Stephen Hunt, "Jack Cloudie" (2011)

În noiembrie 2012, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-un roman de Stephen Hunt, Jack Cloudie (Colecţia Harper Voyager, Editura Harper Collins, Londra, 2012). De parcurs, am ajuns să îl parcurg abia în octombrie 2015. (Prea multe cărţi, prea puţin timp.) Şi iată ce am aflat:

Jack Cloudie este al cincilea roman din Seria Jackeliană, o saga steampunk fantasy începută cu The Court of the Air. Spre deosebire de romane anterioare, precum The Rise of the Iron Moon sau Secrets of the Fire Sea, Jack Cloudie este uşor de citit pentru că nu are decât două planuri narative.

Unul dintre planuri urmăreşte aventurile adolescentului Jack Keats din Regatul Şacalilor. Acesta ajunge cu părinţii şi fraţii în închisoarea datornicilor, rămâne orfan, se asociază cu o bandă de infractori minori, organizează o spargere la Banca Lords, apoi e prins, judecat, condamnat la moarte şi salvat de un comandant de aeronavă, care îl ia ca ucenic la bordul dirijabilului Potârnichea de Fier.

Al doilea plan narativ prezintă peripeţiile adolescentului Omar ibn Barir, un sclav din Cassarabia care află că este fiul nelegitim al stăpânului său, îşi pierde familia în urma unui conflict între nişte facţiuni religioase, după care ajunge să se înscrie în garda Califului Etern - trupe de elită care călăresc balauri.

După cum probabil v-aţi dat seama, romanul oferă două poveşti de tip young adult pe tema trecerii de la inocenţă la experienţă. Cam ca în Starman Jones de Robert A. Heinlein, Jack Keats îşi face ucenicia la bordul aeronavei, sub îndrumarea unui personaj vârstnic şi experimentat (comandorul Jared Black sub acoperire), trece prin încercări majore şi devine comandantul navei atunci când cel oficial piere.

Omar, la rândul său, caută să o salveze pe adolescenta de care e îndrăgostit, descoperă un complot la nivel înalt şi ajută la dejucarea unei lovituri de stat.

De altfel, Stephen Hunt a îmbinat cu multă eleganţă trei elemente esenţiale ale romanului - respectiv caracterizarea, intriga şi fundalul.

Astfel, cele două personaje principale atrag de la bun început simpatia cititorilor. Pe de o parte, ambii protagonişti sunt dezavantajaţi social şi economic, iar situaţia lor se agravează considerabil în primele capitole ale cărţii.

Pe de altă parte, Jack şi Omar au un număr de calităţi, iar îndrumarea oferită de câte un personaj-mentor îi ajută să se dezvolte şi să capete încredere în ei înşişi.

Intriga romanului e construită alert, cu numeroase lovituri de teatru şi răsturnări de situaţii. În buna tradiţie a literaturii de aventuri, autorul a inclus jafuri bancare, bătălii aeriene, dueluri, comploturi şi misiuni ale unor agenţi secreţi.

Pe lângă evenimentele spectaculoase din intrigă, alternarea rapidă a episoadelor din cele două planuri narative ajută şi ea la creşterea suspansului - şi merită menţionat că autorul este expert în plasarea de cârlige narative la finalul fiecărei scene.

Nu în ultimul rând, aş aminti faptul că Jack Cloudie extinde şi nuanţează lumea imaginară din Seria Jackeliană. Dacă, în romanele anterioare, Cassarabia fusese doar menţionată în trecere, de această dată Stephen Hunt ne prezintă pe îndelete o societate ce îmbină fundamentalismul religios şi ingineria genetică - de la Califul Etern, ce îşi transmite mintea de la o generaţie de clone la următoarea, până la felurite creaturi bizare ivite din laboratoarele cassarabe.

Şi, cum Jack Cloudie nu e doar fantasy, ci şi steampunk, nu m-am mirat deloc când am aflat că în motoarele analitice ale Potârnichei de Fier bântuie o inteligenţă artificială, iar Jack Keats e cel capabil să o contacteze şi să o convingă să coopereze cu echipajul aeronavei.

Pe ansamblu, Jack Cloudie reprezintă atât o adăugire valoroasă la Seria Jackeliană cât şi un roman de sine-stătător foarte bine realizat. Vi-l recomand cu căldură şi dumneavoastră. (Puteţi comanda un exemplar aici.) În ceea ce mă priveşte, cu siguranţă că voi citi şi următorul roman din serie, From the Deep of the Dark. Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie...

Russ Thorne, "Fantasy Art: Warriors & Heroes" (2014)

După cum vă relatam aici, în februarie 2015 am achiziţionat de la anticariatul Antic ExLibris din Bucureşti câteva albume de artă. Unul dintre acestea, realizat de Russ Thorne, se intitulează Fantasy Art: Warriors & Heroes - Inspiration, Impact & Technique (Editura Flame Tree Publishing, Londra, 2014). L-am parcurs la scurtă vreme după aceea. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

"Cuvântul înainte" îi aparţine artistului grafic Ken Kelly şi subliniază, pe de o parte, conexiunea dintre literatura fantasy şi artele plastice, iar, pe de alta, importanţa uriaşă a regretatului "Fantastic" Frank Frazetta în domeniul lucrărilor grafice fantastice.

Apoi, în secţiunea "Masters & Origins", sunt prezentate etape din istoria literaturii fantastice, de la Edgar Rice Burroughs şi Robert E. Howard la J. R. R. Tolkien şi C. S. Lewis, respectiv creatori de artă grafică fantasy, inclusiv Frank Frazetta, Boris Vallejo, John Howe şi Alan Lee. (Într-un mod mai degrabă misterios, nicăieri în album nu este menţionat Luis Royo.)

Urmează secţiunea principală a albumului, "Sword & Sorcery Heroes". Pe de o parte, aceasta este împărţită în capitole, precum "The World of Fantasy Art", "Who Are the Heroes?" sau "Villainy". Pe de alta, apar frecvent intercalate în textul principal inserturi intitulate "Techniques", în care artişti grafici contemporani descriu etapă cu etapă metoda prin care au creat o ilustraţie şi însoţesc explicaţiile cu imagini din diferitele stadii de realizare ale lucrării.

Capitolele finale ale albumului cuprind sfaturi pentru artiştii grafici aflaţi la început de carieră ("Creating Heroes and Warriors"), respectiv o privire de ansamblu asupra manifestărilor contemporane în arta fantasy (Warriors and Heroes Today").

Volumul se încheie cu un index al numelor şi lucrărilor menţionate în text.

Pe ansamblu, Fantasy Art: Warriors & Heroes mi se pare a fi o frumoasă piesă de colecţie pentru pasionaţii de fantasy şi o lucrare informativă pentru artiştii grafici. Am fost foarte plăcut impresionat atât de numărul ilustraţiilor color, în policromie, din album, cât şi de calitatea acestora. Maniera de prezentare este impecabilă (copertă cartonată, supracopertă color, hârtie lucioasă), iar albumul merită o a doua lectură. Vi-l recomand din toată inima.

Sir Terry Pratchett, "Dragons at Crumbling Castle" (2014)

În noiembrie 2015, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar dintr-un volum de Sir Terry Pratchett, Dragons at Crumbling Castle (Corgi Books, Londra, 2015). L-am parcurs în două zile, în decembrie. Şi iată ce am aflat:

Povestirile din acest volum au fost iniţial publicate în periodice, între 1965 şi 1973, pe vremea când autorul era foarte tânăr şi lucra ca jurnalist. Ca urmare, Sir Terry Pratchett i-a dedicat cartea lui Colin Smythe, care a redescoperit şi adunat laolaltă poveştile, respectiv... sinelui său mai tânăr, care le-a scris.

"Introducerea" chiar cu acel sine mai tânăr ne face cunoştinţă, un adolescent care călătorea cu motocicleta prin Buckinghamshire, scria reportaje, citea pe rupte şi... născocea poveşti despre vrăjitori, balauri şi omuleţi care trăiesc printre firele din covor.

În mai mare măsură decât alte cărţi pe care Sir Terry Pratchett le-a dedicat micilor cititori, Dragons at Crumbling Castle cuprinde o mulţime de ilustraţii caricaturale, realizate de Mark Beech, precum şi excentricităţi de tehnoredactare, ca, de exemplu, două pagini negre, cu text alb, presărate cu perechi de ochi ameninţători. Desigur, porţiunea aceea din poveste se petrece noaptea, într-o pădure plină de jivine.

Unele dintre poveşti au un aer medieval, precum "Dragons at Crumbling Castle", plasată în vremea regelui Arthur, sau "Edwo the Broing Knight", însă autorul le conferă o sensibilitate postmodernă, tratând evenimentele intrigii în manieră ironică şi subminând clişeele narative tradiţionale.

Altele prevestesc primul roman al lui Sir Terry, The Carpet People - fie prin scala microscopică a  personajelor, ca "The Great Speck", fie prin decor, ca "Tales of the Carpet People" şi "Another Tale of the Carpet People".

Câteva au un aer de fabulă, precum "Hunt the Snorry" sau "Hercules the Tortoise", altele aduc a science fiction, ca "The 59A Bus Goes Back in Time" sau "The Abominable Snowman".

Cel puţin o poveste încântă prin anacronismele sale - "Dok the Caveman" este o versiune năstruşnică a lui Rahan, care inventează tot felul de tehnologii şi meşteşuguri  iar altele amintesc de comediile bufe din anii 1960, precum "The Big Race" sau "The Great Egg-dancing Champonship".

Şi, parcă pentru a anunţa elemente din Lumea Disc de mai târziu, "The Blackbury Monster" începe ca o farsă şi se termină în fantastic, în vreme ce "Father Christmas Goes to Work at the Zoo" trimite un personaj mitic să caute de lucru într-o lume desacralizată şi banală. (Cosaşul nu a fost singur.)

Pe ansamblu, Dragons at Crumbling Castle reprezintă o lectură agreabilă pentru copiii de gimnaziu (şi părinţii care îi îndeamnă să citească), respectiv una onorabilă pentru pasionaţii care vor să parcurgă (şi să colecţioneze) toate cărţile regretatului autor britanic. Dacă volumul ar merita o a doua lectură, rămâne să decideţi dumneavoastră, după ce îl veţi fi citit. Ce vă pot asigura este că a meritat-o cu prisosinţă pe prima - căci mi-a lăsat o impresie agreabilă, la fel ca multe alte cărţi de Sir Terry Pratchett. Puteţi comanda un exemplar aici.

Andy Weir, "The Martian" (2014)

În noiembrie 2015, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, organizat la Pavilionul Expoziţional Romexpo, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi un exemplar din romanul de debut al lui Andy Weir, The Martian (Editura Del Rey, Londra, 2014). Spre surprinderea mea, l-am parcurs în mai puţin de două zile. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Premisa romanului The Martian este una deosebit de dramatică: astronautul Mark Watney este abandonat pe Marte şi se vede nevoit să supravieţuiască în condiţii extreme, respectiv să găsească metode de comunicare cu pământenii. La rândul lor, colegii săi de la NASA fac eforturi supraomeneşti pentru a-l salva.

Fireşte, The Martian invită o paralelă cu un roman mult mai celebru - Robinson Crusoe de Daniel Defoe - care, de-a lungul secolelor, a atras replici literare faimoase de la Jonathan Swift, Edgar Allan Poe, Jules Verne, R. M. Ballantyne, William Golding, J. G. Ballard şi Adrian Mitchell. Ca şi personajul lui Defoe, Mark Watney ţine un jurnal, cultivă plante, adaptează artefacte ale civilizaţiei din care provine, face expediţii de explorare, îşi menţine optimismul şi inventariază cu minuţiozitate de contabil resursele de care dispune.

Spre deosebire de Robinson Crusoe, The Martian are însă o particularitate structurală care probabil i-ar irita nespus pe naratologi (în cazul în care ar binevoi să îl citească). Mai exact, dacă romanul lui Defoe este un exemplu clasic de naraţiune la persona întâi, cu un protagonist-narator homodiegetic, The Martian încalcă flagrant convenţiile referitoare la punctul de vedere în naraţiune şi alternează secţiuni narate la persoana întâi cu secţiuni narate la persoana a treia, discurs al naratorului-protagonist homodiegetic cu discurs al unui narator heterodiegetic, naraţiune subiectivă cu naraţiune obiectivă.

Efectul este neaşteptat de captivant. Dacă Robinson Crusoe pare un roman lung (în primul rând din cauza capitolelor ample şi alineatelor de mare întindere), The Martian, deşi de două ori mai lung decât ilustrul său model, pare destul de concis şi de alert (mai ales datorită împărţirii capitolelor în secţiuni). Totodată, am remarcat precizia inginerească cu care autorul a plasat în text cârlige narative de tot felul pentru a-i încuraja pe cititori să parcurgă încă o secţiune, încă un capitol...

Nu în ultimul rând, suntem stimulaţi să citim The Martian şi prin modul agreabil în care protagonistul reacţionează la toate dificultăţile cu care se confruntă. Astfel, dacă Robinson Crusoe părea cam obtuz, habotnic şi dornic să se ia prea mult în serios, Mark Watney e isteţ, (auto)ironic şi cu nădejde în colegii săi de la NASA mai degrabă decât în pronia cerească. Tocmai umorul şi autoironia protagonistului, verva naraţiunii şi desele întorsături de situaţie din intrigă vă vor face să citiţi The Martian cu amuzament şi cu plăcere. 

Aş adăuga şi că, în pofida meritelor deloc puţine ale ecranizării realizate de Ridley Scott, cu Matt Damon în rolul principal, romanul lui Andy Weir reprezintă o experienţă mult mai bogată şi mai agreabilă. Ca urmare, dacă aţi vizionat filmul, vă invit să citiţi cartea (puteţi comanda un exemplar aici), iar, dacă aţi citit deja romanul, nu strică să vizionaţi şi filmul.

Mi-a apărut cea de-a opta carte

Pe 21 noiembrie 2015, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, editura Crux Publishing a lansat patru noi volume în prezenţa autorilor. Pe lângă romane de Ciprian Mitoceanu şi Răzvan T. Coloja, cu aceeaşi ocazie au apărut o antologie de literatură fantastică, Metamorfoze, îngrijită de Andreea Sterea şi Oliviu Crâznic, respectiv primul volum din seria steampunk "Cartea cu scoarţe de argint, ferecate" a subsemnatului.

Evenimentul a fost prezentat de editoarea Andreea Sterea, care a venit într-o costumaţie pe măsură. Dumneaei a prezentat invitaţii, apoi i-a dat cuvântul domnului Alexandru Mironov.

Domnul profesor Mironov a vorbit despre schimbarea de direcţie tematică şi stilistică în proza subsemnatului, de la viitoruri apropiate, distopice, la literatură fantastică umoristică. Totodată, cu farmecul său inimitabil, vorbitorul a evocat unele dintre personajele şi evenimentele din Delirul încapsulat.

În continuare, colegul meu scriitor Oliviu Crâznic a definit pentru beneficiul celor prezenţi subgenul literar steampunk. De asemenea, dumnealui a amintit despre prima mea proză steampunk, "Legiune", apărută în 2004, şi despre unele schiţe umoristice pe care le-am publicat de-a lungul anilor.

A urmat domnul Dan Doboş, autorul popularei trilogii ştiinţifico-fantastice "Abaţia". Dumnealui m-a onorat, remarcând că întreaga sa familie a citit şi apreciat romanul meu Anul terminal, după care a prezentat unele niveluri de lectură şi interpretare ale volumului ce se lansa.

La rândul meu, le-am povestit celor de faţă câte ceva despre maniera în care am descoperit şi îndrăgit subgenul steampunk, respectiv despre procesul de creaţie al "Cărţii cu scoarţe de argint, ferecate". Fireşte, nu putea lipsi nici agenda Paperblanks cu coperte filigranate în argint, un cadou primit de la bunul meu prieten Tudor Popa şi o sursă de inspiraţie.

M-a bucurat prezenţa în public a unor colegi din generaţia literară '90, precum Ovidiu Petcu, Michael Haulică şi Ionuţ Bănuţă. Am apreciat participarea la lansare a unor tineri scriitori din Secţia 14, ca Andrei Duduman, Adrian Poenaru, Octavian Giulvezan şi Alexandru Max Orbescu. Au fost de faţă prieteni vechi, ca Liliana Bujor, Mary-Jane Rădulescu, Răzvan Stoica şi Liviu Moldovan. De asemenea, au ţinut să fie prezenţi colegi de la cenaclul Wolf's Pack, precum organizatorul şi moderatorul Lucian Cristian Oancea, Daniela Mironov-Bănuţă, Cristina Ghidoveanu şi Mihai Petreşteanu - oameni care, de-a lungul anilor, m-au încurajat să duc la bun sfârşit acest proiect literar.

Nu în ultimul rând, am avut plăcerea să-i felicit personal pentru contribuţia lor la acest proiect foarte reuşit atât pe editorii Andreea Sterea şi Şerban Andrei Mazilu, cât şi pe artistul grafic Vladimir Belciug, respectiv pe tehnoredactorul Olivian Saldinger. Faptul că Delirul încapsulat există şi are o prezentare de excepţie li se datorează în cea mai mare parte.

A urmat o sesiune de autografe, iar la sfârşitul zilei am aflat, cu oarecare surprindere, că în tot standul mai rămăsese... un singur exemplar din volumul proaspăt lansat. Dintre cărţile pe care le-am publicat până în prezent, Delirul încapsulat a avut cea mai de succes lansare - succes datorat în bună măsură muncii asidue de promovare pe care, în săptămânile care au precedat evenimentul, au depus-o editorii Andreea Sterea şi Şerban Andrei Mazilu, respectiv colegul meu scriitor Oliviu Crâznic. De aceea, ţin să le mulţumesc şi pe această cale pentru eforturile depuse.

Fireşte, pentru beneficiul celor care şi-ar fi dorit să participe la acest eveniment, însă nu au avut posibilitatea, editura Crux Publishing va organiza o a doua lansare în cursul lunii ianuarie. Despre acel eveniment veţi afla detalii la momentul potrivit la Ţesătorul. Până atunci, vă reamintesc că volumul Delirul încapsulat poate fi comandat online de pe site-ul editurii Crux Publishing.

P. S. Îi mulţumesc domnişoarei Mary-Jane Rădulescu pentru permisiunea de a ilustra acest articol cu instantaneele pe care dumneaei le-a surprins la lansare. 

O invitaţie la o lansare

Dragi prieteni, vă invit sâmbătă, 21 noiembrie, la lansarea celei de-a opta cărţi a subsemnatului, Delirul încapsulat. Este primul volum din seria steampunk fantasy intitulată "Cartea cu scoarţe de argint, ferecate". Lansarea urmează să aibă loc la Pavilionul Expoziţional Romexpo, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, la standul editurii Crux Publishing (stand 108), la ora 15.00. Volumul va fi prezentat de domnii scriitori Alexandru Mironov, Dan Doboş şi Oliviu Crâznic.

Delirul încapsulat apare în condiţii de excepţie, cu o copertă creată de artistul grafic Vladimir Belciug după o idee a editoarei Andreea Sterea. Pe prima copertă, în medalion, veţi găsi o imagine realizată de fotografa poloneză Aneta Pawska, având în prim-plan pe fotomodelul Silverrr. Portretul autorului, pe coperta a patra, a fost realizat de Vladimir Belciug.

Vă informez totodată că, până pe data de 20 noiembrie, Delirul încapsulat poate fi precomandat de pe site-ul editurii Crux Publishing cu o reducere promoţională de 25% faţă de preţul din librării. Pentru detalii, daţi clic aici.

Vă aştept cu plăcere la lansare şi vă anunţ că am început de ceva vreme să scriu poveştile din următorul volum al seriei.

Stephen Hunt, "Secrets of the Fire Sea" (2011)

În aprilie 2012, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-un roman de Stephen Hunt, Secrets of the Fire Sea (Colecţia Harper Voyager, Editura Harper Collins, Londra, 2011). L-am parcurs în perioada mai - august 2015. Şi iată ce am aflat:

În regatul Jago, aflat dincolo de Marea de Foc, unde apa clocoteşte din cauza unor fenomene vulcanice, doamna arhiepiscop Alice Grey este asasinată, iar protejata ei orfană, Hannah Conquest, este trimisă de Vardan Flail la munci grele şi periculoase în subsolurile capitalei. Detectivul particular Jethro Daunt şi asistentul său mecanic, Boxiron, sunt chemaţi să investigheze crima, iar comandantul Jared Black îi transportă cu submarinul. La expediţie participă şi savanta Nandi Tibar-Wellking, a cărei misiune este să vegheze la bunăstarea orfanei.

Ancheta lui Jethro Daunt întâmpină dificultăţi, iar cercetările întreprinse de Nandi Tibar-Wellking şi de Hannah Conquest aduc rezultate surprinzătoare - căci soţii Conquest redescoperiseră un secret vechi de secole, o formulă menită să transforme oamenii în zei. Nu după mult timp, Hannah şi prietenii ei pornesc într-o expediţie spre interiorul îngheţat al insulei Jago pentru a găsi acele informaţii care le-ar permite reconstituirea formulei.

Fireşte, planurile personajelor principale sunt puse în pericol atunci când urşi inteligenţi, angajaţi ca mercenari de senatul jagonez, dau o lovitură de stat şi deschid porţile cetăţii pentru o flotă de invazie. Finalul romanului aduce un război în toată regula, o rezolvare a enigmei poliţiste, dar şi speranţa unei vieţi mai liniştite pentru tânăra protagonistă.

Sub aspectul fundalului, Secrets of the Fire Sea contribuie, ca şi romanele precedente ale Seriei Jackeliene, la lărgirea orizontului şi la sporirea complexităţii lumii imaginare pe care a creat-o domnul Stephen Hunt. Dacă Marea de Foc şi regatul Jago fuseseră doar amintite în alte cărţi ale autorului, de această dată cititorii au şansa să le cunoască în detaliu. Pe măsură ce se desfăşoară acţiunea, aflăm informaţii fascinante despre istoria acelui loc, despre organizarea sa socială, despre relaţiile cu alte ţări şi despre dinamica vieţii de zi cu zi.

Căci Jago, deşi aflat în nordul extrem şi supus unei permanente ameninţări din partea unor hoarde de animale sălbatice, este structurat ca o salbă de oraşe pe coasta unei insule, alimentate de energie geotermică şi întreţinute de echipe dotate cu exoschelete acţionate cu aburi. Şi, din câte spun personajele, acest regat ce se confruntă cu depopularea şi cu invazia unor inamici feroce a păstrat cândva comorile ştiinţei şi culturii pe parcursul unei epoci glaciare, pentru a face civilizaţia să renască. (Există chiar unele indicii că noi am fi cei care au cauzat epoca glaciară, cu un război nuclear, iar lumea din seria Jackeliană s-ar afla în viitorul nostru îndepărtat.)

Intriga, la rândul ei, este structurată riguros, cu mai multe planuri narative. Unele dintre acestea urmăresc evoluţia personajelor principale, precum Hannah Conquest sau Jethro Daunt. Altele aduc în scenă, pentru o vreme, personaje secundare sau episodice. Am remarcat grija cu care domnul Stephen Hunt a folosit omniscienţa selectivă multiplă şi versatilitatea cu care a redat gândurile şi percepţiile personajelor în stilul indirect liber, precum şi dozarea savantă a suspansului, respectiv prezenţa sistematică a cârligelor narative care fac lectura foarte antrenantă.

În privinţa conexiunilor intertextuale, am observat trimiteri la povestirile despre Sherlock Holmes, la 20 000 de leghe sub mări, la The Difference Engine şi la trilogia steampunk a lui Philip Pullman, dar şi la "Johnny Mnemonic", cu atmosfera sa de metropolă decadentă, cu sistemele în prag de colaps. Pentru amatorii de anime, în schimb, sunt destule scene în care exoschelete uriaşe sunt folosite pentru reparaţii, expediţii exotice, lupte. În privinţa asta, autorul are multe de oferit atât bibliofililor cât şi amatorilor de jocuri video sau de filme de animaţie.

Ca o concluzie a celor prezentate, vă recomand şi dumneavoastră acest roman steampunk. (Îl puteţi comanda online aici.) Fireşte, am început deja să citesc următoarea carte din serie, Jack Cloudie. Dar despre aceea vom discuta cu alt prilej...

Stephen Hunt, "The Rise of the Iron Moon" (2009)

În februarie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am achiziţionat un exemplar din romanul The Rise of the Iron Moon (Colecţia Harper Voyager, Editura Harper Collins, Londra, 2009). Din păcate, lectura acestui roman s-a desfăşurat, cu întreruperi, din ianuarie până în decembrie 2014. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

În al treilea roman din seria jackeliană, regatul Jackal se confruntă cu o ameninţare nemaiîntâlnită în istoria recentă. O forţă de invazie, Armata Umbrelor, cucereşte ţară după ţară, iar de la un punct încolo forţele armate jackeliene se văd nevoite să se alieze cu inamicul lor tradiţional, trupele din Quartérshift, pentru a sta în calea cotropitorilor.

Sursa acestei forţe de invazie nonumane pare să fie însă una... celestă. Mai exact, cotropitorii provin de pe un satelit artificial, Caliban, o lună de metal care, o dată la câteva mii de ani, ajunge periculos de aproape de lumea imaginară a domnului Hunt. Ca urmare, o expediţie din care fac parte Molly Templar, comandantul Jared Black şi Coppertracks, robotul acţionat cu aburi, călătoreşte cu un vehicul interplanetar pentru a se confrunta cu sursa invaziei.

Pe Pământ, alte personaje - unele noi, ca orfana Purity Drake, altele recurente, ca Oliver Brooks sau Harry Stave - luptă în felul lor împotriva invadatorilor. Purity Drake, în mod special, se dovedeşte a fi descendenta unei figuri istorice arhetipale şi, înarmată cu o sabie magică şi sprijinită de Bandiţii Mlaştinilor - o galerie de personaje semilegendare din trecut - joacă un rol hotărâtor în salvarea regatului.

Ceea ce mi s-a părut remarcabil în cazul romanului The Rise of the Iron Moon a fost pe de o parte aparenta uşurinţă cu care domnul Stephen Hunt creează un mixaj postmodern din elemente heteroclite. Dacă principalele planuri ale intrigii revizitează două lucrări clasice ale literaturii ştiinţifico-fantastice - De la Pământ la Lună de Jules Verne, respectiv Războiul lumilor de H. G. Wells - pe alocuri am fost uimit să văd trimiteri la nanotehnologie, la arhetipurile jungiene, la Revoluţia Franceză şi la colonelul T. E. Lawrence.

Pe de altă parte, am apreciat vasta galerie de personaje şi multiplele planuri narative ale cărţii. De altfel, unul dintre motivele pentru care lectura a fost întrucâtva dificilă a fost tocmai complexitatea romanului. Structura intrigii este însă bine planificată, iar suspansul e atent controlat, aşa încât lectura devine din ce în ce mai captivantă pe măsură ce cititorii se apropie de finalul volumului.

Ca urmare, după ce am terminat de citit The Rise of the Iron Moon (pe care, dacă doriţi, îl puteţi comanda aici), am parcurs şi următorul volum al seriei, Secrets of the Fire Sea. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie... 

Lian Hearn, "Grass for His Pillow" (2003)

Într-o postare ceva mai veche, vă relatam cum am primit cadou din partea doamnei Roxana Petrescu un exemplar din ediţia română a "Legendelor clanului Otori". După lectura primului volum, Across the Nightingale Floor, am rămas cu o impresie plăcută, aşa încât, în august 2015, am parcurs al doilea roman din serie, Grass for His Pillow (Young Picador, Londra, 2004). Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului este împărţită în două planuri narative. Cel dintâi relatează în omniscienţă selectivă evenimentele prin care trece Shirakawa Kaede după uciderea lui Sadamu Iida şi pieirea lui Otori Shigeru. Cel de-al doilea este narat, la persoana întâi, de protagonistul-narator Otori Takeo.

Jocurile de putere din intriga romanului se bazează pe de o parte pe tentative de a forma sau consolida alianţe. Astfel, Kaede, desemnată moştenitoarea domeniului de importanţă strategică Maruyama, ar putea fi obligată să se căsătorească cu unul dintre aliaţii seniorului Arai. Pentru a nu fi supusă unui asemenea tratament, Kaede se reîntoarce în casa tatălui ei, seniorul Shirakawa, doar pentru a descoperi că bătrânul este dezonorat în urma unei bătălii pierdute, iar minţile îi sunt rătăcite. Mai ales după moartea tatălui ei, Kaede ajunge să fie curtată insistent de seniorul unui domeniu învecinat, Fujiwara. Conflictul interior se acutizează, căci Kaede doreşte pe de o parte să-şi formeze o armată personală cu care să ia în stăpânire domeniul Maruyama, însă pe de altă parte vrea să se căsătorească cu Takeo, despre care nu ştie dacă mai este în viaţă.

Takeo, pe de altă parte, relatează cum a fost dus la Matsue de către membrii tribului de asasini şi cum a deprins tehnici ale actorilor ambulanţi, dar şi stiluri de luptă specifice asasinilor. După o perioadă în slujba tribului, Takeo primeşte însă misiunea de a sustrage documente chiar din casa lui Otori Shigeru, iar după o întâlnire cu vechiul său maestru decide să se dezică de trib şi să devină ceea ce dorise tatăl său adoptiv - moştenitorul domeniilor Otori. Toamna târziu, urmărit de asasini, Takeo călătoreşte spre mânăstirea Terayama. Pe parcursul iernii, învaţă să lupte cu sabia de la stareţul mânăstirii, Matsuda Shingen. Ca şi Kaede, Takeo are ambiţii mari, însă sorţii sunt în defavoarea lui, căci domeniile Otori sunt sub stăpânirea a doi unchi, Shoichi şi Masahiro, care nu vor să îl recunoască pe Takeo drept conducător al clanului.

Spre deosebire de primul roman al trilogiei, Grass for His Pillow are mai puţine episoade spectaculoase şi mai multe scene... domestice. Gillian Rubinstein se pricepe foarte bine să creeze situaţii în care personajele conversează, iau masa împreună, admiră colecţii de artă, studiază sau exersează arte marţiale, iar relaţiile complexe şi jocurile de putere duc la o creştere gradată a suspansului.

De asemenea, ca şi în Across the Nightingale Floor, veţi găsi adesea pasaje evocative despre schimbarea anotimpurilor, despre grădini şi peisaje naturale, despre păsări şi animale, ceea ce dă impresia că romanul se desfăşoară într-o lume complexă şi veridică, exotică şi plină de farmec. În plus, parcă mai mult decât în primul roman, Grass for His Pillow aduce în discuţie şi relaţiile economice din acea societate - impozitarea fermierilor de către seniori, necesarul de hrană, bani şi echipament pentru luptători, îngreunarea deplasărilor pe parcursul iernii, precum şi o mulţime de alte calcule pragmatice. Nu întâmplător, Kaede insistă să înveţe vorbirea şi scrierea bărbaţilor - mai întâi de la tatăl ei, apoi de la seniorul Fujiwara. Căci, mai degrabă decât să fie o soţie supusă, Kaede plănuieşte să fie stăpână pe moşiile ei şi să trateze cu ceilalţi seniori de la egal la egal...

Chiar dacă finalul romanului este unul fericit - şi prezentat cu eleganţă stilistică - pentru volumul al treilea al "Legendelor clanului Otori" se întrevăd evenimente majore şi spectaculoase. Dar despre acela vom discuta cu alt prilej...

P.S. Dacă doriţi un exemplar din ediţia română, Sub cerul liber, având drept pernă iarba, în traducerea elegantă a Lidiei Grădinaru, îl puteţi comanda aici la un preţ rezonabil. Cu copertă cartonată şi supracopertă decorată cu foiţă metalică, volumul este o piesă de colecţie pentru oricare bibliofil. 

Mircea Cărtărescu, "Levantul" (1990)

Spre finalul anilor 1990, la Teatrul Bulandra, am vizionat un spectacol de teatru, Levantul, după un poem epic de Mircea Cărtărescu. Apoi, conştiincios, am cumpărat un exemplar din acest poem epic (Editura Humanitas, Bucureşti, 1998) şi am aflat că fusese distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România în 1990. Ba chiar, printr-un fericit concurs de împrejurări, în 2011 am primit un autograf din partea distinsului autor.

Cu lectura, însă, m-am dovedit a fi mai puţin conştiincios. În 2011 am citit jumătate din poem, apoi, o vreme, am lăsat volumul la raft. Abia în august 2015 am parcurs integral acest poem postmodern şi, cum lucrurile bune nu se tac, am decis să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat (cu oarecare întârziere).

Ca orice poem epic ce se respectă, Levantul este împărţit în cânturi (douăsprezece în acest caz). Subiectul este unul eroic - în primele decenii ale secolului al nouăsprezecelea, poetul revoluţionar Manoil şi însoţitorii săi doresc să pornească o revoluţie în Ţara Românească, să-l alunge pe domnitorul fanariot şi să câştige independenţa patriei.

Tratarea, în schimb, este comică. Începând cu comicul de limbaj, continuând cu comicul situaţiilor şi mergând până la numele comice ale personajelor, poetul a folosit o gamă largă de metode prin care a subminat falsa seriozitate a epopeii şi i-a amuzat şi fermecat pe cititori.

Comică este şi puzderia de anacronisme strecurate în text, de la un citat atribuit lui Mihai Eminescu în care se face referire la Mircea Eliade până la dirijabilul cu care călătoresc personajele şi de la mămăliga dacică până la Anexa ce evocă în subtext finalul aşa-zisei Epoci de Aur şi evenimentele din decembrie 1989. (Desigur, nu voi inventaria aici toate anacronismele amuzante, pe de o parte pentru că nu vreau să vă stric surpriza şi plăcerea când le veţi descoperi în text, iar pe de alta pentru că sunt destul de numeroase.)

Tot pe linia mijloacelor literare postmoderne, alături de anacronisme, se află o serie de referiri intertextuale şi culturale. Astfel, veţi găsi trimiteri la Borges şi Bahtin, la Byron şi Keats, la Dante şi la Petrarca, la Sadoveanu şi Caragiale, dar şi la pelicule cinematografice, începând cu "E la nave va" şi încheind cu... "Războiul stelelor".

Şi, ca şi când trimiterile intertextuale nu ar fi fost suficiente, pe alocuri veţi găsi parodii foarte îngrijite după poeme de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Anton Pann - semn că domnul Mircea Cărtărescu, pe atunci profesor de limba şi literatura română la o şcoală din Bucureşti, ştia nu doar să predea poezie, ci şi să se joace cu poezia într-un mod memorabil. (În ceea ce mă priveşte, cel mai mult am apreciat glossa construită pe idei metafizice.) 

De altfel, numeroase episoade din poem cuprind meditaţii filosofice referitoare la natura realităţii, la trecerea timpului, la relaţiile dintre etică şi estetică. Am fost plăcut surprins când autorul însuşi s-a pomenit transportat în lumea ficţională a epopeii sale, ori când personajele sale l-au însoţit în Bucureştiul tern al anilor 1980. Şi, ca o încununare a acestor jocuri de realităţi întreţesute, în cântul al doisprezecelea, la o petrecere de final, invitat alături de personaje în apartamentul autorului este şi cititorul.

Ca urmare, nu am să vă mai reţin. Petrecerea aceea ficţională continuă şi acum, iar la capătul Levantului vă aşteaptă o mulţime de personaje agreabile, un album de Paul Simon şi un poet ce vă ofer un pahar cu vin de Jidvei. Apoi, dacă vi se pare că epopeea aceasta exuberantă şi ireverenţioasă s-a încheiat mult prea curând, luaţi lectura de la capăt - pentru că Levantul este o carte de recitire...

Marian Truţă (redactor-şef), "CPSF 32-33" (2015)

La începutul lunii august, de la Librăria Nemira de pe Bulevardul Magheru, din Capitală, am achiziţionat un exemplar din numărul dublu, 32-33, al Colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice Anticipaţia (Editura Nemira, Bucureşti, 2015). L-am parcurs în două zile. Şi iată ce am aflat:

Textul care deschide sumarul acestui număr dublu este o nuvelă a subsemnatului, "În serviciul Maiestăţii Sale Imperiale". Face parte din proiectul steampunk "Cartea cu scoarţe de argint, ferecate" şi îl are ca personaj principal pe agentul secret Bon d'Age. Sper să vă facă tot atâta plăcere să citiţi nuvela câtă mi-a făcut mie să o scriu.

Apoi, în traducerea doamnei Antuza Genescu, veţi găsi o povestire de David Levine, "În avarie". Este o operă spaţială captivantă, cu bătălii spectaculoase şi un final neaşteptat. Ca subiect, aminteşte întrucâtva de povestirea "Dezertorul" din CPSF 31, căci protagonista-naratoare este o inteligenţă artificială de la bordul unei astronave de luptă, iar tema e confruntarea dintre valorile morale şi măcelul lipsit de scrupule sau de limite.

"Pe câmpia spiritelor", de Lou Antonelli, combină tema SF a primului contact cu o civilizaţie extraterestră şi tema fantastică a vieţii de după moarte şi a ghidării spiritelor în călătoria de dincolo. Traducerea îi aparţine tot doamnei Antuza Genescu.

Aceeaşi traducătoare ne oferă şi versiunea română a ultimei povestiri din sumar, "Despărţiţi de infinitate" de Robert Charles Wilson. Am fost plăcut impresionat de acest text care îmbină bibliofilia, teoria universurilor posibile, astrofizica şi tema primului contact cu o civilizaţie extraterestră. Cu siguranţă că este o poveste care invită şi recompensează o a doua lectură.

Sumarul se încheie cu episodul al patrulea al serialului de bandă desenată "Zona de est" realizat de artistul craiovean Viorel Pîrligras.

Ce am remarcat cu plăcere la acest număr de colecţie este prezentarea grafică ieşită din comun. Artistul grafic Tudor Popa a creat o copertă elegantă, ce reflectă foarte bine spiritul nuvelei mele. Totodată, dumnealui a realizat o serie de ilustraţii ce amintesc gravurile din romanele lui Jules Verne, iar lectura este mult îmbogăţită de lucrările sale detaliate şi inspirate. Pentru celelalte texte din cuprins, a creat alte imagini, fiecare în altă tehnică. Mai ales cele care însoţesc povestirea lui Robert Charles Wilson ilustrează magistral combinaţia de melancolie, stranietate şi decadenţă ce răzbate din text. Cu toate că şi în numerele precedente ale revistei a publicat ilustraţii frumoase, de această dată bunul meu prieten pare să se fi întrecut pe sine însuşi.

Am remarcat şi traducerile de bună calitate ale doamnei Antuza Genescu, redactarea literară îngrijită făcută de Ecaterina Derzsi, precum şi raportul rezonabil calitate/preţ. Trebuie să precizez şi că, din toată seria nouă a Colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice, acest număr dublu are cele mai multe pagini (160). Ca urmare, îi felicit pe redactorul-şef Marian Truţă şi pe colegii săi din echipa redacţională pentru o treabă foarte bine făcută, iar pe dumneavoastră vă invit să comandaţi un exemplar la preţ promoţional aici. Lectură plăcută!

Terry Pratchett, "A Slip of the Keyboard" (2014)

La mijlocul lunii iulie 2015, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am achiziţionat un volum de Sir Terry Pratchett: A Slip of the Keyboard - Reflections on Life, Death and Hats (Editura Corgi, Londra, 2015). L-am parcurs destul de repede. Şi iată ce am aflat:

A Slip of the Keyboard reuneşte o selecţie de texte de nonficţiune. (De altfel, volumul le este dedicat tuturor acelora care l-au ajutat pe autor de-a lungul carierei.)

"Cuvântul înainte" îi aparţine lui Neil Gaiman, prieten al scriitorului şi coautor al romanului Good Omens. Cu farmec, vervă şi cu o doză de furie cauzată de maladia incurabilă ce îl măcina pe Sir Terry, Gaiman ne prezintă masca publică a îndrăgitului autor britanic, persoana privată dindărătul măştii, anecdote şi reflecţii.

Partea întâi a volumului se intitulează "A Scribbling Intruder" şi reuneşte eseuri, articole şi discursuri publice referitoare la viaţa de scriitor a lui Sir Terry Pratchett. Unele dintre acestea au de-a face cu literatura fantastică în general ("Why Gandalf Never Married", "Roots of Fantasy"). Altele se referă în mod specific la meşteşugul scrisului ("Notes from a Successful Fantasy Author: Keep It Real"). Câteva se referă în mod specific la turnee de promovare a cărţilor şi întâlniri cu cititorii ("Advice to Booksellers", "No Worries"). Şi, după cum probabil vă aşteptaţi, un articol anume îi este dedicat unui prieten şi coleg scriitor ("Neil Gaiman: Amazing Master Conjuror").

Partea a doua, "A Twit and a Dreamer", ni-l prezintă în schimb pe omul Terry Pratchett. Amintiri despre bunica Pratchett ("On Granny Pratchett"), eseuri despre lecturi, anticariate şi biblioteci publice ("A Star Pupil", "Tales of Wonder and of Porn"), anecdote din vremea când Sir Terry lucra ca jurnalist şi chiar o relatare foarte personală despre dimineţi în care, cu noaptea în cap, tânărul Pratchett pornea în căutare de ciuperci ("That Sounds Fungi, It Must Be the Dawn Chorus"). Tot în această secţiune a cărţii veţi găsi şi introduceri scrise pentru volumele altor autori, ca şi unele reflecţii amuzante despre Crăciun ("The Meaning of My Christmas", "Alien Christmas").

Partea a treia conţine o suită de articole mai recente şi se intitulează "Days of Rage". Aici îl veţi regăsi pe Sir Terry Pratchett în calitate de cetăţean responsabil. Unele articole au de-a face cu deteriorarea mediului înconjuurător şi cu specii pe cale de dispariţie ("The Orangutans Are Dying"). Altele tratează despre insuficienţa sprijinirii cercetărilor pentru combaterea maladiei lui Alzheimer ("I'm Slipping Away a Bit at a Time... And All I Can Do Is Watch It Happen"). Câteva discută starea sistemului de sănătate britanic ("The NHS Is Seriously Injured"). Şi, din păcate, destule discursuri şi eseuri tratează despre chestiunea legalizării sinuciderii asistate pentru bolnavii incurabili în fază terminală ("Point Me to Heaven When the Final Chapter Comes", "Assisted Dying: It's Time the Government Gave Us the Right to End Our Lives").

Fireşte, cum cărţile lui Sir Terry sunt presărate cu note de subsol amuzante, volumul de faţă se încheie cu: "And Finally..." - "Terry Pratchett's Wild Unattached Footnotes to Life". Într-un fel, A Slip of the Keyboard, în ansamblu, pare o vastă notă de subsol la opera literară a îndrăgitului autor britanic. În lumina lecturii recente a volumului Watching the English, am remarcat practic pe fiecare pagină atitudini tipic englezeşti, ilustrate magistral: felul în care Sir Terry nu se lua prea tare în serios, autoironia, umorul (mai ales în raportarea la chestiunile serioase), politeţea, modestia, păstrarea intimităţii, corectitudinea, simpatia pentru cei defavorizaţi - până şi un articol amuzant despre statul la coadă.

Şi, dacă din unele articole incluse în A Slip of the Keyboard am aflat cum în copilărie şi adolescenţă autorul a fost un cititor vorace care de la Stăpânul inelelor a trecut la Beowulf şi de acolo mai departe, la cărţi de istorie şi paleontologie, pe de altă parte trebuie să observ, după parcurgerea acestui volum retrospectiv, că Sir Terry a dăruit din plin culturii care l-a format. Dacă volumele sale de ficţiune ne încântă, A Slip of the Keyboard ne invită în culise şi ne face cunoştinţă cu creatorul. La încheierea acestei cărţi, ne simţim norocoşi că am fost contemporani cu Sir Terry Pratchett şi percepem mai acut pierderea pe care am suferit-o cînd îndrăgitul autor a dispărut dintre noi.

Cum o asemenea carieră nu se putea acoperi cu un singur volum retrospectiv, există şi o colecţie cu proza scurtă a lui Sir Terry, A Blink of the Screen. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.

Un nou număr de colecţie din CPSF Anticipaţia

Astăzi, Editura Nemira a anunţat apariţia unui număr dublu din Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia, 32-33. Ilustraţia copertei îi aparţine artistului grafic Tudor Popa, care s-a întrecut pe sine însuşi, iar selecţia textelor a fost făcută de redactorul-şef Marian Truţă.

În cuprinsul acestui număr al revistei veţi întâlni povestiri de David Levine, Lou Antonelli, Robert Charles Wilson, precum şi un nou episod de bandă desenată realizat de Viorel Pîrligras. Totodată, veţi avea ocazia să citiţi o nuvelă a subsemnatului, "În serviciul Maiestăţii Sale Imperiale", din volumul în pregătire Cartea cu scoarţe de argint, ferecate.

Puteţi comanda CPSF 32-33 online aici, sau îl puteţi achiziţiona la librăriile Nemira (detalii aici). 

Marian Truţă - "CPSF 31" (2015)

La finalul lunii iunie, cu prilejul unei promoţii, am achiziţionat de la Librăria Nemira de pe Bulevardul Magheru, din Capitală, numărul 31 din Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice Anticipaţia (Editura Nemira, Bucureşti, 2015). L-am parcurs ieri. Şi iată ce am aflat:

Primul text din cuprins este o povestire încadrabilă la noua operă spaţială, "Dezertorul" de Steve Rzasa. Autorul american combină elemente tipice pentru această subspecie literară - nanotehnologie, astronave, bătălii spaţiale pe muchie de cuţit, inteligenţe artificiale şi conştiinţe umane încărcate în sisteme informaţionale - însă întoarce pe dos unele clişee ale genului SF. Mai exact, protagonistul-narator, Taren X 45 Delta, este o inteligenţă artificială de la bordul unei astronave de război, însă îşi pune probleme morale şi dezvoltă compasiune pentru fiinţele (post)umane şi respect pentru legi. În schimb, antagonistul Alfa 7 Alfa, o conştiinţă postumană încărcată în sistemele navei-amiral a Integrării, caută cu tot dinadinsul să alunge orice urmă de milă sau de decenţă în căutarea victoriei cu orice preţ asupra Ascendenţei.

Lucian Dragoş Bogdan, în "Povestea fratelui Jacopo", ne oferă o elegantă istorioară cu tâlc despre aventurile unui copil născut într-o familie nobilă, vândut unor circari, crescut şi educat la o mânăstire, apoi rămas pe drumuri. Cam ca în Jack of Shadows de Roger Zelazny, protagonistul are şansa de a căpăta mare putere şi de a se răzbuna asupra celor care îl nedreptăţiseră - dar lumea nu devine neapărat un loc mai bun ca urmare a răzbunării. Atât prin subiect cât şi prin stilul foarte îngrijit, "Povestea fratelui Jacopo" rămâne în memoria cititorilor şi invită la o a doua lectură.

În "Deliciile paradoxului", Mircea Opriţă discută în detaliu despre viaţa şi opera lui Moise Cahn, mai cunoscut cititorilor români sub pseudonimul literar Ovid S. Crohmălniceanu. Ca şi în alte ocazii, domnul Opriţă ne farmecă prin erudiţia şi eleganţa articolului şi prin claritatea cu care expune informaţiile.

Apoi, am avut şansa de a reciti o povestire de Ovid S. Crohmălniceanu, "De ce e cerul albastru", pe care o parcursesem prima oară în 1986, în volumul Alte istorii insolite. Acum, faţă de acea primă lectură, am avut ocazia să apreciez complexitatea borgesiană a ţesăturii de trimiteri la istoria ştiinţei şi culturii.

Spre final, am descoperit o raritate: o povestire cyberpunk. E posibil să mă înşel, însă cred că "Jocul de-a supravieţuirea" de Anthony Allan Chester este al doilea text cyberpunk apărut în noua serie CPSF - primul fiind "Grădinile scufundate" de Bruce Sterling, în CPSF 15. Textul conţine suficiente clişee (infractori cu implanturi electronice, poliţişti acriţi în meserie, zone urbane deteriorate, buticuri cu realităţi virtuale de închiriat), însă e scris coerent şi are o intrigă ce duce undeva, spre deosebire de atâtea texte autohtone care, în anii 1990, se doreau a fi încadrate în acest curent literar.

Sumarul se încheie cu episodul al treilea al serialului de bandă desenată "Zona de Est" realizat de artistul craiovean Viorel Pîrligras.

Am apreciat calitatea traducerilor Antuzei Genescu şi redactarea literară destul de bună a Ecaterinei Derzsi. Dar un punct major de atracţie al acestui număr din CPSF îl reprezintă ilustraţia copertei, realizată de Tudor Popa - dinamică, elegantă şi atractivă pentru un public tânăr, care a crescut cu jocuri video de înaltă rezoluţie. Tot acestui artist grafic de excepţie i se datorează şi ilustraţiile din interiorul revistei - dintre care multe însoţesc povestirea "Dezertorul".

Ca urmare a celor de mai sus, recomand numărul 31 din Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice ca pe o piesă de colecţie, care merită cu prisosinţă să fie citită de pasionaţii de literatură SF şi fantastică. (De altfel, puteţi comanda aici un exemplar la preţ promoţional.) Îi felicit pe redactorul-şef Marian Truţă şi pe colegii săi din colectivul de redacţie pentru o treabă foarte bine făcută şi... sunt la fel de curios ca şi dumneavoastră ce surprize ne rezervă pentru numărul următor al revistei.

Neal Stephenson - "Some Remarks" (2012)

Pe Neal Stephenson îl apreciez nu doar ca romancier, ci şi ca eseist. De aceea, când mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus am avut ocazia să achiziţionez un exemplar din volumul său Some Remarks (Atlantic Books, Londra, 2013), nu am ezitat.

Am parcurs cu plăcere acest volum în iulie 2015. Şi iată ce am aflat:

"Introducerea" pune, într-un mod concis şi clar, conţinutul volumului în perspectivă.

Apoi, veţi găsi, în ordine non-cronologică, articole de popularizarea ştiinţei, interviuri, transcrieri ale unor discursuri publice, povestiri, prefeţe ale unor cărţi, reportaje. Astfel, veţi afla despre efectele dăunătoare ale şederii la birou ("Arsebestos"), despre rivalitatea dintre Leibniz şi Newton ("Metaphysics in the Royal Society 1715-2010") şi despre contextul politic şi militar internaţional care a dus la cursa spaţială din perioada Războiului Rece ("Locked In").

Interviurile sunt edificatoare şi amuzante, precum "Slashdot Interview", din 2004, sau "The Salon Interview", din acelaşi an. Am remarcat totodată tactul cu care, când întrebările au trecut de la zona literaturii la cea a consilierii unei companii private ce se ocupă de zborul spaţial, Neal Stephenson a evitat să dea răspunsuri exacte.

Destul de amuzante şi autoironice sunt şi discursuri publice ca "Gresham College Lecture", unde scriitorul discută despre diferenţele dintre literatura cu pretenţie de artă şi literatura de consum, sau ca "Why I Am a Bad Correspondent", în care se pun franc în balanţă avantajele şi dezavantajele întreţinerii corespondenţei particulare cu diverşi cititori cu beneficiile şi neajunsurile concentrării exclusive asupra carierei de scriitor.

În aceeaşi zonă a opiniilor exprimate franc se înscriu câteva cronici de film ("It's All Geek to Me", despre 300, sau "Turn On, Tune In, Veg Out", despre Revenge of the Sith), prezentările propriilor cărţi ("Time Magazine Article about Anathem") sau prefeţele scrise pentru cărţile altor autori ("Everything and More Foreword" şi "Innovation Starvation"). Adesea, opiniile exprimate sunt nu doar bine argumentate, ci şi relevante pentru societatea occidentală - ca, de exemplu, noţiunea că idei ştiinţifico-fantastice precum roboţii lui Isaac Asimov, astronavele lui Robert A. Heinlein sau ciberspaţiul lui William Gibson au exprimat sintetic, hieroglific, proiecte pe care ulterior inginerii le-au pus în practică. (Şi tot de la autorii de literatură SF se aşteaptă următoarele viziuni care să se transforme în proiecte majore.)

Punctul de interes al volumului l-au constituit însă reportaje scrise de Neal Stephenson pentru revista Wired, ca "In the Kingdom of Mao Bell" (fragmente) şi "Mother Earth, Mother Board" (reprodus integral). Dacă în In the Beginning... Was the Command Line Neal Stephenson a tratat despre diferitele sisteme de operare şi efectele lor asupra utlizatorilor individuali, respectiv asupra societăţii în ansamblul ei, în cele două reportaje din acest volum se concentrează asupra telecomunicaţiilor globale şi asupra unor aspecte precum construirea cablurilor de fibră optică, instalarea cablurilor submarine, tranziţia cablurilor la ţărm sau jocurile de cooperare/concurenţă între diversele corporaţii telecom pe plan internaţional.

Fireşte, veţi găsi şi două povestiri SF ale autorului american ("Spew" şi "The Great Simoleon Caper", dintre care cea dintâi a apărut şi în traducere română sub titlul "Măţăraie"), precum şi prima (şi singura) frază dintr-un roman poliţist plasat în Comitatul de pe Pământul de Mijloc al lui J. R. R. Tolkien, "Under-Constable Proudfoot".

Pe ansamblu, Some Remarks a meritat cu prisosinţă timpul petrecut cu lectura, iar unele articole din cuprinsul său m-au făcut curios în privinţa altor lucrări ale lui Neal Stephenson, ca Anathem sau Ciclul Baroc. Nu în ultimul rând, eseul "Innovation Starvation" a reprezentat punctul de plecare pentru o antologie foarte ambiţioasă, Hieroglyph, în cuprinsul căreia apar multe nume de valoare din SF-ul anglo-saxon. Prin urmare, la momentul potrivit veţi găsi la Ţesătorul noi cronici dedicate volumelor semnate de Neal Stephenson.

(Iar dacă doriţi şi dumneavoastră un exemplar din Some Remarks, puteţi comanda online un exemplar aici.)

Marian Truţă (redactor-şef) - "CPSF 30" (2015)

Spre finalul lunii mai, prin amabilitatea bunului meu prieten Tudor Popa, am primit un exemplar din numărul 30 al Colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice Anticipaţia (Editura Nemira, Bucureşti, 2015). L-am parcurs abia în iulie acest an.

Şi iată ce am aflat:

Prima povestire din cuprins, "Îngerul" de Pat Cadigan, este încadrabilă la categoria "fantastic urban". Mai exact, protagonistul-narator este o persoană fără adăpost care colindă pe străzile unei metropole în compania unei entităţi stranii. Aceasta din urmă este invizibilă pentru cei mai mulţi oameni, însă uneori, folosindu-şi capacităţile ieşite din comun, poate îndeplini acţiuni de-a dreptul miraculoase. Treptat, pe măsură ce situaţia celor două personaje principale se agravează, cititorii ajung să înţeleagă originea acestei entităţi şi motivele pentru care, asemenea altor asemenea personaje stranii, a fost exilată pe Pământ.

Urmează o scurtă prezentare făcută de Liviu Radu volumului de critică literară "Alte cronici" al domnului Mircea Opriţă.

De altfel, tocmai Mircea Opriţă este cel care semnează povestirea "O floare pentru căpitan", o viziune a viitorului îndepărtat în care trimiterea astronavelor către alte stele şi primirea lor la revenirea din misiune au devenit nişte operaţiuni de rutină. Şi dacă un astronaut ar reveni din misiune reconstruit de o rasă extraterestră... într-un mod nepământean?

"Mina gravitaţională" de Stephen Baxter ne poartă într-un viitor încă şi mai îndepărtat, în care stelele au încetat să mai emită lumină, iar descendenţii îndepărtaţi ai omenirii extrag energie din reţele de găuri negre. Povestirea face parte din volumul Phase Space şi, alături de romanele Time, Space şi Origin, se încadrează în seria "Manifold". Traducerea "Minei gravitaţionale", ca şi a povestirii de Pat Cadigan, i se datorează Antuzei Genescu.

Spre final, veţi găsi şi o povestire horror de Liviu Surugiu, "Ultimul vis al lui Mart Senson". Textul combină imagini suprarealiste, o tramă poliţistă şi o ipoteză tulburătoare referitoare la relaţiile dintre vise şi metabolism. Aş fi preferat ca stilul să nu fie atât de telegrafic, cu numeroase alineate de două rânduri, un rând sau o jumătate de rând (cam ca Fight Club), însă asta e o chestiune de gusturi.

Pe ultimele pagini ale revistei, veţi găsi episodul al doilea al benzii desenate "Zona de Est", realizată de artistul craiovean Viorel Pîrligras.

Pe ansamblu, numărul 30 al Colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice mi s-a părut cam la fel de bun ca şi cele două sau trei dinaintea lui. Am remarcat însă o schimbare interesantă în privinţa prezentării grafice. Mai exact, artistul grafic Tudor Popa a contribuit nu numai cu ilustraţia copertei, ci şi cu ilustraţii interioare pentru trei dintre povestiri. Stilurile sunt diferite - oarecum biomecanic într-un caz, ceva mai abstract în al doilea, suprarealist în al treilea - însă efectul de ansamblu este memorabil.

Ca urmare, îi adresez felcitări nu doar redactorului-şef Marian Truţă pentru o treabă bine făcută, ci şi lui Tudor Popa, pentru o contribuţie considerabil mai mare la prezentarea grafică. (Şi, cum lucrurile bune nu se tac, vă anunţ că puteţi cumpăra la preţ promoţional acest număr special de revistă aici.) În rest, am început deja lectura numărului 31 din CPSF. Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie.