John Shirley - "Black Glass" (2008)

În ianuarie 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar al unei cărţi de John Shirley, Black Glass: The Lost Cyberpunk Novel (Elder Signs Press, Lake Orion, 2008). L-am parcurs cu sufletul la gură (în fond, Ioan Botezătorul al genului cyberpunk este numai unul) şi în cele ce urmează am să vă relatez şi dumneavoastră ce am aflat:

Black Glass conţine o prefaţă în care autorul arată cum, cu ani în urmă, a plănuit împreună cu William Gibson un roman pe care ar fi trebuit să îl scrie în colaborare, apoi... a ajuns să îl scrie de unul singur. Prefaţa mai conţine şi trimiteri la rădăcinile noir ale genului cyberpunk, precum şi referiri la atitudinea militantă, anti-corporatistă şi anti-autoritară a genului.

Apoi, lucru destul de rar în ficţiunea cyberpunk, autorul a inclus un glosar.

Acţiunea romanului este plasată în 2033, în California, în contextul în care o bună parte a economiei mondiale a ajuns să fie controlată de cîteva super-corporaţii şi de treizeci şi trei de oligarhi. Unul dintre aceştia, Terrence Grist, directorul consiliului de administraţie al conglomeratului Slakon, doreşte eliminarea unui fost poliţist proaspăt eliberat din detenţie, Richard Candle, şi a fratelui acestuia, Danny. Unul dintre motive este că Danny deţine informaţii compromiţătoare despre Grist. Un altul este că Richard Candle ar putea să-i dejoace planurile oligarhului.

Intriga se complică atunci cînd, într-o tentativă de a-şi aservi cîţiva membri-cheie ai consiliului de administraţie, Grist solicită crearea unui amalgam de simulări de personalitate, iar entitatea nou-creată îşi face planuri de dominaţie mondială şi complotează pe cont propriu pentru eliminarea unor personaje importante.

După uciderea lui Danny de către entitatea informaţională Destiny, Richard Candle îşi asigură sprijinul unui concurent al lui Grist, Bill Hoffmann, şi are o confruntare decisivă cu Grist, apoi alta cu Destiny. Lucrurile se termină bine pentru Candle şi prietenii săi, pe un iaht, în Insulele Cayman, cu un eveniment destul de rar în literatura cyberpunk - o cerere în căsătorie.

Dintre aspectele pe care mă aşteptam să le întîlnesc într-un roman cyberpunk, fie el "pierdut" şi "regăsit", aş enumera intriga de tip poliţist, mediul urban, referirile la contracultură, fundalul care combină dominaţia corporaţiilor multinaţionale şi dezastrul ecologic, precum şi înalta tehnologie ubicuă - personală, portabilă şi scăpată de sub control.

Cum Black Glass este un roman de John Shirley, am găsit şi nişte elemente recurente specifice acestui autor, cum ar fi spectacolele rock în direct, în cluburile de noapte, păsările artificiale folosite pentru supraveghere, bastoanele ce inversează reculul, aluziile la formaţii de muzică rock, respectiv convingerea că oamenii obişnuiţi vor avea în cele din urmă cîştig de cauză faţă de oligarhi.

Black Glass aduce însă şi numeroase elemente noi faţă de romanele cyberpunk precedente ale lui Shirley. Astfel, deţinuţii sînt supuşi operaţiei de dezMinţire, apoi, în ziua eliberării, sînt reMinţiţi (ca şi cînd mintea le-ar fi dezinstalată din creier la intrarea în închisoare şi reinstalată la ieşire), amantele oligarhilor îşi modifică figura cu ajutorul unor nanomecanisme (uneori pentru a arăta ca o versiune efeminată a "sponsorului"), piaţa neagră a ajuns să aibă o bursă neagră globalizată, cvasi-legală, iar vîrtejurile de mase plastice din oceanele lumii au început să degaje nori de particule toxice, Vîntul Negru, care uneori afectează zone intens populate precum Hong Kong sau Los Angeles.

Intriga romanului este captivantă, iar suspansul e creat atît prin succesiunea rapidă a planurilor narative cît şi prin abundenţa scenelor de acţiune. Pe alocuri, violenţa grafică este excesivă, poate ca o consecinţă a faptului că John Shirley este în primul rînd un autor de literatură horror.

Personajele sînt destul de convenţionale, dar autorul a avut grijă să le adauge trăsături distinctive. Astfel, Bill Hoffmann remarcă despre un alt oligarh, Terrence Grist, că nu are clasă pentru că tatăl lui era un parvenit, rockerul Danny Candle e dependent nu de droguri, ci de realitatea virtuală, în vreme ce un huligan adus de Hoffman ca să-l intimideze pe un rănit se dovedeşte a fi un actor paşnic, iar femeia fatală Lisha ajunge să fie fatală... la propriu.

Există de asemenea un număr de conexiuni intertextuale între Black Glass şi alte lucrări literare. În primul capitol este menţionat Jerome-X, un personaj afro-american din trilogia "A Song Called Youth". O parte din acţiunea romanului se desfăşoară în Rooftown, o mahala construită din rămăşiţe pe un turn metalic prăbuşit între două clădiri - decor care aminteşte atît de habitatul septuagenarilor Piranha din Metrophage de Richard Kadrey cît şi de Trilogia Podului de William Gibson. În capitolul al şaisprezecelea este menţionată o chitară Gibson SG cu un abţibild The Panther Moderns şi cu autografe ilizibile - o dublă referire la William Gibson şi la tribul urban Panther Moderns din Neuromancer, dar şi la formaţia de muzică rock The Panther Moderns din care a făcut parte John Shirley. Titlurile extravagante ale capitolelor amintesc de cele la fel de excentrice din City Come A-Walkin', iar în capitolul al şaisprezecelea i se acordă o semnificaţie ironică altui titlu de roman din opera lui Shirley, Silicon Embrace. Şi lista ar putea probabil continua.

Pe lîngă cele de mai sus, mi se pare demn de remarcat că autorul a făcut eforturi ca, din punct de vedere tehnologic şi cultural, să ţină pasul cu lumea reală. Astfel, în Black Glass apar referiri repetate la programele open-source, la site-urile de socializare, la telefoanele mobile inteligente, la imaginile generate pe calculator, la jocurile multi-player, dar şi la războiul din Irak sau la influenţa mediatică, guvernamentală, legislativă şi juridică a elitei corporatiste.

Mai merită subliniat şi faptul că, asemenea scriitoarei Pat Cadigan, John Shirley manifestă un scepticism bine articulat şi în acest roman faţă de noţiunea dragă altor autori (post)cyberpunk că minţile umane se vor putea încărca în calculatoare, iar trupurile noastre vor merita abandonate ca nişte carcase învechite. În acest sens, discursul din capitolul al şaptesprezecelea ţinut de protagonist este cu adevărat memorabil.

Pe ansamblu, fără a fi o capodoperă a genului, Black Glass a meritat cu prisosinţă timpul petrecut cu lectura şi dovedeşte încă o dată că literatura cyberpunk poate servi în acelaşi timp ca divertisment şi ca avertisment. Mă bucur că John Shirley a făcut efortul de a "regăsi" acest roman "pierdut" şi vă sfătuiesc să parcurgeţi şi dumneavoastră Black Glass dacă veţi avea cîndva ocazia.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Richard Morgan - "Woken Furies" (2005)

În martie 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat trilogia cybernoir despre Takeshi Kovacs scrisă de autorul britanic Richard Morgan. Ce părere mi-am făcut despre primul roman, Altered Carbon (apărut şi la noi sub titlul Carbon modificat) aţi aflat deja. Cum mi s-a părut cel de-al doilea roman al seriei, Broken Angels, aţi aflat probabil tot de aici. Dar ceea ce probabil am uitat să vă spun este că Broken Angels a făcut un lucru deosebit de important pentru autorul său: m-a convins să încep imediat lectura ultimului roman din trilogie. Aşa se face că în noiembrie şi decembrie 2009 am parcurs Woken Furies. Şi iată ce am aflat:

Woken Furies (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2005) urmăreşte aventurile lui Takeshi Kovacs la întoarcerea pe planeta natală, Lumea lui Harlan. Kovacs poartă o vendetta personală împotriva unui ordin religios de dată recentă, Cavalerii Noii Revelaţii, ceea ce îl aduce în compania unui echipaj de deComisionare a cărui conducătoare, Sylvie Oshima, suferă de tulburări de personalitate.

Cum o clonă mai tînără a lui Kovacs şi o ramură a organizaţiei Yakuza sînt pe urmele protagonistului, acesta caută să o ascundă pe Oshima într-un loc sigur, apoi, cînd ea este răpită de agenţii Primilor Familii, strînge revoluţionari vechi şi noi ca să o elibereze. Căci personalitatea care reapare periodic în corpul lui Sylvie Oshima îi aparţine unei revoluţionare din istoria nu prea îndepărtată a Lumii lui Harlan, Quellcrist Falconer...

După urmăriri captivante şi confruntări spectaculoase care îi implică atît pe haiducii din sud cît şi pe foştii camarazi ai lui Kovacs din Forţele Trimişilor, protagonistul reglează cîteva conturi vechi, dezleagă misterul staţiilor orbitale care distrug aparatele de zbor de pe Lumea lui Harlan şi nutreşte speranţe că va putea regăsi cîndva înregistrările de personalitate ale unei iubite demult pierdute, Sarah Sachilowska, şi ale fiicei acesteia.

Cel mai vizibil aspect al romanului Woken Furies este că e încă şi mai lung decît Broken Angels. Are cinci sute şaizeci şi trei de pagini în ediţia de buzunar şi mi-au trebuit cam patruzeci şi cinci de zile ca să-l parcurg. Aşa încît, dacă plănuiţi să-l citiţi într-un concediu, asiguraţi-vă din timp că va fi un concediu lung.

Aproape la fel de vizibil este şi faptul că Woken Furies este mai bun decît cărţile precedente ale seriei. Intriga este mai complexă, miza conflictului central este mult mai mare, iar influenţele stilistice de la Raymond Chandler şi William Gibson, destul de vizibile în Carbon modificat, aici au dispărut, lăsînd loc unui stil personal - cam plat, dar întru totul al lui Morgan.

Elemente din romanele precedente au rămas însă şi în Woken Furies, precum punctuaţia creativă (întrebări care se termină cu un punct, înlocuirea punctelor de suspensie de la mijloc de frază cu un singur punct), lipsa aproape totală de umor a naraţiunii, scenele de violenţă şi de sex plasate în calea cititorilor la intervale strategice (cam ca sticlele cu apă la concursurile de ciclism) ori predicile anti-corporatiste despre revoluţii, circulaţia puterii în piramida socială şi distribuţia averii sau bunăstării. Unele dintre scenele violente din prima jumătate a romanului, cel puţin, în special acelea în care echipajul condus de Sylvie Oshima vînează roboţii revoltaţi pe insula New Hokkaido, seamănă mai degrabă cu secvenţe din jocuri video, cum ar fi cele din seria Half Life.

Pe de altă parte, măcar o dată, Richard Morgan a scris o pagină cu adevărat frumoasă în acest roman. Cu una mai mult decît în Altered Carbon sau în Broken Angels, aş zice. Şi, cum lucrurile bune nu se tac, o puteţi citi în traducere ceva mai jos:

"Surferii.

Îi găseşti cam peste tot pe Lumea lui Harlan, deoarece cam peste tot pe Lumea lui Harlan e un ocean care face valuri pentru care merită să-ţi dai şi viaţa. Şi "să-ţi dai viaţa" are cîteva înţelesuri aici. 0,8g, vă aduceţi aminte, şi trei sateliţi - poţi să călăreşti un val de-a lungul unor porţiuni ale Plajei Vchira cale de şase kilometri o dată, iar înălţimea talazurilor pe care se urcă unii dintre tipii ăştia n-ai cum s-o crezi pînă n-o vezi. Dar gravitaţia scăzută şi atracţia celor trei luni au o latură neplăcută, iar oceanele de pe Lumea lui Harlan au sisteme de curenţi care nu seamănă cu nimic văzut vreodată pe Pămînt. Compoziţia chimică, temperatura şi fluxul variază toate alarmant, iar marea face chestii ticăloase, neiertătoare, cu foarte puţine avertismente. Teoreticienii turbulenţelor încă se mai chinuiesc cu mare parte din asta, în simulările lor modelate. Pe Plaja Vchira se desfăşoară un fel diferit de cercetare. Mai mult de o singură dată am văzut efectul Young interpretat la perfecţie pe un val de nouă metri aparent stabil, ca un mit prometeic redat în cadre disparate, cocoaşa de apă perfectă, ridicată, se învolburează şi se împiedică de parcă ar fi beată sub surfer, apoi se împrăştie ca şi cînd ar fi prinsă de tir de artilerie cu şrapnel. Am ajutat la scoaterea supravieţuitorilor de sub valuri de cîteva ori. Am văzut zîmbetele fascinate, aura care pare să emane de pe feţele lor cînd spun lucruri gen: "Nu credeam că nemernicu-ăla de talaz o să mi se mai dea vreodată jos de pe piept," sau: "Nene, ai văzut cum s-a-mprăştiat ăla sub mine?" sau cel mai des, cu sufletul la gură: "Mi-ai scos planşa cu bine, moşule?" I-am urmărit cu privirea cum ieşeau din nou în larg, cei care nu aveau membre dislocate sau rupte, ori ţeste fisurate de la resac, şi am urmărit dorinţa mistuitoare din ochii celor nevoiţi să aştepte ca să se vindece.

Cunosc sentimentul acela destul de bine. Numai că eu am tendinţa să-l asociez cu încercarea de a ucide alţi oameni mai degrabă decît pe mine însumi." (pp. 277-278)

Nu, nu vă faceţi iluzii. Celelalte pagini din roman nu sînt scrise nici pe departe în stilul acesta. Conţin multe lovituri de teatru, multe dezvăluiri spectaculoase, destul de mult suspans şi nume delicioase de personaje precum Todor Murakami, Radul Segesvar, Vlad Ţepeş, Nadia Makita sau... Oishii Eminescu. Dar bijuterii de stil comparabile cu aceasta - nu.

După ce am parcurs şi ultima filă a romanului Woken Furies, pot să vă asigur de următoarele lucruri:

Spre deosebire de Cory Doctorow, care s-a lansat cu cărţi slăbuţe cum ar fi Down and Out in the Magic Kingdom, Richard Morgan şi-a început cariera la un nivel stilistic mediu spre bun, cu cărţi de dimensiuni respectabile şi cu intrigi destul de complexe, destul de atent structurate.

Tot spre deosebire de Cory Doctorow, care a ajuns un mascul alfa al literaturii post-cyberpunk şi i-a oferit publicului cititor romane esenţiale precum Little Brother, Morgan a evoluat semnificativ, dar nu spectaculos, urcînd de la cărţi pe care ai fi tentat să le duci la anticariat după prima lectură la romane prea bune ca să le dai, dar prea fade ca să le reciteşti.

Fireşte, e posibil ca următorul roman al lui Richard Morgan, Black Man, să îmi facă o impresie radical diferită. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

A revenit Moş Crăciun!

Ieri, 5 ianuarie, am avut plăcerea să mă reîntîlnesc cu un vechi prieten, Bogdan Tudor Bucheru. Ca urmare a faptului că în cenaclul virtual AtelierKULT (pe care Bogdan îl sponsorizează) am cîştigat anul trecut două concursuri de proză scurtă, dumnealui mi-a adus cadou din Statele Unite ale Americii un set de cărţi. Pe una dintre ele o puteţi vedea în imaginea de alături. Sper ca în viitorul apropiat să le citesc pe toate şi să vă relatez şi dumneavoastră despre ele aici.

Un An Nou fericit, să vi se împlinească toate dorinţele şi pe curînd!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)