miercuri, 26 octombrie 2011

John Updike, "Rabbit Run" (1960)

În ultima zi din septembrie 2006, la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii, am achiziţionat un număr semnificativ de cărţi de buzunar. Printre ele se afla şi un roman de John Updike, Rabbit, Run (Fawcett Crest, New York, 1983). De citit, l-am citit abia în octombrie 2011, la îndemnul distinsului meu coleg, conferenţiar doctor George Volceanov. Şi iată ce am aflat:

În primăvara anului 1959, tînărul Harry Angstrom, zis Rabbit, pleacă seara de acasă, abandonîndu-şi soţia, Janice, şi copilul. După ce şofează noaptea spre Virginia de Vest, revine în orăşelul său natal, apoi, însoţit de fostul său antrenor de baschet din liceu, Tothero, merge la o dublă întîlnire într-un oraş învecinat şi sfîrşeşte prin a se muta la o prostituată, Ruth.
Două luni mai tîrziu, după ce află că soţia lui este pe cale să aibă încă un copil, Rabbit o părăseşte pe Ruth şi revine lîngă Janice, parţial la insistenţele pastorului Eccles. Dar, la cîteva săptămîni după naştere, soţia lui alcoolică o îneacă din greşeală pe fiica lor nou-născută, iar Rabbit fuge de la înmormîntare şi se întoarce la Ruth. Aceasta, însărcinată fiind, îi cere să divorţeze de soţie ca o condiţie pentru reluarea relaţiei. Iar Harry Angstrom, în finalul romanului, porneşte încă o dată la fugă mai degrabă decît să ia o decizie clară.

Scris în 1959 şi publicat în 1960, Rabbit, Run pare să fie o replică la un alt roman celebru de la mijlocul secolului al douăzecilea, Pe drum (1957) de Jack Kerouac. Dacă cel din urmă părea să glorifice libertatea post-belică oferită de automobile, autostrăzile inter-statale proaspăt construite şi benzina (pe atunci) ieftină, cel dintîi arată în detalii clinice că, atunci cînd o persoană pleacă de acasă cu lunile, cei lăsaţi în urmă au de suferit. Din acest punct de vedere, cu toate că iniţial protagonistul pare să îşi fi cîştigat porecla pentru că are buza de sus foarte mobilă şi incisivii proeminenţi, pe parcursul romanului dovedeşte că, asemenea unui iepure, fuge şi se ascunde ori de cîte ori apar necazuri, iar cînd nu fuge... se ocupă cu alte activităţi iepureşti.
Sub acest aspect, al scenelor explicite, ca şi sub cel al limbajului explicit, lipsit de inhibiţii, Rabbit Run a fost un roman îndrăzneţ la data publicării (cu doi ani înaintea proceselor pentru Amantul doamnei Chatterley care au dus la abolirea cenzurii în S.U.A. şi în Regatul Unit), iar primele ediţii ale cărţii au fost cenzurate la iniţiativa editorilor şi cu acordul autorului. După procesele din 1962 la care făceam referire anterior, pasajele cenzurate au fost reintroduse în ediţiile mai noi ale romanului.

Dincolo de scenele explicite, pe baza cărora autorul însuşi găseşte o filiaţie cu unele romane moderniste de D.H. Lawrence, Henry Miller şi James Joyce, un alt element modernist din Rabbit, Run îl constituie pasajele de flux al conştiinţei, redat într-un stil liber indirect bine adaptat pentru fiecare personaj în parte. Unele asemenea pasaje sînt relativ scurte şi clare, corespunzînd unor scene în care un personaj este treaz, odihnit şi cu mintea clară. Altele sînt lungi, confuze şi aproape lipsite de punctuaţie, marcînd situaţii în care un personaj este pe cale să adoarmă sau se află sub influenţa alcoolului. Atît porţiunile în care se foloseşte fluxul conştiinţei cît şi preponderenţa interesului pentru viaţa interioară a personajelor, mai degrabă decît pentru cea exterioară, ar face din Rabbit, Run o bună ilustrare a noţiunii că postmodernismul este o continuare a modernismului.

Pe ansamblu, atît prin tema eroului american tînăr şi neliniştit, cît şi prin tehnicile literare folosite, Rabbit, Run se aşază cu cinste alături de alte romane celebre de la mijlocul secolului al douăzecilea, cum ar fi Pe drum de Jack Kerouac sau De veghe în lanul de secară (1951) de J.D. Salinger. După ce am terminat acest roman, am început să citesc şi continuarea acestuia, Rabbit Redux. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

3 comentarii:

Daniel Vasile spunea...

Am citit cartea asta; nu-i rea. Scena în care eroul fuge de la înmormântarea fetiţei lor nou-născute, părăsindu-şi astfel nevasta pentru a doua oară, este, într-adevăr, deosebită. De fapt, apropiaţii lor îl considerau responsabil tocmai pe Rabbit de moartea copilului, zicând că, datorită plecării lui, starea soţiei sale s-a înrăutăţit - a început să bea mai mult etc. -, ducând la acel accident. Desigur, are şi el partea lui de vină, dar nu într-o asemenea măsură... De aici şi fuga lui.

Florin Pîtea spunea...

@Daniel Vasile Recuperează, ea, nevasta, ce are de recuperat în următorul roman din serie...

marinela şerban spunea...

La mulţi ani! Din suflet! :)