Malcolm Gladwell, "Outliers" (Little, Brown and Company, New York, 2008)

În anul 2009, după cum unii dintre dumneavoastră îşi amintesc, scriam pe blogul Ţesătorul despre două cărţi de excepţie ale jurnalistului Malcolm Gladwell, The Tipping Point, respectiv Blink. Au trecut cîţiva ani de atunci, însă amintirea a rămas. Ca urmare, spre sfîrşitul lunii august 2013, în doar şapte ore, am parcurs un alt volum de nonficţiune de acelaşi autor - Outliers - The Story of Success (Little, Brown and Company, New York, 2008). Şi iată ce am aflat:

De această dată, jurnalistul Malcolm Gladwell examinează factorii care duc la succes (sau la eşec) pornind de la nişte studii de caz precum muzica rock, programarea calculatoarelor, pilotarea avioanelor, matematica, agricultura, înţelegerea matematicii sau confecţiile. Ca şi în volumele precedente, autorul oferă informaţii din domenii diverse într-un stil concis, clar şi captivant.

Introducerea tratează despre o comunitate de imigranţi din Italia care au reconstruit în America localitatea lor natală, cu locuinţe cu etaj, biserică, legături sociale strînse, viticultură şi conversaţii în aer liber - ceea ce a dus, paradoxal, la o mică societate fără stres, fără boli cardiovasculare, fără criminalitate şi cu o speranţă de viaţă de invidiat. Concluzia - mediul social şi cultural influenţează existenţa indivizilor mai mult decît bănuiau socilogii şi psihologii înainte de a studia orăşelul Roseto.

Partea întîi, "Efectul Matei", tratează despre cazuri de succes precum formaţia Beatles, Wolfgang Amadeus Mozart sau programatorii Bill Joy şi Bill Gates. Concluzia autorului este că, pe lîngă talent nativ, în etapa formativă din copilărie şi adolescenţă oamenii au nevoie de ocazia de a exersa timp de zece mii de ore pentru a atinge nivelul de expertiză în domeniul de activitate pe care şi l-au ales. Iar studiile de caz analizate arată că uneori ocazia aceasta este rezultatul unui şir de accidente fericite şi mai degrabă improbabile.

Tot în partea întîi sînt contrastate cazuri de eşec, precum cel al unui american extrem de inteligent, Chris Langan, şi cazuri de succes, precum J. Robert Oppenheimer, coordonatorul proiectului pentru construirea primei bombe atomice. Poate în mod paradoxal pentru unii cititori, Malcolm Gladwell ajunge la concluzia că, dincolo de un anumit punct pe scara inteligenţei, e nevoie de alţi factori, precum educaţia şi mediul social (şi, aş adăuga, inteligenţa emoţională), pentru ca o persoană mai inteligentă decît media să aibă succes pe plan profesional. Şi, pentru a întări această concluzie, autorul aduce în discuţie o pleiadă de cazuri de avocaţi de mare succes din New York - toţi născuţi într-un interval de timp destul de îngust şi toţi descinşi din imigranţi evrei din Europa de Est care se lansaseră în comerţul cu confecţii în perioada Marii Crize Economice din 1929-1933.

În partea a doua, Gladwell tratează despre influenţa manifestată de moştenirea culturală a diverselor grupuri etnice - începînd cu descendenţi ai scoţienilor şi ai irlandezilor din Munţii Apalaşi şi cultura onoarei şi a violenţei, transmisă din generaţie în generaţie şi cuplată cu disponibilitatea armelor de foc, şi terminînd cu coreeni sau columbienilor educaţi în spiritul relaţiilor de respect în funcţie de situarea indivizilor pe scara socială. Uneori, aceste moşteniri culturale duc la conflicte de durată, soldate cu victime. Alteori, ele duc la accidente aviatice cauzate de bariere comunicaţionale. Şi, desigur, uneori apar şi soluţii simple, precum familiarizarea personalului dintr-o companie cu o limbă în care nu există atîtea pronume personale de politeţe, iar schimbarea codului de comunicare coincide cu o transformare a paradigmei de gîndire sau a tiparelor de interacţiune interpersonală.

Tot în partea a doua se prezintă relaţia dintre mentalităţile regionale sau naţionale şi obiceiurile de muncă agricolă - de la Europa bazată pe cultura grîului la China sudică specializată în creşterea orezului - iar implicaţiile sînt, cel puţin la prima vedere, paradoxale - ani şcolari mai scurţi în unele ţări, abilităţi matematice mai dezvoltate la unele grupuri etnice şi o etică a muncii mai sistematică.

Capitolul al nouălea discută un caz fericit în care dezavantajele economice şi sociale ale unui grup defavorizat sînt compensate de transplantarea valorilor şi eticii unui alt grup. Mai exact, se discută în detaliu rezultatele programului "Knowledge Is Power" (KIPP) de la o şcoală din Harlem care impune elevilor o etică a muncii şi studiului vecină cu dedicaţia chinezilor din orezării.

Epilogul examinează ţesătura de convenţii sociale, accidente şi ocazii care au condus de la achiziţia la începutul secolului al nouăsprezecelea a unei sclave negre din Africa de Vest de către un plantator anglo-saxon din Jamaica la formarea culturală în a doua jumătate a secolului al douăzecilea a jurnalistului Malcolm Gladwell sau a militarului de carieră Colin Powell. (Întîmplător, cei doi sînt înrudiţi.) Şi, ca o concluzie, aş aminti proverbul englezesc care zice că e nevoie de un sat întreg ca să creşti un copil. Căci succesul sau eşecul indivizilor, demonstrează Malcolm Gladwell, se bazează pe comunităţi, educaţie, ocazii şi contexte sociale, nu numai pe calităţile individuale.

Ca şi volumele anterioare ale acestui autor, Outliers merită pe deplin timpul şi banii dumneavoastră - poate şi pentru că, în secţiunile dedicate lui Bill Joy, veţi afla povestea unuia care a scris rîndurile de cod pe care, treizeci de ani mai tîrziu, funcţionează Internetul care vă permite să citiţi această recenzie. Căci, ca să citez un alt proverb, mai adevărat decît adevărul este povestea...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Jeff Somers, "The Eternal Prison" (2010)

În martie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am avut ocazia să achiziţionez al treilea roman din seria lui Jeff Somers despre asasinul plătit Avery Cates - The Eternal Prison (Editura Orbit, Grupul Editorial Little, Brown, Londra, 2010). De parcurs, am parcurs acest volum în ediţie de buzunar abia în august 2013. Şi iată ce am aflat:

În viitorul sumbru descris în The Electric Church şi în The Digital Plague, cîţiva ani mai tîrziu, are loc un război civil devastator între două facţiuni conduse de directorul executiv Richard Marin, respectiv de generalul Cal Ruberto. Protagonistul Avery Cates este trimis la o închisoare de maximă securitate - Penitenciarul Chengara - de unde încearcă să evadeze împreună cu cîţiva complici. Unul dintre aceştia îl abandonează, iar Cates, după ce este eliberat din penitenciar, îl caută pentru a se răzbuna. Dar mai întîi ar trebui să distrugă versiunea numerică a lui Richard Marin, depozitată la Kremlin şi conectată la o armată de avataruri - androizi cu înfăţişare identică...

După cum probabil vă aşteptaţi, The Eternal Prison abundă în secvenţe de acţiune, împuşcături şi pirotehnie. Tot cum vă aşteptaţi, destule personaje secundare care colaborează cu Cates pier în circumstanţe dramatice. Şi probabil nu veţi fi foarte surprinşi dacă am să menţionez că Marin şi Ruberto coordonează în secret cele două părţi implicate în războiul civil - pentru că cei doi au foarte multe în comun.

Un aspect interesant al romanului este că protagonistul poartă în minte versiunea numerică a unor personaje secundare importante - un efect neprevăzut al unei tentative de a-i încărca într-un sistem informaţional conştiinţa. Desigur, acestea comentează frecvent, într-un cor cacofonic ce ameninţă să-l scoată din minţi pe Cates. (Şi dacă asta ar fi o trimitere intertextuală la Children of Dune şi la situaţia prinţesei Alia?)

Un alt aspect demn de menţionat este schimbarea frecventă a locului acţiunii - din America de Nord la Veneţia, iar de acolo la Moscova. (În viziunea lui Somers, Veneţia a complet acoperită de ape, iar Moscova e bîntuită de creaturi zdrenţuite şi înfometate.)

Din păcate, intriga e destul de confuză, aşa încît, de la un punct încolo, devine greu de urmărit, iar interesul cititorilor se cam disipează. E adevărat că, la fel ca în primele două romane din serie, capitolele sînt scurte şi se încheie cu cîrlige narative, iar scenele de acţiune abundă. Dar, cum personajele sînt foarte schematice, iar tiparul în care se încadrează evenimentele nu este suficient de clar, The Eternal Prison nu încurajează o a doua lectură. Şi, cu toate că am adunat o colecţie destul de vastă de literatură (post)cyberpunk, parcă m-ar tenta să scot seria lui Jeff Somers într-o plimbare la anticariat. (Numai dus.)

Ar trebui să menţionez că, după acest roman, în seria despre Avery Cates au mai apărut două volume. Dar despre acelea vom discuta cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

François Schuiten, Benoît Peeters, "Les Murailles de Samaris" (1983, 2007)

Pe la jumătatea anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut ocazia să parcurg primul album din seria de benzi desenate intitulată "Les Cités Obscures". Scenariul îi aparţine lui Benoît Peeters, prezentarea grafică - lui François Schuiten, iar albumul poartă titlul Les Murailles de Samaris (Editura Casterman, Tournai, 1983, ediţie revizuită 2007). La jumătatea lunii august 2013, am citit a doua oară acest roman grafic de referinţă. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

În oraşul-stat Xhystos, tînărul Franz primeşte din partea consiliului orăşenesc misiunea de a căuta şi explora un alt oraş-stat, Samaris. Prietenii săi de la Stork Club îi amintesc că mai multe cunoştinţe comune au primit aceeaşi misiune şi nu s-au mai întors, iar iubita lui, Anna, preferă să se despartă de el decît să îl aştepte pînă la revenirea din misiune.

Periplul protagonistului include călătorii cu tramvaiul, cu trenul, apoi cu avionul, cu un planor, iar în cele din urmă cu un bac - din Xhystos, prin ţinuturi pustii, pînă printr-un canion care se sfîrşeşte la zidurile semeţe ale oraşului Samaris.

Franz intră în acel oraş ciudat, unde locuitorii sînt puţini şi letargici, iar copii nu se zăresc nicăieri. Din păcate, cercetările sale se dovedesc zadarnice. Concitadinii săi pe care îi caută sînt de negăsit, localnicii sînt necomunicativi (inclusiv o tînără elegantă, Carla, pe care protagonistul o curtează fără succes), iar emblema oraşului, inspirată de o floare carnivoră, pare să sugereze un secret neliniştitor.

Surprinzător, Franz chiar desluşeşte secretul oraşului Samaris. Faţadele înalte şi severe de pe străzi sînt doar panouri de mucava, mutate în fiecare noapte în noi configuraţii de maşinării enorme, ascunse sub pavaj, iar destui dintre localnicii răzleţi sînt la rîndul lor simulacre. Şi oraşul însuşi se hrăneşte cu închipuirile vizitatorilor rămaşi captivi între zidurile sale...

Protagonistul face eforturi supraomeneşti pentru a evada, traversează pustietăţile cu ultimele puteri, şi revine în Xhystos. Din păcate, nimeni nu îl mai cunoaşte acolo. Numeroase decenii par să se fi scurs pe cînd fusese el plecat în misiune, membrii consiliului îi tratează pe rarii exploratori reveniţi în oraş ca pe nişte alienaţi mintal, Stork Club s-a desfiinţat, iar în apartamentul Annei locuieşte de mulţi ani un arhitect, Eugen Robick.

Dar dacă Xhystos în care a revenit Franz nu e decît o altă iluzie elaborată creată de oraşul mişcător Samaris? Sau dacă singurii care l-ar mai recunoaşte pe exploratorul zdrenţăros, aflat la capătul puterilor, ar fi rarii locuitori letargici din acel oraş cameleonic? Ar merita să străbată drumul înapoi?

Pentru cititori, întoarcerea la acest album de bandă desenată merită din plin efortul - căci Les Murailles de Samaris încîntă atît prin scenariu cît şi prin prezentarea grafică. Xhystos, spre exemplu, se prezintă ca un oraş Art Nouveau, cu clădiri din fier forjat şi sticlă, cu pasarele aeriene înflorate şi arcuite întinse printre clădiri, cu tramvaie retro-futuriste şi cu balustrade şi balcoane răsucite în curbe organice - totul în palete de culori reci, pastelate, sugerînd omniprezenţa sticlei, dar şi o anumită răceală.

Samaris, pe de altă parte, se prezintă cu numeroase faţade înalte, baroce, ornate, din piatră zugrăvită în culori calde - predominat galben, oranj şi ocru foarte deschis. Din perspectiva de pieton a lui Franz, aceste faţade par dominatoare, covîrşitor de înalte, aproape zdrobitoare. Cu atît mai mare e surpriza atunci cînd protagonistul îşi schimbă perspectiva asupra acestora - şi, împreună cu el, cititorii le văd ca pe o maşinărie creatoare de iluzii.

Pe lîngă elementele de arhitectură minuţios redate, François Schuiten excelează şi în crearea costumelor (majoritatea de inspiraţie victoriană), a vehiculelor şi accesoriilor, ca şi a portretelor şi coafurilor personajelor. Din acest punct de vedere, cele două oraşe au identităţi vizuale unitare, coerente, care se regăsesc de la ornamentele de pe faţadele clădirilor la antetul foilor de hîrtie pentru corespondenţă.

Pe de altă parte, probabil că ar trebui să menţionez unele elemente intertextuale prezente în acest album de bandă desenată. Unul foarte vizibil este sugestia că destinele personajelor obişnuite sînt controlate de birocraţii distante şi reci - o trimitere la lucrări literare ale lui Franz Kafka. Tot kafkaescă pare şi situaţia protagonistului care încearcă fără succes să se integreze într-o comunitate locală unde a fost trimis cu o misiune - deşi, spre deosebire de arpentorul din Castelul, protagonistul din Les Murailles de Samaris nu se străduieşte din răsputeri să pătrundă într-o citadelă, cît mai ales să iasă de acolo. Iar revelaţia finală a deceniilor scurse în Xhystos fără ştirea eroului aminteşte de "Rip Van Winkle".

Desigur, influenţa intertextuală se manifestă în ambele sensuri. Tema oraşului-simulacru construit din faţade mutate în fiecare noapte pe şine metalice în spirală a reapărut în filmul Dark City, spre exemplu. Iar maşinăriile zburătoare retro-futuriste, decorurile Art Nouveau, costumele victoriene şi ochelarii de protecţie au devenit ubicue în curentul steampunk.

Cele de mai sus reprezintă numai cîteva motive pentru care v-aş invita şi pe dumneavoastră să parcurgeţi Les Murailles de Samaris dacă veţi avea vreodată ocazia. Fireşte, după acest prim contact cu Oraşele Obscure, mi-am dorit să explorez mai mult din acel univers imaginar creat de cei doi artişti belgieni. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Lewis Carroll, "Alice in Wonderland" (1865)

Ieri, prin amabilitatea unui vechi prieten, am primit cadou o tabletă. În această dimineaţă, ca s-o probez, am recitit Alice in Wonderland... în două ore. Şi iată ce am aflat:

Romanul Alice in Wonderland a fost creat în urma unor plimbări şi conversaţii pe care matematicianul Charles Lutwidge Dodgson le-a avut în 1862 cu cele trei fetiţe ale prorectorului Universităţii Oxford, Henry Liddell. Poveştile absurde pe care Dodgson le-a născocit pentru fetiţe le-au încîntat în aşa măsură pe acestea din urmă încît una dintre ele, Alice Pleasance Liddell, i-a cerut să le transpună într-o carte. Prima versiune, scrisă de mînă şi oferită cadou micuţei Alice în 1864, se intitula Alice's Adventures Underground şi fusese ilustrată de autor.

Prima versiune tipărită a apărut în 1865, cu ilustraţii de Sir John Tenniel. O anecdotă spune că regina Victoria a agreat cartea şi a cerut să i se trimită spre lectură următorul volum al autorului - după care a primit o lucrare de matematică.

Conform articolului din Wikipedia dedicat acestei cărţi, a fost tradusă în peste 97 de limbi. Şi prima oară am parcurs-o în traducere română, pe vremea cînd aveam 5 ani şi abia învăţam să citesc. Era o ediţie cartonată, intitulată Peripeţiile Alisei în Ţara Minunilor (Biblioteca Pentru Toţi Copiii, Editura Ion Creangă, 1976), în traducerea Fridei Papadache, cu ilustraţii de Angi Petrescu-Tipărescu. Mi s-a părut o poveste... neliniştitoare, căci personajele acelea erau ciudate şi păreau să vorbească în dodii. Spre deosebire de alte poveşti pe care le citeam atunci, precum O poveste cu un hobbit, în care de la primul capitol personajele principale îşi stabileau un ţel, iar pe parcurs era destul de limpede care personaje secundare încercau să-i ajute pe eroi şi care să-i împiedice în atingerea ţelului, în cartea lui Lewis Carroll nu-mi era clar deloc nici ce dorea să realizeze Alice, nici dacă celelalte personaje o ajutau sau nu cu ceva.

Pe la 15 ani, prin amabilitatea doamnei profesoare Monica Mărăşescu, am avut ocazia să citesc versiunea originală a cărţii. Şi m-am amuzat copios - erau o mulţime de jocuri de cuvinte, parodii ale poeziilor pentru copii, chestiuni logice aplicate în alt context şi împinse la absurd. Mărturisesc că am adaptat un joc de cuvinte de acolo şi, ani de-a rîndul, l-am folosit la cursuri: "We call them lessons because the number of students lessens from one lecture to the next."

Cum vă spuneam la începutul acestui articol, tocmai am recitit Alice in Wonderland - de această dată în format electronic - şi am constatat că abilitatea mea de a înţelege limba engleză s-a îmbunătăţit întrucîtva faţă de vremea cînd eram în liceu. Dar nu ştiu dacă m-aş aventura să o traduc...

Pe scurt, o fetiţă victoriană, Alice, pleacă într-o după-amiază de vară de lîngă sora ei, de lîngă o fermă, în urmărirea unui iepure alb, cade prin vizuina iepurelui de-a lungul unui puţ mărginit cu poliţe şi ajunge într-o sală cu multe uşi, dintre care una minusculă dă către o grădină frumoasă. Protagonista testează prăjiturele şi licori din sticluţe, creşte şi apoi scade în înălţime, înoată în balta propriilor lacrimi, după care participă la o alergare cu o mulţime de păsări şi animale.

După ce ajunge la casa iepurelui alb, Alice creşte din nou şi nu mai poate ieşi, apoi scade pînă la opt centimetri, discută cu o omidă de pe o ciupercă şi, mîncînd bucăţele din pălăria ciupercii, creşte pînă cînd nu-şi mai vede decît gîtul răsărind dintre coroanele copacilor, apoi scade la dimensiuni normale şi, după o altercaţie cu o ducesă, o bucătăreasă, un bebeluş şi o pisică de Cheshire, merge la casa Iepurelui de Martie, unde ia ceaiul împreună cu acesta, cu Pălărierul Nebun şi cu Alunarul.

Ulterior, Alice ajunge în grădina mult-visată, participă la un joc de crochet alături de Regina şi Regele de Cupă şi de invitaţii acestora, e trimisă cu un grifon la Falsa Broască Ţestoasă pentru a asculta povestea acesteia şi a învăţa Cadrilul Homarilor, iar în cele din urmă asistă la un proces în care Valetul de Cupă e acuzat că ar fi furat nişte tarte. La final, cînd Alice creşte din nou şi acuză personajele că nu sînt decît nişte cărţi de joc, acestea năvălesc asupra ei ca un roi de albine. Protagonista se sperie şi... se trezeşte. Îi relatează visul surorii sale mai mari şi pleacă spre casă, iar aceasta din urmă îşi închipuie episoadele din poveste şi face legătura între zgomotele ambientale şi diversele elemente ale visului.

Poate una dintre cele mai interesante interpretări ale acestei cărţi pentru copii mi-a ieşit în cale într-un roman de Erica Jong pe care l-am răsfoit pe cînd eram student. Unul dintre personaje argumenta că, din punct de vedere psihanalitic, visul lui Alice este simbolic. Fetiţa e pe cale să ajungă la pubertate (protagonista are 10 ani), iar dinaintea ei se află dilema alegerii unui rol pe care să-l joace ca adultă. Intrarea în vizuina iepurelui şi căderea prin puţ ar putea semnifica regresia la un stadiu prenatal, în vreme ce înotul prin balta de lacrimi şi ieşirea la liman ar simboliza o nouă naştere. Nenumăratele uşi din sala subterană ar putea reprezenta diferitele căi pe care protagonista ar putea apuca în viaţă. Iar unele episoade din poveste ar pune-o pe Alice faţă în faţă cu un rol sau altul pe care şi l-ar putea asuma.

Cum ar fi... rolul de casnică, în capitolul al patrulea - dar Alice creşte peste măsură, iar căsuţa iepurelui alb mai că nu plesneşte şi nu se spulberă împrejurul ei, semn că fetiţa s-ar simţi închistată de un asemenea rol. Sau... rolul de mamă, în capitolul al şaselea - dar, cu cît ţine mai mult bebeluşul în braţe, cu atît acesta îi displace mai mult, pînă cînd mititelul se metamorfozează într-un purcel. Sau... rolul de scorpie, în capitolul al optulea - dar Alice o detestă pe Regina de Cupă, mai degrabă decît să o admire sau să o emuleze.

Cu atîtea opţiuni la îndemînă, nu e de mirare că Alice rămîne indecisă. Abia în următoarea carte, Through the Looking Glass, avea protagonista să ia o decizie mai clară asupra propriului viitor. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Adrian Crăciun (antologator), "Steampunk - a doua revoluţie" (2011)

În martie 2011, la Timişoara, am participat împreună cu editorul Horia Nicola Ursu, cu criticul literar Cătălin Badea-Gheracostea şi cu cîţiva colegi scriitori (Mircea Opriţă, Michael Haulică, Marian Truţă) la lansarea antologiei Steampunk - a doua revoluţie (Editura Millennium Books, Satu Mare, 2011). Cum primirea de căte public a fost foarte călduroasă, antologia îngrijită de Adrian Crăciun a fost lansată şi în Bucureşti, la Tîrgul de Carte F & SF Final Frontier - tot în martie 2011, dar spre sfîrşit. Au participat editorul Horia Nicola Ursu, prefaţatorul Ştefan Ghidoveanu, criticul literar Cătălin Badea-Gheracostea, precum şi autorii Ştefana Czeller, Oliviu Crâznic, Marian Truţă, Michael Haulică. Dacă la prima lansare au fost disponibile numai exemplare broşate, la cea de-a doua Editura Millennium ne-a răsfăţat cu o ediţie cartonată, cu supracopertă color.

Ca un făcut, în ciuda faptului că versiunea de colecţie arată atît de tentant, am izbutit să citesc antologia abia în august 2013. (Aici s-ar aplica un proverb despre amînare, însă am să vi-l spun ceva mai încolo.) Iată ce opinii mi-am format pe marginea ei:

Antologatorul Adrian Crăciun deschide antologia cu "Cuvîntul editorului. Un moment de nebunie", în care îi informează pe cititori despre procesul de creare al volumului. Concis, agreabil ca ton, cu mici trimiteri incitante la conţinutul antologiei.

Apoi, Ştefan Ghidoveanu contribuie cu un "Cuvînt înainte. 'La bulivar, fochist! La bulivar!' " - cu o scurtă prezentare a istoricului literaturii steampunk şi a fenomenelor culturale conexe, de la cinematografie la animaţie şi bandă desenată. De asemenea, prefaţatorul prezintă succint şi autorii antologaţi.

Prima povestire din antologie se intitulează "Plimbarea de dimineaţă a domnişoarei Vu" şi îi aparţine Ioanei Vişan. Destul de spectaculoasă ca acţiune, povestirea se bazează pe premisa ucronică a construirii Iaşului pe platforme mobile, ce ar fi putut fi înălţate pe cilindri uriaşi în caz de asediu - şi asta din vremea lui Ştefan cel Mare. Iar în 1877, în timpul Războiului de Independenţă, sabotarea acestor platforme duce la un moment de criză. Şi intervine o eroină salvatoare, cu maşinăria ei zburătoare...

"Cetatea neagră" de Costi Gurgu e plasată în vremea lui Vlad Ţepeş şi implică o invazie efectuată de armate chineze şi mongole sub comanda unor extratereştri dotaţi cu tehnologii superioare. Protagoniştii, luptători din Ţările Române, dejoacă însă planurile invadatorior. În ciuda prezenţei unor dirijabile şi a unor secvenţe pirotehnice, povestirea cu greu se poate încadra în subspecia steampunk.

"De la ţigani", de George Lazăr, e o ucronie din mijlocul secolului al douăzecilea. Personajul principal, Nelu Popoviciu, şi soţia lui, Lena, se rătăcesc într-o Moldovă sovietică, învecinată cu o Federaţie Română după un Prim Război Mondial de 30 de ani, şi află că nomazii de la care cumpără diverse dispozitive au un talent ascuns, bazat pe fizică avansată de care societatea socialistă habar nu are. Ca ucronie, e un text ingenios. Legătura sa cu fenomenul steampunk este însă foarte firavă.

În schimb, Michael Haulică, în "Povestea lui Calistrat Hadîmbu, din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştilor", dovedeşte că a studiat curentul steampunk - cel puţin din punctul de vedere al costumelor, vehiculelor şi accesoriilor. Spre finalul unui secol al nouăsprezecea altfel decît îl ştim, are loc o campanie militară a Imperiului Austro-Ungar împotriva Danemarcei, iar personajele principale din povestire se înrolează la bordul unui dirijabil pentru a participa la operaţiuni. Parte din intrigă sugerează existenţa unor lumi paralele, cu portaluri care pot fi traversate. O altă parte e suprarealistă. Şi ar mai fi o a treia parte a intrigii, despre războaie şi iubiri şi rivalităţi. Dacă părţile astea ar fi fost combinate într-un ansamblu coerent, probabil că "Povestea lui Calistrat Hadîmbu..." ar fi fost cea mai reuşită din antologie. (Şi aşa este una dintre cele izbutite.)

Ştefana Cristina Czeller contribuie cu "Suflete de plumb", o ucronie în care sufletul protagonistului transmigrează dintr-un corp în altul, ajungînd în vremea Revoluţiei de la 1848, din Moldova. Numai că relaţiile dintre Alecsandri, Cuza, Russo şi ceilalţi paşoptişti nu sînt chiar cum am învăţat la orele de istorie...

Povestirea lui Marian Truţă, "Lungul drum din cer acasă", este de mari dimensiuni - aproape o nuvelă - dar, la fel ca şi textul lui George Lazăr, nu are legătură mai deloc cu tema antologiei. În ograda unui ţăran român cade Iurii Gagarin după primul zbor în cosmos, iar cei doi, cu puţin ajutor din partea unui boier, Bălcescu, află că nu au înnebunit, ci... provin din lumi paralele. Fireşte, societatea în care trăieşte protagonistul Ieronim este una ucronică, mai înapoiată din punct de vedere tehnologic decît Ţările Române de la mijlocul secolului al nouăsprezecelea. Steampunk pare să fie numai faptul că Ieronim a auzit de existenţa dirijabilelor şi presupune că tot cu un dirijabil a sosit şi cosmonautul sovietic. Stilistic, textul e îngrijit. Tematic... nu se încadrează.

Oliviu Crâznic, în schimb, contribuie cu o schiţă tulburătoare, "Ultima clepsidră", care aminteşte, în structura lumii imaginare pe care o prezintă, de unele creaţii ale lui Sebastian A. Corn sau ale lui Philip K. Dick. Mai exact, într-un viitor îndepărtat, societăţilor de pe Pămînt începe să le lipsească timpul. Cele cărora li s-a epuizat această resursă dispar, în vreme ce acelea ce se apropie de limită încep să-şi piardă tehnologia avansată şi recurg la artefacte mai primitive - precum clepsidrele în locul ceasurilor electronice. Apoi un criminal misterios începe să facă victime, să deschidă portaluri spre alte timpuri...

Povestirea lui Mircea Opriţă, "Alchimistul", este ucronică - doar într-o anumită măsură încadrabilă în subspecia steampunk. Dar, ca poveste, este savuroasă, iar aventurile unui negustor grobian de diamante sintetice plecat la Budapesta la un congres internaţional, unde descoperă maşinaţiunile unei pieţe globale controlate de occidentali, sînt amuzante.

Oarecum în aceeaşi direcţie ca George Lazăr se înscrie şi Aron Biro cu "Pofeţii despre trecut" - o ucronie din vremuri comuniste. Însă diferenţa este sensibilă. Naratorul-martor are acelaşi nume cu autorul, protagonistul este Solomon Marcus, iar printre personajele secundare apar Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Maurer, Vladimir Colin şi Silviu Brucan. Ca text literar, povestirea este poate cea mai reuşită din volum - şi ţin să îl felicit pe autor atît pentru structurarea intrigii şi pentru modul în care a crescut tensiunea narativă cît şi pentru trimiterile intertextuale. (Scena decuplării lui Grig este de-a dreptul savuroasă.) Ca încadrare în temă... ar ţine mai curînd de o altă subspecie literară, atompunk, care e orientată spre ucronii plasate în perioada Războiului Rece.

Ultimul text din antologie este o schiţă a subsemnatului, "Nostalgia revoluţiei". Probabil vă veţi face o opinie despre ea cînd o veţi citi în Steampunk - a doua revoluţie.

Ediţia cartonată, de colecţie, mai cuprinde o secţiune de "making of" în care, pe rînd, autorii prezintă modul în care au scris textele antologate. Dintre acestea, cel mai agreabil mi s-a părut cel semnat de Costi Gurgu. De asemenea, la această secţiune au contribuit şi domnişoara redactor literar Laura Ciobanu, respectiv editorul Horia Nicola Ursu.

Volumul se încheie cu note bio-bibliografice despre autori, antologator, prefaţator şi editor.

Dintre plusurile acestei antologii, aş menţiona prezentarea grafică deosebită, tehnoredactarea îngrijită, redactarea literară decentă, precum şi încadrarea la temă a unora dintre textele antologate. Ediţia de colecţie e realizată pe o hîrtie pergamentoasă, uşor gălbuie, iar coperta e decorată cu imagini de roţi dinţate şi prevăzută cu semn de carte ataşat la cotor.

Dintre minusuri aş aminti faptul că cel puţin patru dintre textele antologate au legătură firavă cu tema declarată a volumului. Din acest punct de vedere, mai unitară tematic mi s-a părut antologia Dincolo de noapte, apărută tot la Millennium Books.

Pe ansamblu, Steampunk - a doua revoluţie merită să fie achiziţionată şi parcursă, iar dacă se va face cîndva şi un al doilea volum, poate că se va găsi loc şi de mai bine.

În ceea ce mă priveşte, după ce am încheiat antologia realizată de Adrian Crăciun, am început deja să citesc cu totul alt gen de lucrare steampunk. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)