John O'Farrell, "An Utterly Impartial History of Britain" (2007)

În octombrie 2007, prin amabilitatea vechiului meu prieten, Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg un volum cu o abordare neobişnuită a istoriei Marii Britanii scris de John O'Farrell şi intitulat An Utterly Impartial History of Britain or 2000 Years of Upper Class Idiots in Charge (Black Swan, Londra, 2008). Spre mirarea mea, cu toate că evenimentele prezentate în această lucrare erau tot cam cele din alte cărţi de istorie cu acelaşi subiect, maniera de prezentare a fost atît de fermecătoare şi de amuzantă încît nu mi-a venit să las cartea din mînă şi am dus-o la bun sfîrşit în numai cîteva zile. Şi iată ce am aflat:

An Utterly Impartial History of Britain este împărţită în nouă capitole. Cel dintîi acoperă perioada străveche şi perioada ocupaţiei romane din Britania. Al doilea capitol prezintă Evul Mediu timpuriu, sau, dacă preferaţi, Vremurile Întunecate. Cel de-al treilea capitol prezintă ocupaţia normandă (1066-1216). În cel de-al patrulea capitol se discută Evul Mediu tîrziu (1216-1485), iar în capitolele al cincilea şi al şaselea dinastia Tudor (1485-1603), respectiv dinastia Stuart (1603-1714). Capitolul al şaptelea tratează despre revoluţii (1714-1815). Capitolul al nouălea prezintă Imperiul Britanic (1815-1914). În final, capitolul al nouălea se ocupă cu cele două războaie mondiale (1914-1945). (Nu vă faceţi griji, în volum sînt menţionaţi şi soţii Beckham.)

Ce diferenţiază această lucrare de altele este utilizarea umoristică a anacronismelor, lucru care nu poate decît să îl încînte pe un anumit fan al curentului steampunk. Astfel, printre discuţii despre bătălii, epidemii, descoperiri geografice şi mişcări sociale se strecoară referiri anacronice la iPad, piaţa imobiliară, traficul auto, muzică pop/rock şi aviaţie. De asemenea, expunerea este întreruptă periodic pentru scurte dialoguri imaginare amuzante între diferite personalităţi istorice.

Abordarea aceasta jucăuşă face cu atît mai emoţionante relatările despre evenimente istorice mai puţin cunoscute, precum armistiţiul din ajunul Crăciunului pe frontul de vest, în 1914, sau implicarea masivă a civililor proprietari de ambarcaţiuni în retragerea armatei britanice de la Dunkirk în cel de-Al Doilea Război Mondial. În egală măsură, autorul aduce un echilibru binevenit între informaţiile de natură politică (regi, prim-miniştri, guverne, partide), cele de natură militară (războaie, campanii, bătălii), cele de natură socială (mişcări de emancipare, greve, reforme) şi cele de natură culturală (dramaturgi, arhitecţi, artişti plastici). Iar tonul lejer, ritmul alert şi dozarea atentă a informaţiilor îi împiedică pe cititori să se plictisească sau să abandoneze lectura.

Desigur, este recomandabil să parcurgem mai întîi o altă istorie a Marii Britanii ca să nu rămînem cumva cu impresia că în secolul al zecelea scandinavii au adus în Anglia mobilă în pachete plate, că Asaltul Viking a fost o formaţie de heavy metal sau că ducele de Wellington a cîştigat concursul Eurovision cu melodia Waterloo. Dar An Utterly Impartial History of Britain merită cu siguranţă timpul şi banii dumneavoastră. Puteţi achiziţiona această carte de la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, vizitînd pagina http://www.nautilus.ro/index.php?page=shop.product_details&flypage=shop.flypage&product_id=3729&category_id=8&manufacturer_id=0&option=com_virtuemart&Itemid=1. Eu, unul, am început deja să citesc o altă carte pe aceeaşi temă, una scrisă de istoricul Simon Schama. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

De domeniul SF

Zilele trecute, în numărul 10/septembrie 2011 al Gazetei SF, număr dedicat apreciatului scriitor Liviu Radu, alături de nume importante ale literaturilor imaginarului, precum Ştefana Czeller, şi Oliviu Crîznic, am avut onoarea să public o schiţă, "În vremea lui Arond Vodă", şi recenzia unui roman de Will McIntosh, "Soft Apocalypse". Vă invit şi pe dumneavoastră să urmaţi hiperlegăturile de mai sus, să parcurgeţi numărul acesta al Gazetei SF şi să apreciaţi eforturile domnişoarei redactor şef adjunct Simona Şerbănescu. Lectură plăcută!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Grant Naylor, "Red Dwarf" (1989)

Pe 30 octombrie 2006, printr-o întîmplare norocoasă, am cumpărat de la anticariatul Ex Libris (aflat pe atunci în Pasajul Universităţii) un braţ de cărţi SF... una şi una. Printre ele se aflau şi două romane de Grant Naylor dintre care pe primul, Red Dwarf (Penguin Books, Londra, 1989) am izbutit să îl citesc abia în septembrie 2011. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

În viitorul îndepărtat, la bordul uriaşei nave spaţiale Red Dwarf, care face curse regulate prin Sistemul Solar, are loc un accident în urma căruia piere întregul echipaj, cu excepţia unui modest îngrijitor, Lister, a unei inteligenţe artificiale, Holly, a reprezentării holografice a unui şef de echipă, Arnold J. Rimmer, şi a unei pisici gestante. Iar nava călătoreşte vreme de peste un milion de ani, cu Lister într-un modul de stază. La reactivare, Lister descoperă că la bord se află o nouă formă de viaţă inteligentă, un descendent îndepărtat şi inteligent al pisicii gestante aduse cîndva la bord. Împreună, ei decid să se întoarcă pe Pămînt. Mai întîi găsesc o navă avariată, dintr-o generaţie mult mai recentă, apoi o repară şi revin pe Pămînt numai ca să constate că... s-au rătăcit într-un joc virtual, Better Than Life, care le îndeplineşte cele mai ascunse dorinţe.

Red Dwarf este, ca şi seria The Hitchhiker's Guide to the Galaxy, o operă spaţială parodică şi umoristică ce mai întîi a fost serial BBC. Personajele sînt caricaturale, intriga în ansamblu şi unele scene în particular sînt amuzante, iar unele clişee par să fi migrat de la Douglas Adams la Rob Grant şi Doug Naylor - ca, de exemplu, inteligenţa artificială criptică şi inutilă sau robotul dereglat şi suferind de mania persecuţiei. Per total, însă, romanul Red Dwarf nu mi s-a părut atît de amuzant ca seria lui Douglas Adams şi, ca urmare, probabil că mă voi despărţi de el destul de curînd. Dar am să citesc şi continuarea, despre care vă voi relata cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Oliviu Crâznic, "...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul" (2010)

Pe 20 noiembrie 2010, la lansarea volumului meu Art Wasn't Quite Crime, unul dintre cumpărători, pe numele său Oliviu Crâznic, mi-a oferit cadou un exemplar din primul său roman, ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Editura Vremea, Bucureşti, 2010). Ca să nu rămîn dator, i-am oferit pe loc, tot cadou, un exemplar din volumul meu An/Organic. Din păcate, la lectura romanului său, distins cu premiile Visul 2010 şi Galileo 2011, am ajuns abia spre sfîrşitul verii acestui an. Dar am ajuns...

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator, cavalerul Arthur de Seragens, primeşte invitaţia de a participa la nunta marchizei Josephine de Lauras cu un conte austriac, Maximillien Schwartz. Împreună cu un vechi prieten, vicontele de Vincennes, protagonistul ajunge la Castelul Ultimelor Turnuri, în Nuit-aux-Bois, pentru a participa la festivităţi alături de aristocraţi, prelaţi, un medic, un avocat şi şeful poliţiei locale. Festivităţile sînt însă înnegurate de zvonuri despre pîngărirea mormintelor din zonă, apoi de o misterioasă maladie care ar putea fi ciumă bubonică, iar în cele din urmă de o serie de evenimente supranaturale din ce în ce mai intense şi mai violente.

(Ca să nu vă stric plăcerea lecturii, nu am să vă dezvălui prea multe amănunte despre intrigă, pentru că bună parte din efectul romanului se bazează pe lovituri de teatru şi pe răsturnări de situaţii.)

În principiu, literaturile imaginarului se bazează pe trei elemente, ca un tripod: intrigă, personaje şi lume imaginară. Autorul s-a preocupat în mod vizibil de construirea intrigii, crescînd tensiunea treptat pînă la confruntări de-a dreptul spectaculoase aproape de final. De asemenea, romanul este structurat în capitole scurte, care fac lectura antrenantă, iar îmbinarea de elemente din romanul de capă şi spadă, romanul gotic şi romanul poliţist este făcută cu dibăcie.

Personajele sînt la rîndul lor interesant construite, iar o tuşă ce contribuie la creşterea tensiunii este că şi unele personaje aflate oficial de partea Binelui par adesea ameninţătoare, dacă nu de-a dreptul... răuvoitoare. De remarcat aici ar fi şi faptul că autorul s-a preocupat să îşi prezinte personajele cu detalii de vestimentaţie, comportament şi mimică, precum şi atenţia cu care a structurat reţeaua de relaţii schimbătoare dintre personaje.

Lumea imaginară, la rîndul ei, este construită destul de convingător, cu numeroase elemente ce amintesc de Franţa secolului al XVIII-lea. Interesant este că lumea aceasta se extinde, căci dialogurile personajelor sau documentele pe care le parcurg fac trimitere la Slovacia, Spania, Austria şi, spre final, la Transilvania. Dar decorul de bază al romanului, după canoanele gotice, este castelul bîntuit în care se petrec grozăvii de nedescris.

Romanul lui Oliviu Crâznic are şi unele mici scăpări pe care presupun că un bun redactor literar le-ar fi îndreptat. 

Astfel, apar pe alocuri exprimări improprii pentru limba română ("să ne concentrăm pe posibilităţi", p. 134, în loc de: "să ne concentrăm asupra posibilităţilor", sau "M-am concentrat pe ceilalţi, pe toţi," p. 243, în loc de: "M-am concentrat asupra celorlalţi, asupra tuturor.").  

Apar derapaje stilistice în discursul personajelor, ca de exemplu la pagina 97, unde un personaj aristocratic le spune altor două personaje de viţă aleasă: "De voi doi ştiam dinainte că bănuiţi câte ceva, dar mai ştiam şi că sunteţi total pe lângă." Sau, la pagina 146, protagonistul remarcă despre o contesă italiană: "Presupun că prefera să joace pe teren propriu."
Apar mici erori de morfologie ("şi noi îmbrăcasem ceva adecvat," p. 144, în loc de: "şi noi îmbrăcaserăm ceva adecvat," sau "cînd ne întorsesem," p. 145, în loc de: "cînd ne întorseserăm,"). 

Apar mici probleme cu punctuaţia ("Şi ducele, se uită atît de urît...", p. 94, sau "Căci oricine se afla în spatele evenimentelor, suferise în mod clar o înfrângere," p. 153).  

Apar uneori exprimări tautologice ("presupun că a intrat înăuntru," p. 99, "cât să nu bată exagerat la ochi," p. 235, sau "Chiar Miraz Paşa însuşi", p. 279).  

Apar din cînd în cînd cacofonii ("adică cam de toţi oamenii educaţi", p. 36, "Vicontesa se mişcă ca fulgerul", p. 267, sau "ce viaţă duc aceştia", p. 287).

În ciuda micilor stîngăcii de acest fel, ...Şi la sfîrşit a mai rămas coşmarul este un roman care se situează deasupra mediei, iar pe alocuri am observat unele apropieri stilistice faţă de proza fantastică a lui Edgar Allan Poe. Ca atare, această primă ediţie reprezintă rezultatul unui efort mai mult decît onorabil, iar o nouă ediţie revizuită probabil va elimina erorile şi îi va da romanului forma intenţionată de către autor.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)