Şi a fost Sonisphere... incendiar!

Vineri, sîmbătă şi duminică, am mers la festivalul Sonisphere de la Romexpo. Vineri i-am văzut pe Paradise Lost, pe Volbeat şi i-am revăzut pe cei de la Manowar (care s-au prezentat mai bine decît data trecută), după care i-am urmărit pe cei de la Accept. Vechea şcoală heavy-metal...

Sîmbătă am avut parte de Anthrax (foarte energici), Megadeth (cam distanţi), Slayer (de neoprit) şi Metallica. A fost o experienţă de neuitat să cînt împreună cu 50 000 de spectatori "Master of Puppets", "Welcome Home (Sanatorium)" sau "One". Iar la Slayer am văzut ceva ce nu mai pomenisem de la începutul anilor 90: mosh pit şi crowd surfing.

Duminică am avut parte de formaţii mai potolite, precum Anathema, Stone Sour sau Alice in Chains. Şi, la sfîrşit, în compensaţie, Rammstein.

Videoclipurile pe care le văzusem cu formaţia gemană nu mă pregătiseră nici pe departe pentru spectacolul lor. Decoruri dieselpunk demne de Metropolis, costume create parcă de Norma Moriceau, cascadorii care de care mai spectaculoase, jeturi de flăcări, trîmbe de fum, petarde, focuri de artificii, lămpi de acetilenă aprinse montate pe mîneci, baie de spumă, o excursie cu barca pneumatică peste capetele spectatorilor, toate executate cu precizie de ceas elveţian. Şi, oarecum spre surprinderea mea, publicul a cîntat la unison cu trupa o mulţime dintre melodii. În germană.

Ca spectacol, cei de la Rammstein au surclasat toate trupele pe care le-am văzut în concert pînă acum, inclusiv pe cei de la Iron Maiden şi AC/DC. Iar dedicaţia cu care îşi promovează limba maternă în cultura populară m-a pus pe gînduri.

M-am simţit cu atît mai bine la concert cu cît am fost însoţit de prieteni vechi, precum Tudor Popa, iar acolo am mai întîlnit o mulţime de amici şi de cunoştinţe. Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai bestială costumaţie metalistă i s-a acordat unui domn care purta un tricou bleumarin inscripţionat "Hilfiger". Brutal...

Adam-Troy Castro - The Third Claw of God (2009)

În octombrie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o carte de buzunar cu ilustraţia copertei în culori calde, reprezentînd un personaj feminin care amintea izbitor de mult de Charlize Theron în Aeon Flux. (Sînt şi motive mai serioase pentru a cumpăra cărţi pe lumea asta, dar ilustratorii au meritul lor.) Ca să ajung să parcurg acest roman a trebuit însă să citesc un altul, Emissaries from the Dead. Căci cartea a cărei copertă îmi atrăsese atenţia era abia a doua dintr-o serie. Am parcurs The Third Claw of God (Eos, HarperCollins, New York, 2009) în mai şi iunie 2010. Şi iată ce am aflat:

În acest roman, protagonista-naratoare Andrea Cort călătoreşte, împreună cu iubiţii ei, perechea ciberconectată Porrinyard, către planeta Xana, la invitaţia unei familii care a acumulat averi considerabile din comerţul interstelar cu arme şi muniţii. Din păcate, liftul spaţial la bordul căruia Andrea călătorea către suprafaţa planetei se opreşte în spaţiu, iar un pasager de la bordul acestuia este asasinat. Protagonista, care la începutul romanului fusese deja ţinta unei tentative de asasinat, suspectează că ucigaşul din ascensor ar putea face noi victime şi declanşează o anchetă ad-hoc, intervievîndu-i pe rînd pe toţi cei prezenţi.

Ca într-un roman poliţist clasic, de genul celor pe care le-a scris Agatha Christie, detectiva îşi foloseşte simţul observaţiei şi capacitatea de gîndire logică pentru a culege informaţii şi pentru a-l identifica pe făptaş. Cum The Third Claw of God este însă mai mult decît un simplu roman poliţist, cîteva comploturi sînt date la iveală, căci membrii familiei Bettelhine şi angajaţii lor sînt prinşi în lupte de interese care ar putea influenţa soarta întregii omeniri.

Dinspre zona subgenului postcyberpunk, romanul acesta, ca şi predecesorul său, împrumută cîteva elemente de recuzită, precum inteligenţele artificiale împărţite în facţiuni, secvenţele de realitate virtuală şi nanotehnologia. Pe de altă parte, asemenea romanelor SF clasice precum Caverne de oţel sau Soarele gol, The Third Claw of God include şi unele elemente utopice (ca de exemplu peisajele mirifice şi ecologia de pe Xana, realizate de ingineri planetari) şi distopice (cum ar fi tehnologia de rescriere a minţii folosită pentru a asigura fidelitatea angajaţilor familiei Bettelhine). Şi, ca să fie cititorii mulţumiţi, intriga romanului include atît scene de acţiune bine coregrafiate cît şi o dezvăluire melodramatică de final.

Personajele sînt cam la fel de bine conturate ca şi în Emissaries from the Dead, iar unele dintre ele (Jason şi Jelaine Bettelhine) sînt chiar complexe şi memorabile. Şi, lucru destul de rar, protagonista însăşi evoluează destul de mult pe parcursul romanului, ajungînd la maturitate emoţională.

În ceea ce priveşte lumea imaginară din The Third Claw of God, cum cea mai mare parte a acţiunii are loc într-un amplasament izolat (un ascensor spaţial de lux), mare parte din informaţiile despre Xana sînt relatate de personaje mai degrabă decît "arătate" direct. Cu toate acestea, autorul reuşeşte să închege o lume destul de credibilă.

Ca stil, romanul este scris decent, dar nu sclipitor, iar pe alocuri a trebuit să adaug cîte o literă sau un cuvînt care lipseau. Cine ştie? După sfatul autorului, poate că ar trebui să dau vina pe o facţiune a inteligenţelor artificiale, Demonii Nevăzuţi...

Pe ansamblu, The Third Claw of God s-a dovedit a fi o lectură agreabilă, cu toate că nu este o capodoperă a ficţiunii speculative. E adevărat că, după parcurgerea acestui roman, m-am simţit tentat să încep cărţi mai bogate şi mai relevante, cum ar fi The Windup Girl de Paulo Bacigalupi sau Makers de Cory Doctorow. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)