Sebastian A. Corn, "Vindecătorul" (2008)

În anul 2008, alături de un numeros şi distins public, am asistat la lansarea romanului lui Sebastian A. Corn Vindecătorul (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008). De citit, însă, nu am reuşit să citesc volumul acesta decît în 2011 şi am constatat, cu oarecare ciudă, că întîrziasem prea mult cu lectura. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Intriga romanului Vindecătorul este plasată în preistorie, la aproximativ un secol după erupţia vulcanului Toba. Protagonistul narator, Krog, este trimis de Vindecătorul tribului său să le ducă oamenilor vorbirea.

 

Parcursul lui Krog este lung – dacă ar fi să-i dăm crezare hărţii ce însoţeşte romanul, eroul parcurge Europa în lat, Africa în lung, coasta Antarcticii împrejur şi Asia de-a curmezişul. De asemenea, misiunea lui este îngreunată de urmăritori, din ce în ce mai numeroşi şi mai îndîrjiţi, care vor să îl împiedice pe Krog să îi înveţe pe toţi oamenii aceeaşi limbă. Şi, nu în ultimul rînd, dincolo de obstacolele naturale şi de însoţitori a căror loialitate este uneori îndoielnică, protagonistul mai trebuie să îşi îndeplinească misiunea în pofida falptului că este mut. (Din fericire, este telepat.)

 

Pe de o parte, periplul acesta cu adevărat mondial duce la descoperirea lumii – şi ceva din interesul autorului pentru frumuseţea peisajului natural se transmite şi în text. Pe de altă parte, vrînd-nevrînd, Krog trebuie să inventeze cuvinte noi pentru lucrurile care îi ies în cale sau pentru unele concepte pe care le descoperă.

 

Astfel, într-o inversare a dictonului care spune că limitele limbajului meu sînt limitele lumii mele, protagonistul extinde pe tot parcursul romanului limitele lumii sale şi în acelaşi timp limitele limbajului său.

 

Aş mai remarca aici scriitura elegantă, clară, intriga bine structurată, cu conflicte ordonate pe mai multe paliere, meticulozitatea cu care au fost motivate personajele şi, nu în ultimul rînd, condiţiile tipografice foarte îngrijite în care a apărut volumul – o ediţie cartonată, pe hîrtie velină, cu semn de carte la cotor şi cu supracopertă.

 

Pe alocuri, nu foarte des, au scăptat mici erori de punctuaţie, de ortografie sau de stil, dar sînt convins că ele vor fi corectate la o a doua ediţie. Ciuda mea în privinţa acestui roman nu are însă nimic de-a face cu ele, nici cu cartea în sine, ci mai degrabă cu... cititorul.

 

La începutul carierei mele, ca profesor de literatură, am remarcat că puteam parcurge cu oarecare uşurinţă, ba chiar şi cu plăcere, lucrări literare de Joseph Conrad - pentru că în adolescenţă şi în studenţie citisem benzi desenate cu Corto Maltese. De la rătăcitorul Corto pe vremea Primului Război Mondial pînă la rătăcitorul Charlie Marlowe pe vremea reginei Victoria nu era decît un pas.

Într-un mod asemănător, n-am avut nici o dificultate să citesc în Vindecătorul despre personaje preistorice dornice să exploreze lumea – pentru că în adolescenţă, mulţumită vechiului meu prieten Andrei Tudose, parcursesem cîteva duzini de albume cu Rahan. Tot blănuri, tot unelte din piatră cioplită, tot coafuri hirsute, tot dihănii de prins în capcane şi un protagonist dornic să îi înveţe lucruri bune pe toţi oamenii.

Numai cititorul s-a schimbat. Să fi fost eu cu vreun sfert de veac mai tînăr cînd am citit Vindecătorul, ehei... Dar nu e decît vina mea că am întîrziat cu lectura.

(P.S. Recenzia de mai sus a fost publicată iniţial în Gazeta SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)