Sir Terry Pratchett, "Carpe Jugulum" (1998)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Din câte îmi amintesc, prima dată am avut ocazia să citesc al douăzeci și treilea volum din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, Carpe Jugulum (editura Corgi Books, Londra, 1999) prin 2000 sau 2001, mulțumită bunului meu prieten Liviu Moldovan. Apoi, în luna mai 2002, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat și eu un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby.

A doua oară, am audiat Carpe Jugulum de pe tableta de lectură în a doua decadă a lunii martie 2022. Surprinzător, mi-a plăcut chiar mai mult decât prima dată.

Să vă spun și dumneavoastră de ce:

 

Romanul se încadrează în subseria despre vrăjitoare, iar acțiunea e plasată, cronologic, după evenimentele din Maskerade. În Lancre, după ce Magrat i-a dăruit regelui Verence o fiică, regatul se pregătește de ceremonia în care copila să fie recunoscută și numită, iar ursitoarele să îi prezică viitorul. Din păcate, vrăjitoarea Esmeralda Weatherwax nu sosește la ceremonie (cu toate că era așteptată) pentru că invitația aurită fusese furată de niște coțofene... iar regatul e invadat de vampiri.

Urmează o luptă pe mai multe fronturi, dusă de Nanny Ogg, Magrat și Agnes, pe de o parte, de regele Verence și scoțiduși, pe de altă parte, de Hodgesaargh, șoimarul, respectiv de Granny Weatherwax, care, de această dată, găsește un aliat improbabil într-un preot omnian.

Ordinea este restabilită, paradoxal, de către un vampir de modă veche, bătrânul conte Magpyr, pe care nu îl deranjează să fie ucis periodic de către localnici, căci revine din morți de fiecare dată, cu ajutorul credinciosului său servitor, Igor.

Ca de obicei, Sir Terry Pratchett construiește un roman cu multiple paliere de lectură. Astfel, dincolo de intriga propriu-zisă, care e de domeniul comediei, regăsim o parodie a romanului Dracula de Bram Stoker, cu trimiteri punctuale la Frankenstein de Marry Shelley, dar și la filmele de groază britanice în care excelau, odinioară, Sir Christopher Lee și Peter Cushing.

Pe un alt palier, însă, Carpe Jugulum este un avertisment împotriva instituirii sistemelor totalitare. Căci o generație (relativ) mai tânără de vampiri își folosește forța de seducție pentru a determina oamenii să îi accepte și să li se supună de bunăvoie. Iar autorul, printr-unul dintre personajele sale feminine cele mai importante, ne face să ne întrebăm dacă e de preferat răul căruia învățăm să ne împotrivim sau cel pe care îl acceptăm și cu care sfârșim prin a colabora.

Alți scriitori poate că s-ar fi mulțumit să satirizeze subcultura goth (iar autorul face și asta, cu precizie chirurgicală și cu mână de maestru). Dar Sir Terry Pratchett realizează mai mult decât atât - ne face să ne punem întrebări în privința societății în care trăim, a celor cărora le acordăm puterea, a direcției în care ne îndreptăm și a viitorului în care alegem să ne petrecem restul vieții.

Pe scurt, Carpe Jugulum își amuză cititorii, dar îi și face să gândească. În mod subtil, și vă rog să mă iertați dacă vi se pare că folosesc un cuvânt prea greu, îi educă. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Ca urmare, bănuiesc că, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, am să citesc Carpe Jugulum și a treia oară. Căci, deși Moartea a fost dintotdeauna personajul meu preferat din Lumea-disc, Granny Weatherwax se situează pe locul al doilea la o distanță infimă. Și nici Nanny Ogg nu e prea departe... 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "The Last Continent" (1998)

Imagine preluată de pe situl LSpace.org

Prin 2003, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, am avut ocazia să citesc al douăzeci și doilea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, intitulat: The Last Continent (editura Corgi Books, Londra, 1999). A doua oară, l-am parcurs în prima decadă a lunii martie 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

După evenimentele din Interesting Times, vrăjitorul ratat Rincewind este transportat, prin magie, pe continentul XXXX, aproape de marginea Lumii-disc și izolat de restul lumii de către curenți oceanici, rechini și fenomene atmosferice periculoase. În paralel, rectorul Universității Nevăzute, Ridcully, și colegii săi deschid o fereastră magică prin care ajung în trecut și se întâlnesc cu zeul evoluției. Rincewind trece prin diverse întâmplări amuzante pe continentul deșertic care seamănă suspect de mult cu Australia, în vreme ce, în trecutul îndepărtat, colegii săi mai vârstnici și mai competenți pun în mișcare, fără să vrea, reproducerea sexuată și evoluția speciilor.

Până la urmă, Rincewind declanșează prima ploaie zdravănă văzută vreodată pe continentul XXXX, iar lucrurile se termină cu bine și vrăjitorii revin acasă.

Mărturisesc că, după satira complexă și pătrunzătoare din Jingo, The Last Continent mi s-a părut un roman mult mai lejer, în maniera celor de la începutul seriei. (Deloc întâmplător, și acelea îl aveau drept protagonist pe Rincewind, însoțit de nelipsitul Cufăr.)

Dar romanul acesta este și o scrisoare de dragoste adresată de către Sir Terry Pratchett Australiei.

Astfel, numele continentului fictiv XXXX este, în lumea noastră, o marcă de bere australiană. Apar referiri la fauna australiană (canguri, urși koala, șerpi, păianjeni veninoși, iepuri), la aborigeni și la arta lor plastică, la bumeranguri și la Timpul-de-vis, la proscriși și la confruntări cu oamenii legii, la travestiți și la Opera din Sydney, la concursurile de tuns oi și la doline, la argoul australian și la expresii recurente ca "No worries."

Nu puteau să lipsească parodii ale unor scene din Crocodile Dundee și din Mad Max 2: The Road Warrior. (Urmărirea cu căruțe cu coviltir este savuroasă.)

Dar, dacă în Jingo politicienii incompetenți și însetați de putere erau zugrăviți cu vitriol, în The Last Continent totul are tonuri de comedie bufă, iar romanul se încheie cu o împăcare generală. Căci "comedie" vine de la "kommos" - adunare sau, dacă preferați, întrunire. Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă zic că, la puțin timp după ce am terminat The Last Continent, am reluat un alt roman de Sir Terry Pratchett, intitulat Carpe Jugulum. Dar, despre acela, vom discuta pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Italo Calvino, "Dacă într-o noapte de iarnă un călător" (1979)

Imagine preluată de pe situl Complex.com

Poate vă amintiți că, în octombrie 2017, vă relatam la Țesătorul despre un volum postmodern ieșit din comun, Orașele invizibile de Italo Calvino. La începutul lui ianuarie 2018, am achiziționat de la anticariatul Antic ExLibris din București un alt volum de același autor, intitulat If on A Winter's Night A Traveller (colecția Vintage, editura Random House, Londra, 1998). L-am parcurs, pe etape, în perioada ianuarie 2018 - noiembrie 2020. (Mi s-a mai spus că par să citesc destul de lent.)

Și iată ce am aflat:

Volumul (căci cu greu poate fi numit "roman" în accepțiunea victoriană a termenului) are o structură interesantă. Pe de o parte, prezintă o succesiune de capitole, douăsprezece la număr, marcate cu numerale cardinale. Pe de altă parte, printre acestea, sunt presărate fragmente de proză, fiecare în alt stil, cu tiluri bizare precum "Dacă într-o noapte de iarnă un călător".

Capitolele numerotate sunt narate la persoana a doua și relatează cum Cititorul, căruia vocea naratorială i se adresează direct, cumpără un roman, începe să îl citească, după care constată că, dintr-o eroare tipografică, fasciculele care compun romanul au fost amestecate în tipografie cu alte fascicule din cu totul alt roman.

Așa începe o aventură livrescă în care protagonistul, nimeni altul decât Cititorul, caută prin librării un exemplar al romanului care să conțină textul întreg - numai ca să se pomenească antrenat într-o idilă, în discuții intelectuale despre literatura unor țări est-europene dispărute și într-un șir de dezamăgiri succesive, căci fiecare exemplar procurat din cartea căutată conține alte texte, din alte surse, toate fragmentare, toate de origine incertă.

După cum bănuiți, fiecare fragment de proză cu titlu bizar, inserat între capitolele numerotate, este un început de roman. Fiecare e în altă convenție narativă, fiecare pastișează alt gen literar - de la noul roman francez la literatura de confesiune, de la romanul de spionaj la literatura erotică, de la romanul istoric despre revoluții la coșmarul kafkaesc, de la Bildungsroman la realismul magic latino-american.

Revelația finală este că titlurile celor zece începuturi de roman alcătuiesc un al unsprezecelea început de roman (și încă unul scris într-un stil poetic), iar protagonistul izbutește, până la urmă, să termine de citit Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino. Firește, romanul fictiv la care se face referire pe parcursul cărții nu coincide, în privința conținutului, cu volumul pe care l-am parcurs în lumea reală - doar are, borgesian, câteva pagini în comun cu acesta din urmă.

Lăsând deoparte impresia foarte agreabilă pe care o produce la o primă lectură, Dacă într-o noapte de iarnă un călător impresionează prin ingeniozitatea structurii și prin diversitatea tematică și stilistică a fragmentelor pe care le conține. Dacă un autor modernist precum James Joyce încercase, în Ulise, să scrie o carte care să le pună capăt tuturor cărților, Italo Calvino, ca autor postmodernist, a izbutit să deschidă poarta către un tărâm nesfârșit de cărți fictive, în care Cititorul și partenera sa, Cititoarea, ar putea în fiecare zi să rătăcească printre fragmente de roman asamblate alandala de tipografi năstrușinici.

Acestui tur de forță care reunește zece începuturi de roman... sau unsprezece... sau chiar douăsprezece (depinde cum le numărați) i-a dat replica, decenii mai târziu, David Mitchell cu Atlasul norilor, în care narațiuni succesive, scrise fiecare în altă convenție literară, nu numai încep, dar sunt și duse la bun sfârșit în a doua jumătate a cărții.

Însă despre Atlasul norilor rămâne să discutăm, la momentul potrivit, tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

China Miéville - King Rat (1998)

Prin 2003, după ce citisem cu mare plăcere Perdido Street Station şi The Scar, am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru un exemplar din primul roman al lui China Miéville, King Rat (Editura Tor, New York, 2000). Am început lectura cu entuziasm, însă, pe măsură ce am progresat prin acest roman, am fost din ce în ce mai dezamăgit, iar lectura a trenat. Poate tot din cauza dezamăgirii am şi întîrziat atît cu scrierea unei cronici pe marginea lui.

Să vă ofer şi dumneavoastră cîteva detalii:

Acţiunea romanului se petrece la Londra, aproape de finalul secolului al douăzecilea. În prolog, cineva pătrunde pe furiş în locuinţa unui cetăţean.

În „Partea întîi – Sticlă”, un tînăr numit Saul Garamond ajunge seara în vizită la tatăl său, la Londra, iar dimineaţă este acuzat că l-ar fi aruncat pe fereastră. Protagonistul e ajutat să evadeze din arest de o creatură, Regele Şobolan, care îi spune că e unchiul său şi că maică-sa (pe care tînărul n-a cunoscut-o niciodată) fusese tot din neamul şobolanilor. Regele Şobolan începe să-l înveţe cum să se caţere pe ziduri şi cum să găsească mîncare în pubele. Aparent, cel care l-a ucis pe Garamond senior va dori să-i găsească şi să-i ucidă şi pe ei...

În „Partea a doua – Noul Oraş”, prietenii lui Saul sînt vizitaţi de un flautist foarte talentat care vrea să înregistreze cu ei pentru remixuri jungle. Doi poliţişti de la locul crimei sunt ucişi, la rândul lor, iar Saul e instruit cum să se orienteze prin reţeaua de canalizare londoneză.

În „Partea a treia – Lecţii de ritm şi istorie”, Saul îşi testează noile puteri, dar e capturat pe străzile Londrei, legat fedeleş şi pus într-o presă pentru automobile vechi. Regele Şobolan îl salvează în ultimul moment şi-l prezintă altor două personaje fantastice – Anansi (regele păianjenilor) şi Loplop (regele păsărilor). Din păcate, flautistul care i-a înecat supuşii Regelui, cu şapte secole în urmă, în Hamelin, este cel care îi vizitează pe prietenii lui Saul – şi care îl ucide pe unul dintre aceştia, Kay.

În „Partea a patra – Sânge”, Saul, explorînd apartamentul tatălui său, îşi dă seama că Regele Şobolan îl minţise – mai exact, Saul a venit pe lume ca urmare a faptului că Regele a violat-o pe soţia unui om, iar acesta din urmă l-a crescut ca pe copilul său. Aici are loc o primă confruntare cu flautistul Pete, iar Saul constată că melodiile interpretate de Pete pot să-i hipnotizeze pe aliaţii săi şi să-i transforme temporar în slujitori ai flautistului.

În „Partea a cincea – Spirite”, prietenii lui Saul se ocupă de remixarea unor piese jungle, în vreme ce ancheta condusă de inspectorul Crowley progresează. Saul îl acuză pe Regele Şobolan de manipulare şi de faptul că l-a folosit ca momeală pentru flautist, apoi decide să adune armata şobolanilor londonezi pentru o nouă confruntare cu Pete. Se va folosi de ajutorul lui Anansi, dar preferă să nu mai aibă de-a face nici cu Regele Şobolan, nici cu Loplop (care a căzut cu uşurinţă pradă vrăjii flautistului). Cu toate acestea, în canale, se vede nevoit să întrerupă o luptă între Regele Şobolan şi Loplop, iar cercetaşii săi şobolani pleacă în căutarea flautistului.

În „Partea a şasea – Junglist Terror”, armate de şobolani, păianjeni şi păsări se strâng la un club de noapte londonez, pe parcursul unei megapetreceri numite „Junglist Terror”, pentru o ultimă înfruntare cu flautistul Pete. Din păcate, piesele înregistrate de acesta din urmă şi redate prin sistemul de amplificare al clubului au un efect devastator asupra creaturilor. Ultima luptă a lui Saul împotriva flautistului este cu adevărat disperată, pe viaţă şi pe moarte. Iar Regele Şobolan intervine într-un moment crucial.

Fireşte, după toate cele îndurate, Saul refuză să-l ajute pe Rege să recîştige loialitatea supuşilor săi. În „Epilog”, Saul îi adună pe şobolani în canalizare numai ca să abdice şi să declare primul an al Republicii Şobolanilor, în care el va fi un simplu cetăţean. Deşi poate că, odată, cîndva, Regele va reveni ca să se răzbune pe propriul său fiu...

Unul dintre motivele pentru care King Rat m-a dezamăgit este că aveam un orizont de aşteptare de la romanele lui China Miéville, iar King Rat nu se potriveşte deloc cu acesta. Mai exact, aşteptam o combinaţie de steampunk şi fantastic plasată într-un tărîm imaginar, însă am primit un urban fantasy în care fantasticul se combină cu o anchetă poliţistă şi cu numeroase referiri la muzica remixată drum'n'bass. Probabil că, dacă nu aş fi citit mai înainte primele două romane din trilogia Bas Lag, altfel m-aş fi raportat la această carte.

Un alt motiv de dezamăgire este că, faţă de Perdido Street Station, spre exemplu, King Rat pare un roman destul de sărăcăcios în privinţa imaginaţiei. Cel dintîi punea în scenă o puzderie de creaturi fantastice, tehnologii nemaivăzute, acţionate prin magie şi prin forţa aburului, decoruri variate, multiple fire narative şi răsturnări spectaculoase de situaţie. Cel de-al doilea are o gamă mult mai restrînsă de creaturi, un decor în cea mai mare parte tern, mai puţine planuri narative şi o intrigă mai puţin spectaculoasă.

E drept că ediţia americană de la Tor este frumos îngrijită, cu hîrtie de bună calitate, cu o tehnoredactare aerisită, generoasă, şi cu o prezentare grafică de efect. Dar, conţinutul romanului fiind cel prezentat mai sus, nu m-am simţit niciodată ispitit să redeschid King Rat şi să recitesc pasaje din acest roman, ori să caut altele cu o tematică asemănătoare. Poate că nu mi se potriveşte mie genul urban fantasy, cine ştie...

După cum probabil aţi aflat deja din alte surse, recent a apărut o ediţie română a acestui roman, sub titlul Regele Şobolan, la Editura Paladin, în traducerea domnului Mircea Pricăjan. În ceea ce mă priveşte, decît să recitesc romanul acesta, ori să parcurg alt urban fantasy, am să prefer combinaţia de steampunk şi fantastic cu care m-a încîntat China Miéville în seria Bas Lag – pentru că am regăsit-o în cărţi de Jay Lake şi de Stephen Hunt.

Dar despre acelea vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Sebastian A. Corn, "Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine" (1998)

Cu mulţi ani în urmă, am participat la lansarea unui roman de Sebastian A. Corn, Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine (Editura Nemira, Bucureşti, 1998). De citit, l-am citit abia în octombrie 2011. (Mai bine mai tîrziu...) Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului se petrece într-o ţară africană, de pe coasta Oceanului Atlantic, numită G. (Ar putea fi Gambia, Guineea, Guineea-Bissau, Ghana, Guineea Ecuatorială sau Gabon, dar nici unul dintre personajele-narator nu ne spune care anume este.) Cea mai mare parte a evenimentelor din intrigă se desfăşoară într-un spital, mai exact într-o sală de operaţii. Unul dintre personajele-narator este un chirurg european, al cărui nume nu îl aflăm. Celălalt personaj-narator este o asistentă medicală din G., descendentă din colonişti europeni sosiţi acolo cu secole mai înainte. Chirurgul îi spune "Josephine", însă ea nu se numeşte aşa. Nici adevăratul ei nume nu îl aflăm. Iar cele două puncte de vedere alternează pe tot parcursul cărţii.

Fundalul intrigii îl constituie o proliferare fără precedent a cazurilor de cancer în G. Protagonistul-narator operează zilnic diverşi pacienţi, iar cazurile devin din ce în ce mai dificile. Şi, dat fiind că cititorul mediu nu poate rivaliza cu un chirurg în ceea ce priveşte noţiunile medicale, Sebastian A. Corn a recurs la o strategie literară ingenioasă. Mai precis, protagonistul-narator, din ce în ce mai obosit şi mai indiferent, uită progresiv vocabularul de specialitate şi îl înlocuieşte treptat cu termeni comuni. De asemenea, se înstrăinează treptat de colaboratorii săi, ajungînd nu numai la izolare, ci şi la incapacitatea de a înţelege ceea ce se întîmplă în jurul său. (Din acest punct de vedere, regresul afectiv, lingvistic şi cognitiv al acestui personaj pare să fie reversul progresului altui protagonist, Krog, din romanul Vindecătorul.)

Pentru mine, ca om lipsit de cunoştinţe medicale, unele dintre cazurile descrise în roman au părut suprarealiste, precum cel în care unui pacient i se secţionează o porţiune dintr-un muşchi dorsal pentru a i se "petici" cutia toracică grav afectată de un accident feroviar, sau cea în care doi gemeni, la naştere, se proptesc bărbie în bărbie. Autorul m-a asigurat însă că asemenea cazuri apar uneori şi sînt documentate în literatura de specialitate.

Dincolo de aspectele clinice ale romanului, ar mai trebui să menţionez minuţiozitatea cu care sînt redate diferenţele culturale dintre personaje, grija cu care autorul a construit o reţea de relaţii profesionale şi afective între aceste personaje şi veridicitatea unor detalii, cum ar fi oxidarea progresivă a mobilierului metalic şi a instrumentarului chirurgical din cauza umidităţii mari din aer. Pe de altă parte, nici motivul apariţiei numeroaselor cazuri de cancer nu este aflat, nici unele evenimente minore nu sînt clarificate, precum sursa misterioaselor mesaje pe care le primeşte protagonistul pe pager, ceea ce îi nedumereşte întrucîtva pe cititori. (Sau putem pretinde că Josephine este pur şi simplu un roman postmodernist, drept pentru care trebuia să aibă un grad destul de ridicat de nedeterminare.)

Pe ansamblu, Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine a reprezentat o experienţă neobişnuită, comparabilă poate în privinţa stranietăţii cu The Crystal World de J. G. Ballard, un alt roman insolit care se petrece într-o ţară africană. Şi mai trebuie precizat că a fost distins în 1997 cu Marele Premiu al Editurii Nemira.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

K.W. Jeter - 'Noir' (1998)

În ianuarie 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar dintr-un roman de K.W. Jeter, Noir (Colecţia Bantam Spectra, Editura Bantam, New York, 1999). Am avut plăcerea ca, în călătoriile zilnice prin oraş, să port haine negre, pantofi negri şi să citesc Noir. Pentru că romanul lui Jeter nu poate fi lăsat acasă înainte de încheierea lecturii. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În primul capitol, un administrator dintr-o corporaţie, Travelt, trece printr-o suprasarcină senzorială cu conotaţii sexuale. În cel de-al doilea capitol, alţi administratori din eşaloanele superioare constată decesul lui Travelt şi îl cheamă pe un anchetator, McNihil, să investigheze cazul.

Intriga se complică, pe de o parte pentru că unul dintre conducătorii corporaţiei DynaZauber, Harrisch, are planuri diabolice de infectare şi înrobire a clienţilor, pe de altă parte pentru că pe urmele lui McNihil este trimisă o asasină, November. Eforturile protagonistului de a evita preluarea cazului nu fac decît să-i agraveze situaţia, însă November îi devine în cele din urmă aliată, iar McNihil rezolvă cazul, dezvăluie maşinaţiunile lui Harrisch şi capătă ceea ce dorea - o reunire cu soţia sa, pe care o pierduse cu ani în urmă.

De regulă, un roman bine structurat se bazează pe trei componente: intrigă, personaje şi fundal. În cazul romanului Noir, intriga respectă regulile genului poliţist american, în care un detectiv dur, dar onest, tulbură apele dintr-o lume coruptă ca să-l determine pe făptaş să facă mişcări greşite şi să se dea de gol. Naraţiunea utilizează omniscienţa selectivă multiplă, trecînd de la punctul de vedere al victimei la cel al protagonistului, apoi la cel al principalului personaj feminin şi ocazional la cel al antagonistului. Evenimentele descrise ţin tot de locurile comune ale romanului poliţist american (cu o doză suplimentară de violenţă extremă), însă în roman apar adesea interludii futuriste sau suprarealiste.

Personajele din Noir sînt bine construite pentru rolurile pe care le au de jucat în intrigă, dar suferă de o anume lipsă de complexitate sau de profunzime. Chiar dacă McNihil are un trecut, o fostă soţie pe care regretă că a pierdut-o, o greşeală gravă care l-a dus la pierderea multor colegi şi a postului dintr-o agenţie, naratorul nu ne spune mai nimic despre reţeaua socială a protagonistului, despre stilul lui de viaţă sau despre stările lui emoţionale. Antagonistul, victima, November şi personajele secundare sau cele episodice sînt încă şi mai schematice. Cumva, spre deosebire de unii autori mainstream, care dezvoltă personajele în detrimentul intrigii, K.W. Jeter creează impresia că şi-a dezvoltat personajele numai atît cît era necesar pentru intrigă şi că, în această privinţă, a căutat eleganţa simplităţii.

Fundalul romanului, în schimb, este departe de a fi simplu. Lumea imaginară din Noir, deşi suferă de unele lacune similare cu cele din The Electric Church de Jeff Somers, este fascinantă în complexitatea ei barocă. Ca să vă dau numai cîteva exemple, protagonistul şi-a programat implanturile oculare ca să-i transforme viziunea într-un film poliţist alb-negru în care e veşnic noapte, corporaţiile îşi mută angajaţii nu numai de la un birou la altul ziua, ci şi dintr-un apartament în altul noaptea, morţii sînt animaţi pe cale artificială şi puşi să muncească pînă îşi achită datoriile acumultate în timpul vieţii, vagabonzii poartă în spate carapace, asemenea broaştelor ţestoase, trenuri de mare viteză fac turul Pacificului, piraţilor informaţionali li se scoate măduva spinării ca să se confecţioneze din ea cabluri pentru combinele audio, iar personajele sus-puse trimit corpuri sintetice ca să se destrăbăleze prin cartierele rău-famate, apoi le absorb amintirile prin sărut.

În cea mai bună tradiţie cyberpunk, la întemeierea căreia K.W. Jeter însuşi a contribuit cu o trilogie în anii 1980, autorul ţese o reţea de trimiteri intertextuale tematice şi stilistice. Latura noir a romanului duce cu gîndul la şcoala literară a lui Dashiell Hammett şi Raymond Chandler. Unele episoade, cum ar fi cel în care McNihil prinde în capcană un pirat informaţional, îl disecă şi-i extrage măduva spinării sau cel în care victime ale unui incendiu de proporţii sînt acoperite cu un lac de gel antiseptic în care au o ultimă orgie în timp ce se dizolvă par să fi sosit din imaginaţia sado-masochistă a lui William Burroughs. Alte pasaje amintesc mai degrabă de stilul din Gravity's Rainbow de Thomas Pynchon. Personajul feminin November, care seduce bărbaţi în trenurile de pe ţărmurile Pacificului, apoi îi ucide şi îi jefuieşte, pare să fi venit din opera timpurie a lui William Gibson. Iar episodul în care McNihil traversează un peisaj bîntuit de morţi animaţi care scotocesc prin gunoaie, apoi îi face o vizită soţiei sale îndecedatorate, este mai degrabă o trimitere la viziunea lui Philip K. Dick din Do Androids Dream of Electric Sheep?

Uneori, trimiterile intertextuale sînt punctuale, ca în capitolul al doilea, în care McNihil vede pe uşa unui apartament o plăcuţă cu sigla: "Derrida & Foucault, contabili publici certificaţi". Alteori, sînt autoreferenţiale, ca de exemplu clonele Adder din clinicile Snake Medicine, o trimitere la romanul Dr. Adder, precursor al genului cyberpunk. Uneori, trimiterile intertextuale sînt precise, ca în cazul capitolului al optulea, în care plutocratul Harrisch întreabă: "Cine a fost înţeleptul care a spus că realitatea e ceea ce, cînd nu mai crezi în ea, e în continuare acolo?" (După cum probabil ştiaţi deja şi după cum nu scrie în Noir, cel care a definit astfel realitatea a fost Philip K. Dick.) Alte trimiteri sînt difuze, precum titlurile de capitol, care rivalizează în încărcătură poetică cu cele din Trilogia Podului de William Gibson. ("Un carnaval umed de spumă agitată şi piele umană lunecoasă", ca să mă limitez la un singur exemplu.) Unele trimiteri sînt previzibile, ca afişajul digital din palma lui November, perceptibil numai de ea, asemănător cu cel din cîmpul vizual al lui Molly, în Neuromancer. Altele sînt complet neaşteptate, precum tatuajele transmisibile care se desprind de pe victimele acoperite de gel şi fîlfîie libere, asemenea notulilor din Book of the New Sun de Gene Wolfe.

Şi, cum Noir e în primul şi în ultimul rînd o carte cyberpunk, nu putea să lipsească din paginile ei o doză zdravănă de satiră anticorporatistă. Exemplele abundă, care de care mai caustic, însă unul anume m-a încîntat peste măsură şi mi-am permis să-l traduc pentru dumneavoastră:

"Fetele de soiul ei bulversau corporaţiile. Asta evoluaseră ele să facă. Întregul rost al vieţii de separeu, extensia logică a sistemului de a băga şi de a scoate la întîmplare angajaţii în şi din separeurile de la muncă, fusese dezvăluit la începutul mileniului ca fiind război psihologic al corporaţiei împotriva propriului personal. Ceea ce administratorii de la resurse umane şi psihologii din companii numeau dezorientare optimizată prin tranzienţă. Asta venea direct din opera de căpătîi a lui Henry Denkmann, Conectează-i pînă sîngerează: Administraţia în stil de proxenet pentru noul secol, care nu atît revoluţionase viaţa din corporaţii cît confirmase şi binecuvîntase ceea ce se petrecea deja. Această teorie anume fiind o extensie a vechii devize din New Orleans pentru traficarea prostituatelor, că ele nu erau complet sub controlul tău dacă încă mai credeau că au nume ale lor: dacă angajaţii nu aveau un loc pe care să-l numească al lor pe tot parcursul zilei - dacă nu marcau ziduri şi birouri familiare cu fotografiile lor de familie şi cu figurinele din plastic amuzante lipite pe monitoarele calculatoarelor lor - atunci era cu atît mai uşor să le deschizi capetele şi să bagi în ele orice tipare comportamentale doreau departamentele de resurse umane. Singura problemă fiind că angajaţii tot se mai duceau acasă, la acelaşi domiciliu iarăşi şi iarăşi, învingînd toată buna strădanie a psihologilor, păstrînd un ridicat nivel al atitudinilor negative, aşa cum reieşea din măsurile standard de sabotare a locului de muncă: absenteismul şi tulburările privitoare la plată şi furtul rechizitelor de birou. Apartamentele-separeu rezolvaseră toate astea, sau cel puţin pe cele mai multe dintre ele." [Noir, paginile 46-47]

(Uitasem să vă spun: Jeter a utilizat practic pe tot parcursul romanului verbul "a conecta" şi derivatele acestuia pentru a înlocui un alt verb, foarte folosit în furibundele filme de acţiune de la Hollywood, ceea ce a dus uneori la replici de genul: "Connect you, mother-connector.")

Pe ansamblu, combinaţia de intrigă poliţistă, idei neobişnuite, atmosferă şi trimiteri intertextuale m-a captivat şi m-a ţinut cu sufletul la gură pînă la ultima filă. Am remarcat adesea că romanele cyberpunk bune mai lungi de 300 de pagini sînt rare. Noir, la 484, e unul dintre ele.

Desigur, dumneavoastră probabil aţi auzit despre K.W. Jeter că este unul dintre iniţiatorii subgenului steampunk şi cel care a creat denumirea acestui subgen. Dar despre celelalte aspecte ale creaţiei acestui autor american vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Da!

Imaginaţi-vă că Raymond Chandler se întîlneşte cu William Burroughs, cei doi îi sună pe Philip K. Dick şi pe William Gibson şi toţi patru se hotărăsc să scrie împreună o carte. Cam aşa e Noir de K. W. Jeter, un roman pe care tocmai am început să îl citesc...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Pat Cadigan, 'Tea from an Empty Cup' (1998)

În ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat un exemplar în ediţie de buzunar dintr-un roman al autoarei americane Pat Cadigan, Tea from an Empty Cup (Editura Tor, New York, 1999). De citit, am decis să îl citesc într-o scurtă şedere la mare, în septembrie 2001. Şi aşa se face că într-o după-amiază ploioasă, adîncit fiind în acest roman, nu am băgat de seamă decît cu întîrziere că toţi ceilalţi turişti din staţiune se strînseseră ciorchine împrejurul televizoarelor, păstrînd o tăcere suspectă. Tocmai se prăbuşiseră Turnurile Gemene, iar lumea se schimbase ireversibil.

Cum s-a schimbat lumea de atunci încoace probabil că aţi aflat deja din alte surse. Aş vrea să vă spun în schimb cîte ceva despre roman:

Tea from an Empty Cup reuneşte două nuvele pe care Pat Cadigan le-a publicat mai întîi separat, "Death in the Promised Land" şi "Tea from an Empty Cup". În versiunea de roman, scenele din care erau constituite cele două nuvele alternează. Cea dintîi o are ca protagonistă pe o detectivă din viitorul apropiat, Dore Konstantin, a cărei misiune este să investigheze cîteva cazuri de crimă ale căror victime sînt utilizatori ai realităţii virtuale. Cea de-a doua se concentrează asupra căutărilor în medii virtuale ale unei tinere japoneze, Yuki.

Cele două fire narative converg treptat. Dore Konstantin rezolvă cazurile şi descoperă criminalii, în vreme ce Yuki are revelaţia că în viaţa reală este de fapt un tînăr cu grave neadaptări sociale, Tomoyuki Iguchi - o personalitate care de-a lungul cărţii apare cînd şi cînd ca o amintire vagă a unui prieten demult pierdut, ori ca o fantomă virtuală.

Unele aspecte ale romanului amintesc de alte lucrări postcyberpunk publicate în aceeaşi perioadă. Astfel, mediile virtuale folosite ca domeniu de interacţiune socială între reprezentări tridimensionale ale personajelor are similarităţi cu Metaversul din Snow Crash (1992) de Neal Stephenson, în vreme ce Japonia distrusă de un cataclism şi reconstruită în realitatea virtuală de japonezii aflaţi în diaspora pare să evoce atît Scufundarea Japoniei (1973) de Sakyo Komatsu cît şi reconstrucţia virtuală a Oraşului Întunericului din Idoru (1996) de William Gibson.

Alte aspecte din Tea from an Empty Cup anticipează situaţii care au apărut în realitate un deceniu mai tîrziu. Astfel, investigaţia detectivei Dore Konstantin este îngreunată considerabil de faptul că mărturiile culese în medii virtuale nu au valabilitate în instanţă, iar cazurile de furt de personalitate sau de fraude sînt endemice în lumile virtuale din roman.

Pe ansamblu, Tea from an Empty Cup este rezonabil de bine scris, ceva mai clar şi mai puţin tulburător decît Fools, spre exemplu. Cum romanul s-a bucurat de o primire destul de bună din partea publicului, Pat Cadigan a publicat şi o continuare, Dervish Is Digital (2000), în care detectiva Dore Konstantin reapare ca personaj principal. Dar despre romanul acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "Inversions" (1998)

Înainte să citesc Inversions (“Inversiuni”), eram convins că s-ar putea trece prin seria Culturii în oricare ordine, dat fiind că autorul avusese grijă să construiască o intrigă diferită pentru fiecare, cu un set diferit de personaje într-un decor diferit, pe de o parte ca să sugereze cît de vastă şi de complexă este Cultura, iar pe de altă parte ca să-i scutească pe cititorii proaspeţi de frustrarea că nu citiseră cărţile precedente. Lectura la întîmplare ar putea să dea roade începînd cu oricare carte din serie.

Dar nu cu “Inversiuni”.

Să vedem de ce:

Intriga este plasată pe o planetă ai cărei locuitori trec prin ceea ce noi am numi “Renaştere” sau “Epoca Modernă timpurie”. Pe scurt, tocmai au început să experimenteze cu armele de foc, iar cîteva decenii mai devreme un Galileo Galilei local numit Naharajast a îndreptat un telescop experimental către cer nu numai ca să schimbe viziunea despre Univers a oamenilor, ci şi exact la timp ca să prevadă sosirea catastrofală a unor meteori mari.

În consecinţă, un vechi imperiu s-a destrămat, regate mai mici au apărut, iar o personalitate istorică ce seamănă mult cu Oliver Cromwell, George Washington sau Napoleon Bonaparte a cîştigat un număr considerabil de bătălii, a pus să fie executat un rege şi a instituit un protectorat mai democratic asupra unora dintre aceste regate. Cu toate acestea, noua ordine are un număr de inamici interni şi externi.

Povestea urmează două fire narative, fiecare dintre ele concentrat asupra unuia dintre personajele principale. Capitolele cu numere fără soţ tratează despre doctoriţă, în vreme ce acelea cu numere cu soţ sînt despre garda de corp.

Punctele de vedere sînt folosite într-un mod interesant. Prologul şi epilogul pun cele două poveşti în perspectivă, dat fiind că unul dintre naratori le-a adăugat la multe decenii după desfăşurarea principalelor evenimente. Capitolele despre doctoriţă sînt relatate de o versiune mult mai tînără a aceluiaşi narrator, în vreme ce acelea despre garda de corp sînt relatate de către un narrator a cărui identitate cititorii ar trebui să o ghicească pe măsură ce se desfăşoară povestea.

O problemă a naraţiunilor la persoana întîi este motivul pentru care un personaj ar spune povestea. Iain M. Banks rezolvă această problemă într-un mod foarte convingător pe firul narativ al doctoriţei. În acest caz, naratorul-martor este un adolescent, Oelph, un ucenic al doctoriţei Vossil (medicul personal al regelui Quience din Haspidus), care trebuie să o spioneze şi să raporteze toate activităţile ei altui personaj a cărui identitate nu este dezvăluită decît la finalul cărţii.

Pe firul narativ al gărzii de corp, din păcate, punctul de vedere nu este utilizat într-un mod la fel de convingător. Oelph pretinde că a editat manuscrisul altcuiva, însă capitolele despre garda de corp sînt narate dintr-un punct de vedere omniscient selectiv concentrat asupra lui DeWar, garda de corp a generalului UrLeyn, Protector al Protectoratului Tassasen. La finalul romanului, Oelph dezvăluie identitatea naratorului de pe acest fir, însă tehnica narativă rafinată nu se potriveşte cu stadiul de dezvoltare culturală al acestei lumi imaginare.

Ceea ce reiese treptat din cele două poveşti este că doctoriţa Vossil este o agentă a secţiei de Circumstanţe Speciale a Culturii, în vreme ce DeWar este un cetăţean al Culturii care a ales să părăsească societatea aceea şi să trăiască pe cont propriu într-o lume barbară – cu alte cuvinte, “a devenit localnic”. Cunoştinţele neobişnuite de medicină ale lui Vossil (în Haspidus, doctorii sînt incompetenţi, iar doctoriţele nu există), ca şi atitudinea ei emancipată, povestirile lui DeWar despre ţinutul Lavishia şi locuitorii acestuia, unele incidente inexplicabile şi accesul lui Vossil la informaţii exprimate în conversaţii care se credeau a fi secrete se combină pentru a-l conduce pe cititor la înţelegerea faptului pe care Oelph şi ceilalţi locuitori ai lumii sale sînt incapabili să îl conceapă: anume, că atît doctoriţa cît şi garda de corp vin dintr-o altă lume.

Dacă Oelph nu poate să îşi dea singur seama de asta, există alte lucruri pe care le înţelege. Există planuri de răzbunare care se duc la îndeplinire, binefăcători secreţi sau vinovaţi pentru crime de demult a căror identitate este în cele din urmă dezvăluită, metode ingenioase de a face rău care sînt date la iveală şi cîteva pasiuni fără răspuns demne de o tragedie elisabetană.

Tot în buna tradiţie a cărţilor Culturii, pe traseu apar unele referinţe intertextuale. Cea mai evidentă este amplasarea intrigii – o planetă care orbitează în jurul a doi sori, Seigen şi Xamis. Cititorii probabil îşi vor aminti de o altă planetă, mai celebră, care orbitează doi sori – Helliconia lui Brian Aldiss.

Fundalul renascentist de regate în conflict, baroni rebeli şi confruntări la graniţe, ca şi tema unui vizitator izolat dintr-o civilizaţie de pe altă lume a cărui origine băştinaşii se străduiesc să o descopere sînt conectate mai precis cu Helliconia Summer (1983).

Pe de altă parte, punctul de vedere al lui Oelph şi situaţia lui (un ucenic orfan care se îndrăgosteşte de o femeie mai vîrstnică, superioară din punct de vedere social, conştient fiind că sentimentele lui sînt sortite să nu fie niciodată reciproce) reflectă într-o oarecare măsură povestea ucenicului torţionar Severian şi iubirea lui nefericită pentru castelana Thecla din tetralogia lui Gene Wolfe The Book of the New Sun (1980-1983).

Nu în ultimul rind, în capitolul al şaptelea doctoriţa Vossil menţionează un episod în care ambii sori erau ascunşi sub orizont, lunile lipseau de pe cer (sau avea loc o eclipsă, în cazul uneia dintre ele), iar oamenii de pe acea lume au avut ocazia extrem de rară să vadă că ceea ce luaseră drept mit era de fapt realitate: se află stele pe cer. O conexiune intertextuală de două paragrafe cu una dintre cele mai populare nuvele ale lui Isaac Asimov, “Căderea nopţii” (1941) – ceva neaşteptat (şi încîntător).

După ce au parcurs şi ultima pagină a romanului “Inversiuni”, cititorii sînt lăsaţi să se întrebe. Există foarte puţine indicii referitoare la planurile pe termen lung ale Culturii pentru această lume înapoiată. Cum (şi dacă) oamenii aceştia se vor integra într-o civilizaţie mai mare ce călătoreşte în spaţiu este un mister. Şi, în ceea ce îi priveşte pe cititorii de hard SF, “Inversiuni” duce o lipsă total atipică de tehnologii avansate sau de evenimente spectaculoase. Eu, unul, cred că un cititor obişnuit care ar parcurge acest roman fără cunoştinţe de fundal adecvate atît despre seria Culturii cît şi despre genul ştiinţifico-fantastic în general ar fi condamnat să aibă la fel de puţină înţelegere şi apreciere a “Inversiunilor” ca şi Oelph. E un roman bun în multe privinţe, însă nu poate fi apreciat decît de către un public restrîns.

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică elegantă a romanului Inversions. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jeff Noon – "Pixel Juice" (1998)

Prin vara lui 1997 am ajuns în vizită la domnul Mihai Dan Pavelescu. După ce am vorbit de una, de alta, mi-a oferit cadou la plecare un roman, Vurt, scris de un englez, Jeff Noon. Rămăsesem (iar) fără cărţi cyberpunk de citit, aşa încît, în drum spre casă, am început acea carte despre care nu auzisem absolut nimic.

Era literatură cyberpunk, într-un fel, deşi poate că un termen mai adecvat ar fi ciberpsihedelică. M-a contrariat, şi a trebuit să aştept pînă în vara lui 2003 cînd doamna Diana Enăchescu-Hohn mi-a adus alte cîteva cărţi de Jeff Noon. Am lăsat deoparte cu bună ştiinţă alte romane din serie, precum Pollen sau Nymphomation, şi în schimb am citit o colecţie de proză scurtă intitulată Pixel Juice. Retrospectiv, a fost o decizie înţeleaptă, pentru că unele dintre povestirile cuprinse în acest volum definesc termeni şi noţiuni din seria de romane, şi asta probabil că are să-mi uşureze lectura lor.

Am spus colecţie de proză scurtă? Mă scuzaţi, m-am cam grăbit. Pixel Juice este un volum de poeme. Ba nu, o serie de parodii ale unor texte non-fictive, precum cărticelele cu instrucţiuni pentru jocuri de familie, dicţionarele ori articolele din rubricile mondene ale revistelor high-life. Ba, mai degrabă, o serie de halucinaţii cu care n-aţi dori să vă întîlniţi după ce aţi adormit. Sau un şir de poveşti despre muzică, staruri pop-rock, DJi şi mixaje, scris de un om care mărturiseşte printre rînduri că n-a mai călcat prin cluburi şi discoteci de zece ani. Sau nimic din toate astea...

Depinde unde deschideţi cartea şi în ce ordine citiţi textele din ea.

Eu, unul, din obişnuinţă, am încercat să citesc toate textele la rînd, dar mărturisesc că m-am surprins uneori trăgînd cu ochiul cîteva zeci de pagini mai înainte, sau revăzînd cîte o poveste, numai pentru plăcerea imersiunii într-o lume colorată, vioaie şi debordînd de imaginaţie. Şi, mai mult decît atît, Jeff Noon ştie foarte bine cum să închege o carte.

Prologul volumului este o amintire personală din vremea şcolii primare, despre cum micul Jeff a dat în schimb o maşinuţă nemaipomenită pentru un ceas invizibil, şi a crezut în existenţa ceasului. Prima povestire din secţiunea "Illusion's Perfume" relatează despre trei copii aflaţi într-o expediţie de cumpărături printr-o zonă unde se află numai nouă magazine, dar printre cumpărători circulă o legendă urbană despre cel de-al zecelea magazin. Mărfurile sînt şi ele dintre cele mai stranii, precum seminţe de cîine, pantofi-pasăre, biscuiţi cîntători, cutii cu umbre, porci-umbrelă, fantome-penny sau hărţi de fum ale oraşului Manchester.

Uitasem...

Oricît de stranii ar fi lucrurile care se petrec în poveştile lui Jeff Noon, aproape toate au loc la Manchester.

Schiţele următoare relatează despre Spook, băutura răcoritoare a cărei aromă se schimbă în funcţie de cum deschizi capacul, apoi despre un ritual ce determină o glandă obscură să elibereze otravă în fluxul sanguin, despre un deţinut eliberat cu condiţia să nu părăsească Manchesterul care cere ajutor pentru falsificarea semnalelor emise de cătuşa electronică, dar capătă mai mult decît dorise...

Treptat, schiţele şi povestirile încheagă un univers comun. Unele personaje circulă de la o povestire la alta, iar alteori un produs al lor se regăseşte în alte povestiri. Astfel, în schiţa "Fetish Booth #7", o vedetă pop scăpătată colindă prin Londra în ajunul Anului Nou. Ulterior, unul dintre discurile sale, "Pixelkids come out tonight", apare într-un oraş ale cărui străzi se întorc în bucle închise, sau ca momeală pentru o DJ căreia un tînăr admirator vrea să-i smulgă secretele artei.

Una cîte una, apar şi noţiunile care-mi dăduseră atîta bătaie de cap la lectura romanului Vurt. În prima povestire a celei de-a doua secţiuni, "Infection's Courtship", doi copii încearcă un nou mijloc de înregistrare, pana Vurt (de la 'virtual') şi află cîteva adevăruri teribile, între care acela că pentru fiecare lucru adus în lumea reală, un altul trebuie să plece în schimb în lumea virtuală.

"Chromosoft Mirrors (v. 4.2)" extrapolează conceptul Windows şi aduce în scenă sisteme cibernetice capabile nu numai să-i lase pe utilizatori să privească în ele, ci şi să privească la rîndul lor în utilizatori. "Cloudwalkers" imaginează reclame ilegale care acţionează de pe ecranul televizorului sau jocului video direct asupra subconştientului spectatorilor, precum şi o secţie de poliţie a cărei misiune este să le contracareze şi să le distrugă. Şi dacă una dintre reclame ar îndemna oamenii să urce o scară de nori aurii către ceruri, dincolo de terasele clădirilor? "Tweedles" aduce pe piaţă clone ale copiilor, menite să-i aline pe părinţii care prin lege nu mai pot avea decît un copil. "Product Recall - Marilyn Monroe" sugerează omniprezenţa androizilor, iar "Xtrovurt" şi "The Perfumed Machine" ne introduc în societatea stranie a roboţilor care au început să utilizeze penele Vurt.

În partea a treia, "Poison's Flight Path", povestirea "Pixel Face" prezintă paradoxul delincvenţei juvenile: devii celebru cu adevărat nu cînd ţi-a apărut faţa la televizor, ci abia cînd aceasta a fost pixelizată în emisiunile de ştiri ca să i se ascundă trăsăturile. "Somewhere the Shadow" ne explică un alt concept important din romanele lui Noon: umbra. În lumea lui imaginară, indivizilor vinovaţi de delicte care implică perversiuni sexuale li se extrage din minte sexualitatea, ca un fel de castrare numerică, şi această umbră este păstrată în detenţie. Ce se poate întîmpla dacă umbrele acestea evadează, sînt însuşite de altcineva decît posesorii lor iniţial, ori sînt ucise, vă las pe voi să ghiciţi. Iar "Call of the Weird" ne face cunoştinţă cu altă prezenţă ubicuă, robocîinii.

Alte texte din volum transpun teme din H. P. Lovecraft ("The Charisma Engine"), Lewis Carroll ("Special Promotion - Hyper-Alice") sau Jorge Luis Borges ("The Silvering"). Şi, pretutindeni, apar frînturi de versuri şi schiţe despre DJi. Spre sfîrşit, un personaj rătăcit într-o lume a grefelor animale îşi pierde memoriile una cîte una pentru că i le devorează o tenie din creier, şi dacă le notează ca să nu se piardă i se par nişte poveşti srăine, cu care nu are nici o legătură afectivă. În finalul ultimei secţiuni îl regăsim pe copilul plecat la cumpărături, acum bătrîn, care se lasă ghidat de un gîndac-busolă şi se reîntîlneşte cu fraţii şi mama, aşa cum şi-i amintea din copilărie. Epilogul se reîntoarce la micul Jeff şi la ceasul său imaginar, care dispare din ascunzişul său.

Cu alte cuvinte, Pixel Juice nu este o adunătură de texte puse laolaltă ca să umple un număr standard de pagini, ci o carte închegată cu migală, construită în aşa fel încît să aibă coerenţă, simetrie şi eleganţă. Jeff Noon pare să ştie că pentru o carte nu sînt suficiente imaginaţia verbală şi conceptuală, iar volumul său ar putea servi drept model pentru aceia care doresc să publice o colecţie de proză scurtă.

Cît despre himerele din Pixel Juice... Probabil v-aţi dat seama deja că toate aceste prezenţe stranii, cîinii, umbrele, oamenii, roboţii şi creaturile evadate din domeniul Vurt pot să se împerecheze şi să aibă urmaşi hibrizi. Iar hibrizii, la rîndul lor, creează alţi hibrizi din generaţia a doua şi a treia. Cum arată această lume imaginară într-un viitor mai îndepărtat, unde hibridarea dintre uman şi animal, mecanic şi virtual a ajuns la extrem, puteţi afla din lectura celorlalte cărţi ale lui Jeff Noon.

Dar despre acestea am să vă povestesc altădată.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling – "Distraction" (1998)

La începutul anului 1999, domnul Cristian Lăzărescu mi-a împrumutat noua carte a lui Bruce Sterling, Distraction, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Apoi, în ziua de Crăciun a aceluiaşi an, am primit de la doamna Diana Enăchescu-Giurgi un exemplar al romanului. Şi iată ce am aflat:

Distraction ne face cunoştinţă cu America anilor 2040 – o superputere căzută pradă crizei economice, blocajului politic şi dezorientării. Încă de la prima scenă, în care protagonistul Oscar Valparaiso revede obsesiv înregistrarea video a unei revolte urbane, Sterling îi introduce pe cititori într-o societate profund disfuncţională.

Oscar este administratorul campaniei electorale a unui proaspăt-ales senator american, Alcott Bambakias. Cum campania a reuşit, o misiune delicată a prootagonistului este să ducă echipa electorală a senatorului departe, în vacanţă, şi s-o concedieze. Căci lui Oscar i se pregăteşte o funcţie pe lîngă o comisie din Washington, D.C., iar celorlalţi membri ai echipei – mai puţin.

Numai că Oscar Valparaiso nu este un personaj obişnuit şi nu acceptă cu uşurinţă soluţii obişnuite. Aşa se face că, după ce asistă neputincios la ocuparea unei baze aeriene din Louisiana de către mercenarii unui guvernator corupt, Oscar decide să împiedice o manevră asemănătoare imediat dincolo de graniţa inter-statală, la un laborator biotehnologic din Texas. Mai degrabă decît să concedieze echipa eficientă pe care a format-o şi a condus-o spre succes, protagonistul îi propune acesteia o ultimă misiune: organizarea unei lovituri „de palat” la Co-Laboratorul Naţional din Buna.

După cum vă aşteptaţi, lucrurile se complică, iar Oscar se pomeneşte implicat într-o relaţie amoroasă cu o laureată a Premiului Nobel, Greta Penninger, răpit de mercenarii guvernatorului Huguelet din Louisiana şi co-optat de preşedintele ameri-indian al Statelor Unite, Două Pene. Dar ar fi păcat să vă stric plăcerea lecturii dîndu-vă prea multe detalii despre intrigă...

Oricum, ca şi în romanul precedent (Holy Fire, 1996), intriga deţine un loc secundar în economia cărţii. Există numeroase răsturnări de situaţii, ca şi un alt lucru tipic pentru Bruce Sterling – risipa de idei – dar întîietatea îi revine satirei sociale şi politice.

Fundalul romanului Distraction îl constituie o combinaţie foarte ingenioasă şi plauzibilă între Marea Criză Economică din 1929-1933 şi dezagregarea Uniunii Sovietice. Ca şi pe parcursul Marii Crize, un segment important al populaţiei americane din 2045 a căzut pradă şomajului, iar un număr semnificativ de nomazi cutreieră drumurile. (Aţi ghicit probabil că nomazii lui Sterling au instalaţii biotehnologice mobile cu care îşi produc hrana şi îmbrăcămintea, iar structura lor socială flexibilă se bazează pe laptop-uri, telefoane celulare şi acces wireless la Internet.)

Ca şi în ţările foste sovietice, banditismul, contrabanda şi alcoolismul au devenit endemice, iar pentru oamenii obişnuiţi este imposibil de distins unde se termină crima organizată şi unde începe administraţia de stat. De asemenea, eforturile unui preşedinte hotărît să facă ordine şi să elimine Comitetele de Urgenţă corupte sînt greu de deosebit de consolidarea unui regim autocratic cu ajutorul unor organizaţii paramilitare...

„Ca să-l înţelegi pe un om trebuie să mergi o milă în pantofii lui” spune un proverb american. Cum Statele Unite ale Americii au o istorie lungă şi nu foarte glorioasă de oprimare a unor minorităţi etnice şi rasiale, Sterling îşi sporeşte efectul satiric prin două procedee bine alese şi bine realizate.

În primul rînd, protagonistul romanului este o minoritate de unu. Oscar Valparaiso a fost clonat într-un laborator ilegal columbian şi adoptat de o vedetă a filmelor de acţiune. Metabolismul său este destul de diferit de al altor oameni, iar întreruperea medicaţiei de întreţinere îi provoacă necazuri serioase pe parcursul acţiunii. Rînd pe rînd, fiecare dintre cunoştinţele sale – colaboratori, adversari, iubite, superiori, subalterni – menţionează ceva despre „problema lui de fond”. Deşi aproape toate personajele afirmă că „problema” lui Oscar nu le deranjează, frecvenţa cu care este menţionată în roman arată că în mintea celorlalţi ea este cît se poate de reală.

În al doilea rînd, în condiţiile în care personajele din Distraction sînt de o diversitate rasială şi etnică năucitoare – ameri-indieni, greci, creoli, evrei, latino-americani, negri, indieni, haitieni şi aşa mai departe – anglo-saxonii constituie o minoritate privită cu suspiciune. Fosta iubită a lui Oscar, Clare, îi este recunoscătoare protagonistului pentru că nu a adus niciodată în discuţie provenienţa ei etnică, iar noul lui şef al securităţii, Kevin Hamilton, este tratat cu neîncredere. Orice anglo-saxon care nu a plecat înapoi peste ocean, ne asigură vocea naratorială, este automat bănuit de infracţiuni informatice, scheme financiare dubioase şi diverse forme de fraudă. În subtext, cititorii sînt îndemnaţi să îşi imagineze cum le-ar fi traiul în asemenea condiţii de suspiciune cotidiană – şi implicit sînt încurajaţi să arate ceva mai multă simpatie şi bunăvoinţă faţă de membrii altor grupuri etnice şi rasiale.

Fireşte, dincolo de morala din subtext rămîne afirmaţia prietenului şi colaboratorului lui „Chairman” Bruce, William Gibson: „Literatura ştiinţifico-fantastică este de fapt despre prezent.” Pentru ca societatea americană disfuncţională a anului 2045 pe care şi-a imaginat-o autorul să pară atît de plauzibilă, Bruce Sterling a fost foarte atent la societăţile disfuncţionale din alte ţări la cumpăna dintre milenii. Şi poate că romanul Distraction, apreciat şi lăudat şi vîndut în multe exemplare, va ajuta în felul său ca situaţia acestei lumi să se schimbe în bine.

Vi-l recomand cu căldură.

(Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)