Oliviu Crâznic, "...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul" (2010)

Pe 20 noiembrie 2010, la lansarea volumului meu Art Wasn't Quite Crime, unul dintre cumpărători, pe numele său Oliviu Crâznic, mi-a oferit cadou un exemplar din primul său roman, ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Editura Vremea, Bucureşti, 2010). Ca să nu rămîn dator, i-am oferit pe loc, tot cadou, un exemplar din volumul meu An/Organic. Din păcate, la lectura romanului său, distins cu premiile Visul 2010 şi Galileo 2011, am ajuns abia spre sfîrşitul verii acestui an. Dar am ajuns...

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator, cavalerul Arthur de Seragens, primeşte invitaţia de a participa la nunta marchizei Josephine de Lauras cu un conte austriac, Maximillien Schwartz. Împreună cu un vechi prieten, vicontele de Vincennes, protagonistul ajunge la Castelul Ultimelor Turnuri, în Nuit-aux-Bois, pentru a participa la festivităţi alături de aristocraţi, prelaţi, un medic, un avocat şi şeful poliţiei locale. Festivităţile sînt însă înnegurate de zvonuri despre pîngărirea mormintelor din zonă, apoi de o misterioasă maladie care ar putea fi ciumă bubonică, iar în cele din urmă de o serie de evenimente supranaturale din ce în ce mai intense şi mai violente.

(Ca să nu vă stric plăcerea lecturii, nu am să vă dezvălui prea multe amănunte despre intrigă, pentru că bună parte din efectul romanului se bazează pe lovituri de teatru şi pe răsturnări de situaţii.)

În principiu, literaturile imaginarului se bazează pe trei elemente, ca un tripod: intrigă, personaje şi lume imaginară. Autorul s-a preocupat în mod vizibil de construirea intrigii, crescînd tensiunea treptat pînă la confruntări de-a dreptul spectaculoase aproape de final. De asemenea, romanul este structurat în capitole scurte, care fac lectura antrenantă, iar îmbinarea de elemente din romanul de capă şi spadă, romanul gotic şi romanul poliţist este făcută cu dibăcie.

Personajele sînt la rîndul lor interesant construite, iar o tuşă ce contribuie la creşterea tensiunii este că şi unele personaje aflate oficial de partea Binelui par adesea ameninţătoare, dacă nu de-a dreptul... răuvoitoare. De remarcat aici ar fi şi faptul că autorul s-a preocupat să îşi prezinte personajele cu detalii de vestimentaţie, comportament şi mimică, precum şi atenţia cu care a structurat reţeaua de relaţii schimbătoare dintre personaje.

Lumea imaginară, la rîndul ei, este construită destul de convingător, cu numeroase elemente ce amintesc de Franţa secolului al XVIII-lea. Interesant este că lumea aceasta se extinde, căci dialogurile personajelor sau documentele pe care le parcurg fac trimitere la Slovacia, Spania, Austria şi, spre final, la Transilvania. Dar decorul de bază al romanului, după canoanele gotice, este castelul bîntuit în care se petrec grozăvii de nedescris.

Romanul lui Oliviu Crâznic are şi unele mici scăpări pe care presupun că un bun redactor literar le-ar fi îndreptat. 

Astfel, apar pe alocuri exprimări improprii pentru limba română ("să ne concentrăm pe posibilităţi", p. 134, în loc de: "să ne concentrăm asupra posibilităţilor", sau "M-am concentrat pe ceilalţi, pe toţi," p. 243, în loc de: "M-am concentrat asupra celorlalţi, asupra tuturor.").  

Apar derapaje stilistice în discursul personajelor, ca de exemplu la pagina 97, unde un personaj aristocratic le spune altor două personaje de viţă aleasă: "De voi doi ştiam dinainte că bănuiţi câte ceva, dar mai ştiam şi că sunteţi total pe lângă." Sau, la pagina 146, protagonistul remarcă despre o contesă italiană: "Presupun că prefera să joace pe teren propriu."
Apar mici erori de morfologie ("şi noi îmbrăcasem ceva adecvat," p. 144, în loc de: "şi noi îmbrăcaserăm ceva adecvat," sau "cînd ne întorsesem," p. 145, în loc de: "cînd ne întorseserăm,"). 

Apar mici probleme cu punctuaţia ("Şi ducele, se uită atît de urît...", p. 94, sau "Căci oricine se afla în spatele evenimentelor, suferise în mod clar o înfrângere," p. 153).  

Apar uneori exprimări tautologice ("presupun că a intrat înăuntru," p. 99, "cât să nu bată exagerat la ochi," p. 235, sau "Chiar Miraz Paşa însuşi", p. 279).  

Apar din cînd în cînd cacofonii ("adică cam de toţi oamenii educaţi", p. 36, "Vicontesa se mişcă ca fulgerul", p. 267, sau "ce viaţă duc aceştia", p. 287).

În ciuda micilor stîngăcii de acest fel, ...Şi la sfîrşit a mai rămas coşmarul este un roman care se situează deasupra mediei, iar pe alocuri am observat unele apropieri stilistice faţă de proza fantastică a lui Edgar Allan Poe. Ca atare, această primă ediţie reprezintă rezultatul unui efort mai mult decît onorabil, iar o nouă ediţie revizuită probabil va elimina erorile şi îi va da romanului forma intenţionată de către autor.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)