Neal Stephenson, "Reamde" (2011)

Spre finalul lunii septembrie 2012, prin amabilitatea doamnei lector universitar doctor Ecaterina Pătraşcu, am primit un exemplar din (pe atunci) cel mai recent roman al autorului american Neal Stephenson, Reamde (Atlantic Books, Londra, 2012). Am izbutit să îl parcurg abia în 2014 - poate şi pentru că, la 1044 de pagini, mă cam intimida. Însă, odată ce l-am început, l-am parcurs uşor şi cu plăcere. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Intriga romanului este foarte captivantă. Mai exact, Zula, nepoata unui magnat din industria jocurilor video, Richard "Dodge" Forthrast, asistă fără voie la un asasinat, apoi este răpită şi transportată ilegal în China. Jocul T'Rain oferit de compania lui Richard, un MMORPG cu zeci de milioane de abonaţi, este afectat de un virus numit Reamde, iar criminalii ruşi care au răpit-o pe Zula caută să afle sursa virusului. Din păcate, o organizaţie teroristă islamică condusă de un anume Abdallah Jones intervine, îi ucide pe răpitori şi o iau ostatică pe Zula, apoi zboară în Columbia Britanică. Pe urmele lor se află un veteran Spetsnaz, Sokolov, şi o agentă MI6, Olivia. Finalul este grandios şi implică treceri ilegale ale graniţei americano-canadiene, urmăriri înverşunate, schimburi de focuri şi situaţii pe muchie de cuţit.

Dealtfel, succesiunea rapidă a episoadelor tensionate, alternarea planurilor acţiunii şi schimbarea frecventă a decorului fac deliciul acestui roman. În pofida dimensiunilor ample (suspectez că Reamde are cam tot atâtea cuvinte cât Ulise şi Finnegans Wake laolaltă), acest techno-thriller se citeşte lejer şi cu plăcere.

Parte din plăcerea lecturii provine însă şi din creionarea personajelor. Fie că vorbim despre protagonişti (precum Richard şi Zula Forthrast), despre personaje principale (ca hackerul maghiar Csongor sau ca şoferiţa chineză Yuxia), ori despre personaje episodice, Neal Stephenson le dezvoltă credibil. Fiecare dintre zecile de personaje ale romanului are un trecut, o reţea de relaţii personale, manierisme de vorbire, tipare comportamentale, planuri, scopuri şi motivaţii. Şi tocmai caracterizarea personajelor îi face pe cititori să urmărească firul acţiunii, dorind să afle cum vor trece protagoniştii de la un punct de criză la altul şi dacă vor rezolva cu bine o situaţie periculoasă şi cu implicaţii pe plan internaţional.

Fireşte, scris de un autor mediocru, un roman cu asemenea subiect ar fi fost bun de citit în vacanţă şi de uitat pe plajă. Dar pentru că Reamde este scris de Neal Stephenson, merită (re)citit şi pentru elementele de fundal. Fie că e vorba de relaţiile dintr-o familie americană extinsă, despre dedesubturile creării unui joc video pentru milioane de participanţi de pe tot globul, despre ideologia grupurilor libertariene din zonele rurale izolate sau despre tehnica tirului cu arme de foc (ca să mă limitez la doar câteva exemple), autorul strecoară în text o mulţime de informaţii interesante, într-un mod care îi instruieşte pe cititori şi care nu e niciodată plictisitor. Unele asemenea elemente de fundal sunt cunoscute şi îndrăgite (ca istoria tărâmului de basm T'Rain scrisă de un profesor de filologie de la... Cambridge), altele sunt mai degrabă neobişnuite (ca banda rulantă pentru marş folosită de un scriitor pentru a-şi menţine condiţia fizică în timp ce scrie), însă toate arată că Neal Stephenson s-a documentat minuţios în privinţa unui număr impresionant de domenii.

Prin urmare, am convingerea că, aşa cum am recitit Snow Crash şi The Diamond Age, mai devreme sau mai târziu voi relua şi Reamde pentru simpla plăcere a lecturii. Fireşte, până atunci ar trebui să parcurg alte câteva romane de Neal Stephenson. Dar despre acelea vom discuta cu alte prilejuri...

China Miéville - "Railsea" (2012)

În octombrie 2013, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am achiziţionat un exemplar din cel mai recent roman al lui China Miéville, Railsea (Editura Pan, Londra, 2013). La finalul lunii mai, am parcurs acest roman pentru tineret. Şi iată ce am aflat:

Aparent, Railsea este un roman fantastic, plasat într-o lume în care oraşele oamenilor se situează pe zone stâncoase, straturile superioare ale atmosferei sunt otrăvite şi bântuite de cetacee zburătoare, iar câmpiile sunt acoperite de căi ferate întreţesute, a căror construcţie şi întreţinere este asigurată de nişte creaturi greu de observat pe care oamenii le numesc "îngeri". Pe acestă veritabilă mare de căi ferate călătoresc trenuri. Unele dintre acestea transportă marfă, altele călători, câteva practivă pirateria, altele - explorarea geografică, iar unele vânează creaturi uriaşe precum cârtiţa gigantică.

Protagonistul romanului, tânărul Sham Yes ap Shoorap, călătoreşte la bordul unui asemenea tren-cârtiţieră, Medes, ca ucenic al medicului, la ordinele doamnei căpitan Abacat Naphi. Dar aventurile în căutarea unei cârtiţe uriaşe de culoarea şofranului, pe care doamna căpitan o caută cu îndărătnicie ca să se răzbune pentru pierderea unui braţ, sunt tulburate de o descoperire ciudată. Sham găseşte în preajma unui tren vechi, abandonat, un card de memorie cu imagini dintr-o expediţie geografică, iar una dintre imagni înfăţişează ceva nemaivăzut şi nemaiauzit: o cale ferată singură, dreaptă, care se pierde la orizont într-un peisaj complet lipsit de alte căi ferate.

Protagonistul porneşte pe urmele celor pieriţi în expediţie, le găseşte domiciliul şi familia într-un oraş îndepărtat, iar împreună cu gemenii Caldera şi Caldero placă în căutarea acelei căi ferate singuratice. După cum probabil vă aşteptaţi, intriga se complică. Sham este răpit de piraţi, naufragiază, este salvat in extremis, face cunoştinţă cu triburi primitive care navighează cu veliere pe marea de şine, iar în cele din urmă nu doar găseşte acea cale ferată nemaivăzută, ci şi călătoreşte de-a lungul ei dincolo de marginile lumii cunoscute şi către o revelaţie care îi taie răsuflarea.

Fireşte, ca un produs respectabil al postmodernismului târziu, Railsea se poate citi pe mai multe niveluri de lectură. La un prim nivel, este un roman de aventuri pentru tineret. Imaginile suprarealiste, personajele bizare, creaturile spectaculoase, urmăririle, confruntările şi suspansul sunt gândite pentru un public care a crescut cu o dietă de jocuri video copleşitor de detaliate şi cu filme 3D pline de efecte speciale şi de cascadorii. (De pildă, cei care au fost încântaţi de Mad Max Fury Road şi ar dori alte poveşti la fel de grandioase vor avea numeroase motive să aprecieze Railsea.)

La un al doilea nivel, Railsea este o ţesătură densă de trimiteri intertextuale. Cea mai evidentă asemenea trimitere este către romanul Moby Dick de Herman Melville (pe care, dacă vă amintiţi, l-a tratat în cheie science fantasy şi Bruce Sterling în Involution Ocean.) Ca şi clasicul roman american, Railsea alternează capitole de intrigă cu capitole-eseu, tratează despre un echipaj multicultural şi multietnic, urmăreşte obsesia unui căpitan pentru o creatură stihială şi relatează trecerea unui personaj tânăr de la inocenţă la experienţă.

Alte trimiteri intertextuale vizează Comoara din insulă şi Răpit de piraţi de Robert Louis Stevenson, seria "Earthsea" de Ursula K. Le Guin, Picnic la marginea drumului de Arkadi şi Boris Ştrugaţki şi, într-o întorsătură concisă, dar de mare efect, Robinson Crusoe de Daniel Defoe.

La un al treilea nivel, Railsea nu doar dialoghează cu Moby Dick, ci îl deconstruieşte. Astfel, dacă romanul clasic american lăsa în urmă Statele Unite continentale şi îşi trimitea personajele pe mări şi oceane exotice, versiunea lui China Miéville întoarce schema pe dos şi plimbă trenul-cârtiţieră printr-o versiune postapocaliptică a Americii de Nord. Ceea ce la început pare un peisaj fantastic se dovedeşte treptat a fi o versiune din viitorul îndepărtat a unui loc cât se poate de terestru, în care sculpturile de pe Muntele Rushmore au ajuns să fie divinizate sub numele de Feţele-de-Piatră, iar obiecte cotidiene ca aparatele de fotografiat numerice sau cardurile de memorie au devenit artefacte străvechi, rare şi preţioase.

Tot pe calea deconstrucţiei, braţul protetic al doamnei căpitan se dovedeşte a fi fals - o mănuşă extravagantă pentru un braţ cât se poate de real şi de sănătos, cam ca în Ce mică-i lumea! de David Lodge - iar capitolele-eseu sunt un prilej pentru narator ca să discute cu cititorii despre chestiuni metaficţionale precum arta scrierii romanului, opţiunile personajelor, orizontul de aşteptare al cititorului, în buna tradiţie stabilită de Henry Fielding în Tom Jones, parodiată de Laurence Sterne în Tristram Shandy şi detestată de milioane de cititori.

Nu în ultimul rând, Railsea aduce printre rânduri unele viziuni sociale şi economice ale autorului. Astfel, protagonistul Sham Yes ap Soorap a fost abandonat de părinţi, dar crescut de un cuplu de "unchi", gemenii Caldera şi Caldero provin dintr-o familie cu o soţie şi doi soţi, societatea ficţională din roman pare discret matriarhală, mai degrabă decât discret patriarhală, precum cea occidentală, iar finalul cărţii aduce în scenă un grup de descendenţi ai unor oligarhi care au perpetuat în vrafuri de documente, departe de toţi şi de toate, ficţiunea că restul lumii le-ar datora sume fabuloase de bani, dobânzi acumulate şi penalităţi nemăsurate - o convingere pe care vocea naratorială o tratează ca pe o absurditate.

Pe ansamblu, aş zice că, după reacţia ambivalentă pe care am avut-o când am parcurs Consiliul de fier şi după dezamăgirea suferită cu Regele şobolan, Railsea mi-a redeşteptat interesul pentru cărţile lui China Miéville. (Dealtfel, puteţi şi dumneavoastră să comandaţi online un exemplar aici.) Şi, cum am adunat la raft toate cărţile acestui autor britanic inovator, probabil că am să mai citesc una sau două cât de curând.

Dar despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie.

Kate Fox - "Watching the English" (2004)

În iulie 2014, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am achiziţionat un exemplar din ediţia de buzunar a unei lucrări de antropologie de Kate Fox, Watching the English - The Hidden Rules of English Behaviour (Editura Hodder, Londra, 2005). Am parcurs cu multă plăcere această lucrare. Şi iată ce am aflat:

Watching the English vine ca o completare şi ca o concluzie la un şir de alte lucrări ale cercetătoarei Kate Fox, precum The Racing Tribe: Watching the Horsewatcher, Pubwatching with Desmond Morris, Passport to the Pub: The Tourist's Guide to Pub Etiquette şi Drinking and Public Disorder (scrisă în colaborare cu dr. Peter Marsh). Premisa cărţii este simplă: metodele de observaţie şi de cercetare ale antropologiei pot fi folosite nu numai în ţinuturi exotice, cu triburi îndepărtate, ci şi acasă, cu naţiunea din care face parte cercetătoarea sau cercetătorul.

Rând pe rând, Kate Fox examinează diverse aspecte ale vieţii englezeşti pentru a descoperi regulile nescrise ale acestei comunităţi, "gramatica" după care funcţionează societatea englezească. Astfel, partea întâi tratează despre codurile de conversaţie. După cum probabil vă aşteptaţi, cel dintîi capitol are ca subiect vremea, sau mai exact conversaţiile despre vreme. Urmează capitole dedicate conversaţiei de întreţinere, regulilor umorului, codurilor lingvistice de clasă socială, regulilor emergente legate de telefonia mobilă, precum şi discuţiilor din localurile publice.

Partea a doua se ocupă de coduri comportamentale. Astfel, veţi găsi capitole despre reguli de la domiciliu, reguli pe stradă, reguli de la locul de muncă, reguli de joacă, coduri vestimentare, reguli despre mâncare, reguli despre relaţiile intime şi ritualuri de trecere. (Am fost plăcut surprins să constat că o lucrare străveche, Ritualurile de trecere de Arnold van Gennep, pe care am citit-o în mileniul trecut, pe vremea când eram student, este considerată şi acum o lucrare de referinţă.) 

Lucrarea se sfârşeşte cu o secţiune de concluzii care sintetizează foarte clar şi bine structurat ideile principale din capitolele cărţii, respectiv cu un epilog amuzant, scris la încheierea muncii de trei ani care a dus la scrierea cărţii.

Ca antropolog, Kate Fox este foarte conştientă de faptul că observă nu un grup de oameni, ci un grup de oameni cu un antropolog în mijlocul lor. Dealtfel, în fiecare capitol, autoarea aminteşte şi analizează atât experimente sau constatări pe care le-a efectuat pe teren, cât şi informaţii pe care le-a primit de la persoane intervievate. Şi nu doar identifică trăsături tipic englezeşti, precum umorul, autocritica, modestia sau refuzul de a se lua prea tare în serios, ci le şi dovedeşte pe fiecare pagină.

Consecinţele acestei abordări - antropologie scrisă pentru publicul larg, cu dublul scop de a informa şi de a amuza, mai degrabă decât pentru un public specializat care aşteaptă jargon academic - sunt îmbucurătoare. Watching the English a fost tradusă în numeroase limbi, a vândut peste o jumătate de milion de exemplare în întreaga lume, a ajuns să fie inclusă în bibliografia multor cursuri de antropologie de la universităţi prestigioase şi i-a încurajat pe destui tineri englezi să studieze antropologia - iar pe şi mai mulţi imigranţi să înţeleagă ceva bine comportamentul colegilor de serviciu, vecinilor sau soţiilor/soţilor. Deloc surprinzător, la zece ani după publicarea primei ediţii, Kate Fox a fost rugată să revizuiască şi să extindă Watching the English, ceea ce a şi făcut. Dar despre ediţia aceea am să vă relatez cu alt prilej.

Până atunci, vă îndemn să vizitaţi site-ul Librăriei Nautilus şi să comandaţi un exemplar din prima ediţie aici. (Oferta este limitată.)

Valentin Nicolau, "Basmania: Răspântia gândurilor" (2014)

În noiembrie 2014, la invitaţia bunului meu prieten, Tudor Popa, am asistat în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus la lansarea unui volum de Valentin Nicolau, Basmania: Răspântia gândurilor (Editura Nemira, Bucureşti, 2014). Am parcurs această carte abia în 2015. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Basmania: Răspântia gândurilor este o carte pentru copii, prima dintr-o trilogie proiectată de autor. Prezentarea este deosebit de atrăgătoare - volum cartonat, format mare, ilustraţii şi grafică integral color, hârtie lucioasă, copertă lăcuită. Pe scurt, un volum cu adevărat elegant la un preţ accesibil.

Subiectul cărţii este o lume a basmelor, în care spaţiul, timpul, locurile şi locuitorii sunt altfel decât în lumea noastră. Deşi, dacă e să îi dăm crezare naratorului, basmele noastre vin din lumea lor. Din păcate, însă, lumea basmelor intră în criză, iar împăratul ei, Băsmuitorul cel Cumplit, caută un salvator. Rând pe rând, intră în scenă o vastă galerie de personaje - membri ai familiei imperiale, curteni, dregători, precum şi unele personaje negative - cu nume năstruşnice şi înfăţişare suprarealistă. Ca să amintesc doar câteva, Aquarela e o prezenţă diafană, transparentă, ţesută din culori de curcubeu, pajul Aeiou este alcătuit din hârtie şi fraze încâlcite, Aricioşenia Sa, prinţul moştenitor, are părul ţepi, dar şi firea arogantă, iar împărăteasa Arpegiata poate vorbi şi cânta pe mai multe voci simultan. (Dealtfel, numeroaselor personaje le este dedicat un index la finalul cărţii, cu portrete sugestive.)

Tot suprarealist este şi decorul în care se desfăşoară povestea. Autorul dă dovadă de o imaginaţie debordantă, iar diversele secţiuni ale cărţii amintesc de o arhivă a închipuirilor, de grădina viselor suspendate, de un turn-prăpastie, unde sunt întemniţate unele personaje periculoase, sau de un tezaur al dorinţelor. Şi, în bună tradiţie suprarealistă, destule dintre aceste decoruri tratează în cheie simbolică unele elemente din inconştient - fie că e vorba de pulsiunea de a crea, de planuri neduse la bun sfârşit sau de regrete nemărturisite.

Din păcate, toată bogăţia de personaje şi toată abundenţa de decoruri exercită un fel de presiune asupra intrigii. Mai degrabă decât să aibă un fir narativ clar sau un conflict bine delimitat, Răspântia gândurilor adună laolaltă o mulţime de evenimente disparate, câteva fire narative promiţătoare, care se ivesc cu oarecare întârziere, şi... promisiunea implicită că intriga se va dezvolta şi se va închega în volumele următoare ale trilogiei. (Cu atât mai tragic este că autorul, distinsul editor, romancier şi dramaturg Valentin Nicolau, a pierit la începutul acestui an, iar trilogia Basmania nu a fost dusă la bun sfârşit.)

Ceea ce dă un farmec aparte acestei cărţi este însă prezentarea grafică. Imaginaţia autorului este complimentată şi completată de ilustraţiile lui Tudor Popa, poate cel mai important grafician român din domeniul fantastic. Basmania: Răspântia gândurilor este rezultatul unei concepţii grafice integrate, în care imaginile, cadrele ilustraţiilor, siglele (ba chiar şi literele iniţiale ale capitolelor sau numerele din josul paginilor) au fost create de o singură persoană. Ansamblul este cu adevărat uimitor şi încântător. Paginile au culoare texturată în fundal. Titlurile capitolelor au litere renascentiste, pe scoici ovale, ciobite, brăzdate de crăpături, ce par să plutească deasupra filelor şi să lase umbre dedesubt. Iniţiala primului alineat din fiecare capitol este o bijuterie de alamă, prinsă în nituri, cu un fundal extrem de complex, minuţios realizat. Iar ilustraţiile mari, ca apar din loc în loc pentru a umple câte o pagină întreagă, sintetizează cunoştinţele unui maestru care a studiat şi practicat arta grafică timp de o viaţă.

Culorile pastelate sunt prietenoase cu ochiul, personajele prind viaţă parcă, costumele şi decorurile sunt puse în pagină minuţios şi sugestiv, iar creaturile fantastice ce populează Basmania sunt cu adevărat remarcabile. În tandem cu autorul, artistul grafic Tudor Popa a făcut mai mult pentru încurajarea lecturii decât toate cohortele de adulţi care îşi frâng ritual mâinile, văicărindu-se că odraslele lor nu citesc. Şi, pentru că o realizare de excepţie ca Răspântia gândurilor nu putea trece neobservată, la începutul lunii iunie, la cea de-a treizeci şi cincea ediţie a "Trofeului Micul Cititor" desfăşurată la Centrul Cultural "Drăgan Muntean" din Deva, bunului meu prieten i-a fost decernat premiul pentru cel mai bun ilustrator de cărţi pentru copii. (Detalii aici.)

Mai degrabă decât să trag concluzii academice la sfârşitul acestei prezentări, am să le mulţumesc autorului Valentin Nicolau şi ilustratorului Tudor Popa pentru că au făcut efortul de a crea o lume imaginară bogată şi impresionantă şi o carte superbă, ce poate sta la loc de cinste în colecţia oricărui bibliofil. Pentru noi, ceilalţi creatori de tărâmuri închipuite, ştacheta calităţii a fost ridicată mult mai sus de Răspântia gândurilor.

Roger Zelazny, "Lord of Light" (1967)

În urmă cu 20 de ani, în 1995, am primit cadou la sediul Editurii Nemira două ediţii elegante, imprimate în Germania, ale unor romane de căpătâi ale SF-ului din Noul Val. Una era prima traducere română a romanului Stand on Zanzibar de John Brunner. Cealaltă era traducerea unui roman legendar al lui Roger Zelazny, Lord of Light, distins cu Premiul Hugo în 1968 şi finalist al Premiului Nebula. Pe acesta l-am devorat - îmi amintesc că l-am citit într-o singură zi, cu sufletul la gură, şi că am rămas uimit şi încântat de pe urma lecturii. Îmi plăcuseră şi alte cărţi de Zelazny, în special Jack of Shadows, însă Lord of Light era mai mult decât un roman reuşit.

Era o capodoperă.

Mulţi ani mai târziu, în 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar dintr-o ediţie britanică a acestui roman celebru - numărul 7 în colecţia SF Masterworks, Editura Gollancz, Londra, 2004. Şi, după mai multe peripeţii, am izbutit abia în luna mai 2015 să îl citesc în original, pe îndelete.

E o experienţă pe care v-o recomand şi dumneavoastră. Iată din ce motive:

Subiectul romanului pare desprins din mitologia hindusă. Zeităţi precum Vişnu, Brahma, Kali sau Şiva domnesc de pe un tărâm numit Puntea Zeilor asupra unei planete pe care oamenii, într-o civilizaţie preindustrială, pot fi reîncarnaţi. Doar că reîncarnarea într-un trup tânăr şi sănătos sau într-unul bătrân şi bolnav este decisă de preoţimea zeilor atotputernici, care veghează ca populaţia să nu se revolte.

Iată însă că un farsor, Mahasamatman, care preferă să i se spună Sam, predică o doctrină a trezirii şi ieşirii din ciclul reîncarnării şi suferinţei - o revoluţie paşnică, dar care ar duce la pierderea puterii zeilor asupra oamenilor de rând. De aici până la comploturi, tentative de asasinat, trădări, jocuri de putere, alianţe şi războaie în toată regula nu mai este decât un pas - căci zeii îşi apără puterea cu gelozie şi asprime.

Interesant este că, pe măsură ce intriga romanului se desfăşoară, cititorii înţeleg treptat că aşa-zişii zei sunt, sau au fost cândva, membrii echipajului unei astronave, iar locuitorii de pe suprafaţa planetei sunt descendenţi ai lor şi ai pasagerilor navei. Băştinaşii planetei sunt fiinţe de energie pură, descrişi drept demoni, întemniţaţi cândva de protagonist şi eliberaţi acum pentru a-l ajuta în efortul de a-i răsturna pe zei de la putere.

Din discuţiile pe care Sam le poartă cu o zeitate sau cu alta, înţelegem că, odinioară, Yama, zeul morţii, fusese inginerul de bord, Brahma fusese femeie, iar un anume Nirriti cel Negru, stăpân peste armate de morţi-vii, era cândva capelanul creştin al astronavei. Şi tocmai aceste jocuri de identităţi, dintr-un corp în altul şi de la un rol public la altul, duc la răsturnări de situaţie şi la schimbări de alianţe. Căci iubiri vechi, despărţiri, gelozii şi ambiţii cât se poate de omeneşti duc, amplificate de tehnologii imposibil de deosebit de magie, la bătălii apocaliptice grandioase şi la lovituri de teatru ce întorc pe muchie de cuţit soarta întregii lumi.

Ceea ce are versiunea originală a romanului, iar traducerea nu poate reda decât parţial, este o frumuseţe a limbajului, o diversitate stilistică foarte bine controlată. Dacă discursul naratorial este elegant şi plin de lirism, iar unele conversaţii ale personajelor au sintaxă shakespeareană şi un vocabular elevat, venit parcă din alte vremuri, discuţiile de culise dintre foştii membri ai echipajului, cândva camarazi, iar acum când adversari, când aliaţi, se desfăşoară într-un stil colocvial, contemporan, la o ţigară. Chiar această jonglerie stilistică, menţinută fără cusur de la prima la ultima pagină a cărţii, sugerează foarte bine diferenţa dintre ceea ce pretind a fi personajele şi ce sunt ele de fapt.

Căci la temelia conflictului dintre Sam şi foştii săi colegi din echipaj stă o dilemă morală cu implicaţii majore: dacă populaţia planetei trebuie menţinută în sărăcie şi ignoranţă pe viitor, spre folosul şi slava unor privilegiaţi care joacă roluri de zei, ori dacă progresul tehnologic al acestor oameni trebuie permis, ba chiar accelerat, pentru ca viaţa să li se amelioreze. 

Şi probabil nu vă veţi mira câtuşi de puţin să aflaţi că, într-o manieră destul de tipică pentru anti-eroii Noului Val, protagonistul Sam, în numele unui nobil principiu moral şi al unei cauze drepte, nu se mulţumeşte doar să joace rolul lui Buddha Shakyamuni, în care nu crede cu adevărat, ci săvârşeşte fapte reprobabile, mergând până la sabotaj şi asasinat. (Că unul dintre asasinii trimişi de Kali pe urmele lui e convertit şi atinge iluminarea e încă un paradox al acestei poveşti de neuitat.)

Acestea ar fi câteva dintre motivele pentru care v-aş recomanda să citiţi Lord of Light sau, dacă aţi parcurs-o deja în traducere, să vă delectaţi cu originalul. (Puteţi comanda online un exemplar aici.) Este unul dintre romanele care, ca şi The Book of the New Sun, încurajează şi răsplătesc mai multe lecturi.