosebire de celelalte două cărţi ale lui Naomi Klein, aceasta tratează concis şi clar anumite chestiuni punctuale, mai degrabă decît să prezinte o imagine de ansamblu. Dar, cu studiile de caz despre care am amintit pe scurt în paragrafele precedente, volumul ilustrează foarte bine anumite chestiuni generale despre care autoarea a tratat în celelalte lucrări ale sale. Cu siguranţă că Fences and Windows merită timpul şi atenţia dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Metode şi capcane în literatura SF

O metodă pentru scris literatură ştiinţifico-fantastică este să observi prezentul, să remarci tendinţele emergente şi să extrapolezi pe baza lor un viitor posibil în care să plasezi o poveste. Sau cel puţin să fii atent cînd altcineva, de preferinţă informat şi calificat, identifică tendinţele în cauză. Sînt şi viitorologii buni la ceva...

O altă metodă este să hibridizezi o temă, un stil, un subiect din altă parte. Cînd nu au mai fost regiuni neexplorate pe Pămînt care să justifice existenţa subgenului călătoriilor extraordinare, spre exemplu, temele şi motivele specifice acelui subgen au fost transferate pe alte planete şi a apărut subgenul planetary romance. N-a mai avut loc (imaginar) Alan Quatermain în Africa, lasă că s-a făcut loc (imaginar) pentru John Carter pe Marte!

Pentru prima metodă, capcana cea mai întîlnită este cea a presupunerii că tendinţa majoră a prezentului în care se scrie textul SF va persista pe termen lung. Or, istoria demonstrează că tendinţele apar, se dezvoltă, apoi descresc şi dispar. Dacă eşti autor SF, parte din profesia ta este să observi tendinţele emergente (nu pe cele dominante, pe care le vede toată lumea), să extrapolezi pe marginea lor şi să mergi mai departe. Cum lumea se schimbă rapid, iar tendinţele tot apar şi dispar, trebuie să evoluezi împreună cu ea şi să nu rămîi prizonierul unei viziuni desuete despre viitor. Probabil că Bruce Sterling este un asemenea caz de adaptare continuă a scriiturii la schimbările tehnologice şi sociale.

Pentru cea de-a doua metodă, capcana cea mai întîlnită este să preiei informaţii cu toptanul dintr-o singură sursă mai degrabă decît în mod judicios, din surse multiple. Dacă iei, să zicem, istoria lui Iustinian şi a Teodorei şi o transformi în roman fantastic, publicul cititor o să observe. Dar cînd preiei informaţii din zeci sau chiar sute de surse, din cioburi vechi faci un vitraliu nou. Şi aşa poate să apară Book of the New Sun ...

Pentru cea dintîi metodă, o altă capcană este lipsa de imaginaţie a scriitorului. Conform unei clasificări făcute de Isaac Asimov, SF-ul axat pe gadget-uri descrie o tehnologie nouă (adesea imaginară) şi cam atît. SF-ul axat pe aventuri foloseşte gadget-ul pentru acţiune palpitantă. SF-ul social explorează consecinţele pe scară largă ale introducerii noilor tehnologii. Aici intervine puterea de extrapolare a scriitorilor - capacitatea de a imagina cît mai multe consecinţe sociale plauzibile ale schimbărilor tehnologice. Şi, dacă SF-ul Epocii de Aur extrapola pe baza unei singure schimbări tehnologice, subgenul cyberpunk are marele merit de a extrapola pe baza mai multor tehnologii simultan - căci lumea contemporană se schimbă în ritm accelerat sub influenţa a numeroase tehnologii apărute (şi răspîndite) recent.

Pentru cea de-a doua metodă, o altă capcană frecventă este hibridizarea stîngace din surse inadecvate. A existat cîndva o generaţie de autori pentru reviste de literatură de consum care a comis de-a valma western şi SF. Cînd indienii erau înlocuiţi cu extratereştri, văcarii cu astronauţi, revolverele cu pistoale laser şi caii cu nave spaţiale, dar intriga rămînea la fel, aşa-zisa poveste SF avea de suferit de pe urma faptului că era o biată povestire western cu elemente de recuzită SF.

Hibridizarea dă rezultate interesante cînd este făcută cu abilitate literară şi cînd foloseşte surse neaşteptate. Atunci cînd în volumul Hyperion Dan Simmons a folosit structura-cadru din Povestirile din Canterbury, teme din Inima întunericului şi din Romeo şi Julieta şi trimiteri intertextuale la opera poetică a lui John Keats, cititorii au fost surprinşi (şi l-au răsplătit cu Premiul Hugo). Pe cînd genul western a fost reciclat decenii de-a rîndul pînă la epuizare şi nu mai surprinde pe nimeni cînd e hibridizat cu altceva.

Dar, dincolo de cele discutate mai sus, probabil că cea mai frecventă capcană dintre toate este să nu foloseşti nici prima metodă (care necesită observaţie), nici pe cea de-a doua (care necesită documentare), ci să scrii despre banalitatea cotidiană de care sîntem sătui cu toţii, cititori şi scriitori deopotrivă, să adaugi un element fantastic sau suprarealist şi să pretinzi că rezultatul este SF.

Nu este SF.

SF-ul, fie el extrapolat sau hibridizat, fie el axat pe gadget, pe aventură sau pe chestiuni sociale, necesită educaţie ştiinţifică şi tehnologică din partea autorilor. Şi, din păcate, din partea cititorilor.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)