J. G. Ballard, "Concrete Island" (1974)

În martie 2008, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de J. G. Ballard, Concrete Island (Colecția Vintage, editura Random House, Londra, 1994). De parcurs, l-am parcurs în două reprize de lectură, în decembrie 2015, respectiv iulie 2016.

Și iată ce am aflat:

Concrete Island se înscrie, alături de The Atrocity Exhibition, de Crash și de High Rise, într-o serie de romane apocaliptice urbane.

Protagonistul, arhitectul Robert Maitland, are un accident auto și se pomenește eșuat într-un spațiu mărginit de autostrăzi - un soi de insulă prinsă între șuvoaie de autovehicule. Pe parcursul romanului, Maitland trebuie să înfrunte diverse pericole și privațiuni - foamea, setea, frigul, intemperiile. Folosind resursele limitate de la bordul automobilului avariat, personajul improvizează soluții la problemele cu care se confruntă și încearcă diverse strategii pentru a le atrage atenția altor participanți la trafic, cu speranța că va fi salvat.

În a doua parte a romanului, Maitland se întâlnește cu două personaje excentrice: prostituata Jane Sheppard și circarul retardat Proctor. Relațiile de putere dintre cei trei se schimbă caleidoscopic de la un capitol la altul în funcție de diverși factori - hrană, bani, băuturi alcoolice, forță fizică, informații - și amintesc, în subtext, de alte insule și de alți naufragiați.

Dealtfel, lista conexiunilor intertextuale ale acestui roman ballardian pare să fie lungă. Aș aminti Furtuna de William Shakespeare (cu triunghiul Ferdinand - Miranda - Caliban), Robinson Crusoe de Daniel Defoe, Magicianul de John Fowles și Martin cel avid de William Golding. Ceea ce aduce în plus J. G. Ballard este ideea că naufragiul se poate petrece și în spațiul periurban, mai degrabă decât pe o insulă exotică, iar naufragiatul poate fi oricare dintre noi.

Chiar dacă stilul romanului a fost mult mai accesibil decât The Atrocity Exhibition, iar subiectul ceva mai puțin șocant decât Crash (dar nu cu mult), Concrete Island nu mi s-a părut una dintre creațiile memorabile ale autorului britanic. Deocamdată, mai degrbă decât să întregesc seria apocalipselor urbane cu lectura romanului High Rise (recent ecranizat), cred că am să dau curs unei vechi recomandări a lui Viorel Pîrligras și am să citesc Vermilion Sands.

Dar despre aceasta am să vă relatez cu alt prilej.

Jerome K. Jerome, "Three Men in a Boat" (1889)

De ediția română a acestei cărți celebre, apărută în secolul trecut sub titlul Trei într-o barcă, mă leagă amintiri plăcute. În vacanțele din gimnaziu, mergând în vizită la nașii mei, în cartierul Rahova din București, am parcurs-o de două sau trei ori. Ulterior, când am devenit liceean, am mai citit-o o dată (ba chiar am făcut lectura publică a unor fragmente la un cenaclu literar școlar). În cele din urmă, am procurat o ediție britanică - Jerome K. Jerome, Three Men in a Boat - To Say Nothing of the Dog (Colecția Penguin Popular Classics, editura Penguin Books, Londra, 1994). Cu întârzierile de rigoare, am citit versiunea originală.

Și iată ce am aflat:

În anii 1880, trei prieteni englezi (George, Harris și J.) care suferă de plictiseală și de ipohondrie, decid să călătorească timp de două săptămâni cu o barcă pe Tamisa, de la Londra la Oxford. În această vacanță îi însoțește câinele lui J., Montmorency, un fox-terrier.

Narațiunea urmărește etapele călătoriei, de la  planificare și făcutul bagajelor la vacanța propriu-zisă și la întoarcerea acasă - parțial cu barca, parțial cu trenul.

Incidentele de pe traseu sunt relatate savuros, cu o dezvoltare atent gradată de la premise banale la finaluri hiperbolice sau absurde.

Adesea, printre incidentele propriu-zise sunt inserate anecdote, digresiuni, pasaje lirice și referiri la evenimente istorice.

Capitolele scurte și stilul agreabil fac lectura ușoară, iar cartea pare să se termine mult prea repede. Din fericire, Jerome K. Jerome a publicat și o continuare, Three Men on the Bummel. Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie.

Jack Vance, "The Languages of Pao" (1958)

După cum vă relatam într-o postare mai veche de la Țesătorul, în iulie 2010 am procurat câteva zeci de cărți SF în franceză. Dintre acestea, în iunie 2016, am parcurs un roman de Jack Vance, Les langages de Pao (Colecția Présence du futur, Éditions Denoël, Paris, 1981). Și iată ce am aflat:

Într-un viitor îndepărtat, pe planeta Pao, liderul suprem, Aiello Panasper, este asasinat. Fratele său, regentul Bustamonte, îi acuză pe nedrept pe niște negustori și pune să fie executați. Totodată, acesta plănuiește să îl ucidă cât de  curând pe moștenitorul de drept al tronului, Beran Panasper, pentru a se declara panarh în locul lui.

Planurile uzurpatorului sunt dejucate însă de înțeleptul Palafox, care îl ajută pe micul Beran să evadeze și îl duce pe planeta Breakness, unde îi completează educația. Nu după mult timp, Bustamonte se confruntă și cu o problemă externă. Mai exact, o hoardă de barbari de pe planeta Batmarsh, condusă de Eban Buzbek, ocupă Pao, pradă, siluiește, și cere un tribut lunar imens.

Palafox, prin reprezentanții săi, îi propune uzurpatorului un plan de salvare inteligent. Astfel, dacă cincisprezece miliarde de paonezi nu le-au rezistat câtorva zeci de mii de năvălitori pentru că le lipsea spiritul combativ, Palafox creează trei enclave (vitejii, tehnicienii și comercianții), fiecare cu un limbaj propiu, care să se ocupe, respectiv, cu arta războiului, cu dezvoltarea unei flote spațiale și cu comerțul interstelar. Un limbaj creat anume pentru fiecare enclavă e menit să le asigure curaj și onoare, interes științific, respectiv aptitudini de negociere.

După câțiva ani și după câteva implanturi, contrar ordinelor lui Palafox, tânărul Beran Perasper revine pe Pao, îl ucide pe uzurpator, apoi conduce armata pregătită în enclava vitejilor împotriva cotropitorilor. Din păcate, planurile sale de dispersare a enclavelor întâmpină rezistență, iar protagonistul trebuie să dejoace în final o lovitură de stat, respectiv să se confrunte cu însuși salvatorul său, Palafox. Căci bătrânul cărturar avea cu totul alte planuri pentru Pao...

Pe de o parte, The Languages of Pao reprezintă un bun exemplu de SF din Epoca de Aur. E un roman concis, alert, despre călătorii spațiale și conflicte interplanetare.

Pe de altă parte, cartea prezintă o chestiune științifică destul de rar abordată în SF. Mai exact, conexiunea dintre limbaj, mentalitatea individuală și structura colectivă a societății. Ca și în O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell, conducătorii societății ficționale speră ca, modificând limbajul, să schimbe atât indivizii cât și societatea în ansamblul ei.

Nu în ultimul rând, tema tânărului prinț al cărui tată a fost asasinat de un uzurpator și care trebuie să își răzbune părintele pentru a ocupa locul ce îi revine de drept are conexiuni intertextuale cu trilogia Oresteia de Eschil, respectiv cu Hamlet, prinț al Danemarcei de William Shakespeare. Și, cum Jack Vance a fost un autor cunoscut și apreciat, nu m-aș mira dacă The Languages of Pao ar fi exercitat o oarecare influență asupra romanului Dune de Frank Herbert, publicat câțiva ani mai târziu.

Pe ansamblu, The Languages of Pao a meritat din plin atât banii cât și timpul de lectură. Ca urmare a acestei experiențe agreabile, a doua zi am început să parcurg un alt roman de Jack Vance, The City of Chasch. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

Frank Miller & Lynn Varley, "Batman: The Dark Knight Strikes Again" (2002)

În urmă cu două decenii, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut ocazia să citesc câteva romane grafice al căror scenariu fusese scris de autorul american Frank Miller. (În unele cazuri, tot dumnealui realizase și desenele.) Dintre acestea, amintesc Ronin, Give Me Liberty, primele trei volume din seria Sin City, Elektra Saga și romanul meu grafic preferat, Elektra: Assassin.

De referință (inclusiv în lucrările de nonficțiune dedicate curentului cultural cyberpunk) părea să fie însă Batman: The Dark Knight Returns, un roman grafic ce imagina "pensionarea" dramatică a unui spererou în ceea ce prin anii 1980 se presupunea a fi viitorul apropiat.

Cum The Dark Knight Returns s-a vândut mult peste așteptări, scenaristul Frank Miller și coloratoarea Lynn Varley au "recidivat" cu o continuare, Batman: The Dark Knight Strikes Again (DC Comics, Burbank, California, 2002).

Romanul grafic debutează cu un reportaj ficțional de la serviciul memorial dedicat lui Batman, în cadrul căruia participă personaje precum Clark Kent (Superman) și Selina Kyle (Catwoman). Șeful poliției din Gotham City, Jim Gordon, acum pensionat, anunță că ei toți l-au ucis pe Batman pentru că nu avusese bunăvoința să se retragă din activitate, asemenea celorlalți supereroi, și pentru că insista să îndrepte relele.

Banda desenată propriu-zisă este împărțită în trei părți. Intriga implică o supertehnologie prin care Lex Luthor și Brainiac vor să ia  în stăpânire unul câte unul orașele importante ale Pământului, începând cu Metropolis și continuând cu Gotham City.

Acestora, pe de o parte, li se opun adolescenți antrenați și echipați de Bruce Wayne (care își înscenase moartea în The Dark Knight Returns), iar, pe de altă parte, supereroi geriatrici, reveniți de la pensie, precum Superman, Wonder Woman, Flashman și Atom Man.

Intriga, împărțită pe numeroase planuri narative, este întreruptă periodic cu comentarii mass-media, dar și cu o puzderie de reacții din partea unor personaje episodice care reprezintă oameni obișnuiți. Figurile mediatice sunt reprezentate adesea fie ca niște personaje hipersexualizate, fie ca niște caricaturi superficiale. "Oamenii obișnuiți", în schimb, lasă impresia că sunt prea neinformați și iresponsabili pentru a îndrepta societatea într-o direcție adecvată - ceea ce pare să justifice ideea conservatoare că masele au nevoie de o elită informată și responsabilă care să le guverneze, întrucât nu se pot guverna singure.

Firește, ideea aceasta conservatoare e subminată pe parcurs de câteva elemente din scenariu. Astfel, însuși președiintele american din romanul grafic se dovedește a fi o animație computerizată pe care o controlează personaje oculte și influente. Personaje inteligente și educate, precum Lex Luthor și Brainiac, își folosesc resursele pentru a deveni tirani, nu conducători benefici. Iar noua generație de supereroi, reprezentată de Catgirl sau Laura (Supergirl), privește omenirea cu superioritate cinică, mai degrabă decât cu compasiune.

Lăsând deoparte conținutul de idei, aș remarca faptul că numeroasele planuri narative fac intriga greu de urmărit, iar puzderia de comentarii ale personajelor episodice îngreunează lectura.

Grafica, la rândul ei, este caricaturală până la ridicol. Ca urmare, deși coloritul este intens (pe alocuri de-a dreptul psihedelic), efectul de ansamblu nu este neapărat plăcut.

Concluzia ar fi că, deoarece scenariul e confuz, grafica e caricaturală, iar ideologia din subtext e suspectă, Batman: The Dark Knight Strikes Again poate merită o lectură, însă sigur nu o merită și pe cea de-a doua. Aș reveni, în schimb, asupra predecesorului său, The Dark Knight Returns.

Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie.

Dodo Niță, "Dealu Turcesii" (2015)

La începutul lunii aprilie 2016, în cadrul târgului de carte SF și fantastică Final Frontier, am primit cadou din partea domnului Dodo Niță un exemplar cu autograf din volumul său de povestiri Dealu Turcesii (Editura Aius, Craiova, 2015). Am parcurs volumul în două sau trei reprize de lectură.

Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține domnului Constantin M. Popa și prezintă succint activitatea editorială a autorului, pe de o parte, respectiv conținutul volumului, pe de alta.

Schițele și povestirile din cuprins au fost scrise în intervalul 1985 - 1988, iar cel puțin una dintre ele, "No Comment!", parcă îmi amintesc că a fost prezentată în cadrul emisiunii "Exploratorii lumii de mâine".

Dealtfel, asupra unora dintre aceste schițe umoristice planează bănuiala că inițial au fost scrise pentru a li se adresa membrilor din anii 1980 ai cenaclului craiovean Victor Anestin, iar îndărătul unor seturi de inițiale precum V.P., M.M. sau M.L.G. presupun că au fost disimulați Viorel Pîrligras, Marian Mirescu și Mircea Liviu Goga. Este cazul schițelor "Proces verbal" și "La crima".

Alte texte, ceva mai ample, fac recurs la alte realități românești ale acelor vremuri și le transpun în cheie fantastică. Așa se întâmplă cu povestirile "Dealu Turcesii", "Farmacia nr. 1" și "Nopțile albe ale Leningradului", care fac trimitere, respectiv, la vizitele efectuate în mediul rural, la relațiile cotidiene din mediul urban și la turismul internațional... socialist.

Oarecum pe aceeași line a reinventării societății noastre se înscriu texte absurde ("Porcărie"), științifico-fantastice ("Monty și cu Monticela") sau suprarealiste ("Drumul spre victorie").

Câteva alte schițe oferă deschidere spre alte zone geografice și alte  culturi, precum "Sens unic", "No comment!", "Legenda lui Jo Fără-nas", "Noua societate de consum" și memorabila "Supraviețuitoarea".

Pe ansamblu, Dealu Turcesii oferă o fereastră agreabilă înspre un nucleu cultural craiovean care ne-a dăruit Aventurile lui Theodore, Orfeu din Orion și 467. Am apreciat atât stilul umoristic al prozelor cât și prezentarea îngrijită a volumului. Pe lângă buna redactare literară și tehnoredactarea aerisită, la impresia agreabilă contribuie coperta și ilustrațiile interioare realizate de artistul grafic Puiu Manu.

Ca urmare a acestei lecturi plăcute, am decis să parcurg și o altă realizare a inimoșilor sefiști craioveni - antologia Gama - Alte țărmuri. Dar despre aceea am să vă relatez cu alt prilej.