Primele trei capitole ale acestui volum alcătuiesc cel de-al doilea act al romanului grafic, „Mechanica Sundown”. În principal, urmăreşte traseul lui Cole Blaquesmith şi al însoţitorilor săi de la Londra către Stonehenge şi întîlnirea cu un inventator, Sundown, şi cu nepoata acestuia, Tini. Sundown îi explică protagonistului modul în care, cu ajutorul unei chei speciale, poate accesa diversele funcţii ale braţului său mecanic.
Pe urmele lui Cole se află Faust, dar şi Fiona, aparent înviată.
Următoarele trei capitole din volum formează cel de-al treilea act, „X”. De această dată, Cole şi însoţitorii săi ajung la locul unde se afla monumentul de la Stonehenge şi găsesc o comunitate de foşti sclavi şi foşti servitori condusă de Mambutu X. Aceştia lucrează la o vastă operaţiune de excavaţii sperînd că vor găsi pentru Lord Absinthe maşina timpului pe care o ascunsese Cole.
Protagonistul lucrează în mină, crezînd că va găsi maşina timpului şi că se va putea întoarce în trecut ca să-l anihileze pe Mortimer Absinthe, apoi îl înfruntă în arenă pe Faust sub privirile lui Mambutu X, ale lui Lord Absinthe şi ale unui public în delir. Confruntarea nu este decisivă, iar Cole şi prietenii săi zboară peste Canalul Mînecii.
Ultimul episod din volum, „Complex Napoleon!”, ar fi trebuit să fie un antract sau un interludiu în structura de patru volume proiectată de creatori. În Franţa, Cole şi însoţitorii lui se confruntă cu un sistem de maşinării întins în întreaga ţară şi animat de spiritul lui Napoleon Bonaparte, aflat în război permanent cu armatele lui Lord Mortimer Absinthe. În final, ajunşi în Spania, Cole Blaquesmith şi Victoria par gata să înceapă o idilă, numai că Fiona soseşte şi intervine între ei.
De acolo, personajele plănuiau să plece în America. Dar actul „Americana” al romanului grafic
Steampunk a rămas deocamdată proiect...
Ca stil, cel de-al doilea volum se ridică la înălţimea primului. M-am bucurat să revăd personaje din
Manimatron precum Sköm, cel cu aripă de lebădă şi joben din tablă nituită, sau Rabid Randy, omuleţul-cîrtiţă. Au apărut şi personaje noi, cum ar fi inventatorul Sundown, liderul Mambutu X sau Napoleon, duhul din maşinărie.
Creatorii au păstrat şi alternarea mai multor planuri ale acţiunii din “prezent” şi inserţiile în tonuri de gri din “trecut” (multe dintre acestea din urmă aflîndu-se la graniţa dintre amintire, vis şi halucinaţie). În plus, au devenit încă şi mai creativi cu casetele. Pe unele le-au delimitat cu lanţuri şi belciuge, mai degrabă decît cu obişnuitele spaţii albe. Pe altele le-au aşezat în şiruri orizontale întinse pe două pagini, în loc să se limiteze la o singură pagină. Iar uneori au extins una dintre casete la o pagină întreagă şi au folosit-o drept fundal pentru alte cîteva.
Dacă
Manimatron conţinea la finalul fiecărui capitol cîte o pagină cu schiţe de personaje şi explicaţii despre cum au fost create,
Drama Obscura le oferă cititorilor o pagină cu cocktailurile preferate ale lui Lord Mortimer Absinthe. Bănuiesc că literatura gotică n-a cunoscut nicăieri o formă atît de concentrată...
Pe ansamblu,
Drama Oscura merită citit şi recitit, ca şi predecesorul său, iar eu încă nu mi-am pierdut speranţa că autorii romanului grafic
Steampunk, stimulaţi poate de interesul popular din ultimii doi ani pentru acest curent cultural, vor binevoi să publice şi ultimele două volume din serie.
It’s evolution, baby!
(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa:
http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)
Postări
