La începutul lunii ianuarie 2014, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu de la Librăria Engleză Anthony Frost, am avut ocazia să achiziţionez nişte romane grafice. Aşa se face că, după ce am citit Century 1910, în aceeaşi zi am parcurs un alt album de Alan Moore şi Kevin O'Neill, The League of Extraordinary Gentlemen: Century 1969 (Top Shelf Productions, Marietta, şi Knockabout Comics, Londra, 2011).
Şi iată ce am aflat:
Într-un 1969 dintr-o istorie altfel decît o ştim noi, un membru al unei formaţii rock and roll este înecat în propria piscină de către agenţii unei organizaţii oculte. Wilhelmina Murray, Allan Quatermain şi Orlando sînt debarcaţi la Londra de către descendenţii Căpitanului Nemo, iar un detectiv particular, Carter, începe să investigheze moartea vedetei rock. Oliver Haddo, conducătorul organizaţiei oculte, muribund, îşi transferă prin metode magice mintea în trupul unui adept tînăr. Ulterior, acesta caută să treacă mai departe în trupul vocalistului unei formaţii celebre, Purple Orchestra, în mijlocul unui concert memorial. Din fericire, Mina, prezentă la concert, are o experienţă psihedelică extracorporală şi împiedică transferul, iar spiritul malefic intră într-un spectator obişnuit. Mina ajunge într-un ospiciu. Şapte ani mai tîrziu, în plină eră punk, Orlando şi Allan Quatermain renunţă să o mai caute şi se despart.
Şi Century 1969 conţine un apendice cu un episod dintr-un foileton ilustrat despre călătoria Wilhelminei Murray în Lună. De această dată, textul are conexiuni intertextuale cu Frankenstein de Mary Shelley şi cu Primii oameni în Lună de H.G. Wells.
După cum vă aşteptaţi, acest tom din seria Ligii Domnilor Extraordinari cuprinde numeroase referinţe la cultura (şi contracultura) anilor 1960. Formaţia Purple Orchestra e o caricatură a grupului Rolling Stones, personajul Carter are trăsăturile lui Sir Michael Caine, protagoniştii discută la un moment dat cu Jerry Cornelius (din romanele lui Michael Moorcock), iar dacă unele cadre se referă clar la pace, iubire şi muzică, altele trimit la sex, droguri şi rock and roll. În acelaşi spirit, episoadele care se petrec în 1969 sînt viu colorate, cu bandane şi mărgele şi flori, în vreme ce finalul din 1977 este în tonuri de gri, cu piele neagră şi oţel inox.
Fireşte, chiar dacă Century 1969 este o ucronie (iar pe alocuri se fac referiri la evenimentele distopice din Black Dossier), cu siguranţă nu este steampunk. Cu toate acestea, cum toate cele bune sau rele sînt trei, am parcurs şi ultimul tom, Century 2009.
Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...
(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu