Italo Calvino, "Invisible Cities" (1972)

Pe la mijlocul lunii iulie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o traducere engleză a unei lucrări de Italo Calvino, Invisible Cities (Colecția Vintage Classics, editura Vintage Books, Londra, 1997). L-am parcurs într-o singură zi.

Și iată ce am aflat:

Premisa acestei lucrări de ficțiune este că hanul Kublai discută cu Marco Polo, iar acesta îi relatează despre orașele pe care le-a vizitat în drumul său către China. Pe de o parte, hanul mongol ar dori să îl iscodească pe negustor despre orașul de baștină al acestuia, Veneția. Pe de altă parte, venețianul se ferește să își descrie cetatea de obârșie, însă în fiecare dintre descrierile de orașe pe care le face se strecoară, vrând-nevrând, și câte un aspect al Veneției.

Iar orașele despre care vorbește Marco Polo sunt invizibile... pentru că sunt imaginare.

Treptat, pe măsură ce scurtele relatări despre orașe închipuite se acumulează, ies în evidență niște teme unificatoare. Astfel, descrierile-fabulă invită la meditație pe marginea relației orașelor reale cu amintirea lor din mintea oamenilor, pe tema raporturilor dintre orășenii vii și cei morți (sau cei nenăscuți încă), pe tema conexiunilor dintre orașe și mediul înconjurător, pe subiectul dinamicii dorințelor oamenilor și schimbărilor urbane rezultate, respectiv pe tema conexiunilor dintre orașe și semne sau dintre orașe și nume.

Interesant este de urmărit cum, pe de o parte, anacronismele din descrierile de orașe se acumulează și se amplifică, până în punctul în care nu se mai poate pretinde sub nici o formă că textul s-ar referi la cetăți medievale (fie ele și imaginare), iar, pe de altă parte, eul care relatează despre orașe începe prin a fi identic cu un Marco Polo ficționalizat pe primele pagini ale cărții și sfârșește prin a fi cimplet separat de acesta (și, poate, mai apropiat de autorul Italo Calvino decât de personajul venețian). Aceste două efecte, magistral controlate și gradate de-a lungul cărții, produc un efect emoțional nobișnuit asupra cititorului, undeva între amuzament și neliniște în prezența straniului.

Spre final, stranietatea este sporită de turnura dialogurilor dintre cele două personaje - căci mongolul și venețianul ajung să se întrebe nu numai dacă orașele prezentate sunt reale, ci și dacă ei înșiși sunt reali - respectiv de explorarea unor atlase pe paginile cărora se găsesc reprezentate nu doar orașe medievale reale, ci și orașe trecute, ca Troia sau Cartagina, orașe viitoare, precum San Francisco sau Los Angeles, sau orașe ficționale, ca Noua Atlantidă sau Cetatea Soarelui.

Se poate argumenta că Orașele invizibile reprezintă o lucrare literară postmodernă. E un text fragmentar, ironic, lipsit de intrigă unitară, axat pe petites histoires mai degrabă decât pe o grande histoire unificatoare, cu o plasare voită între ficțiune și nonficțiune, între literatură și filosofie, înte narațiune și poezie, iar personajele sale sunt relativizate și prezentate din perspective multiple, schimbătoare.

Alți teoreticieni îl plasează la loc de frunte în canonul literar slipstream, alături de ficțiunile lui Borges și de operele lui Kafka - în primul rând datorită efectelor stranii pe care le cauzează această înșiruire de descrieri fantasmagorice.

Firește, se poate afirma și că Orașele invizibile ilustrează tema literară a utopiei și, în același timp, comentează ironic pe marginea acesteia. Din acest punct de vedere, lucrarea lui Italo Calvino se poate așeza la raft alături de Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman.

Cert este că, indiferent unde am clasifica Orașele invizibile, calitatea literară a acestui volum este ieșită din comun, iar bucuria lecturii este de neuitat. Voi păstra Orașele invizibile la loc de cinste în colecția mea și voi reciti această carte din când în când.

(Deloc surprinzător, fanteziile urbane ale lui Calvino m-au îndemnat să reiau și seria Orașelor obscure de Schuiten și Peeters. Dar despre acele albume de bandă desenată vom discuta cu alte prilejuri.)