'Wireless' (2) ('Exilaţi în Ciberia')

Şi-acum stau aici şi mă întreb ce să fac.

Cînd în fiecare zi, la birou, scrii mesaje şi planuri şi scrisori oficiale şi aşa mai departe, ore în şir, zile în şir, luni, ani de-a rîndul, ce naiba să faci cînd în sfîrşit pleci în vacanţă? Ce-ai învăţat, asta faci, ce te-ai obişnuit să faci.

Scrii.

Chiar dacă publicul cititor e foarte restrîns în cazul de faţă.

Azi a fost prima zi de vacanţă. Nu de concediu. De vacanţă. Concediu e cînd îţi citeşti mesajele e-mail nu la birou, ci pe plajă, şi cînd apari în videoconferinţe fără cravată, dar tot apari. După o săptămînă te cheamă ăia înapoi la birou, că e nevoie de tine, şi aşteaptă să lucrezi mai mult şi mai cu spor, că doar ai fost în concediu şi te-ai odihnit.

Să te tot duci...

De-asta m-am gîndit să merg în vacanţă, nu în concediu. M-am gîndit, vorba vine. Mi-a zis Rabinowitz, psihanalistul, că mi-ar prinde bine o vacanţă wireless. M-am ridicat de pe canapea într-o rînă şi m-am uitat mirat la el:

– Cum adică „wireless”?

A zîmbit, iar ochii lui inteligenţi, negri, au licărit.

– Wireless. Ai să vezi, Al.

Mi-a întins peste birou un dreptunghi de platic roz pal, cu un număr de telefon şi o adresă din ciberspaţiu.

– O navă poate uneori să sufere avarii şi, cu ajutorul pompelor, să se menţină la suprafaţă o perioadă destul de lungă. Dar, din cînd în cînd, orice navă are nevoie să fie scoasă pe uscat şi să i se facă reparaţii capitale.

Aş fi preferat să-mi servească o porţie de gargariseală lacaniană demodată despre psihanaliza discursului. Cînd se exprimă clar mă descumpăneşte.

– Şedinţele pe care le facem împreună te menţin destul de bine pe oceanul vieţii, a continuat el privindu-mă în ochi. Dar fiecare dintre noi are nevoie uneori de reparaţii capitale. Ia-ţi o vacanţă wireless.

La sfîrşitul şedinţei, cînd coboram cu ascensorul, am apelat un program de navigaţie, am ridicat un firewall cu opţiune de protecţie împotriva reclamelor wetware şi-am accesat adresa de pe cartea de vizită pe care mi-o dăduse Rabinowitz. Urechea internă a sesizat că era ceva în neregulă, dar m-am luptat cu greaţa şi dezorientarea şi pînă la parter mi-am cumpărat o şedere de două săptămîni într-un loc din Nebraska de care nu auzisem în viaţa mea.

Nu vreţi să ştiţi cît costă să stai acolo. Ferice de săracii din Africa, în zone precum Mali sau Sahel, că pe ei nu-i costă nimic binecuvîntata stare wireless şi se bucură de ea toată viaţa.

Aşa se face că dimineaţă, treaz şi cu mintea atît de limpede cît mi-o poate ţine firewall-ul, după un zbor de noapte cu Lagrange Airlines, am ajuns cu maşina pe drumul către staţiunea de vacanţă wireless. Drum de beton, sănătos, bătrînesc, construit înainte de tehnologia enzimelor. Aproape că-mi imaginam cum duce la o bază secretă din Aria 51, cu demonstranţi cu pancarte la gard şi omuleţi verzi cu antene în hangar.

„Venim în pace!”

„Du-mă la conducătorul tău!”

„Ce i-aţi făcut bunicului la Roswell? Nu v-a fost ruşine?!”

Am zîmbit fără să vreau. Fireşte, nu se zărea nici picior de activist pentru drepturile extratereştrilor. În schimb, prin grindina de mesaje e-mail care-mi sosea de la birou, în cîmpul vizual mi-a apărut un apel de la Barbara.

Am răspuns.

E singura căreia îi răspund imediat oriunde, oricînd.

Mi s-a ivit ca o stafie transparentă prin care curgeau liniştiţi kilometri de şosea. O stafie cu capsa pusă.

– Unde-ai plecat de data asta?

– În vacanţă.

– Vacanţă? Acum, cînd ai lansat turneul pentru promovarea colecţiei de primăvară?

Uneori îmi doresc să mai facă şi altceva decît să stea toată ziua cu nasul în canalele de modă.

– Saul mi-a recomandat...

A dat ochii peste cap.

– Da, sigur! Saul. Paţachina aia măcar ştie? Sau ai ajuns să-i tragi şi ei clapa, cum ne făceai nouă acum şase-şapte ani, cînd te aşteptam cu masa pusă şi tu te tăvăleai cu ea prin moteluri?

Am făcut un efort ca să-i răspund calm. Dar am lăsat să treacă trei secunde înainte să deschid gura.

– „Paţachina aia” e soţia mea, Barbara.

– La fel era şi mama, dar chestia asta nu te-a împiedicat să stai la „şedinţe” peste „şedinţe” cu tîrîtura aia.

Oamenii repetă tot felul de lucruri cu speranţa că le vor face să fie adevărate. „Iubesc New York-ul,” sau „Dreapta are dreptate,” sau „Libertate şi democraţie.” Mantra mea este: „Am divorţat de maică-sa, nu de ea.”

– Barbara, fii rezonabilă. Ai idee cîte dintre creaţiile vestimentare ale „tîrîturii” ai purtat pînă acum?

„Pe cheltuiala mea,” mi-a venit să adaug.

– Saul Rabinowitz mi-a prescris o vacanţă, am continuat. Vacanţă fără ea, fără voi, fără teleconferinţe, fără nimic.

Barbara a zîmbit trist.

– Păcat. Aveam o piesă de teatru sîmbătă. Vroiam să vii...

Cumva, asta m-a făcut să mă simt mai vinovat decît tot ce spusese pînă atunci.

– Îmi pare rău. Recomandarea medicului... Transmite-i mamei dragostea mea.

Mi-a aruncat o privire care m-a ofilit.

– Îţi prinde bine vacanţa. Văd că ţi-a revenit simţul umorului.

Şi-a dispărut. N-am apucat nici să-i urez ca de obicei „Sănătate şi armură!” Oricum, am impresia că s-a lăsat de jocuri virtuale de cîteva luni...

"Wireless" (1) (din volumul "Exilaţi în Ciberia")

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi... Nu mai ştiu ce, şi pe diferitele ediţii online ale Bibliei şi-a pus copyright ba o corporaţie, ba alta. Pînă şi pe ediţia regelui James. Mai greu de accesat pe reţea ca să aflu aşa, din mers, ce anume va fi a celor săraci cu duhul, dar ceva-ceva sigur Le-a promis. Oricum, o fericire.

Fericiţi cei săraci cu duhul.

Fericiţi cei săraci cu informaţiile.

Fericiţi cei cu infofluxul miiiic, miiiic, cît mai aproape de zero.

Fericiţi, chiar dacă nu va fi a lor nimic altceva. Fericiţi prin absenţă, nu prin acel altceva promis. Fericiţi.

Cum era cîntecul? Da, şi ăsta e cu copyright pe el, şi pentru ăsta trebuie să mă scobesc în cartea de credit ca să-l descarc, dar nu ştie nimeni ce fredonez aici, în maşină, din memorie. A mea, nu a jokerului.

Nu ştii ce ai pînă nu s-a dus.

Aşa şi cu sărăcia informaţiilor. Nu ştii ce fericire e pînă cînd n-o pierzi. După care încep să-ţi curgă prin creier terabiţi, ziua, noaptea, fie că eşti treaz, fie că dormi...

Îmi amintesc cum a fost acum vreo douăzeci de ani, cînd ne-au făcut cadou din partea firmei cîte un laptop ultimul răcnet. Îl mai am şi acum, un Seiun rotunjor, albăstrui, cu perniţe de gel, care de mult ar fi trebuit să ajungă la gunoi. Tare sofisticat mă mai simţeam, cu un laptop şi cu un telefon mobil care se putea conecta prin cablu la laptop şi – minune! - puteai intra în ciberspaţiu. Ceea ce nu ne-au spus, dar am simţit pe pielea noastră mai tîrziu, a fost că ne oferiseră cîte o jucărie scumpă ca să se scutească de cheltuielile legate de secretare - salarii, impozite, taxe, asigurări sociale.

L-am păstrat. Bun laptop, chiar dacă douăzeci de ani mai tîrziu pare o piesă de muzeu cu înfăţişarea lui demodată, de început de secol, iar softurile compatibile sînt o raritate. Am păstrat şi secretara, dar asta e altă poveste. Una nu neapărat veselă. Cel puţin laptopul mai e şi acum în proprietatea mea, tehnic vorbind.

Pe urmă au venit aspectele mai personale, mai fizice. Cu operaţii, cu anestezii generale, cu freze trecute prin oasele craniene şi implanturi biotronice, cu porturi de date care să se conecteze în centrul văzului şi jokeri care să stăvilească şi să ordoneze puhoiul. Fireşte, cam la un an şi jumătate a venit altă tehnologie avansată. Altă anestezie, alte operaţii, alte freze. Imunosupresori, monitor de celule canceroase, nanozoare pentru prevenirea infecţiilor.

Aspirină contra durerilor de cap.

Viaţă.

Liviu Radu, "Blocul câş" (2008)

În luna noiembrie a anului 2008, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou un exemplar din cel mai recent roman al său, Blocul câş, subintitulat Al doilea romanţ despre Waldemar şi apărut la Editura Tritonic. Am parcurs romanul în trei zile. Şi iată ce am aflat:

Revenit de pe tărîmul ielelor, protagonistul Waldemar suferă de o deziluzie cauzată de diferenţa dintre speranţele sale din timpul revoluţiei din 1989 şi realităţile sociale ale României post-revoluţionare. Ca tratament împotriva deziluziilor, protagonistul se refugiază în discuţii online şi în relaţii amoroase trecătoare.

Waldemar descoperă însă că doi dintre colegii săi de birou sînt fiinţe mitologice venite de pe alte tărîmuri. Mai mult, aceştia îl informează că trebuie să ajungă cu orice preţ într-un bloc de pe o arteră de la periferia Bucureştiului, Calea Plăieşilor, pentru a redeschide portalurile dintre tărîmuri.

După o bătălie epică între fiinţe supranaturale, Waldemar izbuteşte să ajungă împreună cu cei doi însoţitori în blocul special, iar de acolo pe un tărîm al zmeilor unde caută să dezlege misterul portalurilor blocate.

Din punct de vedere tematic, romanul domnului Liviu Radu se încadrează în categoria "fantasy de portal", alături de lucrări precum Alice în Ţara Minunilor sau Cronicile Narniei. Nu e un secret că preferinţele mele înclină către subgenul fantasy independent de lumea noastră, precum Stăpînul inelelor, seria Earthsea sau seria Lumii Disc. Dar asta e o chestiune subiectivă...

Din punct de vedere stilistic, Blocul câş e scris pe un ton jucăuş, iar pesonajele secundare precum Spiridon Verdeaţă sau Grigore Baul spun sau fac destule lucruri amuzante pe parcursul cărţii.

Şi, dat fiind că al doilea romanţ despre Waldemar a fost scris în 2008, este alcătuit în umbra tehnicii postmoderne a hibridizării. Astfel, elementele de observaţie socială contemporană sînt juxtapuse cu personaje din basme populare, istoria secolului al douăzecilea se intersectează cu metafizica, iar trimiterile intertextuale merg mînă în mînă cu autoreferenţialitatea. În ce măsură a reuşit distinsul autor să combine în mod convingător toate elementele de mai sus rămîne să judece fiecare cititor în parte...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

"Schimburi"

A fost odată, şi nu cu atît de multă vreme în urmă cît am fi înclinaţi să credem, o perioadă în care oamenii erau suficient de obtuzi ca să-şi aplice unii altora o gîndire liniară, mecanicistă. De două ori mai mult timp petrecut la locul de muncă egal de două ori mai multe produse finite.

Fireşte, pentru intervale scurte, chiar aşa era.

Numai că, oamenii nefiind precum maşinăriile societăţii industriale, nu puteau lucra paisprezece sau şaisprezece ore pe zi fără să obosească. De aici pînă la greşeli, accidente de muncă şi mutilări (sau defectarea maşinăriilor, în cazurile fericite) nu era decît un pas.

După decenii întregi de proteste, demonstraţii, greve şi (uneori) revoluţii în toată puterea cuvîntului, s-a ajuns la ceea ce ar fi trebuit să pară de la bun început o soluţie raţională şi mai puţin costisitoare:

În loc să cheltuiască sume inutile cu procese, despăgubiri, pensii de boală şi aşa mai departe, patronatul avea mai mult de cîştigat dacă organiza activitatea în trei schimburi a cîte opt ore, iar producţia industrială putea să aibă loc fără oprire.

Şi lucrurile ar fi putut continua aşa pe termen nedefinit, cel puţin în teorie.

În practică, fireşte, concurenţa nu a iertat pe nimeni. Ţări unde mîna de lucru era mai ieftină au exportat produse cu preţ mai mic pe pieţe din ţări cu mîna de lucru mai scumpă, iar muncitorii bine plătiţi de ieri au devenit şomerii de astăzi. Mai mult, platforme industriale care, din cauza forţei de muncă prea costisitoare, erau nerentabile într-o ţară au fost adesea demontate, reasamblate într-o altă ţară unde forţa de muncă era mai ieftină şi au devenit cît se poate de profitabile.

În ţările „dezvoltate”, activitatea profitabilă a început să fie aceea de cercetare-proiectare, iar producţia industrială propriu-zisă a fost exportată în ţări „în curs de dezvoltare”. Desigur, fiecare lucrător care îşi pierdea postul şi veniturile într-o ţară „dezvoltată” însemna un consumator mai puţin pentru produsele importate, iar la nivelul a milioane (sau zeci de milioane) de oameni, genul acesta de schimbare se simte.

Nici o problemă! ne-au asigurat politicienii. Există programe de reconversie profesională.

Aşa se face că, nu după mulţi ani, descendenţi ai lucrătorilor care odinioară se înghesuiseră în hale uriaşe, prelucrînd materiale, au ajuns să stea la rîndul lor înghesuiţi în hale uriaşe (ceva mai curate) şi să prelucreze informaţii. Şi vechea problemă a timpului de lucru şi a eficienţei muncii a reapărut, neschimbată.

N-a trecut mult (oricum, mai puţin decît în epoca industrială) şi epoca informaţională ne-a adus aceeaşi soluţie: lucrul în schimburi. Aşa cum muncitorii din fabrici avuseseră trei schimburi a cîte opt ore, lucrătorii de la birouri au ajuns să lucreze în două, apoi în trei schimburi pentru ca fluxul global al datelor şi tranzacţiilor să nu mai aibă întîrzieri sau întreruperi.

Şi, ca un făcut, cu fiecare treaptă ierarhică trecută la sistemul de schimburi, povara orelor lungi, a oboselii acumulate, a erorilor şi pagubelor a urcat pe treapta următoare şi s-a încăpăţînat să nu dispară.

Echipele de lucrători din schimbul al doilea şi al treilea nu puteau să rămînă nesupravegheate, aşa încît au ajuns destul de repede să lucreze în trei schimburi şi şefii de echipă (botezaţi pompos team leader chiar şi în ţările unde limba engleză nu este nativă). Şefii de secţie (care în clădirile cu birouri poartă numele de manager) au urmat curînd aceeaşi cale. Volumul enorm de date şi numărul mare al deciziilor i-a silit şi pe directorii de departamente să lucreze în schimburi. Iar de aici şi pînă la directorii generali nu a mai fost decît un pas.

O dată cu creşterea volumului de tranzacţii, activităţile financiare şi fiscale au sporit şi ele. Curînd, destule bănci au ajuns să lucreze non-stop, în cîte trei schimburi, iar colectorii de impozite, inspectorii financiari şi agenţii fiscali au adoptat după o vreme aceeaşi soluţie.

Şi, cum nu trăim într-o lume ideală în care toată lumea respectă contractele şi plăteşte impozitele, numărul crescînd de litigii a obligat firmele de avocatură, apoi procuratura şi tribunalele să lucreze în schimburi la rîndul lor.

Cu societatea trăind atît de intens, în cele din urmă şi clasa politică s-a văzut nevoită să se adapteze noilor condiţii, iar deputaţii, senatorii, primarii, prefecţii, secretarii de stat şi miniştrii au ajuns să fie aleşi (sau numiţi, după caz) nu cîte unul, ci cîte trei, pentru rotaţie. Statele au ajuns să aibă, simultan, trei preşedinţi.

Fireşte, oamenii fiind oameni, nu piese de schimb, sistemul are unele neajunsuri. Pledoaria avocatului din tura de după-amiază poate nu e la fel de strălucită precum a celui din tura de zi, iar tratatul negociat de preşedintele din tura de noapte probabil ar fi fost ceva mai avantajos dacă l-ar fi negociat cel din tura de după-amiază.

Şi – cine ştie? – poate că nu e departe ziua în care soţii, soţiile, părinţii, copiii nu vor mai fi permanent unii în viaţa altora, ci în schimburi de cîte opt ore, iar fiica de zi va trebui iubită şi educată la fel cum o iubim şi o educăm pe cea de noapte, că doar părinţi sîntem! (Chiar dacă în schimburi.)

V-aş mai povesti multe, dar trebuie să plec.

Mi s-a terminat tura.

Mi-a venit schimbul.

"Un loc liber"

Dragă nepoate,

Mi se pare mai comod să-şi las mesajul în acest fişier, mai ales că medicul mi-a zis că n-o mai duc mult. Poate nici n-am să te văd cînd vei ajunge aici, în L5.

Te vei numi John Chen şi vei fi al cincilea care va purta acest nume. Nu-ţi fă griji în privinţa fizionomiei. Te-am selectat dintre 2588 de nepoţi, veri şi rude colaterale. Semeni foarte bine cu mine. Un văr al meu care lucrează în administraţia staţiei orbitale va face ajustările necesare în băncile de date. Fără asemenea ajustări, John Chen ar fi bicentenar.

Ţi-am lăsat biosofturi cu gramatica şi vocabularul limbii engleze, precum şi tot ceea ce va trebui să ştii în relaţia cu autorităţile staţiei. Pentru început, ar fi bine să menţii aceste relaţii la un nivel minim, pînă cînd vei fi capabil să-ţi joci rolul în mod ireproşabil. Caracterul închis, autosuficient al cartierului chinezesc din L5 te va ajuta mult în privinţa asta.

În ultima parte a secolului al XIX-lea şi de-a lungul secolului al XX-lea am folosit acest mijloc pentru a ne stabili în cele două Americi şi în Australia. Adesea am făcut munci ingrate sau istovitoare, precum construirea căilor ferate, dar am reuşit prin răbdare, perseverenţă şi umilinţă acolo unde alţii, trufaşi şi încrezuţi, au dat greş. Şi ori de cîte ori unul dintre noi a murit, o rudă săracă a fost chemată din China să-i ia locul. În secolul acesta, chinezii stabiliţi în staţii orbitale şi-au chemat rudele sărace din America şi Australia. Cu timpul, pînă şi noţiunea de sărăcie se mai schimbă.

Numai că familia noastră înţelege mai bine conceptul acesta. Ştim că mergeai la serviciu pe bicicleta cumpărată în rate şi că rareori mîncai mai mult de un bol de orez pe zi. O combinaţie fericită a genelor ţi-a oferit ceea ce n-ai îndrăznit niciodată să visezi: paşaportul către o staţie orbitală. Cînd va veni vremea, nu uita să oferi la rîndul tău această şansă altcuiva.

Cunoşti proverbul: "Oriunde există un loc liber pe lume, el va fi ocupat de chinezi." Dar nimeni nu ne obligă să ne limităm la o singură planetă cînd Universul conţine un număr infinit de lumi.

Bill Bryson, 'Notes from a Small Island' (1995)

Spre sfîrşitul lunii octombrie 2008, am găsit la un anticariat din Bucureşti un exemplar din Notes from a Small Island de Bill Bryson. Citisem o altă carte de acelaşi autor, Mother Tongue, şi rămăsesem cu o impresie foarte agreabilă, aşa încît am luat aceste "Însemnări de pe o insuliţă" şi le-am parcurs în cîteva zile. Am fost încă şi mai plăcut impresionat. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

De această dată, Bill Bryson se referă la un subiect drag inimii sale, Marea Britanie, şi ne oferă o carte specială cu un prilej special. După douăzeci şi doi de ani în care a locuit în Regatul Unit, a întemeiat o familie, a făcut copii şi a urmat o carieră de succes ca autor de non-ficţiune, autorul a decis împreună cu soţia sa să se mute în Statele Unite ale Americii. Înainte de a pleca pentru mulţi ani din ţara sa adoptivă, Bill Bryson a decis să facă un ultim tur prin Marea Britanie, iar în această carte ne oferă impresiile sale de călătorie.

O parte din farmecul cărţii constă în tonul plin de umor pe care este relatată. Autorul combină ceva din povestea gogonată americană gen Mark Twain (în care adesea este personajul principal) cu ironia fină a eufemismului în care britanicii par să fie specialişti. O altă parte constă în precizia cu care ne oferă informaţii despre regiunile pe care le vizitează, o dovadă că şi-a cercetat temeinic subiectul şi că, dincolo de călătoria în sine, a studiat istoria locurilor. Din aceste două elemente rezultă un efect deosebit, căci cititorii nu ştiu niciodată cînd va aluneca un paragraf sobru într-o glumă savuroasă ori într-o scenă de comedie bufă demnă de filmele cu Stan şi Bran.

Alt aspect demn de menţionat este că Bill Bryson îi complimentează adesea pe britanici pentru diverse realizări. Pe măsură ce parcurgem cartea şi vedem cît de numeroase şi de ieşite din comun sînt acestea, înţelegem de ce autorul face asta. De la renovarea catedralelor la întreţinerea gardurilor vii din zonele rurale, de la serviciile din trenuri la construirea de noi muzee, de la administrarea rezervaţiilor naturale la lucrările de inginerie, Bryson ţine să le spună şi cititorilor cît de mult au realizat şi realizează britanicii cu nişte bugete considerabil mai mici decît francezii, belgienii, americanii, germanii sau, în unele cazuri, portughezii.

Cu acelaşi ochi de reporter, autorul observă însă şi lucrurile mai puţin plăcute din Regatul Unit, şi adesea contrastează decăderea prezentă a unor localităţi şi prosperitatea lor trecută. Uneori discută aspecte arhitectonice sau urbanistice, alteori probleme economice sau sociale, şi destul de des menţionează elemente de cultură şi civilizaţie.

Călătoria îl poartă pe autor în lungul şi în latul Marii Britanii, de la Dover la Londra, apoi în Cornwall, după aceea prin Oxford şi în Ţara Galilor, prin nordul Angliei şi mai departe, în Scoţia, după care înapoi acasă. Şi, peste tot pe unde ajunge, Bill Bryson priveşte nu numai peisajul sau clădirile, ci în primul rînd oamenii - adesea cu simpatie şi cu căldură.

La rîndul lor, britanicii i-au primit Notes from a Small Island cu entuziasm. Au cumpărat douăzeci şi cinci de tiraje ale cărţii numai în primii patru ani de la apariţie, iar în 1998 au adaptat-o pentru televiziune. Citiţi-o şi dumneavoastră, dacă veţi avea ocazia, şi veţi înţelege de ce.

V-o recomand din toată inima.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, 'The Bane of the Black Sword' (1977)

Această carte este un foarte bun exemplu de ceea ce John Clute şi Peter Nicholls numesc fixup în “Enciclopedia Literaturii Ştiinţifico-Fantastice”. The Bane of the Black Sword (adică “Năpasta sabiei negre”), al şaptelea volum din seria despre Elric, este alcătuit din trei “cărţi” de 50, 40, respectiv 35 de pagini şi dintr-un epilog de 35 de pagini. Cele patru secţiuni sînt nuvele care au fost iniţial publicate separat în reviste de profil, însă primele trei au acelaşi protagonist, Elric din Melniboné, în vreme ce epilogul face parte din ceea ce Elric prefer să numească visele sale.

Fiecare secţiune are o intrigă de sine-stătătoare de genul “săbii şi vrăjitorie”, iar cartea a treia, “The Flamebringers”, şi epilogul, “To Rescue Tanelorn”, au subiecte destul de asemănătoare: o hoardă de barbari condusă de un şef impresionant se apropie de un oraş, iar protagonistul caută ajutor pe domeniul magiei şi împiedică invazia într-o bătălie finală.

Prima şi cea de-a doua carte au de asemenea caracteristici comune: Elric este capturat de inamici, dar invocă ajutorul magic al unei divinităţi sau al unui demon, scapă, după care invocă o armată ca să-şi înfrîngă duşmanii.

Altă temă recurentă este relaţia ambiguă dintre Elric şi sabia sa semi-conştientă, Stormbringer. Pe de o parte, sabia îl ajută în bătălii, pe de altă parte îi ucide prietenii şi rudele în focul încăierărilor. Elric şi-ar dori să scape de această năpastă şi suferă sincer după uciderea prietenilor săi, dar fără sabie devine neputincios, aşa cum se arată în Cartea Întîi. Sabia, la rîndul ei, nu suportă să fie despărţită de stăpîn şi se întoarce la el chiar dacă este aruncată, aşa cum se întîmplă în Cartea a Treia.

Ceea ce e demn de remarcat este că Michael Moorcock a scris o serie de nuvele, dar le-a pus laolaltă în aşa fel încît să poată fi citite ca un roman. Pe de altă parte, menţionîndu-l pe Elric şi unele ţinuturi imaginare din primele trei secţiuni, a conectat epilogul atît cu seria “Elric necromantul” cît şi cu “Cronicile Castelului Brass”, în care apare oraşul Tanelorn.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, 'The Sailor on the Seas of Fate' (1976)

În toamna anului 2008 am parcurs al treilea volum din seria despre Elric din Melniboné - un roman numit The Sailor on the Seas of Fate sau, pe româneşte, “Marinarul de pe mările sorţii”.

Prima parte se intitulează “Sailing to the Future”, adică „Navigînd către viitor”. Elric evadează din ţinutul Pikarayd, se îmbarcă pe corabia unui căpitan orb şi, împreună cu Erekose, cu Dorian Hawkmoon şi cu Corum, călătoreşte către o insulă unde se confruntă cu două entităţi malefice, Gagak şi Agak. Cei patru eroi, încarnări din universuri diferite ale Luptătorului Etern, îşi unesc forţele, o distrug pe Agak şi îl împiedică pe Gagak să absoarbă energia din multivers.

În partea a doua, numită “Sailing to the Present” – „Navigînd către prezent” – Elric ajunge pe o insulă unde măcelăreşte piraţi din diverse perioade istorice şi îl salvează pe contele Smiorgan din Oraşele Purpurii. Cei doi ajung pe nava lui Smiorgan şi caută să o protejeze pe o pasageră, Vassliss, împotriva unui aristocrat din Melniboné, contele Saxif D’Aan. Saxif e convins că Vassliss e reîncarnarea unei femei pe care a torturat-o şi ucis-o, iar iubitul ei, prinţul Carolak, revine din morţi ca să se răzbune.

Partea a treia se intitulează ”Sailing to the Past” – „Navigînd către trecut”. Reveniţi pe tărîmul lor, Elric şi contele Smiorgan pleacă împreună cu ducele Avan Astran dincolo de Marea Clocotindă către un continent apusean neexplorat de unde, cu zece milenii mai înainte, sosiseră întemeietorii Imperiului Melniboné. Ducele doreşte să recupreze două giuvaeruri uriaşe care îi servesc drept ochi unei statui, numai că la destinaţie Stormbringer îl ucide, iar Arioch, protectorul lui Elric, anunţă că alungarea blestemului care plana asupra cetăţii părăsite va aduce un alt blestem asupra întregii lumi – un conflict între forţele Legii şi cele ale Haosului.

Romanul are o structură picarescă, iar singurul element care îi conferă unitate intrigii este prezenţa lui Elric. Spre deosebire de romanele picareşti clasice, protagonistul nu parcurge însă drumul spre înalta societate, faimă, avere şi respectabilitate, nici nu are un comportament cinic sau rapace. Dimpotrivă, îşi respectă promisiunile faţă de însoţitorii săi, iar cînd Stormbringer îl ucide pe unul dintre ei, Elric îl aşază cu onor la locul de veci şi îi scrie epitaful.

Pe alocuri, intriga romanului conţine trimiteri intertextuale. Astfel, povestea contelui Saxif D’Aan care a ucis-o pe femeia care îl iubea aminteşte de tragedia lui Othello, în vreme ce călătoria pe fluviu din ultima parte seamănă întrucîtva cu Inima întunericului de Joseph Conrad. Alte episoade evocă unele povestiri de Lord Dunsany sau „Prinţul fericit” de Oscar Wilde.

În ciuda acestor elemente, The Sailor on the Seas of Fate nu îndeamnă la o nouă lectură. Deşi episoadele fantasy abundă – bătălii, invocaţii, demoni, porţi către alte tărîmuri, creaturi bizare şi aşa mai departe – cititorii nu au nici senzaţia că lumea lui Elric ar fi coerentă şi funcţională (precum Pămîntul-de-Mijloc al lui J.R.R. Tolkien), nici că autorul ar lua-o prea tare în serios (aşa cum a făcut Robert E. Howard cu lumea lui Conan). Dimpotrivă, povestea pare îmbibată în ironie, iar Michael Moorcock se întrece pe sine cînd creează nume precum R’lin K’ren A’a, J’osui C’rlen Reyr sau (preferatul meu) Nnuuurrrr’c’c. Prin comparaţie, numele unor personaje create de Terry Pratchett, cum ar fi Cut-Me-Own-Throat Dibbler, par de-a dreptul serioase.

Pe ansamblu, The Sailor on the Seas of Fate reprezintă un fantasy de calitate medie şi o punte narativă între începutul seriei (Elric of Melniboné) şi volume ulterioare, precum The Weird of the White Wolf sau Stormbringer. Dar despre acestea din urmă am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Alvin şi Heidi Toffler, 'Revolutionary Wealth' (2006)

În perioada iulie-octombrie 2006 am parcurs o carte recentă a soţilor Alvin şi Heidi Toffler, Revolutionary Wealth, apărută la noi sub titlul Avuţia în mişcare (Editura Antet, Bucureşti, 2006). Lucrarea continuă seria cărţilor de viitorologie Şocul viitorului, Al treilea val, Puterea în mişcare şi Război şi anti-război.

Cartea constă în zece părţi, subdivizate în cincizeci de capitole, şi studiază evoluţia diverselor societăţi care au făcut sau sînt pe cale să facă trecerea de la societatea industrială (definită de soţii Toffler drept "Al Doilea Val" al civilizaţiei) la societatea informaţională (numită de autori "Al Treilea Val" ).

Pe de o parte, adaptarea unor instituţii la condiţiile celui de-Al Treilea Val duce la desincronizări cu alte sectoare ale societăţii care nu s-au adaptat încă. În capitolul al cincilea al cărţii, autorii fac o analogie memorabilă între diversele instituţii din societatea americană şi vehiculele de pe o autostradă.

Pe de altă parte, tocmai metodologia sincronizării instituţiilor creează noi ocazii de afaceri şi noi locuri de muncă.

Alte secţiuni ale cărţii sînt dedicate rolului economic al cunoaşterii şi unui segment major al economiei pe care pînă în prezent economiştii nu l-au luat în calcul - prosumul, adică totalul activităţilor în care producţia şi consumul sînt îngemănate, iar munca prestată nu e remunerată.

Autorii analizează apoi deteriorarea unor elemente de cultură şi civilizaţie asociate cu Al Doilea Val, apariţia unui nou tip de capitalism şi rolul noilor tehnologii în eradicarea sărăciei.

Ultima parte a cărţii este dedicată superputerilor economice din prezent - China, Japonia, Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii - şi posibilelor direcţii în care vor evolua acestea în viitorul apropiat. Autorii ne atrag atenţia că în jocul global pentru putere nu mai sînt implicate numai statele naţionale, ci şi corporaţiile multinaţionale şi organizaţiile non-guvernamentale, iar societatea informaţională va fi afectată periodic de crize şi conflicte, la fel cum a fost societatea industrială înaintea ei.

Alături de celelalte lucrări din această serie, Avuţia în mişcare îi ajută pe cititori să înţeleagă istoria globală din ultima jumătate de veac şi direcţiile principale ale schimbărilor sociale din viitorul apropiat. Vă recomand cu căldură această carte.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)