Kevin J. Anderson (antologator), "War of the Worlds - Global Dispatches" (1996)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

În 1996, pentru a marca un centenar de la publicarea romanului Războiul lumilor de H. G. Wells, editura Bantam din New York a publicat, în cadrul colecției Spectra, o antologie îngrijită de Kevin J. Anderson și intitulată War of the Worlds - Global Dispatches. Mulți ani mai târziu, în septembrie 2020, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție mai recentă a acestei antologii tematice (Titan Books, Londra, 2013). L-am parcurs în trei zile.

Și iată ce am aflat:

"Prefața" îi este atribuită lui H. G. Wells și relatează, pe scurt, circumstanțele în care au fost adunate diverse relatări ale invaziei marțienilor, dar semnalează și faptul că, între diversele relatări, există inadvertențe.

Mike Resnick contribuie cu un text atribuit lui Teddy Roosevelt, o colecție de fragmente de jurnal, scrisori și extrase de monografie în care viitorul președinte al S.U.A. relatează cum s-a confruntat în Cuba cu marțienii invadatori.

Kevin J. Anderson, în "Canals in the Sand", relatează despre un proiect al astronomului Percival Lowell de a trasa figuri geometrice în Sahara - și despre întâlnirea fatală a acestuia cu marțienii.

Walter Jon Williams, în "Foreign Devils", tratează despre invazia marțiană în China, în vremea Răscoalei Boxerilor, și despre efectele neașteptate ale acesteia la curtea imperială chineză.

Daniel Marcus, în "Blue Period", relatează despre invazia marțiană la Paris, așa cum ar fi perceput-o Pablo Picasso.

Robert Silverberg, în schimb, ne oferă "The Martian Invasion Journals of Henry James", în care Henry James și H. G. Wells călătoresc prin Anglia rurală, în vremea invaziei marțiene, iar cel dintâi ajunge să scrie... Războiul lumilor.

Janet Berliner contribuie cu "The True Tale of the Final Battle of Umslopagaas the Zulu", în care Winston Churchill îi scrie lui H. Rider Haggard pentru a-i relata cum personajele acestuia din urmă s-au confruntat cu marțienii.

Howard Waldrop, în "Night of the Cooters", ne oferă o poveste gogonată despre cum au reacționat patrulele texane la invazia marțiană.

Doug Beason, în schimb, în "Determinism and the Martian War, with Relativistic Corrections", îl trimite pe tânărul Albert Einstein într-o călătorie cu trenul și la o confruntare dramatică cu invadatorii marțieni.

Barbara Hambly, în "Soldier of the Queen", relatează, din perspectiva lui Rudyard Kipling, cum soldații din Plain Tales from the Hills au respins invazia marțiană din India cu ajutorul lui Kim, al lui Mowgli, dar și al tânărului Gandhi.

George Alec Effinger, în "Mars: The Home Front", îl pastișează pe Edgar Rice Burroughs și arată cum John Carter a salvat-o pe Dejah Thoris de creaturile marțiene care se hrăneau cu sânge.

Allen Steele, în "A Letter from Saint Louis", arată, din perspectiva jurnalistului Arthur Barnett, angajat al magnatului presei Joseph Pulitzer, cum marțienii au traversat fluviul Mississippi și au cucerit orașul Saint Louis.

Mark W. Tiedemann, în schimb, relatează, în "Resurrection", cum Lev Tolstoi a asistat la invazia marțiană în Rusia și la organizarea rezistenței armate de către un gruzin pe nume Giugașvili.

Gregory Benford și David Brin, în "Paris Conquers All", arată, din perspectiva lui Jules Verne, cum parizienii rezistă cu succes invaziei marțiene utilizând drept armă... turnul Eiffel.

Don Webb, în "To Mars and Providence", îl are ca protagonist pe un copil din Providence numit Howard Philips Lovecraft și plasează invazia marțiană în contextul ororii cosmice create de Cei Măreți și Străvechi.

Daniel Keys Moran și Jodi Moran, în "Roughing It During the Martian Invasion", arată cum Mark Twain, la întoarcerea cu vaporul dintr-un turneu european, a fost martorul invaziei marțiene la New York, apoi la New Orleans.

M. Shayne Bell, în "To See the World End", relatează, din perspectiva lui Joseph Conrad, cum băștinașii de pe fluviul Congo s-au organizat pentru a le rezista invadatorilor marțieni.

Dave Wolverton, în schimb, arată, în "After A Lean Winter", cum Jack London a fost martor, în Alaska, la luptele organizate între mai mulți câini și un marțian.

Poate cea mai reușită contribuție - și, în mod sigur, cea mai amuzantă - la această antologie îi aparține scriitoarei Connie Willis. Este o pastișă a lucrărilor academice și poartă titlul "The Soul Selects Her Own Society: Invasion and Repulsion: A Chronological Reinterpretation of Two of Emily Dickinson"s Poems: A Wellsian Perspective". Premisa este că invazia marțiană în Noua Anglie ar fi trezit-o din morți pe Emily Dickinson, iar aceasta le-ar fi trimis invadatorilor note de protest, sub formă de poeme, până când marțienii ar fi renunțat și s-ar fi retras.

Gregory Benford și David Brin contribuie și cu postfața, intitulată "Retrospective" și atribuită lui Jules Verne. Acesta, în 1928, la împlinirea unui centenar, relatează cum invazia marțiană a a fost oprită, iar națiunile terestre au trimis pe Marte expediții de represalii.

Pe ansamblu, am parcurs această antologie omagială cu deosebită plăcere - nu numai pentru că, în copilărie, am citit cu interes Războiul lumilor de H. G. Wells, ci și pentru că, de atunci încoace, am parcurs destule lucrări ale autorilor pastișați aici.

Am convingerea că voi relua cândva War of the Worlds: Global Dispatches. Doar că... pastișele mi-au iscat dorința de a mai citi câteva cărți de Rudyard Kipling, Joseph Conrad, Mark Twain, Jack London și H. G. Wells. Cu timpul vă voi relata și dumneavoastră despre ele aici, la Țesătorul.

(Cea mai recentă carte a mea, intitulată "Motorul de căutare", este acum disponibilă pe situl editurii Crux Publishing.) 

Vincenzo Ferriero, Ray Chou et al., "Skies of Fire, vol. I" (2018)

Imagine preluată de pe situl Mythopoeia

În 2015, bunul meu prieten Tudor Popa mi-a oferit cadou un album de benzi desenate broșat, primul dintr-o serie intitulată Skies of Fire. Cum acel prim fascicul mi-a plăcut, la jumătatea lunii iulie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar cartonat din primul volum Skies of Fire (Mythopoeia, www.mythopoeia.us, 2018), în care sunt reunite primele patru fascicule ale seriei. L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Skies of Fire se încadrează în ramura dieselpunk a fenomenului cultural steampunk. Acțiunea e plasată într-o lume imaginară care are destule în comun cu Europa în perioada Belle Epoque. Protagonista, doamna căpitan Helen Pierce, este comandanta dirijabilului Caspadian din flota aeriană a Imperiului Aquilan. Împreună cu echipajul său, protagonista intervine în urma unui atac pirateresc asupra unui oraș de graniță, Port Prince, și urmărește aeronava nelegiuților înspre o furtună permanentă, Întinderea. Temporar, e nevoită să abandoneze urmărirea, însă, după ce îi raportează împăratului, primește permisiunea de a-i vâna pe proscriși.

Pentru început, protagonista aranjează eliberarea condiționată din penitenciarul Redfort a lui Billy, un fost asociat al lui Delmonte, căpitanul piraților. Apoi, de la șantierele navale Valborough, achiziționează un dirijabil, Zephyr, care arată ca o aeronavă civilă (mai degrabă decât ca una militară). Din orașul de frontieră Copperhead, doamna Pierce recrutează foști pirați, cu care poate spera să traverseze cu succes furtuna permanentă. Iar, în drum spre sălașul proscrișilor, protagonista se vede nevoită să medieze conflicte apărute între trupele regulate și noii membri ai echipajului, dar și să conducă o luptă inegală împotriva unui dirijabil militar aquilan.

Și greul abia începe...

Acest prim volum din seria Skies of Fire are o certă valoare bibliofilă. Este un volum cartonat, cu cotorul legat în pânză, imprimat cu litere argintii pe cotor, și a fost tipărit în format mare (ca albumele de bandă desenată franco-belgiene) mai degrabă decât pe dimensiunile de roman grafic american. Filele sunt integral color, pe coală cretată de o calitate excepțională, iar, pe lângă banda desenată propriu-zisă, cititorii găsesc și hărți, facsimile ale unor documente, reclame la gramofoane, planșe cu dirijabile, afișe de propagandă ale flotei aeriene aquilane și o mulțime de alte elemente care sporesc profunzimea și complexitatea acestei lumi imaginare.

Grafica a fost asigurată de Pablo Peppino, iar culorile de către Bryan Valenza. Am fost plăcut surprins să constat că hărțile și alte elemente grafice adiacente similare au fost create de un compatriot de-al nostru, domnul Alexandru Bucur. Și, cum scenariul de Vincenzo Ferriero și Ray Chou a fost captivant, grafica de bună calitate, iar tehnoredactarea și imprimarea - ireproșabile, aștept de pe acum al doilea volum al acestei serii de înaltă ținută. (Doar că va trebui să mai aștept un an sau doi, pentru că romanele grafice de asemenea calitate se fac cu migală.)

Dacă doriți, puteți și dumneavoastră să comandați un exemplar de la Red Goblin, urmând hiperlegătura de aici. (În locul dumneavoastră, m-aș grăbi, pentru că, din câte îmi dau seama, oferta este limitată.) Și, ca să închei anul cu bine, cred că am să recitesc primul volum din Skies of Fire - pentru că e genul de bandă desenată care încurajează și răsplătește o a doua lectură. 

(Cea mai recentă carte a mea, intitulată "Motorul de căutare", este acum disponibilă pe situl editurii Crux Publishing.) 

"Arca" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

Imagine preluată de pe situl editurii Crux Publishing

 (Pentru domnul Gheorghe Săsărman, cu admirație)

Evangheliile asimptotice relatează că, la ceva vreme după facerea lumii, Cei de Sus au constatat că oamenii se dedaseră păcatelor, drept pentru care au decis să îi pedepsească. Au plănuit un potop care să spele lumea de păcate – la propriu și la figurat. Cum însă printre oamenii de atunci se afla și unul drept, care nu s-ar fi cuvenit să piară laolaltă cu ceilalți, Cei de Sus au hotărât să îl cruțe.

Așa se face că i-au trimis omului drept, care se numea Nohai, un vis în care i-au arătat cum să construiască o arcă în care să pună câte o pereche din fiecare soi de vietate și în care să călătorească laolaltă cu familia până când apele aveau să se retragă, iar uscatul avea să se ivească din nou.

Nohai, de cum s-a trezit din acel vis, a purces a plănui și construi o arcă, așa cum îi arătaseră Cei de Sus, iar pe fiii și fiicele sale i-a trimis în împrejurimi ca să îi aducă o pereche din fiecare soi de vietate. Spre seară, văzând câte animale se adunaseră, a fost nevoit să admită că a doua zi avea să trebuiască să le facă niște  cuști în care să le țină, mai degrabă decât să continue lucrul la arcă.

Oricât ar fi trudit Nohai în ziua următoare la construirea cuștilor, până la asfințit, fiii și fiicele lui i-au adus numeroase alte animale – rozătoare, ierbivore, carnivore – iar patriarhul a mai amânat cu o zi construirea arcei, căci era nevoie de cuști și pentru vietățile proaspăt sosite.

Din ce spuneau copiii lui Nohai, mai departe, dincolo de ținutul în care locuiau, se găseau alte meleaguri prin care hălăduiau alte făpturi, mai ciudate decât cele cu care erau ei obișnuiți. Și, cum Nohai era un om drept, care nici nu ar fi cutezat să le încalce poruncile Celor de Sus, i-a trimis pe copii pe alte meleaguri ca să aducă înapoi, acasă, câte o pereche din acele făpturi ciudate.

În zilele când fiii și fiicele sale au călătorit prin alte ținuturi, Nohai a trudit să construiască arca, iar soția lui, care era la fel de harnică precum el, a hrănit și îngrijit animalele din cuști. Numai că, treptat, când copiii lor s-au întors unul câte unul, aducând perechi-perechi din tot soiul de vietăți, care mai mari, care mai mici, Nohai și soața lui au început să înțeleagă că arca pe care aproape o terminaseră ar fi fost neîncăpătoare pentru toate făpturile adunate.

Iar copiii lui Nohai, în peregrinările lor, aflaseră despre alte ținuturi, încă și mai îndepărtate, și despre alte vietăți, chiar mai ciudate decât acelea pe care le aduseseră. Cum Nohai nu ar fi încălcat poruncile Celor de Sus nici în ruptul capului, și-a trimis fiii și fiicele peste mări și țări ca să aducă o pereche din fiecare vietate nemaiîntâlnită despre care auziseră cutreierând alte ținuturi. El, în schimb, a oftat adânc, și-a strâns mai bine cingătoarea, a demontat arca la care trudise săptămâni de-a rândul, după care a purces să construiască alta, mai încăpătoare.

Abia o terminase, câteva luni mai târziu, când fiii și fiicele sale au început să se întoarcă din străinătăți, iar Nohai a văzut, cu groază, cum arca proaspăt construită nu era îndeajuns de mare ca să cuprindă toate vietățile adunate. Și, pe când copiii săi au plecat iar, către meleaguri încă și mai îndepărtate ca să aducă perechi de animale cu adevărat nemaivăzute, Nohai a demontat a doua arcă pentru a o construi pe cea de-a treia – una cu adevărat ciclopică.

Așa l-a prins potopul pe Nohai, iar ploaia care s-a pogorât din ceruri patruzeci de zile și patruzeci de nopți i-a înecat pe el, pe soața lui și pe vietățile ce le țineau în cuști. Dar aceia dintre fiii și fiicele sale care cutreierau prin munți după fiare, păsări și gângănii au scăpat cu bine. Urmașii lor, până în ziua de azi, caută, adună, studiază și cataloghează vietățile. Lumea îi știe drept zoologi, ornitologi și entomologi.

Iar arca suficient de încăpătoare pentru a purta toate vietățile prin bezna fără de sfârșit dintre stele e însăși lumea...

(Volumul al doilea din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, intitulat "Motorul de căutare", este acum disponibil pe situl editurii Crux Publishing.)

"Dresură" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

(Imagine preluată de pe situl Crux Publishing)

 La circul cu care a călătorit Fram prin împărăţia Gorenei şi prin alte ţări din Vedoca lucra un dresor faimos, Gustav Hron. Acesta îşi începuse cariera cu dresură de câini şi de ponei, însă destul de repede, a trecut la dresajul felinelor mari, aduse din îndepărtata Nidolie. Câţiva ani mai târziu, după ce publicul s-a plictisit să vadă lei şi tigri, domnul Hron a trecut la numere de dresaj cu foci.

Copiii, mai ales, le apreciau mult, pentru că erau jucăuşe şi prietenoase. După un timp, pentru variaţiune, Gustav Hron a încercat să dreseze şi urşi albi. Aşa a ajuns să lucreze cu Fram, cel care, la finalul carierei sale, avea să devină celebru în întreaga lume pentru călătoriile sale la poli.

Spectacolul rezultat nu a fost însă prea grozav. Focile erau parcă prea dinamice, în vreme ce Fram era din ce în ce mai lent şi mai morocănos. Iar unele numere, adaptate din vremea când domnul Hron făcea dresură de lei, parcă nu prea îşi aveau rostul în noua formulă.

După plecarea lui Fram, dresorul a simţit nevoia să încerce ceva nou şi neobişnuit. Ca urmare, s-a retras o vreme de la circ şi a început să se gândească în fel şi chip la un număr de dresură nemaivăzut.

A plecat undeva, la munte, a mers în drumeţii singuratice şi, după un timp, s-a pomenit cu o idee atât de stranie încât i s-a părut revoluţionară.

Echipat cu o biciuşcă, cu o vergea şi cu un dram de magie, Gustav Hron a început să lucreze cu gheţarii. Aceştia aveau o atitudine glacială şi se mişcau încă mai lent decât Fram, ursul alb. Dar dresorul avea răbdare şi metodă, iar voinţa lui era de nestrămutat. Avea să-i dreseze, să-i aducă în arenă seară de seară, pentru spectacole, şi să-i transforme în gheţari de circ.

(Volumul al doilea din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, intitulat "Motorul de căutare", este acum disponibil pe situl editurii Crux Publishing.)