Umor involuntar?

În publicaţia Observator cultural, numărul 748 (apărut în 13 noiembrie 2014), domnul Cătălin Badea-Gheracostea a publicat un articol intitulat "Umorul involuntar şi inadecvarea tezelor de doctorat". În cuprinsul acestui articol, dumnealui s-a referit şi la teza mea de doctorat în următorii termeni:

"Să dăm trei exemple polemice, trei teze de doctorat lucrate de trei cercetători români din ultimul deceniu. Este vorba despreWorlds in the making. Science Fiction between Fabulation and Mannerism (2006) a lui Bogdan Aldea, Corpul în imaginarul virtual (2007) a Luciei Simona Dinescu şi Art wasn’t quite crime (2010) a lui Florin Pîtea. Între Cluj şi Bucureşti se pare că există o nouă înţelegere în ignorarea producţiei autohtone de text. Oricât de bine sînt documentate şi scrise aceste teze, inclusiv în engleză, ca limbă de susţinere acceptată, toate trei au un defect major: lipsa racordului cu literatura naţională. Să ne amintim că prima lucrare de doctorat în româneşte despre sf, cea a lui Florin Manolescu, se încheia cu un consistent şi cu nimic inferior capitol dedicat genului în limba română. Situaţia este cu atît mai ciudată cu cît Florin Pîtea nu este numai cercetător, ci şi scriitor de ficţiune speculativă, în sub-genul cyberpunk. De un umor involuntar îmi pare trecerea la „acknowledgment“ de către autorul-cercetător a unui şir de scriitori români de sf, cărora le mulţumeşte că i-au dăruit cărţile lor (p. 334)! Oare pentru ce i le-au dăruit?"

Pe de o parte, aş aminti faptul că studiile mele doctorale s-au desfăşurat în domeniul filologiei engleze, un aspect menţionat şi pe diploma mea de doctor. Obiectul de studiu al tezei mele îl constituie o zonă a literaturii de expresie engleză, iar dacă în loc de asta aş fi tratat despre literatura de expresie română, comisia dinaintea căreia mi-am susţinut lucrarea m-ar fi acuzat pe bună dreptate de neîncadrare în temă. Cineva care nu înţelege chestiunea încadrării în temă a conţinutului unei lucrări poate să pară insuficient instruit - sau să dea dovadă de umor involuntar.

Pe de altă parte, aş dori să ofer aici în traducere un extras din teza mea de doctorat. La pagina 304 din Art Wasn't Quite Crime (Editura Millennium Books, Satu Mare, 2010) am afirmat următoarele:

"Romane de William Gibson, Bruce Sterling, Neal Stephenson şi Walter Jon Williams au apărut şi în Germania, Italia, Rusia şi România. În plus, răspândirea traducerilor (post)cyberpunk a inspirat mişcări literare similare în aceste ţări. În România, spre exemplu, au fost trei valuri de autori care au publicat literatură (post)cyberpunk, unii în anii 1980 şi 1990 (Viorel Pîrligras, Cristian Tudor Popescu, Silviu Genescu, Dănuţ Ungureanu), unii în anii 1990 şi după 2000 (Sebastian Corn, Dănuţ Ivănescu, Petrică Sârbu, Ana-Maria Negrilă, Michael Haulică, Florin Pîtea) şi unii la mijlocul anilor 2000 (Bogdan Gheorghiu, Roxana Brînceanu)."

Cineva care nu foloseşte indexul de la finalul unei lucrări academice pentru a verifica unde se află referirile la autorii despre care caută informaţii şi în ce anume constau aceste referiri poată să pară a avea lacune în metoda de cercetare - sau să dea dovadă de umor involuntar.

În fine, trebuie să citez şi din secţiunea de mulţumiri a tezei mele, la care face trimitere domnul Badea-Gheracostea:

"Iar autori români asociaţi uneori cu mişcarea literară cyberpunk m-au ajutat în mod generos cu intuiţii, dezbateri intelectuale şi exemplare din propriile lor cărţi oferite cadou. Aş dori să îmi exprim recunoştinţa faţă de Liviu Radu, Ana-Maria Negrilă, Sebastian A. Corn, Radu Pavel Gheo, Dănuţ Ungureanu, Silviu Genescu şi Michael Haulică."

Cineva care nu înţelege o frază în care se spune că nişte oameni au avut împreună dezbateri şi au făcut schimb de idei poate să pară că nu pricepe ceea ce citeşte - sau să dea dovadă de umor involuntar.

(Aş mai putea aminti şi faptul că autorul articolului comite erori de ortografie când îmi citează titlul lucrării, dar vom trece peste asta.)

Desigur, domnul Cătălin Badea-Gheracostea are dreptul constituţional de a-şi forma şi exprima opinii, inclusiv în presa scrisă ori pe Internet. Iar când opiniile dumnealui se întemeiază pe insuficienta studiere şi înţelegere a surselor documentare pe care le citează, articolele sale nu sunt numai o manifestare a unui drept constituţional, ci şi o formă de divertisment... involuntar.