John Updike, "Rabbit Run" (1960)

În ultima zi din septembrie 2006, la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii, am achiziţionat un număr semnificativ de cărţi de buzunar. Printre ele se afla şi un roman de John Updike, Rabbit, Run (Fawcett Crest, New York, 1983). De citit, l-am citit abia în octombrie 2011, la îndemnul distinsului meu coleg, conferenţiar doctor George Volceanov. Şi iată ce am aflat:

În primăvara anului 1959, tînărul Harry Angstrom, zis Rabbit, pleacă seara de acasă, abandonîndu-şi soţia, Janice, şi copilul. După ce şofează noaptea spre Virginia de Vest, revine în orăşelul său natal, apoi, însoţit de fostul său antrenor de baschet din liceu, Tothero, merge la o dublă întîlnire într-un oraş învecinat şi sfîrşeşte prin a se muta la o prostituată, Ruth.

Două luni mai tîrziu, după ce află că soţia lui este pe cale să aibă încă un copil, Rabbit o părăseşte pe Ruth şi revine lîngă Janice, parţial la insistenţele pastorului Eccles. Dar, la cîteva săptămîni după naştere, soţia lui alcoolică o îneacă din greşeală pe fiica lor nou-născută, iar Rabbit fuge de la înmormîntare şi se întoarce la Ruth. Aceasta, însărcinată fiind, îi cere să divorţeze de soţie ca o condiţie pentru reluarea relaţiei. Iar Harry Angstrom, în finalul romanului, porneşte încă o dată la fugă mai degrabă decît să ia o decizie clară.

Scris în 1959 şi publicat în 1960, Rabbit, Run pare să fie o replică la un alt roman celebru de la mijlocul secolului al douăzecilea, Pe drum (1957) de Jack Kerouac. Dacă cel din urmă părea să glorifice libertatea post-belică oferită de automobile, autostrăzile inter-statale proaspăt construite şi benzina (pe atunci) ieftină, cel dintîi arată în detalii clinice că, atunci cînd o persoană pleacă de acasă cu lunile, cei lăsaţi în urmă au de suferit. Din acest punct de vedere, cu toate că iniţial protagonistul pare să îşi fi cîştigat porecla pentru că are buza de sus foarte mobilă şi incisivii proeminenţi, pe parcursul romanului dovedeşte că, asemenea unui iepure, fuge şi se ascunde ori de cîte ori apar necazuri, iar cînd nu fuge... se ocupă cu alte activităţi iepureşti.

Sub acest aspect, al scenelor explicite, ca şi sub cel al limbajului explicit, lipsit de inhibiţii, Rabbit Run a fost un roman îndrăzneţ la data publicării (cu doi ani înaintea proceselor pentru Amantul doamnei Chatterley care au dus la abolirea cenzurii în S.U.A. şi în Regatul Unit), iar primele ediţii ale cărţii au fost cenzurate la iniţiativa editorilor şi cu acordul autorului. După procesele din 1962 la care făceam referire anterior, pasajele cenzurate au fost reintroduse în ediţiile mai noi ale romanului.

Dincolo de scenele explicite, pe baza cărora autorul însuşi găseşte o filiaţie cu unele romane moderniste de D.H. Lawrence, Henry Miller şi James Joyce, un alt element modernist din Rabbit, Run îl constituie pasajele de flux al conştiinţei, redat într-un stil liber indirect bine adaptat pentru fiecare personaj în parte. Unele asemenea pasaje sînt relativ scurte şi clare, corespunzînd unor scene în care un personaj este treaz, odihnit şi cu mintea clară. Altele sînt lungi, confuze şi aproape lipsite de punctuaţie, marcînd situaţii în care un personaj este pe cale să adoarmă sau se află sub influenţa alcoolului. Atît porţiunile în care se foloseşte fluxul conştiinţei cît şi preponderenţa interesului pentru viaţa interioară a personajelor, mai degrabă decît pentru cea exterioară, ar face din Rabbit, Run o bună ilustrare a noţiunii că postmodernismul este o continuare a modernismului.

Pe ansamblu, atît prin tema eroului american tînăr şi neliniştit, cît şi prin tehnicile literare folosite, Rabbit, Run se aşază cu cinste alături de alte romane celebre de la mijlocul secolului al douăzecilea, cum ar fi Pe drum de Jack Kerouac sau De veghe în lanul de secară (1951) de J.D. Salinger. După ce am terminat acest roman, am început să citesc şi continuarea acestuia, Rabbit Redux. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

"Relaţii diplomatice"

1 octulie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii corpului diplomatic ma’voz. Microclimatul este agreabil – 20-22° Celsius, aerul din ambasadă e filtrat şi deparazitat, iar domnul ambasador, soţia sa şi personalul auxiliar au fost foarte mulţumiţi de mobilier şi de aparatele utilitare. Atât apa de băut, cât şi cea pentru uz menajer, sunt ireproşabile, iar alimentele puse la dispoziţia noastră sunt gustoase şi hrănitoare.

1 augurtie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la ambasadorul terestru. Tavanele erau suspect de curate, lipsite de cuiburile semivii în care să ne putem depune ouăle paHulc. De asemenea, aerul era prea uscat, iar pe pereţi nu am găsit moRanna hrănitoare, atât de necesară. Am secretat mucilagiu pe toţi pereţii şi am plantat seminţe de moRanna, dar o să dureze ceva timp până va răsări, mai ales că iluminatul instalat de terrieni nu conţine aproape deloc ultraviolete.

1 decunie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la ambasadorul paHulc. Lumina lor ne doare şi ne arde, drept pentru care am închis-o în toate camerele şi ne-am ghemuit unii într-alţii în întunericul liniştitor. Ne era frig, căci în ambasadă nu e suficientă căldură pentru gustul nostru, dar, de la sporii blănii vegetale mov de pe pereţi, am făcut cu toţii febră şi ne-am mai încălzit. Cu toate că ne-a fost greu, am răzuit de pe tavane toate cuiburile acelea urâcioase şi am instalat în schimb antenele Ke-Vran ca să putem comunica în voie pe toate tonurile.

1 septrilie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la badovieni. Soţii ambasadoarei au cerut să fie schimbată mobila, pe motiv că era prea uscată, iar wakuna s-a căţărat pe antenele de pe tavane şi a fluturat veselă din loc în loc, de nu a mai reuşit nimeni să o prindă până seara. Am făcut concurs de tir cu cocoloaşe k’luuli până când am acoperit pereţii în culori vii, căci badovienii răzuiseră pereţii până la armătura metalică – nu ne dăm seama din ce motiv. Poate o fi un ritual din cultura lor, legat de o tradiţie obscură.

1 iugust 31416 Am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii u’raaz. Ambasadoarea a fost deosebit de jovială, iar soţii ei s-au purtat cu multă amabilitate. După plecarea lor, când plantam fotoliile-balon, din pădurea de antene de pe tavan a ieşit o creatură mică, fluturând din loc în loc ca o flăcăruie. A fost gustoasă. Spre seară, secretara ambasadoarei u’raaz a întrebat de ceva care se chema uacana sau cam aşa ceva, dar nu ne-am dat seama la ce anume se referea.

1 febrembrie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la ambasadorul gatagilor. Părea îngrijorat, iar, când am întrebat de provenienţa hăţişului metalic de pe tavane, mi-a spus că probabil are să ne aducă şi nouă numai ghinion. Desigur, asta nu a făcut decât să ne sporească suspiciunea, mai ales că, pe canale diplomatice, ne parveniseră informaţii despre tensiunile dintre gatagi şi civilizaţia u’raaz. Ca urmare, înainte de a instala mobilierul tradiţional leppol, precum şi rezervoarele de oxid de azot care îl alimentează, am avut grijă să eliminăm toate vergelele acelea de pe tavanele ambasadei. Pe unele dintre ele se aflau nişte brobonele, aşa de mărunte, încât erau greu de observat cu pedunculii noştri fotosensibili. Am presupus că aşa erau din construcţie.

1 noiarie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii leppo, însă ţin să atenţionez autorităţile superioare că ceremonia de predare şi preluare a ambasadei a fost mult îngreunată de o invazie de fiinţe care fluturau în toate părţile, în stoluri dese, atât împrejurul clădirii, cât şi în interior. Ambasadorul leppo părea la capătul puterilor, iar, cînd am menţionat faptul că fiinţele acelea ar putea fi exterminate cu uşurinţă, doar a clătinat din cap şi a refuzat să comenteze. Cei doi nolcori de vânătoare ai ambasadoarei noastre au prins şi au mâncat cele mai multe dintre acele fiinţe, după care, spre seară, au murit, iar, din partea civilizaţiei u’raaz, am primit un ultimatum. Se pare că fiinţele acelea, numite wakuna, au un rol cu totul special în cultura lor. Solicităm urgent instrucţiuni.

1 marilie 31416 La preluarea ambasadei, am trecut prin situaţia fără precedent de a nu avea de la cine să o preluăm. Mai precis, întregul personal diplomatic al civilizaţiei kol!dor fusese exterminat, cel mai probabil de către un comando u’raaz, conform ataşatului nostru militar. Abia după efectuarea unei anchete din partea autorităţilor locale şi după clarificarea acestei situaţii tragice vom putea să ne instalăm şi să ne îndeplinim îndatoririle diplomatice. În plus, clădirea ambasadei este infestată de paraziţi, unii târâtori, alţii zburători, dintre care am prins şi conservat câteva specimene pe care vi le trimitem pentru edificare. Dacă ne veţi da asigurări ferme că paraziţii din clădire nu prezintă nici un pericol, vom începe activităţile pentru care am fost trimişi aici. Până atunci, preferăm să păstrăm o atitudine precaută pentru a nu pune în pericol sănătatea şi viaţa personalului ambasadei.

1 ianunie 31416 În ciuda extinderii conflictului dintre civilizaţia u’raaz şi aliaţii ei, pe de o parte, şi gatagi, kol!dori şi voneli, pe de altă parte, am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii voneli şi m-am îngrijit personal ca toate wakunele din clădirea ambasadei şi din împrejurimi, precum şi ouăle lor, să fie colectate în condiţii de absolută siguranţă şi predate unei delegaţii u’raaz pentru a evita situaţii precum aceea de acum câteva luni cînd kol!dorii de la ambasadă au fost măcelăriţi. Imediat după încheierea ceremoniei, m-am îngrijit ca pereţii ambasadei să fie căptuşiţi cu un strat gros de material Glinol în care să ne putem cuibări ori de cîte ori simţim nevoia. Aşteptăm instrucţiuni despre cum să tratăm eventualele tensiuni ce s-ar putea ivi cu celelalte părţi implicate în conflict.

1 mauarie 31416 Ajutor! La ceremonia de predare şi preluare a ambasadei, împreună cu întreaga delegaţie Utrom şi cu omologii mei fizani, am fost luat ostatic de către un grup paramilitar kol!dor. Am încercat să le explic poziţia diplomatică a civilizaţiei noastre privitoare la războiul izbucnit, însă conducătorul grupului ameninţă că va executa câte un Utrom şi un fizan pe zi, prin tragere la sorţi, până când îi vor fi îndeplinite cererile – în primul rînd, sistarea exploatărilor de metan lichid de pe giganţii gazoşi de la marginea sistemului nostru planetar de către u’raaz. Solicităm întăriri militare urgent.

1 aprembrie 31416 Astăzi, când am preluat ambasada de la ambasadorul Utrom, am constatat că, în urma lucrărilor de reabilitare efectuate, clădirea seamănă mai puţin cu o ambasadă şi mai mult cu un buncăr antiatomic. După efectuarea ceremoniei, când au început bombardamentele, am înţeles şi ce anume motivase această schimbare structurală. Ar putea cineva din corpul nostru diplomatic să îi informeze eventual pe paramilitarii kol!dor că, începând de astăzi, personalul diplomatic Utrom nu se mai află la adresa asta? E adevărat că soţul meu şi ataşatul militar au dezamorsat o bombă artizanală în această după-amiază, dar sperăm cu toţii că asta nu se va înscrie printre îndatoririle lor zilnice de acum înainte.

1 iunembrie 31416 Din păcate, astăzi, la începerea misiunii mele diplomatice, a trebuit să asist la ceremonia tristă a evacuării rămăşiţelor delegaţiei nelYort din clădirea ambasadei. Ca urmare a unui atac biologic, trupurile lor fuseseră lichefiate şi transformate într-o pastă informă pe care gazdele noastre au curăţat-o cu ajutorul unor aspiratoare pe care le-au predat apoi, cu onor, autorităţilor nelYort, în acordurile unui marş funebru. Cum metabolismul nostru este atât de diferit de cel al nefericiţilor mei predecesori, nu cred că un asemenea atac ar avea mare succes în cazul colegilor mei din delegaţia 3for, însă contextul general al războiului pan-galactic impune, cred, luarea unor măsuri suplimentare de siguranţă chiar şi pe o planetă atât de îndepărtată cum este aceea unde am fost trimişi.

1 augombrie 31416 Astăzi, practic sub stare de asediu, am preluat ambasada de la omologii mei 3for. În cadrul ceremoniei, ambasadorul 3for m-a atenţionat în legătură cu necesitatea unor ample măsuri de siguranţă şi mi-a încredinţat un dosar în care sunt detaliate toate incidentele violente care s-au desfăşurat în această clădire pe parcursul ultimelor câteva luni. Ca orice ma’voz cu sânge verde, nu m-am înspăimântat din atâta lucru, iar corpul de pază aşteaptă cu nerăbdare ocazia să pună în aplicare din nou instrucţia militară de acasă. Dar, conform instrucţiunilor primite, vom căuta să nu tensionăm situaţia încă şi mai mult, ori să creăm accidental noi conflicte într-o galaxie deja sfâşiată de războaie.

1 octulie 31417 Am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii corpului diplomatic ma’voz. Faţă de anul trecut, când clădirea era amenajată şi aclimatizată cât se poate de agreabil, de această dată am găsit un fel de buncăr cu pereţi groşi, marcat pe alocuri de explozii, de schije şi de tirul armelor cu energie iradiantă. Reprezentanţii civilizaţiilor care au trecut pe aici înaintea noastră au lăsat în urma lor variate instalaţii şi decoraţiuni, unele mai ciudate decât altele, iar, în lumina incidentului de tristă amintire cu wakunele u’raaz, nu am îndrăznit să clintim sau să îndepărtăm nimic. E adevărat că, în contextul războiului pan-galactic recent izbucnit, noi, diplomaţii, nu ne mai facem auzit glasul, pentru că el este acoperit de mult mai zgomotosul glas al armelor. Nu pot însă să nu îi întreb pe superiorii mei din corpul diplomatic terestru dacă ideea de a ocupa ambasada numai o lună pe an, prin rotaţie cu reprezentanţii altor civilizaţii, este într-adevăr cea mai inteligentă, în ciuda costurilor reduse.

(P.S. Schiţa de mai sus a face parte din volumul Fierul și fiara, apărut în iunie 2022 la editura Crux Publishing. Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)  

Sebastian A. Corn, "Vindecătorul" (2008)

În anul 2008, alături de un numeros şi distins public, am asistat la lansarea romanului lui Sebastian A. Corn Vindecătorul (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008). De citit, însă, nu am reuşit să citesc volumul acesta decît în 2011 şi am constatat, cu oarecare ciudă, că întîrziasem prea mult cu lectura. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Intriga romanului Vindecătorul este plasată în preistorie, la aproximativ un secol după erupţia vulcanului Toba. Protagonistul narator, Krog, este trimis de Vindecătorul tribului său să le ducă oamenilor vorbirea.

 

Parcursul lui Krog este lung – dacă ar fi să-i dăm crezare hărţii ce însoţeşte romanul, eroul parcurge Europa în lat, Africa în lung, coasta Antarcticii împrejur şi Asia de-a curmezişul. De asemenea, misiunea lui este îngreunată de urmăritori, din ce în ce mai numeroşi şi mai îndîrjiţi, care vor să îl împiedice pe Krog să îi înveţe pe toţi oamenii aceeaşi limbă. Şi, nu în ultimul rînd, dincolo de obstacolele naturale şi de însoţitori a căror loialitate este uneori îndoielnică, protagonistul mai trebuie să îşi îndeplinească misiunea în pofida falptului că este mut. (Din fericire, este telepat.)

 

Pe de o parte, periplul acesta cu adevărat mondial duce la descoperirea lumii – şi ceva din interesul autorului pentru frumuseţea peisajului natural se transmite şi în text. Pe de altă parte, vrînd-nevrînd, Krog trebuie să inventeze cuvinte noi pentru lucrurile care îi ies în cale sau pentru unele concepte pe care le descoperă.

 

Astfel, într-o inversare a dictonului care spune că limitele limbajului meu sînt limitele lumii mele, protagonistul extinde pe tot parcursul romanului limitele lumii sale şi în acelaşi timp limitele limbajului său.

 

Aş mai remarca aici scriitura elegantă, clară, intriga bine structurată, cu conflicte ordonate pe mai multe paliere, meticulozitatea cu care au fost motivate personajele şi, nu în ultimul rînd, condiţiile tipografice foarte îngrijite în care a apărut volumul – o ediţie cartonată, pe hîrtie velină, cu semn de carte la cotor şi cu supracopertă.

 

Pe alocuri, nu foarte des, au scăptat mici erori de punctuaţie, de ortografie sau de stil, dar sînt convins că ele vor fi corectate la o a doua ediţie. Ciuda mea în privinţa acestui roman nu are însă nimic de-a face cu ele, nici cu cartea în sine, ci mai degrabă cu... cititorul.

 

La începutul carierei mele, ca profesor de literatură, am remarcat că puteam parcurge cu oarecare uşurinţă, ba chiar şi cu plăcere, lucrări literare de Joseph Conrad - pentru că în adolescenţă şi în studenţie citisem benzi desenate cu Corto Maltese. De la rătăcitorul Corto pe vremea Primului Război Mondial pînă la rătăcitorul Charlie Marlowe pe vremea reginei Victoria nu era decît un pas.

Într-un mod asemănător, n-am avut nici o dificultate să citesc în Vindecătorul despre personaje preistorice dornice să exploreze lumea – pentru că în adolescenţă, mulţumită vechiului meu prieten Andrei Tudose, parcursesem cîteva duzini de albume cu Rahan. Tot blănuri, tot unelte din piatră cioplită, tot coafuri hirsute, tot dihănii de prins în capcane şi un protagonist dornic să îi înveţe lucruri bune pe toţi oamenii.

Numai cititorul s-a schimbat. Să fi fost eu cu vreun sfert de veac mai tînăr cînd am citit Vindecătorul, ehei... Dar nu e decît vina mea că am întîrziat cu lectura.

(P.S. Recenzia de mai sus a fost publicată iniţial în Gazeta SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Terry Pratchett, "Going Postal" (2004)

A fost odată...

A fost odată un tînăr care a citit o carte cartonată de la Consiliul Britanic (Reaper Man), s-a amuzat copios, apoi a aflat că mai erau şi altele în aceeaşi serie.

A fost odată un om (mai puţin tînăr) care a citit pe apucate cărţi Discworld, luîndu-le cu împrumut de la prieteni.

A fost odată un om (de-acum tînăr mai mult prin convenţie) care n-a rezistat şi şi-a cumpărat colecţia completă Discworld şi a umplut cu ea un raft. Apoi, treptat, încă unul.

A fost odată un om (aflat la graniţa vîrstei a doua) care a trăit o experienţă pe care n-ar fi crezut-o posibilă vreodată: abandonarea lecturii unei cărţi de Terry Pratchett (Monstrous Regiment). Pe urmă, a încă uneia (The Wee Free Men).

A fost odată (acum vreo cinci ani) un om care s-a perpelit mai multe luni pe lîngă următoarea carte din serie, Going Postal (Corgi Books, Londra, 2005). În cele din urmă, a cumpărat-o de la importatorii săi preferaţi, din librăria Nautilus, şi a ajuns să vă relateze despre ea:

Going Postal este un roman de sine stătător, mai degrabă decît parte dintr-o subserie. În această privinţă, dacă unele romane despre Lumea Disc sînt unite în subserii de un personaj (Moartea sau Rincewind, spre exemplu) sau de un grup de personaje (vrăjitoarele, magii de la Universitatea Nevăzută, Paza Oraşului), altele au în comun ideea instituirii unui serviciu sau a unei organizaţii. Astfel, Moving Pictures a urmărit ascensiunea şi decăderea meteorică a cinematografiei în Lumea Disc, Soul Music - apariţia muzicii rock, iar The Truth - instituirea presei.

Going Postal se ocupă de revigorarea sistemului poştal în condiţiile în care Lumea Disc are o reţea de semafoare pentru transmiterea rapidă a mesajelor. Dat fiind că investitori hrăpăreţi au acaparat reţeaua şi o exploatează fără milă, Lord Vetinari, patricianul metropolei Ankh Morpork, îl sileşte pe escrocul Moist Von Lipwig să repună în funcţiune oficiul poştal şi să livreze scrisori. Iar, cum Moist este creativ şi dornic să o cucerească pe Adora Bell Dearheart, iniţiative precum introducerea timbrelor poştale şi gesturile spectaculoase îl aduc mereu pe prima pagină a ziarelor, ceea ce atrage invidia concurenţilor şi necazurile. De aici pînă la incendii, capcane, conspiraţii nu mai e decît un pas...

Cumva, romanul lasă impresia că a fost făcut după reţetă. Aproape că mi-l imaginez pe Terry Pratchett cu tastatura sa din Wiltshire (îndărătul căreia a afirmat că trăieşte) verificînd o listuţă înainte să trimită romanul la editură:

Apariţii ale lordului Vetinari... Bifat.

Apariţie a rectorului Ridcully, însoţit de Stibbons... Bifat.

Apariţie episodică a Morţii... Bifat.

Apariţie a comandantului Sam Vimes şi a căpitanului Carrot... Bifat.

Apariţie episodică a lui Lu-Tze, călugărul-măturător-călător prin timp... Bifat.

Apariţii ale ziaristei Sacharissa Cripslock şi ale fotografului-vampir Otto Chrieck... Bifat.

Menţionare a doamnei Margolotta din Uberwald... Bifat.

Menţionare a regelui din Lancre... Bifat.

Apariţie a bibliotecarului-urangutan... Bifat.

Menţionare a calculatorului cu furnici HEX... Bifat.

Vizită la Toba Dreasă... Bifat.

Sau, dacă preferaţi:

Pirotehnie... Bifat.

Peste 400 de pagini... Bifat.

Personaj feminin corect din punct de vedere politic, îmbrăcat după standarde feministe, dar atrăgător pentru personajul principal masculin (nu uitaţi că în literatura fantasy se poate chiar orice)... Bifat.

Final emoţionant... Bifat.

Discursuri de centru-stînga... Bifat.

Iar cititorii, la rîndul lor, alcătuiesc o listă pe parcursul lecturii:

Rincewind... Lipsă.

Cufărul cu picioare... Lipsă.

Cohen Barbarul... Lipsă. (Da, ştiu. Cohen a pierit în misiune într-un volum anterior, The Last Hero, dar îi simt lipsa.)

Granny Weatherwax... Lipsă.

Nanny Ogg... Lipsă.

Susan Sto Helit... Lipsă.

Moartea... Numai o pagină.

Ceilalţi trei Călăreţi ai Apocalipsei... (Apoca)lipsă.

Moartea Şoarecilor... Lipsă.

Mai grav şi mai întristător decît cele de mai sus este însă că Terry Pratchett, după ce a trecut de o anume vîrstă, a căzut, precum Robert A. Heinlein în ultimele decenii de viaţă, în patima predicării. Dacă în Small Gods i-a impresionat pe cititori cu chestiuni precum revelaţia individuală şi religia instituţionalizată, în Going Postal se vede limpede că Terry Pratchett duce o bătălie de cuvinte împotriva unui duşman practic imposibil de biruit. Mijloacele de comunicare electronice, în frunte cu jocurile video, Internetul şi televiziunea prin cablu, îndepărtează copiii şi tinerii de lectura cărţilor tipărite (inclusiv a celor din seria Discworld). Nu întîmplător, conflictul romanului Going Postal opune cuvintele scrise de mînă pe hîrtie celor trimise "cu viteza luminii", scrisorile vechi codurilor noi, factorii poştali investitorilor care au acaparat reţeaua. Şi, pentru că e o fantezie (mai exact, fantezia lui Terry Pratchett), cuvintele scrise pe hîrtie cîştigă, iar investitorii hrăpăreţi sînt anchetaţi şi închişi.

Fireşte, fantezia aceasta nu va inversa tendinţa culturală care aruncă noile generaţii pradă mijloacelor de comunicare electronice, iar predicile din ce în ce mai insistente strecurate de Terry Pratchett în cărţile sale în ultimii cincisprezece ani au început să-i obosească pe cititori, oricît de îndreptăţite şi de întemeiate ar fi. Din acest punct de vedere, Going Postal confirmă că autorul a trecut într-o epocă de argint a carierei sale - prolifică, dar mai puţin creativă, moderată, dar nu tocmai fermecătoare.

Şi, din păcate, insuficient de amuzantă...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Marc Muchnick, "Gata cu regretele!" (2011)

În octombrie 2011 m-am reîntîlnit cu fostul meu editor, domnul Cristian Cârstoiu. Cu acest prilej, dumnealui mi-a oferit cîteva cărţi pe care le publicase recent, dintre care pe una am citit-o în aceeaşi zi, în numai cîteva ore. Autorul ei se numeşte Marc Muchnick, iar volumul se intitulează Gata cu regretele! - 30 de sfaturi pentru a-ţi schimba viaţa şi a fi mai fericit (Editura Amaltea, Bucureşti, 2011). Să vă spun şi dumneavastră ce am aflat:

Gata cu regretele! este o lucrare de non-ficţiune scrisă clar şi pe înţelesul tuturor, bazată pe ideea că regretele provin din lucruri pe care le faci, dar ţi-ai dori să nu le faci, sau din lucruri pe care nu ai reuşit să le faci, dar ţi-ai dori să le fi făcut - iar calea de a scăpa de regrete este să îţi trăieşti viaţa din plin.

Partea întîi, numită "Scapă de rutină", conţine capitole precum "Încetează să faci ceea ce nu funcţionează", "Alege un loc din care să începi", "Transformă situaţiile adverse în oportunităţi", "Evită să te victimizezi" sau "Scapă de oamenii toxici". Fiecare dintre aceste capitole conţine un exemplu sau o anecdotă din viaţa autorului, continuă cu un sfat practic şi se încheie cu un îndemn la acţiune şi cu întrebări clare, de genul: "Cum arată lista ta actuală cu lucruri de care trebuie să te ocupi?"

Partea a doua se numeşte "Nu lua nimic drept garantat şi de la sine înţeles". Capitolele care o compun poartă titluri sugestive ca: "Trăieşte-ţi viaţa în modul în care vrei să-şi amintească de tine ceilalţi", "Întîmpină fiecare zi cu bucurie", "Păstrează legătura cu ceilalţi" sau "Fă astfel încît fiecare zi să conteze". La fel ca şi în prima parte, fiecare capitol oferă exemple pozitive şi îndemnuri la acţiune.

Partea a treia se intitulează "Fii autentic", iar capitolele grupate aici au titluri ca: "Transformă-ţi visul în realitate", "Spune-ţi punctul de vedere", "Respectă ceea ce apreciezi cel mai mult" sau "Urmăreşte-ţi fericirea".

Partea a patra poartă titlul "Dezvoltă-te pe plan personal", iar capitolele care o alcătuiesc sînt intitulate: "Fii optimist", "Depăşeşte obstacolele", "Lărgeşte-ţi perspectiva culturală" sau "Identifică-te cu un mentor", ca să amintesc numai cîteva exemple.

Partea a cincea se numeşte "Fii o forţă a binelui". Capitolele din această parte poartă titluri precum: "Fii deschis la minte", "Iubeşte necondiţionat", "Profită de a doua şansă", "Fă ceea ce trebuie", "Fă din lumea înconjurătoare un loc mai bun" şi, poate cel mai actual, "Străduieşte-te să nu fii egoist". Ca şi în secţiunile precedente, fiecare capitol se încheie cu un îndemn care serveşte totodată drept concluzie, dar şi cu două probleme care îl ajută pe cititor să facă trecerea de la chestiuni de ordin general la cazul său particular. Două asemenea probleme sînt: "Dă un exemplu în care nu a fost o decizie uşoară să faci ceea ce trebuie," şi "Ce anume a făcut ca decizia să fie dificilă?"

Pe ansamblu, Gata cu regretele! reprezintă o lectură agreabilă şi utilă, iar principiile şi îndemnurile pe care le conţine îi pot ajuta pe cititori să îşi facă viaţa mai frumoasă. V-o recomand şi dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Sebastian A. Corn, "Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine" (1998)

Cu mulţi ani în urmă, am participat la lansarea unui roman de Sebastian A. Corn, Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine (Editura Nemira, Bucureşti, 1998). De citit, l-am citit abia în octombrie 2011. (Mai bine mai tîrziu...) Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului se petrece într-o ţară africană, de pe coasta Oceanului Atlantic, numită G. (Ar putea fi Gambia, Guineea, Guineea-Bissau, Ghana, Guineea Ecuatorială sau Gabon, dar nici unul dintre personajele-narator nu ne spune care anume este.) Cea mai mare parte a evenimentelor din intrigă se desfăşoară într-un spital, mai exact într-o sală de operaţii. Unul dintre personajele-narator este un chirurg european, al cărui nume nu îl aflăm. Celălalt personaj-narator este o asistentă medicală din G., descendentă din colonişti europeni sosiţi acolo cu secole mai înainte. Chirurgul îi spune "Josephine", însă ea nu se numeşte aşa. Nici adevăratul ei nume nu îl aflăm. Iar cele două puncte de vedere alternează pe tot parcursul cărţii.

Fundalul intrigii îl constituie o proliferare fără precedent a cazurilor de cancer în G. Protagonistul-narator operează zilnic diverşi pacienţi, iar cazurile devin din ce în ce mai dificile. Şi, dat fiind că cititorul mediu nu poate rivaliza cu un chirurg în ceea ce priveşte noţiunile medicale, Sebastian A. Corn a recurs la o strategie literară ingenioasă. Mai precis, protagonistul-narator, din ce în ce mai obosit şi mai indiferent, uită progresiv vocabularul de specialitate şi îl înlocuieşte treptat cu termeni comuni. De asemenea, se înstrăinează treptat de colaboratorii săi, ajungînd nu numai la izolare, ci şi la incapacitatea de a înţelege ceea ce se întîmplă în jurul său. (Din acest punct de vedere, regresul afectiv, lingvistic şi cognitiv al acestui personaj pare să fie reversul progresului altui protagonist, Krog, din romanul Vindecătorul.)

Pentru mine, ca om lipsit de cunoştinţe medicale, unele dintre cazurile descrise în roman au părut suprarealiste, precum cel în care unui pacient i se secţionează o porţiune dintr-un muşchi dorsal pentru a i se "petici" cutia toracică grav afectată de un accident feroviar, sau cea în care doi gemeni, la naştere, se proptesc bărbie în bărbie. Autorul m-a asigurat însă că asemenea cazuri apar uneori şi sînt documentate în literatura de specialitate.

Dincolo de aspectele clinice ale romanului, ar mai trebui să menţionez minuţiozitatea cu care sînt redate diferenţele culturale dintre personaje, grija cu care autorul a construit o reţea de relaţii profesionale şi afective între aceste personaje şi veridicitatea unor detalii, cum ar fi oxidarea progresivă a mobilierului metalic şi a instrumentarului chirurgical din cauza umidităţii mari din aer. Pe de altă parte, nici motivul apariţiei numeroaselor cazuri de cancer nu este aflat, nici unele evenimente minore nu sînt clarificate, precum sursa misterioaselor mesaje pe care le primeşte protagonistul pe pager, ceea ce îi nedumereşte întrucîtva pe cititori. (Sau putem pretinde că Josephine este pur şi simplu un roman postmodernist, drept pentru care trebuia să aibă un grad destul de ridicat de nedeterminare.)

Pe ansamblu, Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine a reprezentat o experienţă neobişnuită, comparabilă poate în privinţa stranietăţii cu The Crystal World de J. G. Ballard, un alt roman insolit care se petrece într-o ţară africană. Şi mai trebuie precizat că a fost distins în 1997 cu Marele Premiu al Editurii Nemira.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Ţesătorul la gazetă

A apărut numărul pe octombrie al Gazetei SF, editat de George Sauciuc şi îngrijit de Simona Şerbănescu. În acest număr, pe lîngă un interviu cu Mircea Pricăjan, pe lîngă articole de Nina Munteanu, Oliviu Crâznic şi Alexandru Ioan Despina şi pe lîngă o puzderie de proze fantastice şi ştiinţifico-fantastice, puteţi găsi şi o schiţă de-a subsemnatului, "Relaţii diplomatice", precum şi o recenzie pe care am scris-o despre romanul lui Sebastian A. Corn, Vindecătorul. Vă invit să faceţi o vizită pe site-ul Gazetei SF şi vă urez lectură plăcută!

Varujan Vosganian, "Cartea şoaptelor" (2009)

În octombrie 2011, prin amabilitatea domnului Alexandru Mironov, am avut ocazia să parcurg, într-o ediţie cartonată foarte elegantă, un roman de Varujan Vosganian intitulat Cartea şoaptelor (Editura Polirom, Iaşi, 2009). L-am citit în cinci zile. Şi iată ce am aflat:

Cartea şoaptelor e departe de structura confortabilă a romanului tradiţional, cu protagonist, antagonist, conflict clar definit şi aşa mai departe. Mai curînd, se apropie de maniera postmodernistă de creaţie literară. Astfel, personajele sînt numeroase, însă nici unul dintre ele nu este protagonist în adevăratul înţeles al cuvîntului. Conflictele sînt multiple, însă nici unul nu este foarte clar definit (poate cu excepţia rivalităţii dintre doi cizmari care aveau atelierele pe aceeaşi stradă în Focşani). Iar graniţa comodă dintre realitate şi ficţiune, ori cea dintre realism şi fantastic, parcă nici nu ar exista. Dimpotrivă, naratorul îi asigură pe cititori că personajele au existat cu adevărat - multe dintre ele aflîndu-se în cercul de rude şi prieteni ai bunicului autorului - iar evenimentele fantastice se înfiripă printre cele realiste pe aproape fiecare pagină.

Romanul oferă o perspectivă amplă asupra poporului armean înaintea genocidului din 1915-1916, pe parcursul acestuia şi după aceea. Bună parte dintre evenimentele relatate tratează despre cel de-Al Doilea Război Mondial, despre ocupaţia sovietică din România şi despre efectele regimului comunist asupra societăţii româneşti, dar şi asupra comunităţii armene din România. Pentru a le oferi cititorilor săi o perspectivă asupra acestor evenimente istorice, autorul aduce în scenă numeroase personaje, cele mai multe dintre ele expatriaţi armeni sau descendenţi ai acestora.

Ca într-un caleidoscop, se perindă prin roman consulul Republicii Armene la Bucureşti, Harutiun Khântirian, fotograful Arşag Sâvagian, comandantul Onik Tokatlian, antreprenorul Harutiun Fringhian (cu fantasticul său testament), supravieţuitorul Sahag Şeitanian, partizanul Misak Torlakian şi, adesea, bunicul Garabet Vosganian. Poveştile lor se împletesc, se intersectează şi, în manieră postmodernistă, mica istorie a acestor personaje ajunge uneori în marginea istoriei mari, ca atunci cînd Arşag Sâvagian fotografiază cadavrul lui Nicolae Iorga, după asasinat, sau cînd planurile sinistre ale lui Stalin sînt dejucate de salutările transmise din Armenia Sovietică în România unui anume domn Staipelochian.

Aproape ca într-o instalaţie de artă experimentală, precum cutiile lui Joseph Cornell, autorul introduce în roman o întreagă serie de obiecte - un radio, hărţi, ştampile, nuci, o rîşniţă de cafea, sîmburi de rodie, un clopot, căluţi din lemn - şi fiecare dintre aceste obiecte capătă valoare simbolică şi un rost în alcătuirea poveştii. Cu alte cuvinte, fiecare dintre obiectele acestea respectă Legea lui Cehov: "Dacă pe scenă apare o puşcă, cu puşca aceea trebuie să se tragă." Şi parte din interesul pe care romanul i-l stîrneşte cititorului provine tocmai din curiozitatea de a afla ce rost are în poveste un obiect sau altul, respectiv în ce mod îşi vor influenţa personajele existenţa unele altora.

Spre sfîrşit, în penultimul capitol, autorul a mai folosit un procedeu care îmi este foarte drag: ieşirea la rampă a actorilor (sau, în acest caz, a personajelor). După ce au trecut prin paginile romanului, fiecare cu povestea sa, personajele revin laolaltă într-o ceremonie fantastică, iar obiectele despre care vă relatam ceva mai sus nu sînt nici ele lăsate deoparte.

Romanul este însoţit de un album, Cartea şoaptelor - Album (Editura Ararat, Bucureşti, 2009), în care fotografii din arhiva personală a autorului sau imagini de relevanţă istorică sînt însoţite de fragmente din roman. Ca şi Cartea şoaptelor, albumul alătură scene paşnice din viaţa de familie şi atrocităţi absolut şocante. Căci, dincolo de ritualul rîşnirii, fierberii şi sorbirii cafelei, dincolo de negoţ şi de cariere, personajele armene din roman sînt marcate, direct sau indirect, de traume majore precum genocidul, războaiele mondiale, exproprierile, întemniţările şi deportările. Pe fundalul urgisitului secol al douăzecilea, momentele de tihnă din casa bunicului Vosganian par cu atît mai fragile şi mai preţioase.

Vă recomand şi dumneavoastră cu multă căldură acest roman.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Will McIntosh, "Soft Apocalypse" (2011)

În vara anului 2011, de pe blogul autorului american Walter JonWilliams, am aflat despre romanul de debut al autorului Will McIntosh. Romanul se intitula Soft Apocalypse (Night Shade Books, San Francisco, 2011) şi părea să fie foarte incitant. Am găsit pe site-ul autorului un fragment – un text care iniţial fusese povestire şi care ulterior a devenit capitolul al cincilea al romanului. L-am citit la adresa http://willmcintosh.net/Stories.html (ceea ce vă invit şi pe dumneavoastră să faceţi), după care... am dorit să parcurg şi romanul în întregime. Mulţumită vechiului meu prieten Horia Nicola Ursu, dorinţa mi-a fost îndeplinită. Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator este Jasper, absolvent al unei facultăţi de sociologie, care în viitorul apropiat colindă împrejurimile oraşului Savannah. Fiecare capitol este plasat ceva mai departe în timp, la un interval de cîteva luni sau chiar cîţiva ani de cel precedent, iar cititorii pot vedea cum societatea americană colapsează din cauza unei crize economice şi a modificării radicale a mediului înconjurător, în vreme ce Jasper şi prietenii săi se transformă la rîndul lor pentru a supravieţui.

Incidentele care formează intriga sînt adesea şocante sau dezgustătoare, de la crime şi violuri la atentate bioteroriste şi incendii. Astfel, cititorii probabil vor uita cu greu episoade în care un cîine este furat pentru scurtă vreme numai ca să revină lîngă stăpînă cu o bombă cu ceas cusută în stomac, sau în care fermieri dornici să îi ucidă pe nişte nomazi incendiază desişul de bambus cale de kilometri întregi.

Personajele, la rîndul lor, pe de o parte păstrează amintirea normalităţii în noile condiţii de colaps economic, purtînd cu ele albume de fotografii sau cărţi de buzunar jerpelite sau diplome de doctorat în filologie engleză, iar pe de altă parte ajung în situaţia de a ucide necunoscuţi pentru a salva o prietenă de la viol sau de a face apendictomii cu instrumente improvizate. În acest context, dorinţa protagonistului de a avea o relaţie amoroasă stabilă şi de a fi fericit în compania unei femei – cu tentativele şi eşecurile de rigoare – constituie un fel de laitmotiv al episoadelor din roman, cu atît mai emoţionant cu cît haosul şi decăderea din fundal sînt descrise atît de convingător în fiecare capitol.

Din punctul de vedere al prezentării acestui fundal de colaps economic şi dezastru ecologic, autorul îşi dozează extrem de bine efectele. Pe de o parte, decorul urban decadent, cu locuinţe abandonate, străzi în descompunere şi căi ferate ruginite, deşi constituie un motiv recurent al literaturii SF postapocaliptice, este descris convingător. Pe de altă parte, elemente greenpunk precum Jihadul dadaist al unei organizaţii extremiste, bambusul modificat prin inginerie genetică, apt să crească patru metri pe zi, sau virusul capabil să-i facă paşnici pe oamenii infectaţi cu el sînt tratate într-un mod creativ şi ingenios.

Romanul Soft Apocalypse este cu atît mai relevant cu cît, după criza economică din 2008, Statele Unite ale Americii se pregătesc pentru o nouă recesiune, iar şomajul, abandonul locuinţelor, insecuritatea (alături de dispozitivele tehnologice portabile precum telefoanele celulare, consolele portabile sau tabletele electronice) au ajuns să reprezinte noua normalitate. Din acest punct de vedere, pentru 2011, Soft Apocalypse este tot atît de mult o reprezentare metaforică a spiritului timpului pe cît a fost Neuromancer de William Gibson în 1984. Vă recomand şi dumneavoastră cu toată căldura acest roman.

 (P.S. Recenzia de mai sus a fost publicată iniţial în Gazeta SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Grant Naylor, "Better Than Life" (1990)

În octombrie 2006, cu ocazia achiziţionării unui număr semnificativ de cărţi dintr-un anticariat, am cumpărat o ediţie de buzunar a romanului Better Than Life (Penguin Books, Londra, 1991). De parcurs, am parcurs-o abia în septembrie 2011, în cea mai mare parte prin mijloacele de transport în comun bucureştene - au şi cărţile de buzunar rostul lor. Şi iată ce am aflat:

La fel ca şi predecesorul său, Red Dwarf, romanul Better Than Life este o parodie a operei spaţiale şi în acelaşi timp o adaptare sub formă de text a unui serial de televiziune. În capitolele introductive, personajele principale, Lister, Rimmer, Motanul şi robotul Kryten sînt captivi într-o lume virtuală, Better Than Life, dar caută să evadeze de acolo şi să revină în lumea reală. Apoi, nava lor este prinsă în cîmpul gravitaţional al unei găuri negre şi, pentru a scăpa de acolo, personajele joacă o partidă de biliard cosmic cu planete rătăcite. Lister este pierdut, apoi regăsit pe Pămînt, printre munţi de gonaie şi gîndaci de bucătărie uriaşi. Lister îi ajută după aceea pe ceilalţi membri ai echipajului să se lupte cu un polimorf care se hrăneşte cu emoţiile lor, iar în cele din urmă pleacă pentru o vreme într-un univers paralel în care timpul curge invers.

Pe ansamblu, Better Than Life se încadrează foarte comod în categoria de "literatură de consum", dar calitativ nu se poate compara nici cu Ghidul autostopistului prin galaxie, nici cu seria Lumii Disc. Destule dintre episoadele intrigii sînt amuzante, precum cel în care conştiinţa personajului Rimmer este transferată într-un corp sintetic de femeie, sau cel în care, în cîmpul gravitaţional al găurii negre, echipajul se transformă în spaghete, iar diferitele segmente ale navei sînt în zile diferite ale săptămînii, ori cel în care polimorful le lasă pe personajele principale fără emoţiile care le stăpînesc cel mai des - vanitatea, în cazul Motanului, vina, în cazul robotului Kryten, mînia, în cazul lui Rimmer sau teama, în cazul lui Lister. Cu toate acestea, Better Than Life nu încurajează o a doua lectură, drept pentru care, împreună cu predecesorul său, Red Dwarf, fie va fi oferit la schimb unui alt cititor de literatură SF, fie va face o excursie numai dus la anticariat.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)