Elisabeth Vonarburg, "The Silent City" (1981)

În 1999, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am primit cadou un exemplar din ediţia americană de buzunar a unui roman scris iniţial în franceză de o autoare canadiană, Elisabeth Vonarburg. Romanul, publicat mai întîi la Paris în 1981 sub titlul Le silence de la cité, a apărut apoi, sub titlul The Silent City, la Editura Bantam Spectra din New York în 1992, tradus de Jane Brierley şi ornat pe copertă cu o recomandare generoasă din partea lui William Gibson. L-am parcurs în noiembrie 2011. Şi iată ce am aflat:

Romanul este împărţit în patru părţi şi subîmpărţit în capitole. Într-un viitor îndepărtat, protagonista, Elisa, creşte într-un oraş în mare parte pustiu, populat de maşinării inteligente, şi află că destui dintre puţinii locuitori cu care ia contact sînt de fapt androizi. Elisa descoperă că este postumană, modificată genetic pentru a se vindeca rapid în urma eventualelor vătămări, pentru a trăi mult peste speranţa medie de viaţă a oamenilor obişnuiţi şi pentru a-şi schimba la nevoie înfăţişarea, structura corpului şi chiar sexul.

Elisa e educată şi îndrumată de Paul, cel care a creat-o prin inginerie genetică şi care face în continuare experimente cu subiecţi postumani. Într-un moment de revoltă, protagonista fuge din oraş în ţinuturile pustiite din vecinătate, unde are aventuri printre oamenii recăzuţi în barbarie, apoi, într-un moment crucial, îl ucide pe Paul şi ajunge să îi continue experimentele. După cîteva decenii, Elisa devine conducătoarea unei mari comunităţi de copii şi adolescenţi postumani creaţi de ea, însă în cele din urmă se găseşte prinsă într-un conflict dintre grupuri locale - pe de o parte triburi barbare, pe de altă parte clanuri de femei nesupuse, favorizate de un dezechilibru demografic major în urma căruia majoritatea zdrobitoare a nou-născuţilor sînt fetiţe. În final, Elisa trebuie să decidă dacă să le permită generaţiilor viitoare să pătrundă în oraşul maşinăriilor inteligente sau dacă să-l închidă o dată pentru totdeauna.

Pe ansamblu, The Silent City mi s-a părut cam dezlînat, căci intriga e lăsată pe planul al doilea în favoarea pasajelor ce descriu minuţios gîndurile şi trăirile şi sentimentele protagonistei - de la copilărie şi adolescenţă pînă la maturitate şi senectute. Cum nici acţiunea nu e prea captivantă sau coerentă, nici viitorul imaginar din roman nu e din cale-afară de original, nici stilul nu e ieşit din comun (ştiu, ştiu, nu ar trebui să judec stilul unei cărţi pe baza unei traduceri, ci ar trebui să mă învrednicesc să citesc originalul), presupun că nu mă voi simţi tentat să reiau vreodată The Silent City. A fost bun pentru a umple cîteva reprize de călătorie cu transportul în comun prin oraş şi cîteva intervale de aşteptare, dar cam atît. Probabil are să facă o excursie la un anticariat - doar dus.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Aldous Huxley, "Crome Yellow" (1921)

În mai 2006, de la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii, am achiziţionat un exemplar din primul roman al lui Aldous Huxley, Crome Yellow (Progress Publishers, Moscova, 1979). L-am parcurs în trei zile, în decembrie 2011. Şi iată ce am aflat:

În vara anului 1921, tînărul Dennis Stone, în vîrstă de 23 de ani, merge în vacanţă în provincie, în localitatea Camlet, şi petrece cîteva săptămîni la conacul Crome împreună cu prieteni şi cunoştinţe. La conac se află cîteva domnişoare (Mary, Jenny şi Anna), un scriitor celebru (Barbecue-Smith), un tînăr pictor (Gombauld), gazdele (domnul şi doamna Wimbush), ca şi cîţiva domni mai în vîrstă (precum domnul Scogan). Ca în orice vacanţă, unele personaje pleacă (spre exemplu Barbecue-Smith), altele vin pentru scurtă vreme (ca tînărul şi cuceritorul Ivor Lombard). Personajele poartă discuţii politicoase despre filosofie, istorie, literatură şi artă, deapănă anecdote din istoria familiei aristocratice în al cărei conac îşi petrec vacanţa, au parte de vremelnice seducţii şi idile, ba chiar şi de o petecere cîmpenească încheiată cu dansuri.

Pe de o parte, Crome Yellow e remarcabilă prin aerul lejer, spiritual, cu care aminteşte în trecere tot felul de chestiuni erudite. De la războaiele napoleoniene la poezia simbolistă, de la cubism la teoria relativităţii, numeroase chestiuni se perindă în conversaţiile personajelor ca într-un caleidoscop.

Pe de altă parte, unele dintre aceste subiecte par să fi fost ţintele unor şarje satirice. Astfel, în capitolul al treilea, personajul Scogan persiflează un proiect de roman al protagonistului - proiect care seamănă suspect de mult cu Portret al artistului din tinereţe (1916) de James Joyce - şi îl demontează punct cu punct. În capitolul al nouăsprezecelea, în schimb, sub forma unei cronici de familie, sînt satirizate personajele stereotipe din literatura romantică - palide, lipsite de poftă de mîncare, morbide şi predispuse să leşine adesea.

Un aspect ceva mai interesant e prezent însă în capitolul al cincilea, în care, într-un discurs spontan al domnului Scogan, apare viziunea unui viitor îndepărtat în care erotismul şi reproducerea vor fi fost complet separate, iar embrionii vor fi cultivaţi la scară industrială în şiruri de sticle pentru a fi "destupaţi", nu născuţi. Această viziune, combinată cu o alta, a omenirii divizate prin îndoctrinare în mai multe categorii (expusă tot de Scogan în capitolul al douăzeci şi doilea) şi cu situaţia protagonistului neliniştit care nu îşi găseşte perechea şi care e măcinat de frustrări şi de porniri sinucigaşe, a format baza unui roman mult mai celebru al lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă (1932).

Alte porţiuni ale acestui roman par să îşi fi găsit ecoul mai tîrziu în opera altor scriitori modernişti, precum cărţile fictive dintr-un fals corp de bibliotecă asupra cărora speculează unele personaje (ca în unele povestiri fantastice ale lui Jorge Luis Borges), alte personaje care pictează (precum Lily Briscoe din Spre far de Virginia Woolf) sau serbarea cîmpenească (similară cu cea din Între acte de Virginia Woolf). Asupra întregii cărţi planează o senzaţie de pace... ireală, intensificată de amintirile unor personaje despre Primul Război Mondial (pe atunci recent încheiat) şi de premoniţia aceluiaşi domn Scoogan că va izbucni Al Doilea Război Mondial (formulată în capitolul al douăzeci şi şaptelea).

Finalul cărţii este abrupt. Protagonistul, sfătuit de unul dintre personajele feminine, îşi inventează nişte probleme de familie urgente şi pleacă înapoi la Londra, iar senzaţia lui distinctă este că, neavînd nici un motiv real pentru a rămîne în metropolă, plecarea sa acolo seamănă cumva cu o înmormîntare. Din fericire, oricît de morbide ar fi gîndurile lui Dennis Stone la sfîrşitul romanului, Crome Yellow nu a fost ultima carte din cariera lui Aldous Huxley. I-au urmat multe altele, însă despre acelea vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Updike, "Rabbit Redux" (1971)

La finalul lunii octombrie, 2006, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris (care pe atunci funcţiona în Pasajul Universităţii) o ediţie de buzunar a unui roman de John Updike, Rabbit Redux (Fawcett Crest, Greenwich, Conn., 1972), al doilea dintr-o tetralogie. De citit, l-am citit abia la finalul lunii octombrie 2011. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Rabbit Redux are loc la zece ani după cea din Rabbit, Run, în vara anului 1969. În timp ce, pe parcursul uneia dintre misiunile Apollo, primii oameni ajung pe Lună, Harry Angstrom, în vîrstă de 36 de ani, descoperă că soţia sa are o relaţie amoroasă cu un coleg de serviciu, Charlie Stavros. Paradoxal, deşi Rabbit nu are nimic împotrivă, ba chiar îi permite să se mute împreună cu Stavros, Janice se face foc şi pară cînd află că, la rîndul lui, protagonistul a adus în domiciliul conjugal o tînără amantă hippie pe nume Jill.

Situaţia se complică, dat fiind că Janice cere custodia fiului lor, Nelson, în vreme ce Jill îl aduce în casa familiei Angstrom pe un traficant de culoare, cunoscut sub numele de Skeeter, iar acesta din urmă începe să îi îndoctrineze pe toţi cu discursuri politice radicale de stînga.

Prin amabilitatea unor vecini "îngrijoraţi", aventura cu droguri, idei radicale şi experimente amoroase se încheie într-o noapte cînd Harry şi Nelson sînt plecaţi într-o vizită. Locuinţa familiei Angstrom este incendiată, Jill piere (spre disperarea lui Nelson), iar Skeeter fuge din oraş. În final, soţii Angstrom se întîlnesc pentru a conveni să vîndă ce a mai rămas din casa lor, apoi se împacă într-un motel.

Asemenea primei cărţi din serie, Rabbit Redux îmbină cu succes mai multe tehnici literare. Astfel, pe de o parte, romanul lui Updike pune foarte bine în valoare tehnicile literaturii realiste. Contextul istoric şi cultural e redat cu atenţie - de la misiunile Apollo şi contracultura hippie la mişcarea de emancipare a persoanelor de culoare şi filmul 2001 - O odisee spaţială.

Personajele principale sînt redate convingător - Harry şi Janice prinşi în criza vîrstei de mijloc, Nelson cu primele semne de rebeliune adolescentină. Jill e o apariţie memorabilă - fiica unei familii notabile devenită rătăcitoare prin America, apoi toxicomană, iar în cele din urmă victimă colaterală. Iar Skeeter - veteran al războiului din Vietnam - le creează foarte clar cititorilor senzaţia că, sub masca de bravură şi obrăznicie, ascunde anxietăţi şi temeri greu de adus la lumină.

Personajele secundare sînt de asemenea bine realizate, precum părinţii protagonistului - tatăl epuizat, dar împăciuitor, mama bolnavă, pe moarte, dar neîmblînzită. Dintre aceste personaje - unele dezmăţate sub aparenţa respectabilităţii, altele agresive sub pojghiţa de civilizaţie - iese în evidenţă Charlie Stavros, amantul lui Janice, care, departe de a fi un cuceritor sau un mascul feroce, e un cardiac grijuliu cu propria sănătate. Pe tot parcursul romanului, el încearcă pe diverse căi să îi reunească pe cei doi soţi.

Pe de altă parte, unele tehnici din Rabbit Redux amintesc de literatura modernistă şi ilustrează o definiţie a postmodernismului conform căreia acesta ar fi o continuare a modernismului. Adesea, fie cînd protagonistul aleargă sau şofează prin oraş, fie cînd întreţine relaţii intime cu diverse personaje feminine sau cînd se află sub efectul drogurilor ori al alcoolului, naraţiunea clară virează în fluxul conştiinţei, amestecînd senzaţii, gînduri pe jumătate formate, frînturi de amintiri şi crîmpeie de închipuiri. Tehnica fluxului conştiinţei e bine stăpînită de autor, însă adesea întinde cîte un alineat de text pe două sau trei pagini, punînd la încercare pe alocuri răbdarea cititorilor. (Deşi trebuie remarcat că o parte dintre pasajele acestea servesc foarte bine ca să le reamintească evenimentele din primul roman celor care l-au parcurs cu mai mult timp în urmă sau ca să le prezinte aceste evenimente celor care nu l-au citit deloc.)

Şi, tot ca în literatura modernistă (mai degrabă decît ca în romanele realiste victoriene), personajele sînt ambigue, complexe, contradictorii, nu împărţite clar în "eroi" şi "sceleraţi". Astfel, Harry Angstrom are relaţii adultere şi uneori e violent cu femeile, însă face eforturi ca să îşi salveze căsnicia. Jill se poartă frumos cu cei din jur, dar devine dependentă de heroină şi porneşte pe panta înjosirii şi autodistrugerii. Iar Janice, ca urmare a propriei ei aventuri extraconjugale, nu devine mai iubitoare sau mai înţelegătoare cu ceilalţi, ci mai intolerantă şi mai agresivă.

Pe ansamblu, Rabbit Redux reprezintă o continuare adecvată a romanului Rabbit, Run şi un portret convingătior al societăţii americane la finalul anilor 1960. După alţi zece ani, John Updike avea să publice încă un roman în serie, Rabbit Is Rich. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul la braţ cu monştrii sacri

Nici în vis nu aş fi crezut că voi vedea vreodată o carte de-a mea oferită împreună cu una dintre antologiile de temelie ale mişcării literare cyberpunk. Iată însă că, începînd de ieri, Editura Millennium Books din Satu Mare oferă Art Wasn't Quite Crime împreună cu Cyberpunk (ediţia română a antologiei Mirrorshades, îngrijită de Bruce Sterling) în nişte condiţii foarte avantajoase - condiţii valabile numai pînă la sfîrşitul acestei săptămîni. Ţin să îi mulţumesc şi pe această cale editorului Horia Nicola Ursu. Mai multe detalii vă invit să aflaţi aici: http://uglybadbear.wordpress.com/2011/12/14/oferta-speciala-cyberpunk-pe-piine/.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, "Snuff" (2011)

În noiembrie 2011, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui Sir Terry Pratchett, Snuff (Doubleday, New York, 2011). L-am citit în cinci zile, plăcut impresionat de calitatea lui. Şi iată ce am aflat:

De această dată, comandantul Samuel Vimes merge împreună cu soţia, Lady Sybil, şi cu fiul lor în vacanţă la ţară, la conacul moştenit de distinsa doamnă. Din păcate, pe lângă lucrurile obişnuite pentru Lady Sybil (partide de ceai, vizite la vecini aristocratici) se întâmplă şi lucruri obişnuite pentru Sam Vimes (crime, răpiri). Ca urmare, protagonistul îşi extinde jurisdicţia în zona rurală a Comitatelor şi anchetează uciderea bestială a unui spiriduş. Intriga duce la descoperirea unei reţele de traficanţi de sclavi, la o urmărire spectaculoasă pe fluviul Old Treacherous şi la prinderea vinovaţilor, datorită eforturilor eroice ale lui Vimes, dar şi la o recunoaştere a spiriduşilor ca fiinţe inteligente, cu drepturi cetăţeneşti, mulţumită relaţiilor la vârf şi abilităţii diplomatice de care dispune Lady Sybil.

Ca şi Unseen Academicals, Snuff readuce în paginile sale umorul autorului Terry Pratchett, începând chiar cu titlul care face o dublă referire la tutunul de prizat şi la prezentarea mediatică a crimelor sângeroase. Printre altele, romanul conţine o şarjă savuroasă la adresa literaturii romanţioase (da, domnişoară Jane Austen, despre dumneavoastră este vorba), precum şi trimiteri satirice la literatura contemporană pentru copii. Tot asemenea romanului precedent din serie, în subtext, Snuff tratează despre rasism, intoleranţă, segregare şi pledează pentru toleranţă, includere şi egalitate în drepturi. Scenele în care spiriduşii care trăiesc în teroare şi în sărăcie extremă dovedesc a avea talente nebănuite sunt impresionante şi memorabile. De asemenea, Snuff conţine unele apariţii episodice ale unor personaje îndrăgite ale seriei, precum Lord Vetinari, patricianul oraşului Ankh-Morpork, căpitanul Carrot şi iubita lui, Angua von Überwald, sergentul Fred Colon şi caporalul Nobby Nobbs sau William de Worde, redactorul şef de la "The Ankh-Morpork Times". (Spre surprinderea mea, nu a apărut deloc un personaj înalt şi descărnat, îmbrăcat în pelerină neagră, dar asta e altă poveste.)

Din păcate, poate în mai mare măsură decât alte romane plasate în Lumea Disc, Snuff conţine indicii frecvente că autorul a ajuns într-un impas al existenţei, cauzat de maladia netratabilă cu care a fost diagnosticat în urmă cu câţiva ani, şi că opţiunile care i-au rămas lui Sir Terence Pratchett sunt extrem de puţine şi extrem de neplăcute, fără excepţie. Întunericul, moartea şi disperarea i se ivesc adesea în cale protagonistului, însă Sam Vimes - ca şi creatorul său, care, dacă nu mai poate scrie, nici dactilografia, dictează, dar nu abandonează - nu se dă bătut şi duce lucrurile la bun sfârşit. Nu pot decât să îmi exprim recunoştinţa faţă de autor pentru că, în ciuda dificultăţilor grave cu care se  confruntă, ne-a oferit încă un roman din seria Lumii Disc.

John Updike, "Rabbit Run" (1960)

În ultima zi din septembrie 2006, la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii, am achiziţionat un număr semnificativ de cărţi de buzunar. Printre ele se afla şi un roman de John Updike, Rabbit, Run (Fawcett Crest, New York, 1983). De citit, l-am citit abia în octombrie 2011, la îndemnul distinsului meu coleg, conferenţiar doctor George Volceanov. Şi iată ce am aflat:

În primăvara anului 1959, tînărul Harry Angstrom, zis Rabbit, pleacă seara de acasă, abandonîndu-şi soţia, Janice, şi copilul. După ce şofează noaptea spre Virginia de Vest, revine în orăşelul său natal, apoi, însoţit de fostul său antrenor de baschet din liceu, Tothero, merge la o dublă întîlnire într-un oraş învecinat şi sfîrşeşte prin a se muta la o prostituată, Ruth.

Două luni mai tîrziu, după ce află că soţia lui este pe cale să aibă încă un copil, Rabbit o părăseşte pe Ruth şi revine lîngă Janice, parţial la insistenţele pastorului Eccles. Dar, la cîteva săptămîni după naştere, soţia lui alcoolică o îneacă din greşeală pe fiica lor nou-născută, iar Rabbit fuge de la înmormîntare şi se întoarce la Ruth. Aceasta, însărcinată fiind, îi cere să divorţeze de soţie ca o condiţie pentru reluarea relaţiei. Iar Harry Angstrom, în finalul romanului, porneşte încă o dată la fugă mai degrabă decît să ia o decizie clară.

Scris în 1959 şi publicat în 1960, Rabbit, Run pare să fie o replică la un alt roman celebru de la mijlocul secolului al douăzecilea, Pe drum (1957) de Jack Kerouac. Dacă cel din urmă părea să glorifice libertatea post-belică oferită de automobile, autostrăzile inter-statale proaspăt construite şi benzina (pe atunci) ieftină, cel dintîi arată în detalii clinice că, atunci cînd o persoană pleacă de acasă cu lunile, cei lăsaţi în urmă au de suferit. Din acest punct de vedere, cu toate că iniţial protagonistul pare să îşi fi cîştigat porecla pentru că are buza de sus foarte mobilă şi incisivii proeminenţi, pe parcursul romanului dovedeşte că, asemenea unui iepure, fuge şi se ascunde ori de cîte ori apar necazuri, iar cînd nu fuge... se ocupă cu alte activităţi iepureşti.

Sub acest aspect, al scenelor explicite, ca şi sub cel al limbajului explicit, lipsit de inhibiţii, Rabbit Run a fost un roman îndrăzneţ la data publicării (cu doi ani înaintea proceselor pentru Amantul doamnei Chatterley care au dus la abolirea cenzurii în S.U.A. şi în Regatul Unit), iar primele ediţii ale cărţii au fost cenzurate la iniţiativa editorilor şi cu acordul autorului. După procesele din 1962 la care făceam referire anterior, pasajele cenzurate au fost reintroduse în ediţiile mai noi ale romanului.

Dincolo de scenele explicite, pe baza cărora autorul însuşi găseşte o filiaţie cu unele romane moderniste de D.H. Lawrence, Henry Miller şi James Joyce, un alt element modernist din Rabbit, Run îl constituie pasajele de flux al conştiinţei, redat într-un stil liber indirect bine adaptat pentru fiecare personaj în parte. Unele asemenea pasaje sînt relativ scurte şi clare, corespunzînd unor scene în care un personaj este treaz, odihnit şi cu mintea clară. Altele sînt lungi, confuze şi aproape lipsite de punctuaţie, marcînd situaţii în care un personaj este pe cale să adoarmă sau se află sub influenţa alcoolului. Atît porţiunile în care se foloseşte fluxul conştiinţei cît şi preponderenţa interesului pentru viaţa interioară a personajelor, mai degrabă decît pentru cea exterioară, ar face din Rabbit, Run o bună ilustrare a noţiunii că postmodernismul este o continuare a modernismului.

Pe ansamblu, atît prin tema eroului american tînăr şi neliniştit, cît şi prin tehnicile literare folosite, Rabbit, Run se aşază cu cinste alături de alte romane celebre de la mijlocul secolului al douăzecilea, cum ar fi Pe drum de Jack Kerouac sau De veghe în lanul de secară (1951) de J.D. Salinger. După ce am terminat acest roman, am început să citesc şi continuarea acestuia, Rabbit Redux. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

"Relaţii diplomatice"

1 octulie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii corpului diplomatic ma’voz. Microclimatul este agreabil – 20-22° Celsius, aerul din ambasadă e filtrat şi deparazitat, iar domnul ambasador, soţia sa şi personalul auxiliar au fost foarte mulţumiţi de mobilier şi de aparatele utilitare. Atât apa de băut, cât şi cea pentru uz menajer, sunt ireproşabile, iar alimentele puse la dispoziţia noastră sunt gustoase şi hrănitoare.

1 augurtie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la ambasadorul terestru. Tavanele erau suspect de curate, lipsite de cuiburile semivii în care să ne putem depune ouăle paHulc. De asemenea, aerul era prea uscat, iar pe pereţi nu am găsit moRanna hrănitoare, atât de necesară. Am secretat mucilagiu pe toţi pereţii şi am plantat seminţe de moRanna, dar o să dureze ceva timp până va răsări, mai ales că iluminatul instalat de terrieni nu conţine aproape deloc ultraviolete.

1 decunie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la ambasadorul paHulc. Lumina lor ne doare şi ne arde, drept pentru care am închis-o în toate camerele şi ne-am ghemuit unii într-alţii în întunericul liniştitor. Ne era frig, căci în ambasadă nu e suficientă căldură pentru gustul nostru, dar, de la sporii blănii vegetale mov de pe pereţi, am făcut cu toţii febră şi ne-am mai încălzit. Cu toate că ne-a fost greu, am răzuit de pe tavane toate cuiburile acelea urâcioase şi am instalat în schimb antenele Ke-Vran ca să putem comunica în voie pe toate tonurile.

1 septrilie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la badovieni. Soţii ambasadoarei au cerut să fie schimbată mobila, pe motiv că era prea uscată, iar wakuna s-a căţărat pe antenele de pe tavane şi a fluturat veselă din loc în loc, de nu a mai reuşit nimeni să o prindă până seara. Am făcut concurs de tir cu cocoloaşe k’luuli până când am acoperit pereţii în culori vii, căci badovienii răzuiseră pereţii până la armătura metalică – nu ne dăm seama din ce motiv. Poate o fi un ritual din cultura lor, legat de o tradiţie obscură.

1 iugust 31416 Am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii u’raaz. Ambasadoarea a fost deosebit de jovială, iar soţii ei s-au purtat cu multă amabilitate. După plecarea lor, când plantam fotoliile-balon, din pădurea de antene de pe tavan a ieşit o creatură mică, fluturând din loc în loc ca o flăcăruie. A fost gustoasă. Spre seară, secretara ambasadoarei u’raaz a întrebat de ceva care se chema uacana sau cam aşa ceva, dar nu ne-am dat seama la ce anume se referea.

1 febrembrie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la ambasadorul gatagilor. Părea îngrijorat, iar, când am întrebat de provenienţa hăţişului metalic de pe tavane, mi-a spus că probabil are să ne aducă şi nouă numai ghinion. Desigur, asta nu a făcut decât să ne sporească suspiciunea, mai ales că, pe canale diplomatice, ne parveniseră informaţii despre tensiunile dintre gatagi şi civilizaţia u’raaz. Ca urmare, înainte de a instala mobilierul tradiţional leppol, precum şi rezervoarele de oxid de azot care îl alimentează, am avut grijă să eliminăm toate vergelele acelea de pe tavanele ambasadei. Pe unele dintre ele se aflau nişte brobonele, aşa de mărunte, încât erau greu de observat cu pedunculii noştri fotosensibili. Am presupus că aşa erau din construcţie.

1 noiarie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii leppo, însă ţin să atenţionez autorităţile superioare că ceremonia de predare şi preluare a ambasadei a fost mult îngreunată de o invazie de fiinţe care fluturau în toate părţile, în stoluri dese, atât împrejurul clădirii, cât şi în interior. Ambasadorul leppo părea la capătul puterilor, iar, cînd am menţionat faptul că fiinţele acelea ar putea fi exterminate cu uşurinţă, doar a clătinat din cap şi a refuzat să comenteze. Cei doi nolcori de vânătoare ai ambasadoarei noastre au prins şi au mâncat cele mai multe dintre acele fiinţe, după care, spre seară, au murit, iar, din partea civilizaţiei u’raaz, am primit un ultimatum. Se pare că fiinţele acelea, numite wakuna, au un rol cu totul special în cultura lor. Solicităm urgent instrucţiuni.

1 marilie 31416 La preluarea ambasadei, am trecut prin situaţia fără precedent de a nu avea de la cine să o preluăm. Mai precis, întregul personal diplomatic al civilizaţiei kol!dor fusese exterminat, cel mai probabil de către un comando u’raaz, conform ataşatului nostru militar. Abia după efectuarea unei anchete din partea autorităţilor locale şi după clarificarea acestei situaţii tragice vom putea să ne instalăm şi să ne îndeplinim îndatoririle diplomatice. În plus, clădirea ambasadei este infestată de paraziţi, unii târâtori, alţii zburători, dintre care am prins şi conservat câteva specimene pe care vi le trimitem pentru edificare. Dacă ne veţi da asigurări ferme că paraziţii din clădire nu prezintă nici un pericol, vom începe activităţile pentru care am fost trimişi aici. Până atunci, preferăm să păstrăm o atitudine precaută pentru a nu pune în pericol sănătatea şi viaţa personalului ambasadei.

1 ianunie 31416 În ciuda extinderii conflictului dintre civilizaţia u’raaz şi aliaţii ei, pe de o parte, şi gatagi, kol!dori şi voneli, pe de altă parte, am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii voneli şi m-am îngrijit personal ca toate wakunele din clădirea ambasadei şi din împrejurimi, precum şi ouăle lor, să fie colectate în condiţii de absolută siguranţă şi predate unei delegaţii u’raaz pentru a evita situaţii precum aceea de acum câteva luni cînd kol!dorii de la ambasadă au fost măcelăriţi. Imediat după încheierea ceremoniei, m-am îngrijit ca pereţii ambasadei să fie căptuşiţi cu un strat gros de material Glinol în care să ne putem cuibări ori de cîte ori simţim nevoia. Aşteptăm instrucţiuni despre cum să tratăm eventualele tensiuni ce s-ar putea ivi cu celelalte părţi implicate în conflict.

1 mauarie 31416 Ajutor! La ceremonia de predare şi preluare a ambasadei, împreună cu întreaga delegaţie Utrom şi cu omologii mei fizani, am fost luat ostatic de către un grup paramilitar kol!dor. Am încercat să le explic poziţia diplomatică a civilizaţiei noastre privitoare la războiul izbucnit, însă conducătorul grupului ameninţă că va executa câte un Utrom şi un fizan pe zi, prin tragere la sorţi, până când îi vor fi îndeplinite cererile – în primul rînd, sistarea exploatărilor de metan lichid de pe giganţii gazoşi de la marginea sistemului nostru planetar de către u’raaz. Solicităm întăriri militare urgent.

1 aprembrie 31416 Astăzi, când am preluat ambasada de la ambasadorul Utrom, am constatat că, în urma lucrărilor de reabilitare efectuate, clădirea seamănă mai puţin cu o ambasadă şi mai mult cu un buncăr antiatomic. După efectuarea ceremoniei, când au început bombardamentele, am înţeles şi ce anume motivase această schimbare structurală. Ar putea cineva din corpul nostru diplomatic să îi informeze eventual pe paramilitarii kol!dor că, începând de astăzi, personalul diplomatic Utrom nu se mai află la adresa asta? E adevărat că soţul meu şi ataşatul militar au dezamorsat o bombă artizanală în această după-amiază, dar sperăm cu toţii că asta nu se va înscrie printre îndatoririle lor zilnice de acum înainte.

1 iunembrie 31416 Din păcate, astăzi, la începerea misiunii mele diplomatice, a trebuit să asist la ceremonia tristă a evacuării rămăşiţelor delegaţiei nelYort din clădirea ambasadei. Ca urmare a unui atac biologic, trupurile lor fuseseră lichefiate şi transformate într-o pastă informă pe care gazdele noastre au curăţat-o cu ajutorul unor aspiratoare pe care le-au predat apoi, cu onor, autorităţilor nelYort, în acordurile unui marş funebru. Cum metabolismul nostru este atât de diferit de cel al nefericiţilor mei predecesori, nu cred că un asemenea atac ar avea mare succes în cazul colegilor mei din delegaţia 3for, însă contextul general al războiului pan-galactic impune, cred, luarea unor măsuri suplimentare de siguranţă chiar şi pe o planetă atât de îndepărtată cum este aceea unde am fost trimişi.

1 augombrie 31416 Astăzi, practic sub stare de asediu, am preluat ambasada de la omologii mei 3for. În cadrul ceremoniei, ambasadorul 3for m-a atenţionat în legătură cu necesitatea unor ample măsuri de siguranţă şi mi-a încredinţat un dosar în care sunt detaliate toate incidentele violente care s-au desfăşurat în această clădire pe parcursul ultimelor câteva luni. Ca orice ma’voz cu sânge verde, nu m-am înspăimântat din atâta lucru, iar corpul de pază aşteaptă cu nerăbdare ocazia să pună în aplicare din nou instrucţia militară de acasă. Dar, conform instrucţiunilor primite, vom căuta să nu tensionăm situaţia încă şi mai mult, ori să creăm accidental noi conflicte într-o galaxie deja sfâşiată de războaie.

1 octulie 31417 Am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii corpului diplomatic ma’voz. Faţă de anul trecut, când clădirea era amenajată şi aclimatizată cât se poate de agreabil, de această dată am găsit un fel de buncăr cu pereţi groşi, marcat pe alocuri de explozii, de schije şi de tirul armelor cu energie iradiantă. Reprezentanţii civilizaţiilor care au trecut pe aici înaintea noastră au lăsat în urma lor variate instalaţii şi decoraţiuni, unele mai ciudate decât altele, iar, în lumina incidentului de tristă amintire cu wakunele u’raaz, nu am îndrăznit să clintim sau să îndepărtăm nimic. E adevărat că, în contextul războiului pan-galactic recent izbucnit, noi, diplomaţii, nu ne mai facem auzit glasul, pentru că el este acoperit de mult mai zgomotosul glas al armelor. Nu pot însă să nu îi întreb pe superiorii mei din corpul diplomatic terestru dacă ideea de a ocupa ambasada numai o lună pe an, prin rotaţie cu reprezentanţii altor civilizaţii, este într-adevăr cea mai inteligentă, în ciuda costurilor reduse.

(P.S. Schiţa de mai sus a face parte din volumul Fierul și fiara, apărut în iunie 2022 la editura Crux Publishing. Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)  

Sebastian A. Corn, "Vindecătorul" (2008)

În anul 2008, alături de un numeros şi distins public, am asistat la lansarea romanului lui Sebastian A. Corn Vindecătorul (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008). De citit, însă, nu am reuşit să citesc volumul acesta decît în 2011 şi am constatat, cu oarecare ciudă, că întîrziasem prea mult cu lectura. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Intriga romanului Vindecătorul este plasată în preistorie, la aproximativ un secol după erupţia vulcanului Toba. Protagonistul narator, Krog, este trimis de Vindecătorul tribului său să le ducă oamenilor vorbirea.

 

Parcursul lui Krog este lung – dacă ar fi să-i dăm crezare hărţii ce însoţeşte romanul, eroul parcurge Europa în lat, Africa în lung, coasta Antarcticii împrejur şi Asia de-a curmezişul. De asemenea, misiunea lui este îngreunată de urmăritori, din ce în ce mai numeroşi şi mai îndîrjiţi, care vor să îl împiedice pe Krog să îi înveţe pe toţi oamenii aceeaşi limbă. Şi, nu în ultimul rînd, dincolo de obstacolele naturale şi de însoţitori a căror loialitate este uneori îndoielnică, protagonistul mai trebuie să îşi îndeplinească misiunea în pofida falptului că este mut. (Din fericire, este telepat.)

 

Pe de o parte, periplul acesta cu adevărat mondial duce la descoperirea lumii – şi ceva din interesul autorului pentru frumuseţea peisajului natural se transmite şi în text. Pe de altă parte, vrînd-nevrînd, Krog trebuie să inventeze cuvinte noi pentru lucrurile care îi ies în cale sau pentru unele concepte pe care le descoperă.

 

Astfel, într-o inversare a dictonului care spune că limitele limbajului meu sînt limitele lumii mele, protagonistul extinde pe tot parcursul romanului limitele lumii sale şi în acelaşi timp limitele limbajului său.

 

Aş mai remarca aici scriitura elegantă, clară, intriga bine structurată, cu conflicte ordonate pe mai multe paliere, meticulozitatea cu care au fost motivate personajele şi, nu în ultimul rînd, condiţiile tipografice foarte îngrijite în care a apărut volumul – o ediţie cartonată, pe hîrtie velină, cu semn de carte la cotor şi cu supracopertă.

 

Pe alocuri, nu foarte des, au scăptat mici erori de punctuaţie, de ortografie sau de stil, dar sînt convins că ele vor fi corectate la o a doua ediţie. Ciuda mea în privinţa acestui roman nu are însă nimic de-a face cu ele, nici cu cartea în sine, ci mai degrabă cu... cititorul.

 

La începutul carierei mele, ca profesor de literatură, am remarcat că puteam parcurge cu oarecare uşurinţă, ba chiar şi cu plăcere, lucrări literare de Joseph Conrad - pentru că în adolescenţă şi în studenţie citisem benzi desenate cu Corto Maltese. De la rătăcitorul Corto pe vremea Primului Război Mondial pînă la rătăcitorul Charlie Marlowe pe vremea reginei Victoria nu era decît un pas.

Într-un mod asemănător, n-am avut nici o dificultate să citesc în Vindecătorul despre personaje preistorice dornice să exploreze lumea – pentru că în adolescenţă, mulţumită vechiului meu prieten Andrei Tudose, parcursesem cîteva duzini de albume cu Rahan. Tot blănuri, tot unelte din piatră cioplită, tot coafuri hirsute, tot dihănii de prins în capcane şi un protagonist dornic să îi înveţe lucruri bune pe toţi oamenii.

Numai cititorul s-a schimbat. Să fi fost eu cu vreun sfert de veac mai tînăr cînd am citit Vindecătorul, ehei... Dar nu e decît vina mea că am întîrziat cu lectura.

(P.S. Recenzia de mai sus a fost publicată iniţial în Gazeta SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Terry Pratchett, "Going Postal" (2004)

A fost odată...

A fost odată un tînăr care a citit o carte cartonată de la Consiliul Britanic (Reaper Man), s-a amuzat copios, apoi a aflat că mai erau şi altele în aceeaşi serie.

A fost odată un om (mai puţin tînăr) care a citit pe apucate cărţi Discworld, luîndu-le cu împrumut de la prieteni.

A fost odată un om (de-acum tînăr mai mult prin convenţie) care n-a rezistat şi şi-a cumpărat colecţia completă Discworld şi a umplut cu ea un raft. Apoi, treptat, încă unul.

A fost odată un om (aflat la graniţa vîrstei a doua) care a trăit o experienţă pe care n-ar fi crezut-o posibilă vreodată: abandonarea lecturii unei cărţi de Terry Pratchett (Monstrous Regiment). Pe urmă, a încă uneia (The Wee Free Men).

A fost odată (acum vreo cinci ani) un om care s-a perpelit mai multe luni pe lîngă următoarea carte din serie, Going Postal (Corgi Books, Londra, 2005). În cele din urmă, a cumpărat-o de la importatorii săi preferaţi, din librăria Nautilus, şi a ajuns să vă relateze despre ea:

Going Postal este un roman de sine stătător, mai degrabă decît parte dintr-o subserie. În această privinţă, dacă unele romane despre Lumea Disc sînt unite în subserii de un personaj (Moartea sau Rincewind, spre exemplu) sau de un grup de personaje (vrăjitoarele, magii de la Universitatea Nevăzută, Paza Oraşului), altele au în comun ideea instituirii unui serviciu sau a unei organizaţii. Astfel, Moving Pictures a urmărit ascensiunea şi decăderea meteorică a cinematografiei în Lumea Disc, Soul Music - apariţia muzicii rock, iar The Truth - instituirea presei.

Going Postal se ocupă de revigorarea sistemului poştal în condiţiile în care Lumea Disc are o reţea de semafoare pentru transmiterea rapidă a mesajelor. Dat fiind că investitori hrăpăreţi au acaparat reţeaua şi o exploatează fără milă, Lord Vetinari, patricianul metropolei Ankh Morpork, îl sileşte pe escrocul Moist Von Lipwig să repună în funcţiune oficiul poştal şi să livreze scrisori. Iar, cum Moist este creativ şi dornic să o cucerească pe Adora Bell Dearheart, iniţiative precum introducerea timbrelor poştale şi gesturile spectaculoase îl aduc mereu pe prima pagină a ziarelor, ceea ce atrage invidia concurenţilor şi necazurile. De aici pînă la incendii, capcane, conspiraţii nu mai e decît un pas...

Cumva, romanul lasă impresia că a fost făcut după reţetă. Aproape că mi-l imaginez pe Terry Pratchett cu tastatura sa din Wiltshire (îndărătul căreia a afirmat că trăieşte) verificînd o listuţă înainte să trimită romanul la editură:

Apariţii ale lordului Vetinari... Bifat.

Apariţie a rectorului Ridcully, însoţit de Stibbons... Bifat.

Apariţie episodică a Morţii... Bifat.

Apariţie a comandantului Sam Vimes şi a căpitanului Carrot... Bifat.

Apariţie episodică a lui Lu-Tze, călugărul-măturător-călător prin timp... Bifat.

Apariţii ale ziaristei Sacharissa Cripslock şi ale fotografului-vampir Otto Chrieck... Bifat.

Menţionare a doamnei Margolotta din Uberwald... Bifat.

Menţionare a regelui din Lancre... Bifat.

Apariţie a bibliotecarului-urangutan... Bifat.

Menţionare a calculatorului cu furnici HEX... Bifat.

Vizită la Toba Dreasă... Bifat.

Sau, dacă preferaţi:

Pirotehnie... Bifat.

Peste 400 de pagini... Bifat.

Personaj feminin corect din punct de vedere politic, îmbrăcat după standarde feministe, dar atrăgător pentru personajul principal masculin (nu uitaţi că în literatura fantasy se poate chiar orice)... Bifat.

Final emoţionant... Bifat.

Discursuri de centru-stînga... Bifat.

Iar cititorii, la rîndul lor, alcătuiesc o listă pe parcursul lecturii:

Rincewind... Lipsă.

Cufărul cu picioare... Lipsă.

Cohen Barbarul... Lipsă. (Da, ştiu. Cohen a pierit în misiune într-un volum anterior, The Last Hero, dar îi simt lipsa.)

Granny Weatherwax... Lipsă.

Nanny Ogg... Lipsă.

Susan Sto Helit... Lipsă.

Moartea... Numai o pagină.

Ceilalţi trei Călăreţi ai Apocalipsei... (Apoca)lipsă.

Moartea Şoarecilor... Lipsă.

Mai grav şi mai întristător decît cele de mai sus este însă că Terry Pratchett, după ce a trecut de o anume vîrstă, a căzut, precum Robert A. Heinlein în ultimele decenii de viaţă, în patima predicării. Dacă în Small Gods i-a impresionat pe cititori cu chestiuni precum revelaţia individuală şi religia instituţionalizată, în Going Postal se vede limpede că Terry Pratchett duce o bătălie de cuvinte împotriva unui duşman practic imposibil de biruit. Mijloacele de comunicare electronice, în frunte cu jocurile video, Internetul şi televiziunea prin cablu, îndepărtează copiii şi tinerii de lectura cărţilor tipărite (inclusiv a celor din seria Discworld). Nu întîmplător, conflictul romanului Going Postal opune cuvintele scrise de mînă pe hîrtie celor trimise "cu viteza luminii", scrisorile vechi codurilor noi, factorii poştali investitorilor care au acaparat reţeaua. Şi, pentru că e o fantezie (mai exact, fantezia lui Terry Pratchett), cuvintele scrise pe hîrtie cîştigă, iar investitorii hrăpăreţi sînt anchetaţi şi închişi.

Fireşte, fantezia aceasta nu va inversa tendinţa culturală care aruncă noile generaţii pradă mijloacelor de comunicare electronice, iar predicile din ce în ce mai insistente strecurate de Terry Pratchett în cărţile sale în ultimii cincisprezece ani au început să-i obosească pe cititori, oricît de îndreptăţite şi de întemeiate ar fi. Din acest punct de vedere, Going Postal confirmă că autorul a trecut într-o epocă de argint a carierei sale - prolifică, dar mai puţin creativă, moderată, dar nu tocmai fermecătoare.

Şi, din păcate, insuficient de amuzantă...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Marc Muchnick, "Gata cu regretele!" (2011)

În octombrie 2011 m-am reîntîlnit cu fostul meu editor, domnul Cristian Cârstoiu. Cu acest prilej, dumnealui mi-a oferit cîteva cărţi pe care le publicase recent, dintre care pe una am citit-o în aceeaşi zi, în numai cîteva ore. Autorul ei se numeşte Marc Muchnick, iar volumul se intitulează Gata cu regretele! - 30 de sfaturi pentru a-ţi schimba viaţa şi a fi mai fericit (Editura Amaltea, Bucureşti, 2011). Să vă spun şi dumneavastră ce am aflat:

Gata cu regretele! este o lucrare de non-ficţiune scrisă clar şi pe înţelesul tuturor, bazată pe ideea că regretele provin din lucruri pe care le faci, dar ţi-ai dori să nu le faci, sau din lucruri pe care nu ai reuşit să le faci, dar ţi-ai dori să le fi făcut - iar calea de a scăpa de regrete este să îţi trăieşti viaţa din plin.

Partea întîi, numită "Scapă de rutină", conţine capitole precum "Încetează să faci ceea ce nu funcţionează", "Alege un loc din care să începi", "Transformă situaţiile adverse în oportunităţi", "Evită să te victimizezi" sau "Scapă de oamenii toxici". Fiecare dintre aceste capitole conţine un exemplu sau o anecdotă din viaţa autorului, continuă cu un sfat practic şi se încheie cu un îndemn la acţiune şi cu întrebări clare, de genul: "Cum arată lista ta actuală cu lucruri de care trebuie să te ocupi?"

Partea a doua se numeşte "Nu lua nimic drept garantat şi de la sine înţeles". Capitolele care o compun poartă titluri sugestive ca: "Trăieşte-ţi viaţa în modul în care vrei să-şi amintească de tine ceilalţi", "Întîmpină fiecare zi cu bucurie", "Păstrează legătura cu ceilalţi" sau "Fă astfel încît fiecare zi să conteze". La fel ca şi în prima parte, fiecare capitol oferă exemple pozitive şi îndemnuri la acţiune.

Partea a treia se intitulează "Fii autentic", iar capitolele grupate aici au titluri ca: "Transformă-ţi visul în realitate", "Spune-ţi punctul de vedere", "Respectă ceea ce apreciezi cel mai mult" sau "Urmăreşte-ţi fericirea".

Partea a patra poartă titlul "Dezvoltă-te pe plan personal", iar capitolele care o alcătuiesc sînt intitulate: "Fii optimist", "Depăşeşte obstacolele", "Lărgeşte-ţi perspectiva culturală" sau "Identifică-te cu un mentor", ca să amintesc numai cîteva exemple.

Partea a cincea se numeşte "Fii o forţă a binelui". Capitolele din această parte poartă titluri precum: "Fii deschis la minte", "Iubeşte necondiţionat", "Profită de a doua şansă", "Fă ceea ce trebuie", "Fă din lumea înconjurătoare un loc mai bun" şi, poate cel mai actual, "Străduieşte-te să nu fii egoist". Ca şi în secţiunile precedente, fiecare capitol se încheie cu un îndemn care serveşte totodată drept concluzie, dar şi cu două probleme care îl ajută pe cititor să facă trecerea de la chestiuni de ordin general la cazul său particular. Două asemenea probleme sînt: "Dă un exemplu în care nu a fost o decizie uşoară să faci ceea ce trebuie," şi "Ce anume a făcut ca decizia să fie dificilă?"

Pe ansamblu, Gata cu regretele! reprezintă o lectură agreabilă şi utilă, iar principiile şi îndemnurile pe care le conţine îi pot ajuta pe cititori să îşi facă viaţa mai frumoasă. V-o recomand şi dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Sebastian A. Corn, "Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine" (1998)

Cu mulţi ani în urmă, am participat la lansarea unui roman de Sebastian A. Corn, Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine (Editura Nemira, Bucureşti, 1998). De citit, l-am citit abia în octombrie 2011. (Mai bine mai tîrziu...) Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului se petrece într-o ţară africană, de pe coasta Oceanului Atlantic, numită G. (Ar putea fi Gambia, Guineea, Guineea-Bissau, Ghana, Guineea Ecuatorială sau Gabon, dar nici unul dintre personajele-narator nu ne spune care anume este.) Cea mai mare parte a evenimentelor din intrigă se desfăşoară într-un spital, mai exact într-o sală de operaţii. Unul dintre personajele-narator este un chirurg european, al cărui nume nu îl aflăm. Celălalt personaj-narator este o asistentă medicală din G., descendentă din colonişti europeni sosiţi acolo cu secole mai înainte. Chirurgul îi spune "Josephine", însă ea nu se numeşte aşa. Nici adevăratul ei nume nu îl aflăm. Iar cele două puncte de vedere alternează pe tot parcursul cărţii.

Fundalul intrigii îl constituie o proliferare fără precedent a cazurilor de cancer în G. Protagonistul-narator operează zilnic diverşi pacienţi, iar cazurile devin din ce în ce mai dificile. Şi, dat fiind că cititorul mediu nu poate rivaliza cu un chirurg în ceea ce priveşte noţiunile medicale, Sebastian A. Corn a recurs la o strategie literară ingenioasă. Mai precis, protagonistul-narator, din ce în ce mai obosit şi mai indiferent, uită progresiv vocabularul de specialitate şi îl înlocuieşte treptat cu termeni comuni. De asemenea, se înstrăinează treptat de colaboratorii săi, ajungînd nu numai la izolare, ci şi la incapacitatea de a înţelege ceea ce se întîmplă în jurul său. (Din acest punct de vedere, regresul afectiv, lingvistic şi cognitiv al acestui personaj pare să fie reversul progresului altui protagonist, Krog, din romanul Vindecătorul.)

Pentru mine, ca om lipsit de cunoştinţe medicale, unele dintre cazurile descrise în roman au părut suprarealiste, precum cel în care unui pacient i se secţionează o porţiune dintr-un muşchi dorsal pentru a i se "petici" cutia toracică grav afectată de un accident feroviar, sau cea în care doi gemeni, la naştere, se proptesc bărbie în bărbie. Autorul m-a asigurat însă că asemenea cazuri apar uneori şi sînt documentate în literatura de specialitate.

Dincolo de aspectele clinice ale romanului, ar mai trebui să menţionez minuţiozitatea cu care sînt redate diferenţele culturale dintre personaje, grija cu care autorul a construit o reţea de relaţii profesionale şi afective între aceste personaje şi veridicitatea unor detalii, cum ar fi oxidarea progresivă a mobilierului metalic şi a instrumentarului chirurgical din cauza umidităţii mari din aer. Pe de altă parte, nici motivul apariţiei numeroaselor cazuri de cancer nu este aflat, nici unele evenimente minore nu sînt clarificate, precum sursa misterioaselor mesaje pe care le primeşte protagonistul pe pager, ceea ce îi nedumereşte întrucîtva pe cititori. (Sau putem pretinde că Josephine este pur şi simplu un roman postmodernist, drept pentru care trebuia să aibă un grad destul de ridicat de nedeterminare.)

Pe ansamblu, Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine a reprezentat o experienţă neobişnuită, comparabilă poate în privinţa stranietăţii cu The Crystal World de J. G. Ballard, un alt roman insolit care se petrece într-o ţară africană. Şi mai trebuie precizat că a fost distins în 1997 cu Marele Premiu al Editurii Nemira.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Ţesătorul la gazetă

A apărut numărul pe octombrie al Gazetei SF, editat de George Sauciuc şi îngrijit de Simona Şerbănescu. În acest număr, pe lîngă un interviu cu Mircea Pricăjan, pe lîngă articole de Nina Munteanu, Oliviu Crâznic şi Alexandru Ioan Despina şi pe lîngă o puzderie de proze fantastice şi ştiinţifico-fantastice, puteţi găsi şi o schiţă de-a subsemnatului, "Relaţii diplomatice", precum şi o recenzie pe care am scris-o despre romanul lui Sebastian A. Corn, Vindecătorul. Vă invit să faceţi o vizită pe site-ul Gazetei SF şi vă urez lectură plăcută!

Varujan Vosganian, "Cartea şoaptelor" (2009)

În octombrie 2011, prin amabilitatea domnului Alexandru Mironov, am avut ocazia să parcurg, într-o ediţie cartonată foarte elegantă, un roman de Varujan Vosganian intitulat Cartea şoaptelor (Editura Polirom, Iaşi, 2009). L-am citit în cinci zile. Şi iată ce am aflat:

Cartea şoaptelor e departe de structura confortabilă a romanului tradiţional, cu protagonist, antagonist, conflict clar definit şi aşa mai departe. Mai curînd, se apropie de maniera postmodernistă de creaţie literară. Astfel, personajele sînt numeroase, însă nici unul dintre ele nu este protagonist în adevăratul înţeles al cuvîntului. Conflictele sînt multiple, însă nici unul nu este foarte clar definit (poate cu excepţia rivalităţii dintre doi cizmari care aveau atelierele pe aceeaşi stradă în Focşani). Iar graniţa comodă dintre realitate şi ficţiune, ori cea dintre realism şi fantastic, parcă nici nu ar exista. Dimpotrivă, naratorul îi asigură pe cititori că personajele au existat cu adevărat - multe dintre ele aflîndu-se în cercul de rude şi prieteni ai bunicului autorului - iar evenimentele fantastice se înfiripă printre cele realiste pe aproape fiecare pagină.

Romanul oferă o perspectivă amplă asupra poporului armean înaintea genocidului din 1915-1916, pe parcursul acestuia şi după aceea. Bună parte dintre evenimentele relatate tratează despre cel de-Al Doilea Război Mondial, despre ocupaţia sovietică din România şi despre efectele regimului comunist asupra societăţii româneşti, dar şi asupra comunităţii armene din România. Pentru a le oferi cititorilor săi o perspectivă asupra acestor evenimente istorice, autorul aduce în scenă numeroase personaje, cele mai multe dintre ele expatriaţi armeni sau descendenţi ai acestora.

Ca într-un caleidoscop, se perindă prin roman consulul Republicii Armene la Bucureşti, Harutiun Khântirian, fotograful Arşag Sâvagian, comandantul Onik Tokatlian, antreprenorul Harutiun Fringhian (cu fantasticul său testament), supravieţuitorul Sahag Şeitanian, partizanul Misak Torlakian şi, adesea, bunicul Garabet Vosganian. Poveştile lor se împletesc, se intersectează şi, în manieră postmodernistă, mica istorie a acestor personaje ajunge uneori în marginea istoriei mari, ca atunci cînd Arşag Sâvagian fotografiază cadavrul lui Nicolae Iorga, după asasinat, sau cînd planurile sinistre ale lui Stalin sînt dejucate de salutările transmise din Armenia Sovietică în România unui anume domn Staipelochian.

Aproape ca într-o instalaţie de artă experimentală, precum cutiile lui Joseph Cornell, autorul introduce în roman o întreagă serie de obiecte - un radio, hărţi, ştampile, nuci, o rîşniţă de cafea, sîmburi de rodie, un clopot, căluţi din lemn - şi fiecare dintre aceste obiecte capătă valoare simbolică şi un rost în alcătuirea poveştii. Cu alte cuvinte, fiecare dintre obiectele acestea respectă Legea lui Cehov: "Dacă pe scenă apare o puşcă, cu puşca aceea trebuie să se tragă." Şi parte din interesul pe care romanul i-l stîrneşte cititorului provine tocmai din curiozitatea de a afla ce rost are în poveste un obiect sau altul, respectiv în ce mod îşi vor influenţa personajele existenţa unele altora.

Spre sfîrşit, în penultimul capitol, autorul a mai folosit un procedeu care îmi este foarte drag: ieşirea la rampă a actorilor (sau, în acest caz, a personajelor). După ce au trecut prin paginile romanului, fiecare cu povestea sa, personajele revin laolaltă într-o ceremonie fantastică, iar obiectele despre care vă relatam ceva mai sus nu sînt nici ele lăsate deoparte.

Romanul este însoţit de un album, Cartea şoaptelor - Album (Editura Ararat, Bucureşti, 2009), în care fotografii din arhiva personală a autorului sau imagini de relevanţă istorică sînt însoţite de fragmente din roman. Ca şi Cartea şoaptelor, albumul alătură scene paşnice din viaţa de familie şi atrocităţi absolut şocante. Căci, dincolo de ritualul rîşnirii, fierberii şi sorbirii cafelei, dincolo de negoţ şi de cariere, personajele armene din roman sînt marcate, direct sau indirect, de traume majore precum genocidul, războaiele mondiale, exproprierile, întemniţările şi deportările. Pe fundalul urgisitului secol al douăzecilea, momentele de tihnă din casa bunicului Vosganian par cu atît mai fragile şi mai preţioase.

Vă recomand şi dumneavoastră cu multă căldură acest roman.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)