Poate că, departe în urmă, la Philadelphia, era vară indiană, poate în casa părinţilor ei era cald şi bine, dar aici, în Munţii Stîncoşi, începutul lui noiembrie adusese un frig cumplit. Undeva, spre nord-vest, se afla Denver, sau ceea ce pe vremuri fusese Denver.
Iar pe şosea – o şosea în stare destul de bună – se pregătea un nou transfer. Maria spera să fie ultimul.
Coborîse din transportor, aştepta în drum, cu cei şase copii împrejurul ei, şi bătea cînd dintr-un picior, cînd din celălalt, cu speranţa vagă de a se încălzi cît de puţin. Pantofii sport cu care era încălţată fuseseră foarte buni pe Coasta de Est, dar n-aveau nici o legătură cu clima din Munţii Stîncoşi. Hainele, nici atît.
Pe lîngă ea stăteau zgribuliţi copiii, ca puii pe lângă cloşcă. Sonja, cu o hăinuţă ecosez matlasată donată de o şcolăriţă din Hokkaido. Mickey, cu mîinile băgate adînc în buzunarele de la sacoul uniformei şcolare. Fran, care le fusese adusă la nodul dinainte, şi care ţinea în braţe un ursuleţ panda din pluş, scămoşat şi murdar.
Cîţiva metri mai încolo, Lara vorbea cu hackerul care urma să-i preia, un tip între două vîrste, cu pălărie de cowboy şi mustaţă stufoasă. Pe lîngă el zburau de colo-colo cîţiva bondari emailaţi ale căror aripi fragile, din polimeri, băteau aerul cu asemenea frecvenţă încît se vedeau ca nişte petice de ceaţă zbîrnîitoare.
Maria nu auzea nimic din ce-i spunea Lara bărbatului, dar putea cu uşurinţă să-şi imagineze conversaţia, căci o ascultase, cu mici variaţii, la aproape fiecare nod al reţelei de transport de la Mississippi încoace.
– O vezi pe-aia?
...
– E, David din Chicago s-a jurat că n-o mai ia în transportor cîte zile o avea.
...
– Păi, să-ţi spun de ce. La un popas, a mîncat-o undeva să dea un telefon.
...
– Proastă, ne-proastă, uite că a găsit un telefon fix care mergea şi şi-a făcut de lucru cu el.
...
– Ce să se-ntâmple? Au venit poteraşii după ei în secunda doi.
...
– Au scăpat. David a traversat Mississippi şi au scăpat cu viaţă toţi copiii.
...
– Oricum, sigur n-o s-o mai ia pe-aia în transportor niciodată.
...
– Ce să facă, a furat-o de la poteră cînd s-a întors, după două zile.
...
– A ars ca lumînarea. Am văzut la ştiri.
...
– Da, păcat de el. Şi asta face mai departe umbră pămîntului, bine-mersi.
...
– Plăteşte ca s-ajungă în Gangland. Dacă face figuri de-astea, te pişi pe banii ei.
...
– Da, bine. Să ai grijă, să nu păţeşti şi tu ceva. Stai cu ochii pe ea!
O discuţie ca o tinichea legată de coada unei pisici. Oriunde avea să fugă, tinicheaua urma să-i sune în urechi. Pînă cînd avea să-şi dea sufletul.
Viaţa aceea cu păcate mărunte şi ritualul confesiunii şi rugăciuni şi mici penitenţe părea acum să fie un fel de rai îndepărtat, inaccesibil. Părea să fie viaţa cu totul altei femei. Care rugăciune, care penitenţă l-ar mai fi adus pe David înapoi la viaţă din măruntaiele carbonizate ale transportorului?
Simţi că faţa îi luase foc, în pofida frigului. Clipi des şi lacrimile i-o luară la vale pe obraji.
Tipul cu pălărie de cowboy se apropie de ei.
– Mai avem o etapă şi-o să ajungem în sfîrşit la capătul călătoriei. Hai, copii!
Fără o privire către Maria. Fără un cuvânt.
Îl urmă la transportor, ştergîndu-şi lacrimile cu dosul mîinii. În trecere, o salută cu un semn din cap pe Lara.
Femeia o urmări cu privirea fără să-i răspundă la salut.
(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)
Iar pe şosea – o şosea în stare destul de bună – se pregătea un nou transfer. Maria spera să fie ultimul.
Coborîse din transportor, aştepta în drum, cu cei şase copii împrejurul ei, şi bătea cînd dintr-un picior, cînd din celălalt, cu speranţa vagă de a se încălzi cît de puţin. Pantofii sport cu care era încălţată fuseseră foarte buni pe Coasta de Est, dar n-aveau nici o legătură cu clima din Munţii Stîncoşi. Hainele, nici atît.
Pe lîngă ea stăteau zgribuliţi copiii, ca puii pe lângă cloşcă. Sonja, cu o hăinuţă ecosez matlasată donată de o şcolăriţă din Hokkaido. Mickey, cu mîinile băgate adînc în buzunarele de la sacoul uniformei şcolare. Fran, care le fusese adusă la nodul dinainte, şi care ţinea în braţe un ursuleţ panda din pluş, scămoşat şi murdar.
Cîţiva metri mai încolo, Lara vorbea cu hackerul care urma să-i preia, un tip între două vîrste, cu pălărie de cowboy şi mustaţă stufoasă. Pe lîngă el zburau de colo-colo cîţiva bondari emailaţi ale căror aripi fragile, din polimeri, băteau aerul cu asemenea frecvenţă încît se vedeau ca nişte petice de ceaţă zbîrnîitoare.
Maria nu auzea nimic din ce-i spunea Lara bărbatului, dar putea cu uşurinţă să-şi imagineze conversaţia, căci o ascultase, cu mici variaţii, la aproape fiecare nod al reţelei de transport de la Mississippi încoace.
– O vezi pe-aia?
...
– E, David din Chicago s-a jurat că n-o mai ia în transportor cîte zile o avea.
...
– Păi, să-ţi spun de ce. La un popas, a mîncat-o undeva să dea un telefon.
...
– Proastă, ne-proastă, uite că a găsit un telefon fix care mergea şi şi-a făcut de lucru cu el.
...
– Ce să se-ntâmple? Au venit poteraşii după ei în secunda doi.
...
– Au scăpat. David a traversat Mississippi şi au scăpat cu viaţă toţi copiii.
...
– Oricum, sigur n-o s-o mai ia pe-aia în transportor niciodată.
...
– Ce să facă, a furat-o de la poteră cînd s-a întors, după două zile.
...
– A ars ca lumînarea. Am văzut la ştiri.
...
– Da, păcat de el. Şi asta face mai departe umbră pămîntului, bine-mersi.
...
– Plăteşte ca s-ajungă în Gangland. Dacă face figuri de-astea, te pişi pe banii ei.
...
– Da, bine. Să ai grijă, să nu păţeşti şi tu ceva. Stai cu ochii pe ea!
O discuţie ca o tinichea legată de coada unei pisici. Oriunde avea să fugă, tinicheaua urma să-i sune în urechi. Pînă cînd avea să-şi dea sufletul.
Viaţa aceea cu păcate mărunte şi ritualul confesiunii şi rugăciuni şi mici penitenţe părea acum să fie un fel de rai îndepărtat, inaccesibil. Părea să fie viaţa cu totul altei femei. Care rugăciune, care penitenţă l-ar mai fi adus pe David înapoi la viaţă din măruntaiele carbonizate ale transportorului?
Simţi că faţa îi luase foc, în pofida frigului. Clipi des şi lacrimile i-o luară la vale pe obraji.
Tipul cu pălărie de cowboy se apropie de ei.
– Mai avem o etapă şi-o să ajungem în sfîrşit la capătul călătoriei. Hai, copii!
Fără o privire către Maria. Fără un cuvânt.
Îl urmă la transportor, ştergîndu-şi lacrimile cu dosul mîinii. În trecere, o salută cu un semn din cap pe Lara.
Femeia o urmări cu privirea fără să-i răspundă la salut.
(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu