Charles Stross, 'The Atrocity Archives' (2004)

În august 2008, prin bunăvoinţa importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din ediţia de buzunar a unui roman timpuriu de Charles Stross, The Atrocity Archives (Editura Orbit, Londra, 2007). De parcurs, l-am parcurs abia în iulie 2010, deşi trebuie să precizez că între timp am citit alte cărţi. Cumva, după încheierea lecturii, am rămas cu impresia că volumul acesta nu-mi era destinat mie, ci mai degrabă vechiului meu prieten Mirel Palada, cel pasionat de romanele de spionaj britanice precum cele scrise de John Le Carré.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Introducerea volumului a fost scrisă de Ken MacLeod şi se intitulează "Charlie's Demons". (Chiar aşa, credeaţi că numai îngerii sînt ai lui Charlie?) MacLeod ne relatează despre proza scurtă de la începutul carierei lui Stross, despre primele romane ale acestuia, (unele publicate, altele nu), despre obiceiurile autorului, cum ar fi acela de a scrie bine, mult, repede şi de a-şi duce proiectele la bun sfîrşit.

Volumul continuă cu un roman, The Atrocity Archives, care a fost mai întîi publicat în serial în revista Spectrum, în 2001 şi 2002. Avînd în vedere că romanul amestecă foarte abil înalta tehnologie, literatura de spionaj şi ororile lovecraftiene, probabil nu vă veţi mira dacă veţi afla că protagonistul-narator se numeşte... Robert Howard. Bob lucrează pentru ca administrator de reţea într-o organizaţie britanică secretă, Spălătoria. Iar scopul Spălătoriei este împiedicarea aducerii de orori devastatoare din universurile paralele pe pămînt britanic de către practicanţii ocultismului.

După ce Bob îndeplineşte o misiune de mică anvergură, este trimis de aripa ultrasecretă a Spălătoriei în California pentru a o contacta pe o profesoară de filosofie, Dominique. Ea este răpită de o organizaţie islamică, Bob o salvează şi o readuce în Regatul Unit, apoi o însoţeşte la Amsterdam, unde îi explică resorturile oculte ale atrocităţilor naziste.

Din păcate, Dominique este răpită din nou, iar Bob trebuie să însoţească într-un univers paralel nişte trupe antiteroriste ca să o salveze şi ca să împiedice deschiderea unei porţi interdimensionale prin care o oroare de nedescris s-ar putea strecura în universul nostru ca să-i secătuiască energia.

Pe lîngă roman, volumul conţine o nuvelă, "The Concrete Jungle". De această dată, protagonistul-narator Bob Howard anchetează mutilarea unor vaci şi descoperă un plan diabolic pentru utilizarea camerelor de luat vederi în scopul cauzării combustiei spontane a oamenilor. Mai mult, împreună cu o inspectoare-şefă de poliţie recrutată ad-hoc, Bob contribuie la dejucarea unei lovituri de palat în interiorul Spălătoriei.

Charles Stross a inclus şi o postfaţă în acest volum, intitulată "Inside the Fear Factory". Concepută ca un eseu, postfaţa propune în glumă să ne gîndim la Len Deighton ca la un autor de poveşti de groază (holocaustul nuclear fiind o oroare mereu aproape de cei care au trăit Războiul Rece), la Howard Phillips Lovecraft ca la un scriitor de literatură de spionaj (căci protagoniştii acestuia caută informaţii secrete) şi la hackerii din literatura cyberpunk ca la o încarnare recentă a tricksterului din religiile şi legendele omenirii.

Căci, după cum recunoaşte chiar autorul de pe pagina de gardă a volumului The Atrocity Archives, atît romanul cît şi nuvela au rădăcini culturale în creaţiile lui Len Deighton, ale lui H.P. Lovecraft şi ale lui Neal Stephenson. Începînd cu premisa, care împleteşte spargerea codurilor naziste şi ororile neomeneşti de dincolo de spaţiu şi timp, continuînd cu personajele aproape caricaturale şi încheind cu tonul jucăuş al protagonistului-narator, volumul lui Charles Stross aminteşte cînd de Cryptonomicon, cînd de Zodiac, cînd de poveştile din mitul lui Cthulhu, deşi pe alocuri trage cu ochiul şi la desene animate (Pinky and the Brain), la Pămîntul de Mijloc al lui J.R.R. Tolkien sau la "Johnny Mnemonic" de William Gibson. Iar ritmul furibund în care se succed incidentele din intrigă nu îi dă răgaz cititorului să lase cartea din mînă...

Pe ansamblu, cu toate că The Atrocity Archives nu este nici atît de spectaculoasă ca romanul modular Accelerando, nici atît de relevantă ca Halting State, răsplăteşte din plin timpul petrecut cu lectura. Combinaţia de acţiune, groază şi umor probabil vă va convinge să începeţi şi următoarea carte din serie, The Jennifer Morgue. Însă despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, "Unseen Academicals" (2009)

În iunie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar în ediţie de buzunar din cel mai recent roman al lui Terry Pratchett, Unseen Academicals (Editura Corgi, Londra, 2010). L-am parcurs în trei zile. Şi iată ce am aflat:

În oraşul Ankh-Morpork de pe Lumea Disc, populaţia din mahalale joacă un joc brutal între echipe care se împing (şi uneori se încaieră) pentru a duce o minge din lemn la stîlpul celeilalte echipe. Suporterii echipelor sînt cam la fel de încrîncenaţi, iar jocul e practicat pe alei dosnice, fiindcă a fost interzis oficial de către patrician.

În urma vizitei rectorului unei universităţi magice rivale, Lord Vetinari decide să reformeze jocul de fotbal, iar rectorul Ridcully de la Universitatea Nevăzută formează o echipă în care intră Ponder Stibbons, bibliotecarul-urangutan, Rincewind, ba chiar şi cufărul magic (ce-i drept, numai pentru scurtă vreme).

Personajele principale, un căpcăun pe nume Nutt şi un suporter numit Trevor Likely, creează mingea de fotbal modernă, cu camera gonflabilă, în vreme ce Lord Vetinari îi convinge la un banchet pe căpitanii echipelor de fotbal să adere la noile reguli. Şi, pentru că Unseen Academicals e un roman de Terry Pratchett, intriga include idile, magie, comploturi, dezvăluiri spectaculoase şi o mulţime de incidente amuzante.

Dar Unseen Academicals este ceva mai mult decît un simplu roman. Foarte probabil este ultimul roman "oficial" din seria Lumii Disc, iar autorul îşi ia adio de la lumea sa ficţională, de la personaje şi de la cititori. Ca într-o ieşire a actorilor la rampă, la sfîrşit de spectacol, prin roman defilează o mulţime de personaje îndrăgite ale Lumii Disc: Rincewind şi cufărul fermecat, Sir Samuel Vimes şi Lord Vetinari, Moartea şi bibliotecarul-urangutan, rectorul Ridcully şi Ponder Stibbons, sergent Angua şi caporalul Nobby Nobbs, Lady Margolotta şi William de Worde, Cut-Me-Own-Throat Dibbler şi (undeva în culise) Moist von Lipwig, directorul poştei. Cu toate că Unseen Academicals are mai multe scene amuzante decît ultimele trei sau patru romane din serie, cititorul simte adesea un dram de amărăciune - pentru că spectacolul acesta delicios, ce durează de mai bine de un sfert de veac, este pe cale să se încheie. Şi, cu toate că romanul are nu un final fericit, ci o întreagă cascadă de finaluri fericite, cu iubiri împărtăşite, triumfuri şi reconcilieri, tristeţea despărţirii rămîne.

Mi-am dat seama (ce-i drept, cu întîrziere) că am petrecut pe Lumea Disc mai mult timp decît în ciberspaţiul lui William Gibson, pe Pămîntul de Mijloc al lui Tolkien, pe Dune al lui Frank Herbert sau printre maşinăriile victoriene ale lui Jules Verne. Căci, după cum ne asigură un colaborator al lui Sir Terence, Lumea Disc se întinde pe mai bine de patru milioane de cuvinte, de două ori lungimea operelor complete ale lui William Shakespeare şi a Bibliei regelui Iacob laolaltă.

Mulţumesc pentru toate poveştile, Sir Terence Pratchett!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Realitatea?

Venim de departe, din trecut, dinainte de vorbe, de vorbire, dinainte de oameni, din vremurile cînd nu eram decît gesturi, fapte, mişcări transmise din generaţie în generaţie de la făpturile mari la cele mici, de acelaşi soi, ca să le înveţe să trăiască în lumea largă. Dar oamenii... Oamenii ne-au dat o nouă viaţă, apoi alta, şi încă una. Oamenii au făcut gesturile vorbe, ne-au dat formă de poveşti, şi ne-au turnat seara, la lumina focului, din gură în ureche, de la bătrîni la copii, ne-au făcut să ne strecurăm în capete de copii şi să creştem odată cu copiii şi să ne vărsăm din gurile lor în urechile copiilor lor, peste ani şi peste veacuri, din neam în neam.

Şi pe urmă, mult mai tîrziu, tot oamenii ne-au dat înfăţişare, ne-au aşternut sub formă de imagini pe pereţi şi pe pînze, pe vitralii şi pe broderii, pe papirus şi pe pergament, iar imaginile s-au micşorat cu timpul şi au devenit abstracte. Noi am durat şi am călătorit şi ne-am înmulţit, intrînd de acum în mintea oamenilor prin ochi, nu numai prin urechi. Şi, odată intraţi în mintea lor, am schimbat-o, iar oamenii - nu toţi - au început să îşi petreacă viaţa nu înmulţind seminţia lor, ci pe a noastră, nu crescîndu-şi copiii, ci copiindu-ne pe noi şi răspîndindu-ne în lung şi în lat, prin lume.

Tiparniţa ne-a dat o putere sporită, cu manuale şi cu şcoli pentru cei mici şi cu gazete pentru cei mari, căci de acum ştiinţa de carte a ajuns să fie încetăţenită, iar noi, cu puterea slovelor tipărite, am putut năvăli în mintea tuturor, a celor tineri şi a celor vîrstnici deopotrivă, nu doar în mintea cine ştie cărui călugăr copist. Tiparniţa ne-a înmiit numărul şi ne-a deschis o lume vastă, uneori prin mijlocirea negoţului, alteori prin cuvîntul legilor, ba chiar şi prin forţa armelor cîteodată.

Fotografiile ne-au pus la început un soi de oprelişte, căci arătau ceea ce era, dar n-a trecut mult pînă cînd ne-am ţesut în jurul lor, sucind ceea ce credeau oamenii că văd în ele. Căci rar se întîmpla să se înmulţească şi să se împrăştie fotografii prin meşteşugul tiparului care să nu aibă comentarii deasupra, dedesubt ori alături, iar cuvintele din comentarii schimbau, apoi înlocuiau ceea ce crezuseră cititorii că văzuseră în imagini. A fost şi asta o victorie pentru noi, chiar dacă una mai grea decît altele...

Cinematograful ne-a ajutat să ne arătăm mai curînd decît să ne povestim oamenilor, iar ceea ce făcuse cîndva în slujba noastră un singur om cu o pană de gîscă ori cu o tiparniţă sau cu un aparat de fotografiat, de-acum făceau zeci, sute de oameni, cu aparate de filmat şi cu microfoane, cu decoruri şi reflectoare şi cu costume făcute înadins să pară ceea ce nu erau. Iar cinematograful ne-a ajutat să ne strecurăm şi în mintea celor fără ştiinţă de carte, care nu erau puţini pe faţa Pămîntului.

Şi, cum cinematograful era mut, ne-am făcut loc din nou în auzul oamenilor cu ajutorul radiourilor, călătorind pe calea undelor şi revărsîndu-ne în urechi de pe întregul glob. Dar nu a durat mult şi cinematograful a căpătat sunet, apoi culoare şi ecrane panoramice, iar puterea noastră a sporit nemăsurat.

Am pătruns şi în casele oamenilor, în sufrageriile lor, în miezul familiilor lor, ivindu-ne dinaintea lor pe ecranele televizoarelor. Cînd cei tineri s-au arătat nemulţumiţi de rolul pasiv pe care îl aveau la televizor (cu toate că i-am încurajat din răsputeri să fie activi şi să aleagă dintre canale, dintre mai multe canale, dintre prea multe canale, mai multe decît puteau ţine minte că li se perindaseră pe dinaintea ochilor) ne-am prefăcut a avea un caracter interactiv pe monitoarele calculatoarelor personale. Şi ne-am strecurat în laptopuri. Şi pe ecranele telefoanelor mobile şi prin alte dispozitive portabile, de soiul Walkman-ului şi iPod-ului. Şi în staţiile pentru jocuri, mari cît podul palmei.

Toate eforturile astea le-am făcut numai ca să fim mereu la îndemînă, mereu sub ochii lor, mereu în urechile lor, mereu cu o încărcătură mai mare de culori şi de adîncime şi de falsă emoţie şi de cîrlige nevăzute cu care să îi agăţăm şi să îi ţinem pe toţi mereu lipiţi de noi, preocupaţi de noi, gîndindu-se la noi, formîndu-şi deprinderile, mintea şi viziunea după potriva şi chipul şi asemănarea noastră, a poveştilor, a iluziilor, şi acordîndu-i din ce în ce mai puţină atenţie realităţii.

Realitatea?

Realitatea şi mai cum?!

Pe realitatea asta am trimis-o de mult în exil, cînd nu a băgat nimeni de seamă, căci toţi erau preocupaţi să rătăcească prin păienjenişurile noastre meşteşugite. Oricum, avea pretenţii exagerate...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Am întîlnit şi ţesători fericiţi

Săptămîna trecută, prin amabilitatea lui Lucian Oancea (anticar binecunoscut printre cititorii SF), am achiziţionat treizeci dintre cele mai frumoase cărţi din lume - volume cu coperte argintii publicate de Presses Pocket. În ziua următoare, printr-un noroc, am găsit la un anticariat de pe Strada Academiei alte două duzini de cărţi SF în franceză - unele de la Presses Pocket, seria veche, altele de la Le Livre de Poche şi de la J'ai Lu. Aşa se face că mi-am completat trilogia Helliconia de Brian Aldiss, am achiziţionat în sfîrşit L'orbe et la roue de Michel Jeury, am adăugat antologii de autor din seria "Le grand temple de la S-F" la cele deja existente în colecţie şi am adunat, dintr-un foc, peste treizeci de volume de Jack Vance. Cele mai multe dintre cărţile de la Presses Pocket au copertele ilustrate cu picturi suprarealiste de Wojtek Siudmak. După cum bănuiţi deja, sînt un colecţionar fericit.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)