Naomi Wolf, "The Beauty Myth" (1990)

În vara anului 2009, prin amabilitatea doamnei Doina Hanu, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, un exemplar dintr-o lucrare de non-ficţiune de Naomi Wolf, The Beauty Myth - How Images of Beauty Are Used Against Women (Vintage Books, Londra, 1991). Am parcurs această lucrare în cîteva zile (şi nopţi), în decembrie 2010, iar conţinutul ei m-a pus pe gînduri. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Premisa cărţii The Beauty Myth este că structurile societăţii patriarhale occidentale au căutat o cale de a contracara al doilea val de feminism din anii 1960-70 şi că au găsit-o în promovarea mitului frumuseţii feminine ca o scuză pentru instigarea femeilor una împotriva celeilalte, ca o încurajare a atitudinilor critice şi autocritice împotriva femeilor şi ca un pretext pentru discriminarea sexuală la locul de muncă.

Autoarea arată că, în teorie, mitul afirmă că femeile ar avea nevoie să fie frumoase pentru a fi iubite, apreciate (ba chiar şi promovate la locul de muncă), iar în practică mitul le încurajează pe femei să cumpere cosmetice, haine de firmă şi accesorii, să se înfometeze, să-şi irosească timpul şi energia cu exerciţii fizice, să se supună unor proceduri riscante, dureroase şi costisitoare de chirurgie estetică şi să se deteste una pe alta.

După ce defineşte acest mit mediatic contemporan, Naomi Wolf tratează în următoarele capitole despre diversele domenii în care mitul frumuseţii acţionează. Spre exemplu, în capitolul al doilea, autoarea aduce în discuţie efectele mitului frumuseţii în relaţiile profesionale. Printre acestea se numără standardele duble (în carieră, femeile ar trebui să fie atît competente cît şi frumoase, în vreme ce bărbaţilor nu li se cere decît să fie competenţi), discriminarea pe motive de vîrstă sau de înfăţişare, precum şi cazurile de hărţuire sexuală la locul de muncă.

În capitolul al treilea, autoarea tratează despre prezenţa acestui mit în cultură, despre propagarea lui în revistele destinate publicului feminin şi despre discrepanţa culturală dintre cele două sexe. Teoria ei este că ar exista un monopol masculin asupra culturii de masă şi că, deşi femeile constituie majoritatea populaţiei în ţările occidentale, ele nu ar avea parte decît de o cultură populară "de nişă" al cărei conţinut este discret controlat şi cenzurat de către sponsorii din industria de produse cosmetice.

În capitolul al patrulea, Naomi Wolf discută despre aspectele pe care mitul frumuseţii ca formă de constrîngere socială le-a împrumutat de la diverse religii şi culte religioase. Astfel, departe de a fi o simplă idee abstractă, mitul acesta mediatic caută să le impună convertitelor restricţii privitoare la dietă, ţinută şi conduită, iar în loc de mîntuire sau viaţă veşnică promite o viaţă nouă într-o formă nouă aici, pe Pămînt (şi nu îşi ţine promisiunea).

Capitolul al cincilea tratează despre reprezentările mediatice ale sexualităţii în anii 1970-90 (spre exemplu, în reclamele pentru cosmetice sau în cinematografie) şi despre schimbările de atitudine ale tinerelor generaţii cu privire la sexualitate ca urmare a expunerii la acest peisaj mediatic.

Capitolul al şaselea, unul dintre cele mai îngrijorătoare din acest volum, discută efectele devastatoare ale curelor de slăbire severe la care se supun tinerele din Occident - cu precădere cele cu educaţie superioară. Unele efecte ale înfometării sînt fiziologice (anorexie, bulimie), altele sînt psihologice (tulburări nervoase, apatie), iar paralela pe care autoarea o face cu efecte similare suferite de victimele războiului şi ale Holocaustului este grăitoare.

Încă şi mai îngrijorător este capitolul al şaptelea, care discută efectele fiziologice, psihologice şi sociale ale chirurgiei estetice asupra femeilor. Autoarea insistă că, deoarece practicienii chirurgiei estetice nu sînt supuşi unui control riguros, iar contrastul dintre reclame şi realitate este uriaş în cazul acestor servicii, neimplicarea autorităţilor de stat în acest domeniu demonstrează că, în ţările occidentale, femeile sînt în continuare tratate ca nişte cetăţeni de rangul al doilea.

Capitolul final explorează căile prin care acest mit mediatic ar putea fi demontat înainte de a deveni o dogmă oficială opresivă şi criminală precum eugenia în Germania nazistă. Probabil nu e o surpriză pentru nimeni că primul pas propus de autoare este unul de inspiraţie umanistă: respectul - atît respectul faţă de sine cît şi respectul faţă de persoanele din jur - un respect născut din dragoste şi din preţuire.

Pe ansamblu, The Beauty Myth are o valoare educativă majoră şi, în situaţia în care aş fi părinte, probabil că mi-aş îndemna copiii să parcurgă această carte cu speranţa că nu vor deveni victime uşoare pentru revistele cu foi lucioase, magazinele de cosmetice şi clinicile de chirurgie estetică.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Kurt Vonnegut, Jr., "Timequake" (1997)

Cu mai mulţi ani în urmă, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii un exemplar din ultimul roman al lui Kurt Vonnegut, Jr., Timequake (Berkley Books, New York, 1998). De citit, am izbutit să-l citesc abia în decembrie 2010 (prea multe cărţi, prea puţin timp).

Şi iată ce am aflat:

Timequake este "ultimul" roman al lui Vonnegut, atît în sensul de "cel mai recent" cît şi, din păcate, în sensul de "cel de pe urmă". Ca subiect şi structură, Timequake ilustrează foarte bine anumite trăsături ale literaturii postmoderne, pentru care Vonnegut a fost un reprezentant de seamă.

Romanul e structurat în prolog, un număr de capitole şi epilog. Cum Vonnegut a predat mulţi ani scrierea creativă la mai multe universităţi, a putut observa efectele televiziunii cu numeroase canale asupra tinerelor generaţii şi şi-a adaptat tehnica literară în consecinţă. Numai că Timequake  împinge la extrem această tehnică literară a discursului fragmentar şi a intersectării diverselor convenţii narative. Astfel, la 250 de pagini, ultimul roman al lui Vonnegut conţine 63 de capitole, unele lungi de numai două pagini.

O altă tărăsătură postmodernă a romanelor lui Vonnegut, autoreferenţialitatea, apare şi aici accentuată la extrem. Astfel, materialul anecdotic referitor la părinţii şi unchii autorului, la soţiile şi fraţii acestuia, la copiii şi colegii săi este mult mai pe larg tratat decît intriga propriu-zisă a romanului, inversînd proporţia dintre aceste două componente aşa cum apăruse în romane mai timpurii precum Slaughterhouse Five sau Slapstick.

Intertextualitatea, ca procedeu postmodern recurent, ocupă la rîndul ei un loc important în Timequake. Astfel, vocea naratorială citează adesea (uneori pe larg) oameni de stat ca Abraham Lincoln sau Eugene Debs, dramaturgi ca William Shakespeare şi George Bernard Shaw, poeţi ca Ed Muir şi Lancelot Andrewes (principalul traducător al Bibliei regelui Iacob).

Pe urmele unuia dintre precursorii postmodernismului, Jorge Luis Borges, şi în spiritul propriei sale opere literare, Vonnegut împleteşte intertextualitatea şi autoreferenţialitatea sub formă de metatext. Astfel, îl aduce din nou în scenă pe alter-ego-ul său, scriitorul SF Kilgore Trout (de această dată foarte bătrîn şi lipsit de locuinţă) şi rezumă romane şi povestiri ale acestuia, iar ocazional citează singurul poem sau singura piesă de teatru din opera literară a acestui autor fictiv.

Desigur, aceste procedee postmoderne sînt la vedere, ca un teatru de păpuşi în care păpuşarii apar pe scenă împreună cu marionetele, iar vocea naratorială anunţă cînd că Trout e un personaj fictiv, cînd că Vonnegut l-a întîlnit în mai multe rînduri la diverse evenimente publice, spre confuzia (şi deliciul) cititorilor.

Tot în tradiţia postmodernă se înscrie şi estomparea graniţelor dintre ficţiune şi nonficţiune, procedeu aplicat de Vonnegut aici prin anunţul către cititori că Timequake a fost iniţial un alt proiect de roman, mai mare şi mai ambiţios, din care autorul a extras numai cîteva fragmente pe care le-a inserat în această versiune a cărţii, iar ceea ce a rezultat e mai degrabă un comentariu plin de digresiuni (adesea fermecătoare sau amuzante) pe marginea celeilalte cărţi, desemnată drept Timequake One, pe care fără îndoială o putem găsi în Cimitirul Cărţilor Nescrise.

Dintre subiectele de nonficţiune abordate în roman aş dori să mai amintesc aici unele observaţii ale lui Vonnegut referitoare la metode pentru crearea de proză scurtă, la efectele culturale ale televiziunii, la necesitatea echităţii economice şi răspîndirii bunăstării, la ideile umanismului secular şi la condiţiile culturale ale receptării artei.

În ceea ce priveşte intriga... (Oricît de postmodern, autoreferenţial, intertextual şi metatextual ar fi, Timequake conţine totuşi şi o intrigă.) Probabil nu vă veţi mira să aflaţi că intriga romanului e construită pe o premisă ştiinţifico-fantastică mai degrabă decît pe una realistă. Mai precis, în urma unei contracţii de moment a Universului, omenirea e silită să trăiască din nou deceniul 1991-2001, făcînd şi zicînd a doua oară ceea ce făcuse şi zisese prima dată. Desigur, cînd perioada aceasta ca o piesă de teatru cu evenimente predeterminate se încheie, iar liberul-arbitru îşi reintră în drepturi pe neaşteptate, consecinţele sînt uneori ilare, alteori dramatice, iar Kilgore Trout are şansa să trezească oamenii din apatie cu o remarcă devenită crez şi adoptată în limbajul de zi cu zi: "Ai fost bolnav, te-ai înzdrăvenit acum şi e treabă de făcut."

Însă, oricît de interesantă ar fi această premisă, Vonnegut nu a urmărit-o decît sporadic, spre deosebire de călătoriile în timp ale lui Billy Pilgrim în Slaughterhouse Five, spre exemplu. Cutremurul de timp şi consecinţele acestuia ocupă un loc secundar în economia romanului, iar mesajul plin de speranţă al lui Kilgore Trout e împins deoparte de umbra morţii. Aflat la o vîrstă înaintată cînd a scris acest roman, Vonnegut a evocat adesea în paginile lui pieirea (accidentală sau voită) a numeroase rude, cunoştinţe sau persoane publice, precum şi sentimentul de zădărnicie în faţa unor distrugeri monstruoase precum bombardamentele atomice de la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În ciuda tonului comic şi a numeroaselor anecdote din roman, impresia generală este că Vonnegut a fost dezamăgit de insistenţa omenirii de a se îndrepta spre autodistrugere. Dezamăgirea nu înseamnă însă abandonul strădaniilor pentru o cauză nobilă, iar vocea naratorială îl caracterizează spre final pe Kilgore Trout ca fiind un sfînt - un om care insistă să se poarte decent într-o lume indecentă.

La încheierea lecturii, m-am întrebat dacă aş fi preferat ca, în locul acestei ţesături de anecdote şi digresiuni, să citesc un roman ştiinţifico-fantastic cinstit despre un cutremur de timp, aşa cum ar fi putut să fie acel (ipotetic) Timequake One. Nu am avut un răspun uşor. Dar puteţi şi dumneavoastră să căutaţi propriul răspuns la această întrebare parcurgînd acest Timequake. Îl puteţi achiziţiona de la importatorii mei preferaţi la librăria Nautilus, http://nautilus.ro.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Din partea lui Turin Turambar

De la tine un pic, de la noi toți mult

Guest post by Ramona Cirnu. Courtesy of Victor Ciutacu.

Ajutați-l pe George Baltă să redevină ce a fost. Se poate...

PS: Rugăminte pentru prietenii activi pe Internet (blog, Facebook): preluați această campanie. Hai, că nu v-am cerut nici o favoare pînă acum...

* * *

Am sa incep povestea unui om deosebit din viata mea – George Balta – in felul urmator: ‎“E groaznic să ai o viaţă activă, să faci sport, după care, brusc, să te trezeşti direct la pat şi să nu te mai poţi deplasa decat într-un scaun cu rotile” - acestea sunt vorbele lui.

George Balta are 24 de ani, la varsta de 18 ani a activat la CS Olimpia Bucuresti, formatie cu care a iesit vice-campion Junior si cu care a promovat in Divizia Nationala, unde nu a putut juca din cauza unui nefericit accident.

Dupa 10 ani de rugby a venit ziua in care sperantele s-au naruit si intreaga lui viata s-a schimbat total.

“Cu cateva minute inainte de finalul unui meci de pregatire al Selectionate U19, in compania echipei la care evoluam (Olimpia Bucuresti) intr-o deja devenita banala legare a unei gramezi, clipa naruitoare a visurilor mele s-a produs: in urma contactului barbia mi-a fost infipta in piept, un fior rece mi-a trecut pe sira spinarii pana la glezne, revenind inapoi cu o senzatie de amorteala ce cuprindea tot corpul, am cazut la pamant.”



Mai pe scurt George a suferit un traumatism vertebro-medular: două vertebre dislocate, iar una spartă. Parintii lui George au fost inmarmuriti de verdictul medicilor: “Următoarele 21 de zile sunt cruciale. Vom vedea dacă mai trăieşte”.

A inceput recuperarea la Techirghiol, progresul realizat de George fiind uimitor. Acum isi poate misca mainile, picioarele, reactioneaza la anumiti stimuli, dar incă nu poate merge. Ridica greutati pana la 18 kg si face cate 200 de abdomene. Pentru a putea pasi din nou pe terneul de rugby, are nevoie de 35,000 euro. Atat costa fericirea lui.



Operatia se poate face in Germania, unde trebuie sa faca un transplant de celule stem. Daca as strange in fiecare luna intreg salariul meu, mi-ar trebui mai mult de 4 ani ca sa-l fac sa zambeasca.

Consider ca exemplul meu, de a dona cate putin in contul lui, va fi urmat si de alti oameni binevoitori. Mi-as dori din suflet sa faceti publica povestea lui – pe blog sau in oricare alta parte. As vrea sa fie urmatorul AS din maneca. Cred intr-un final fericit si sper ca il puteti ajuta. Impreuna am putea sa-i redam bucuria de a trai. Pe George il gasiti aici.


Pentru donatii:

Banca Tiriac, Sucursala Mihai Bravu

RON RO81BACX0000003216524000

EURO RO54BACX0000003216524001
Pentru orice informatie, va stau la dispozitie. Va multumesc anticipat...



* * *

Foto courtesy of FRR & GSP

Terry Pratchett, 'The Amazing Maurice and His Educated Rodents' (2001)

Prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat cu cîţiva ani în urmă un exemplar din ediţia de buzunar a romanului The Amazing Maurice and His Educated Rodents (Corgi Books, Londra, 2002) de Terry Pratchett. De parcurs, l-am parcurs abia în decembrie 2010, mai mult din nostalgie faţă de Lumea Disc în care mi-am petrecut atîţia ani. Şi am descoperit cu uimire şi încîntare că, şi cînd scrie pentru copii, Sir Terence este tot Sir Terence. Căci povestea lui Maurice şi a rozătoarelor sale educate este cît se poate de captivantă.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Imaginaţi-vă că, în urma depozitării neglijente a deşeurilor magice de la Universitatea Nevăzută, un grup de şobolani se infectează cu inteligenţă şi cu limbaj articulat, pînă într-atît încît capătă acces la citit şi scris (pictograme). Imaginaţi-vă că, în urma uciderii şi devorării unui şobolan inteligent, un motan obişnuit, Maurice, capătă la rîndul său limbaj articulat şi inteligenţă. Imaginaţi-vă că, în urma lecturii unor basme despre cîntăreţul din fluier care a scăpat un orăşel de şobolani, Maurice recrutează un băiat din Ghilda Muzicienilor şi, împreună cu grupul de şobolani, începe să pună în scenă schema invaziei şi salvării miraculoase pentru a profita de naivitatea locuitorilor din orăşelele de provincie.

Imaginaţi-vă că, într-un orăşel din Überwald, schema lor se împiedică de una mai rafinată, a unor angajaţi de la deratizare care, sub pretextul că şobolanii fură mîncarea, îi lasă pe concetăţenii lor înfometaţi şi fac speculă cu alimentele dosite. Iar cînd în oraş apare o armată de şobolani condusă de o minte diabolică, sau un cîntăreţ din fluier dotat cu un flaut magic şi cu nişte tarife scandaloase, Maurice şi prietenii săi rozători ajung în situaţii de viaţă şi de moarte.

(Desigur, personajul meu preferat din Lumea Disc are o scurtă apariţie şi aici, Dar, cum acesta este un roman pentru copii, iar pisicile au nouă vieţi, Moartea spune replici de genul: "NU TE-AM MAI VĂZUT ÎN ULTIMUL TIMP, MAURICE.")

Dacă în romanele despre Lumea Disc destinate adulţilor Sir Terry Pratchett face referiri intertextuale la Macbeth, la Divina Comedie, la Faust şi la Odiseea, ca să dau numai cîteva exemple, aici face trimiteri la basmele fraţilor Grimm şi la cărţile ilustrate pentru copii. Însă, la fel ca în romanele "celelalte" ale seriei, Sir Terry Pratchett obţine efecte savuroase din contrastul între ceea ce cred personajele şi ceea ce se întîmplă în realitate. Pentru că uneori basmele fac personaje precum Malicia, fiica primarului, să se comporte complet inadecvat, iar alteori visele şi aspiraţiile fac personaje precum Fasole Periculoasă, Piersici şi prietenii lor să construiască o lume mai bună. (Am uitat să vă spun că şobolanii din acest roman şi-au ales nume de pe cutii de conserve după ce au învăţat să citească, dar înainte să afle ce însemnau cuvintele pe care le citeau...)

Am fost încîntat de modul în care autorul şi-a construit personajele, cum le-a făcut să interacţioneze şi să evolueze, cum a construit planurile narative şi scenele de acţiune şi cum a introdus cîrlige narative menite să-i tîrască pe cititori dintr-o scenă în alta, de la un capitol la altul, pînă la ultima pagină a cărţii. Nu numai că voi citi şi alte cărţi despre Lumea Disc destinate copiilor (cînd cineva e în vîrstă de vreo 4 ani, un zero nu are prea multă importanţă...), dar vă recomand The Amazing Maurice and His Educated Rodents şi dumneavoastră. Romanul a fost distins cu Medalia Carnegie, iar o ediţie română a apărut în 2006 la Corint Junior sub titlul Uluitorul Maurice şi rozătoarele lui educate. Aş mai aminti şi că China Miéville, în primul său roman, King Rat, a tratat dintr-o perspectivă diferită aceeaşi temă a cîntăreţului din fluier care a fermecat şobolanii.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)