Elisabeth Vonarburg, "The Silent City" (1981)

În 1999, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am primit cadou un exemplar din ediţia americană de buzunar a unui roman scris iniţial în franceză de o autoare canadiană, Elisabeth Vonarburg. Romanul, publicat mai întîi la Paris în 1981 sub titlul Le silence de la cité, a apărut apoi, sub titlul The Silent City, la Editura Bantam Spectra din New York în 1992, tradus de Jane Brierley şi ornat pe copertă cu o recomandare generoasă din partea lui William Gibson. L-am parcurs în noiembrie 2011. Şi iată ce am aflat:

Romanul este împărţit în patru părţi şi subîmpărţit în capitole. Într-un viitor îndepărtat, protagonista, Elisa, creşte într-un oraş în mare parte pustiu, populat de maşinării inteligente, şi află că destui dintre puţinii locuitori cu care ia contact sînt de fapt androizi. Elisa descoperă că este postumană, modificată genetic pentru a se vindeca rapid în urma eventualelor vătămări, pentru a trăi mult peste speranţa medie de viaţă a oamenilor obişnuiţi şi pentru a-şi schimba la nevoie înfăţişarea, structura corpului şi chiar sexul.

Elisa e educată şi îndrumată de Paul, cel care a creat-o prin inginerie genetică şi care face în continuare experimente cu subiecţi postumani. Într-un moment de revoltă, protagonista fuge din oraş în ţinuturile pustiite din vecinătate, unde are aventuri printre oamenii recăzuţi în barbarie, apoi, într-un moment crucial, îl ucide pe Paul şi ajunge să îi continue experimentele. După cîteva decenii, Elisa devine conducătoarea unei mari comunităţi de copii şi adolescenţi postumani creaţi de ea, însă în cele din urmă se găseşte prinsă într-un conflict dintre grupuri locale - pe de o parte triburi barbare, pe de altă parte clanuri de femei nesupuse, favorizate de un dezechilibru demografic major în urma căruia majoritatea zdrobitoare a nou-născuţilor sînt fetiţe. În final, Elisa trebuie să decidă dacă să le permită generaţiilor viitoare să pătrundă în oraşul maşinăriilor inteligente sau dacă să-l închidă o dată pentru totdeauna.

Pe ansamblu, The Silent City mi s-a părut cam dezlînat, căci intriga e lăsată pe planul al doilea în favoarea pasajelor ce descriu minuţios gîndurile şi trăirile şi sentimentele protagonistei - de la copilărie şi adolescenţă pînă la maturitate şi senectute. Cum nici acţiunea nu e prea captivantă sau coerentă, nici viitorul imaginar din roman nu e din cale-afară de original, nici stilul nu e ieşit din comun (ştiu, ştiu, nu ar trebui să judec stilul unei cărţi pe baza unei traduceri, ci ar trebui să mă învrednicesc să citesc originalul), presupun că nu mă voi simţi tentat să reiau vreodată The Silent City. A fost bun pentru a umple cîteva reprize de călătorie cu transportul în comun prin oraş şi cîteva intervale de aşteptare, dar cam atît. Probabil are să facă o excursie la un anticariat - doar dus.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Aldous Huxley, "Crome Yellow" (1921)

În mai 2006, de la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii, am achiziţionat un exemplar din primul roman al lui Aldous Huxley, Crome Yellow (Progress Publishers, Moscova, 1979). L-am parcurs în trei zile, în decembrie 2011. Şi iată ce am aflat:

În vara anului 1921, tînărul Dennis Stone, în vîrstă de 23 de ani, merge în vacanţă în provincie, în localitatea Camlet, şi petrece cîteva săptămîni la conacul Crome împreună cu prieteni şi cunoştinţe. La conac se află cîteva domnişoare (Mary, Jenny şi Anna), un scriitor celebru (Barbecue-Smith), un tînăr pictor (Gombauld), gazdele (domnul şi doamna Wimbush), ca şi cîţiva domni mai în vîrstă (precum domnul Scogan). Ca în orice vacanţă, unele personaje pleacă (spre exemplu Barbecue-Smith), altele vin pentru scurtă vreme (ca tînărul şi cuceritorul Ivor Lombard). Personajele poartă discuţii politicoase despre filosofie, istorie, literatură şi artă, deapănă anecdote din istoria familiei aristocratice în al cărei conac îşi petrec vacanţa, au parte de vremelnice seducţii şi idile, ba chiar şi de o petecere cîmpenească încheiată cu dansuri.

Pe de o parte, Crome Yellow e remarcabilă prin aerul lejer, spiritual, cu care aminteşte în trecere tot felul de chestiuni erudite. De la războaiele napoleoniene la poezia simbolistă, de la cubism la teoria relativităţii, numeroase chestiuni se perindă în conversaţiile personajelor ca într-un caleidoscop.

Pe de altă parte, unele dintre aceste subiecte par să fi fost ţintele unor şarje satirice. Astfel, în capitolul al treilea, personajul Scogan persiflează un proiect de roman al protagonistului - proiect care seamănă suspect de mult cu Portret al artistului din tinereţe (1916) de James Joyce - şi îl demontează punct cu punct. În capitolul al nouăsprezecelea, în schimb, sub forma unei cronici de familie, sînt satirizate personajele stereotipe din literatura romantică - palide, lipsite de poftă de mîncare, morbide şi predispuse să leşine adesea.

Un aspect ceva mai interesant e prezent însă în capitolul al cincilea, în care, într-un discurs spontan al domnului Scogan, apare viziunea unui viitor îndepărtat în care erotismul şi reproducerea vor fi fost complet separate, iar embrionii vor fi cultivaţi la scară industrială în şiruri de sticle pentru a fi "destupaţi", nu născuţi. Această viziune, combinată cu o alta, a omenirii divizate prin îndoctrinare în mai multe categorii (expusă tot de Scogan în capitolul al douăzeci şi doilea) şi cu situaţia protagonistului neliniştit care nu îşi găseşte perechea şi care e măcinat de frustrări şi de porniri sinucigaşe, a format baza unui roman mult mai celebru al lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă (1932).

Alte porţiuni ale acestui roman par să îşi fi găsit ecoul mai tîrziu în opera altor scriitori modernişti, precum cărţile fictive dintr-un fals corp de bibliotecă asupra cărora speculează unele personaje (ca în unele povestiri fantastice ale lui Jorge Luis Borges), alte personaje care pictează (precum Lily Briscoe din Spre far de Virginia Woolf) sau serbarea cîmpenească (similară cu cea din Între acte de Virginia Woolf). Asupra întregii cărţi planează o senzaţie de pace... ireală, intensificată de amintirile unor personaje despre Primul Război Mondial (pe atunci recent încheiat) şi de premoniţia aceluiaşi domn Scoogan că va izbucni Al Doilea Război Mondial (formulată în capitolul al douăzeci şi şaptelea).

Finalul cărţii este abrupt. Protagonistul, sfătuit de unul dintre personajele feminine, îşi inventează nişte probleme de familie urgente şi pleacă înapoi la Londra, iar senzaţia lui distinctă este că, neavînd nici un motiv real pentru a rămîne în metropolă, plecarea sa acolo seamănă cumva cu o înmormîntare. Din fericire, oricît de morbide ar fi gîndurile lui Dennis Stone la sfîrşitul romanului, Crome Yellow nu a fost ultima carte din cariera lui Aldous Huxley. I-au urmat multe altele, însă despre acelea vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Updike, "Rabbit Redux" (1971)

La finalul lunii octombrie, 2006, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris (care pe atunci funcţiona în Pasajul Universităţii) o ediţie de buzunar a unui roman de John Updike, Rabbit Redux (Fawcett Crest, Greenwich, Conn., 1972), al doilea dintr-o tetralogie. De citit, l-am citit abia la finalul lunii octombrie 2011. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Rabbit Redux are loc la zece ani după cea din Rabbit, Run, în vara anului 1969. În timp ce, pe parcursul uneia dintre misiunile Apollo, primii oameni ajung pe Lună, Harry Angstrom, în vîrstă de 36 de ani, descoperă că soţia sa are o relaţie amoroasă cu un coleg de serviciu, Charlie Stavros. Paradoxal, deşi Rabbit nu are nimic împotrivă, ba chiar îi permite să se mute împreună cu Stavros, Janice se face foc şi pară cînd află că, la rîndul lui, protagonistul a adus în domiciliul conjugal o tînără amantă hippie pe nume Jill.

Situaţia se complică, dat fiind că Janice cere custodia fiului lor, Nelson, în vreme ce Jill îl aduce în casa familiei Angstrom pe un traficant de culoare, cunoscut sub numele de Skeeter, iar acesta din urmă începe să îi îndoctrineze pe toţi cu discursuri politice radicale de stînga.

Prin amabilitatea unor vecini "îngrijoraţi", aventura cu droguri, idei radicale şi experimente amoroase se încheie într-o noapte cînd Harry şi Nelson sînt plecaţi într-o vizită. Locuinţa familiei Angstrom este incendiată, Jill piere (spre disperarea lui Nelson), iar Skeeter fuge din oraş. În final, soţii Angstrom se întîlnesc pentru a conveni să vîndă ce a mai rămas din casa lor, apoi se împacă într-un motel.

Asemenea primei cărţi din serie, Rabbit Redux îmbină cu succes mai multe tehnici literare. Astfel, pe de o parte, romanul lui Updike pune foarte bine în valoare tehnicile literaturii realiste. Contextul istoric şi cultural e redat cu atenţie - de la misiunile Apollo şi contracultura hippie la mişcarea de emancipare a persoanelor de culoare şi filmul 2001 - O odisee spaţială.

Personajele principale sînt redate convingător - Harry şi Janice prinşi în criza vîrstei de mijloc, Nelson cu primele semne de rebeliune adolescentină. Jill e o apariţie memorabilă - fiica unei familii notabile devenită rătăcitoare prin America, apoi toxicomană, iar în cele din urmă victimă colaterală. Iar Skeeter - veteran al războiului din Vietnam - le creează foarte clar cititorilor senzaţia că, sub masca de bravură şi obrăznicie, ascunde anxietăţi şi temeri greu de adus la lumină.

Personajele secundare sînt de asemenea bine realizate, precum părinţii protagonistului - tatăl epuizat, dar împăciuitor, mama bolnavă, pe moarte, dar neîmblînzită. Dintre aceste personaje - unele dezmăţate sub aparenţa respectabilităţii, altele agresive sub pojghiţa de civilizaţie - iese în evidenţă Charlie Stavros, amantul lui Janice, care, departe de a fi un cuceritor sau un mascul feroce, e un cardiac grijuliu cu propria sănătate. Pe tot parcursul romanului, el încearcă pe diverse căi să îi reunească pe cei doi soţi.

Pe de altă parte, unele tehnici din Rabbit Redux amintesc de literatura modernistă şi ilustrează o definiţie a postmodernismului conform căreia acesta ar fi o continuare a modernismului. Adesea, fie cînd protagonistul aleargă sau şofează prin oraş, fie cînd întreţine relaţii intime cu diverse personaje feminine sau cînd se află sub efectul drogurilor ori al alcoolului, naraţiunea clară virează în fluxul conştiinţei, amestecînd senzaţii, gînduri pe jumătate formate, frînturi de amintiri şi crîmpeie de închipuiri. Tehnica fluxului conştiinţei e bine stăpînită de autor, însă adesea întinde cîte un alineat de text pe două sau trei pagini, punînd la încercare pe alocuri răbdarea cititorilor. (Deşi trebuie remarcat că o parte dintre pasajele acestea servesc foarte bine ca să le reamintească evenimentele din primul roman celor care l-au parcurs cu mai mult timp în urmă sau ca să le prezinte aceste evenimente celor care nu l-au citit deloc.)

Şi, tot ca în literatura modernistă (mai degrabă decît ca în romanele realiste victoriene), personajele sînt ambigue, complexe, contradictorii, nu împărţite clar în "eroi" şi "sceleraţi". Astfel, Harry Angstrom are relaţii adultere şi uneori e violent cu femeile, însă face eforturi ca să îşi salveze căsnicia. Jill se poartă frumos cu cei din jur, dar devine dependentă de heroină şi porneşte pe panta înjosirii şi autodistrugerii. Iar Janice, ca urmare a propriei ei aventuri extraconjugale, nu devine mai iubitoare sau mai înţelegătoare cu ceilalţi, ci mai intolerantă şi mai agresivă.

Pe ansamblu, Rabbit Redux reprezintă o continuare adecvată a romanului Rabbit, Run şi un portret convingătior al societăţii americane la finalul anilor 1960. După alţi zece ani, John Updike avea să publice încă un roman în serie, Rabbit Is Rich. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul la braţ cu monştrii sacri

Nici în vis nu aş fi crezut că voi vedea vreodată o carte de-a mea oferită împreună cu una dintre antologiile de temelie ale mişcării literare cyberpunk. Iată însă că, începînd de ieri, Editura Millennium Books din Satu Mare oferă Art Wasn't Quite Crime împreună cu Cyberpunk (ediţia română a antologiei Mirrorshades, îngrijită de Bruce Sterling) în nişte condiţii foarte avantajoase - condiţii valabile numai pînă la sfîrşitul acestei săptămîni. Ţin să îi mulţumesc şi pe această cale editorului Horia Nicola Ursu. Mai multe detalii vă invit să aflaţi aici: http://uglybadbear.wordpress.com/2011/12/14/oferta-speciala-cyberpunk-pe-piine/.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)