Michael Moorcock, "The Sleeping Sorceress" (1977)

            Ca să-mi meargă bine tot anul, pe 1 ianuarie 2013 m-am aşezat gospodăreşte şi am citit al şaselea volum din saga lui Elric, The Sleeping Sorceress (publicat în unele ediţii şi sub titlul The Vanishing Tower). Şi iată ce am aflat:

Partea întîi se intitulează "Chinul ultimului stăpîn" şi relatează eforturile lui Elric şi ale însoţitorului său, Moonglum, să-l găsească şi să-l înfrunte pe vrăjitorul Theleb K'aarna. Cei doi navighează pînă pe ţărmurile regatului Lormyr, apoi călăresc spre oraşul Stagasaz, însă se confruntă cu creaturi înaripate numite Oonai pe care le înving cu ajutor de la Fileet, regina păsărilor. Într-un castel aparent pustiu, eroii descoperă o vrăjitoare brunetă adîncită într-un somn magic. De acolo, Elric şi Moonglum călătoresc spre rîul Zaphra-Trepek şi spre orăşelul Alorasaz unde, la un han, într-o noapte tulburată de vise premonitorii, albinosului i se iveşte vrăjitoarea, Myshella, Împărăteasa Zorilor. Ea îi dezvăluie faptul că Theleb K'aarna s-a aliat cu slujitori ai Haosului, cetele Kelmain, de dincolo de marginea lumii, pentru a invada Lormyr. Pentru a opri invazia, e necesar ca Elric să meargă pe o insulă din Marea Clocotindă şi, dintr-un anume turn al palatului Ashaneloon, să aducă o pungă cu pulbere magică. Eroul e purtat la destinaţie de o pasăre uriaşă din metal, învinge un demon păzitor şi, purtînd inima minerală a demonului şi punga cu pulbere, se întoarce la castelul Kaneloon. Acolo, alături de Moonglum, încearcă s-o trezească pe Myshella printr-un ritual magic, apoi luptă împotriva invadatorilor Kelmain. Inamicii îl iau prizonier pe albinos, dar sabia magică Stormbringer îl salvează, iar Myshella foloseşte pulberea fermecată pentru a încercui şi a zdrobi toată  armata invadatoare.

Partea a doua poartă titlul "Pentru a-l ademeni pe prinţul palid". În oraşul cerşetorilor, Nadsokor, vrăjitorul Theleb K'aarna îi cere sprijinul regelui Urish pentru a-l prinde în capcană pe Elric. Pe de altă parte, în Vechiul Hrolmar, Elric şi Moonglum trec printr-o încăierare într-o tavernă, apoi printr-o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva unor asasini plătiţi, iar o prostituată îi fură albinosului Inelul Regilor, moştenit din tată în fiu de monarhii din Melniboné. Pentru a recupera inelul (garanţie a legămintelor cu mai multe entităţi supranaturale), Elric trebuie să meargă în Nadsokor. Slujitorii lui Urish îl iau prizonier şi-l trimit într-un labirint unde eroul se confruntă cu un zeu al Haosului, Checkalakh, cunoscut şi drept Zeul Arzător. Elric triumfă, iar rănile îi sînt vindecate de un zeu al Legii, Lord Donblas, Făcătorul de Dreptate. La ieşirea din labirint, albinosul află că Theleb K'aarna, Urish şi ceata lor se pregătesc să atace o caravană condusă de Rackhir, Arcaşul cel Roşu, iar sipetul cu comori al regelui cerşetorilor, cu tot cu Inelul Regilor, e păzit de un demon protejat cu farmece împotriva săbiilor. Cei doi pleacă în ajutorul lui Rackhir, luptă împotriva unor creaturi din alt tărîm, Elenoin, iar Elric le biruieşte invocînd duşmanii nepămînteni ai acestora, fiinţele Grahluk. La întoarcerea în Nadsokor, eroii află că demonul păzitor fusese înfrînt şi înlocuit de Arioch, protagonistul recuperează Inelul Regilor, iar Rackhir îl invită să petreacă o vreme în cetatea eternă Tanelorn, departe de conflictul dintre zeii Haosului şi cei ai Legii.

Partea a treia poartă titlul "Trei eroi cu un singur ţel". După o perioadă de odihnă în Tanelorn, Elric pleacă în Deşertul Suspinînd, cu speranţa că, dacă viaţa nu-i aduce  alinarea suferinţelor, măcar moartea le va pune capăt. Myshella îl găseşte şi-l salvează, apoi îl anunţă că vrăjitorul Theleb K'aarna a descoperit cărţi străvechi de magie în pădurea Troos şi, cu ajutorul lor, plănuieşte să-i distrugă pe locuitorii paşnici ai cetăţii Tanelorn. Elric îl regăseşte pe vrăjitor şi constată că acesta a construit o maşinărie a Haosului capabilă să înlăture barierele dintre tărîmurile Multiversului. Protagonistul trece pe un alt tărîm, unde se întîlneşte cu Corum, Prinţul în Robă Stacojie, şi cu Erekose. Fiecare dintre ei reprezintă o versiune a unei fiinţe din Multivers, Luptătorul Etern, iar Erekose are impresia că, într-un fel, a fost cîndva Elric şi Corum. Cei trei caută un turn care călătoreşte de pe un tărîm pe altul, îl înfruntă pe stăpînul turnului, piticul Voilodion Ghagnasdiak, după care îl eliberează pe un însoţitor al lui Corum, Jhary-a-Conel. Drept răsplată, Elric primeşte flamuri de bronz şi săgeţi de cuarţ cu care, la întoarcerea pe tărîmul său, apără cetatea Tanelorn şi învinge fiinţele reptiliene aduse la asediu de Theleb K'aarna. Din păcate, în bătălia finală vrăjitorul o ucide pe Myshella, iar Elric este cuprins de disperare.

Ca structură, The Sleeping Sorceress este o carte mai închegată decît volumul precedent din serie (The Weird of theWhite Wolf) sau decît cel care-i urmează (The Bane of the Black Sword). Intriga e mai unitară şi mai coerentă. De asemenea, în mai mare măsură decît în volumul anterior, se văd eforturile autorului de a integra saga lui Elric într-o megaserie care să aducă laolaltă romanele despre Contele Aubec, despre Corum şi despre Erekose. Chiar şi Toiagul Runic apare în partea a treia, împreună cu unele referiri la Dorian Hawkmoon şi la Imperiul Întunecat.

Ca scriitură, romanul este simplu şi direct, iar stilul pasajelor narative contrastează adesea cu exprimarea arhaică a  personajelor. Unele elemente sintactice din dialoguri amintesc de engleza elisabetană - în special formarea întrebărilor prin inversiunea predicat-subiect, fără utilizarea unor verbe auxiliare.

Fundalul romanului, în schimb, este complex şi baroc. Pe de o parte, în fiecare capitol apar creaturi fabuloase. Pe de altă parte, acţiunea îi poartă pe eroi în castele şi palate, oraşe şi pustiuri, nave şi taverne. Ritmul alert şi susţinut al naraţiunii nu lasă însă prea mult loc pentru descrierea în detaliu a decorurilor. Ca urmare, dincolo de elementele descriptive prezente în text, cititorii trebuie să completeze detaliile folosindu-şi propria imaginaţie.

Pe ansamblu, The Sleeping Sorceress s-a dovedit a fi o lectură agreabilă, iar din punctul de vedere al calităţii literare romanul se situează printre cele mai reuşite din saga lui Elric. Probabil că, pe viitor, voi parcurge şi alte volume din această serie, precum The Revenge of the Rose. Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie...

 

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, "Stormbringer" (1965, 1977)

Pe 6 iunie 2006, importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, m-au sunat şi mi-au spus că primiseră un transport de cărţi SF şi fantastice din Marea Britanie. Încă nu oferiseră lotul spre vînzare publicului, însă doreau să-mi ofere ocazia să aleg orice doream dintre cărţile nou-sosite.

Şi m-am dus (glonţ) ca să le fac o vizită.

Am fost ca un copil lăsat singur în magazinul cu dulciuri. De regulă, într-o librărie ori cheltui, ori plîng. De acea dată am cheltuit şi am plîns, pentru că dinaintea mea se aflau colecţiile "SF Masterworks" şi "Fantasy Masterworks" de la Gollancz (cvasicomplete), iar eu nu-mi permiteam nici un sfert dintre volumele pe care le doream. (Nu vă faceţi griji, pînă la urmă le-am luat pe toate... în vreo şase sau opt tranşe.)

Dar în acea zi am ţinut neapărat să achiziţionez pe loc volume precum The Conan Chronicles, A Scanner Darkly, Ubik, The Penultimate Truth, Flow, My Tears, the Policeman Said, Valis, Stand on Zanzibar şi The Rediscovery of Man. Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, a fost un volum de Michael Moorcock intitulat Elric (Colecţia Fantasy Masterworks nr. 17, Editura Golancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2001). O ediţie omnibus în care se afla versiunea iniţială a sagăi despre Elric din Melniboné - cinci povestiri publicate mai întîi în volumul The Stealer of Souls şi regrupate ulterior în The Weird of the White Wolf, respectiv în The Bane of the Black Sword, şi romanul Stormbringer. Despre povestirile acelea am relatat deja pe blogul Ţesătorul. Cît despre Stormbringer, l-am parcurs la începutul lunii decembrie 2012. Şi iată ce am aflat:

După evenimentele naratate în The Bane of the Black Sword, soţia lui Elric, Zarozinia,  este răpită, iar el trebuie să le restituie săbiile magice Stormbringer şi Mournblade unor zei ai Haosului pentru a o elibera. Astfel, lumea sa e invadată de forţele Haosului, iar Elric este nevoit să găsească scutul Haosului, apoi cornul Sorţii, pentru a-i înfrunta pe invadatori şi pentru a-i ajuta pe Stăpînii Legii să înfrîngă forţele Haosului şi să reînoiască lumea.

Din păcate, preţul plătit de Elric este mult prea mare, căci Stormbringer îi ucide rînd pe rînd pe Rackhir cel Roşu, pe Zarozinia, apoi pe Moonglum, iar în final îi ia viaţa şi sufletul protagonistului.

Ca şi în alte volume ale seriei, Stormbringer cuprinde mai multe secţiuni, fiecare avînd o intrigă de sine stătătoare, iar protagonistul călătoreşte pe diverse planuri ale Multiversului dintre care unul este... lumea noastră. Decorurile sînt pe alocuri deliruri febrile ale imaginaţiei, în culori psihedelice, precum cele apărute după invazia Haosului şi prefacerea realităţii locale.

Tot ca în celelalte volume ale seriei, Elric este măcinat de îndoieli, de regrete şi de un profund dispreţ de sine, însă, după punctul de turnură din The Weird of the White Wolf, lasă impresia că s-a transformat dintr-un erou romantic plin de dileme filosofice într-un personaj negativ pur-sînge.

Probabil ar trebui să menţionez şi faptul că Stormbringer încheie saga lui Elric, cu toate că este cel dintîi roman al lui Moorcock cu acest protagonist. Ca dezlănţuire de imaginaţie, egalează toate celelalte volume ale seriei pe care le-am parcurs pînă aici, iar finalul este cu adevărat grandios.

Din punct de vedere stilistic, aş zice că Stormbringer este inegal. Uneori, apar exprimări reduntante sau tautologice. Alteori, dialogurile personajelor sînt aproape shakespeariene, cu o prozodie îngrijită şi un vocabular elisabetan. Unele scene sînt create cam în grabă, altele au o măreţie barocă. Din acest punct de vedere, The Fortress of the Pearl, spre exemplu, mi s-a părut mult mai elaborat.

Am remarcat cu plăcere conexiunea intertextuală cu Cîntecul lui Roland din secţiunea finală a romanului - referiri la episcopul Turpin, la contele Roland, la bătălia de la Roncevaux, la sabia Durandal şi la cornul Oliphant. (De fapt, cornul Oliphant joacă un rol decisiv în deznodămîntul romanului.)

Pe ansamblu, Stormbringer a meritat timpul petrecut cu lectura, iar pe viitor probabil îmi voi face timp ca să citesc şi alte cărţi despre Elric din Melniboné. La momentul potrivit, veţi afla detalii pe blogul Ţesătorul. 

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Michael Moorcock, "The Weird of the White Wolf" (1977)

În noiembrie 2012 am parcurs volumul de povestiri The Weird of the White Wolf (DAW Books New York, 1977). În saga lui Elric, volumul acesta (al cărui titlu înseamnă "Soarta lupului alb") este al patrulea în privinţa cronologiei interne, după Elric of Melniboné, The Fortress of the Pearl şi The Sailor on the Seas of Fate. Pe de altă parte, povestirile despre Elric cuprinse aici sînt cele mai vechi scrise şi publicate de Michael Moorcock în această serie.

Iată despre ce este vorba:

Prima povestire se intitulează "The Dream of Earl Aubec" şi stabileşte conexiunea între saga despre Elric şi cea despre contele Aubec, în cadrul megaseriei despre Luptătorul Etern şi Multivers. Protagonistul, în slujba reginei căreia îi este şi iubit şi campion, ajunge la marginile Pămîntului, acolo unde se sfîrşesc zonele guvernate de Lege şi unde începe Haosul. Părăsit de armată, contele Aubec intră  în castelul Kaneloon. Mai întîi trece printr-un labirint, apoi luptă împotriva unui golem pe care îl învinge cu ajutorul unei oglinzi, iar în cele din urmă discută cu Myshella, Doamna Întunecată. Aceasta încearcă să-l seducă, după care îl convinge să meargă în zona Haosului pentru a extinde teritoriile Legii şi pentru a aduce ţinuturile nou-create sub stăpînirea reginei sale. Acest eveniment, ne spune naratorul în final, va duce la apariţia Regatelor Tinere şi la căderea Imperiului Melniboné.

Cea de-a doua povestire, "The Dreaming City", reprezintă nu numai cel mai vechi text despre Elric (publicat în 1961), ci şi un punct de cotitură în saga antieroului albinos. Mai exact, în această povestire Elric adună o coaliţie de regi şi aristocraţi barbari, conduce flota împotriva cetăţii sale de scaun, Imryyr, şi, în vreme ce năvălitorii jefuiesc şi distrug oraşul, îl înfruntă şi îl ucide pe vărul său uzurpator, Yyrkoon. Din păcate, în timpul duelului, Elric o ucide şi pe iubita lui, Cymoril, iar cînd pleacă de pe insulă îi lasă pe aliaţii săi pradă flotei şi dragonilor din Melniboné.

În cea de-a treia povestire, "While the Gods Laugh", Elric este măcinat de vinovăţie. O femeie care cîndva fusese înaripată, Shaarilla, îl convinge să o însoţească în căutarea Cărţii Zeilor Morţi. Ea speră ca prin magie să-şi recapete aripile şi puterea de a zbura, el - să-şi găsească liniştea. Traseul îi poartă printr-o mlaştină (unde Elric îl învinge pe un uriaş cu ajutorul aliatului său divin, Arioch), apoi printr-un tunel, peste o stranie mare subterană, iar în cele din urmă la un castel păzit de un alt uriaş, care le relatează călătorilor despre conflictul etern dintre zeii Legii şi cei ai Haosului.

Elric descoperă cartea - cu paginile demult prefăcute în pulbere - însă un însoţitor de-al său, Moonglum, desprinde nestematele de pe coperta cărţii şi-l îndeamnă pe protagonist să meargă în căutarea a noi aventuri.

Ultima povestire din volum se intitulează "The Singing Citadel". Elric şi Moonglum trec printr-un abordaj, apoi ajung într-unul dintre Regatele Tinere. Localnicii îl detestă pe protagonist pentru că regele lor a pierit în asediul oraşului Imryyr, însă regina Yishana îl vizitează pe Elric pentru o chestiune gravă: mai multe detaşamente de soldaţi au dispărut într-o zonă îndepărtată a regatului, în preajma unei misterioase citadele cîntătoare. Împreună cu vrăjitorul reginei, Theleb K'aarna, cei doi călătoresc pînă la citadelă, iar Yishana, fascinată de strania muzică, intră în clădire şi dispare. Elric o caută şi descoperă că citadela fusese adusă acolo prin magie de Balo, un fel de măscărici al Stăpînilor Haosului.

Elric îl invocă pe Arioch, iar acesta îl înghite pe Balo şi îi eliberează pe Yishana şi pe soldaţii acesteia. La ieşirea din citadelă, Elric se confruntă pe viaţă şi pe moarte cu un monstru invocat de Theleb K'aarna. După o victorie la limită, Elric este dus în palatul reginei, însă, cînd se însănătoşeşte, pleacă pe furiş împreună cu însoţitorul său, Moonglum. Nici măcar lui nu-i este clar dacă vrea să-l caute pe Theleb K'aarna ca să se răzbune sau dacă îi e teamă să rămînă alături de regină ca să nu-i aducă suferinţa şi pieirea.

Un tipar recurent al povestirilor pare să fie căutarea - a unei cetăţi, a răzbunării, a unei cărţi magice sau a unei citadele.

Alt motiv recurent este cel al contrastului dintre aşteptări şi rezultate. Astfel, contele Aubec se aşteaptă să încheie expediţiile şi cuceririle, însă ajunge să creeze noi ţinuturi, în vreme ce Elric se aşteaptă să-şi salveze iubita (sau, mai tîrziu, să-şi afle liniştea), însă are parte de stigmatul trădării şi crimei, de dezamăgiri şi de vinovăţie.

Aş mai remarca faptul că, deşi tărîmurile imaginate de Moorcock în acest volum de povestiri sînt luxurinate şi baroce, stilul este concis, clar, economic. Mai mult, cu toate că intriga poartă personajele prin porturi, oraşe, cetăţi, rareori avem impresia că Elric se mişcă printr-o societate activă şi funcţională. Încă nu m-am lămurit dacă aspectul acesta a rămas oarecum nedezvoltat pentru că povestirile din volum au fost iniţial destinate unor periodice (şi aveau nevoie să fie compacte), pentru că autorul era foarte tînăr cînd le-a scris sau pentru că Moorcock ţinea să parodieze (inclusiv pe această cale) textele despre Conan ale lui Robert E. Howard.

Oricum, pe ansamblu, The Weird of the White Wolf  mi-a făcut o impresie agreabilă, drept pentru care am să citesc în curînd şi următorul volum din seria despre Elric, The Vanishing Tower.

Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Philip K. Dick - 'A Scanner Darkly' (1977)

În iunie 2006, am fost chemat de către importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro) şi pus în faţa unui transport de cărţi proaspăt sosit din Marea Britanie. Am luat pe loc două duzini de volume şi am rezervat cam încă de două ori pe atâtea pentru achiziţie ulterioară. Dar, dacă în cazul altor autori am putut să fac o selecţie („Pe asta o iau acum. Pe aceea am s-o iau mai târziu.”), cu Philip K. Dick am procedat altfel: am luat toate volumele de acest autor pe care domnul şi doamna Hanu le aveau în librărie, după care i-am convins să aducă şi alte titluri. Printre altele, în acea zi am achiziţionat un exemplar din A Scanner Darkly (Colecţia SF Masterworks nr. 20, Editura Gollancz, Londra, 1999), un roman în legătură cu care domnul Ştefan Ghidoveanu îmi stârnise interesul încă din 1992 cu o prezentare succintă pe care o publicase în revista Nautilus.

Tot în 2006, ceva mai târziu, prin amabilitatea vechiului meu prieten Liviu Moldovan am vizionat ecranizarea romanului făcută de Richard Linklater cu Keanu Reeves, Winona Ryder, Robert Downey, Jr. şi Woody Harrelson în rolurile principale – unul dintre rarele filme apărute în acest deceniu pe care mi-am dorit instantaneu să le revăd. Fireşte, filmul m-a încurajat să citesc romanul.

Şi, cum toate cele bune sau rele sunt trei, în mai 2009 am achiziţionat de la Librăria Engleză Anthony Frost şi am parcurs într-o după-amiază romanul grafic A Scanner Darkly (Editura Gollancz, Londra, 2006) bazat pe filmul lui Linklater şi pe romanul lui Philip K. Dick. Cum undeva trebuie să existe o limită, în cazul în care s-a făcut şi vreun joc video cu acelaşi subiect, aş prefera să nu aflu vreodată despre el...

Poate nu o să-mi luaţi în nume de rău dacă, în rândurile de mai jos, am să discut nu numai romanul A Scanner Darkly, ci am să mă refer pe alocuri şi la ecranizare şi la banda desenată.

Iată despre ce este vorba:

În ceea ce la data publicării romanului era viitorul apropiat (1992), Statele Unite ale Americii au fost copleşite de un val de toxicomanie fără precedent. În efortul de a stăvili dezvoltarea reţelelor de trafic de stupefiante, forţele de poliţie colaborează cu corporaţii private precum New Path, dar şi cu agenţi sub acoperire de felul lui Fred. În viaţa de zi cu zi, când nu e protejat de un costum mimetic, Fred este de fapt un toxicoman ca mulţi alţii, pe numele adevărat Robert Arctor.

Din păcate, pentru a nu trezi suspiciunile cercului de suspecţi pe care a fost delegat să îi supravegheze, Arctor ajunge să devină dependent de o substanţă deosebit de periculoasă, Substanţa D, ceea ce îi distruge cu timpul legătura dintre cele două emisfere cerebrale şi îl duce la o scindare de personalitate. Situaţia îi este agravată de faptul că, în calitate de agent sub acoperire, i s-a cerut să îl supravegheze pe sinele său public, Robert Arctor, iar cei din cercul său de cunoscuţi sunt, la rîndul lor, departe de a fi inocenţi.

Când starea mentală a lui Arctor se deteriorează dramatic, personajul ajunge într-o clinică pentru dezintoxicare, apoi la o fermă unde descoperă sursa secretă a substanţei D. Căci poliţiştii în subordinea cărora a lucrat protagonistul au planuri ascunse îndărătul altor planuri...

Spre deosebire de romanele mai timpurii ale lui Philip K. Dick, scrise câte trei, patru sau chiar cinci pe an, A Scanner Darkly a avut nevoie de doi ani pentru a fi redactat. Pe de o parte, caută să imagineze un viitor apropiat, cu sisteme de identificare vocală, microcamere de filmat (numite în roman "scanere") şi costume mimetice. Pe de altă parte, diverse aluzii culturale, ştiinţifice şi politice ancorează romanul în realitatea în care a fost scris, respectiv începutul anilor 1970.

Dacă alte romane ale scriitorului american tratează despre universuri paralele, călătorii în spaţiu, colonizări de planete şi alte teme ştiinţifico-fantastice, A Scanner Darkly se ocupă în primul rînd de tema autobiografică a consecinţelor abuzului de droguri. Parte dintre problemele cu care se confruntă protagonistul, cum ar fi destrămarea unei căsnicii, separarea de copii şi traiul într-o locuinţă neglijată, laolaltă cu alţi toxicomani, reflectă îndeaproape probleme similare cu care s-a confruntat autorul în perioada aceea. Relaţiile duplicitare dintre membrii grupului, tulburările sexuale, scindarea personalităţii lui Bob Arctor, deteriorarea funcţiilor lui mentale aşa cum sunt prezentate pe parcursul romanului nu reprezintă numai produsul imaginaţiei lui Philip K. Dick. Impresia de veridicitate a materialului inclus în roman este întărită şi de nota de final în care autorul menţionează consecinţele grave suferite de el şi de toxicomanii din cercul lui de cunoştinţe.


Atât detaliile poveştii tragice din roman cât şi tensiunea dintre presupusul viitor apropiat şi prezentul în care a fost scrisă cartea au fost redate cu surprinzătoare fidelitate în filmul A Scanner Darkly (2006) al regizorului Richard Linklater. Realizat ca film de animaţie, cu ajutorul unei tehnici numită "rotoscopie interpolată", A Scanner Darkly aduce dinaintea spectatorilor atât culorile calde din sudul Californiei, cât şi halucinaţiile personajelor în toată splendoarea lor terifiantă şi le plasează nu într-un 1992 care de acum este istorie, ci "peste şapte ani". Bună parte dintre dialoguri le redau cu fidelitate pe cele din roman, iar ultimele secvenţe aduc pe ecran porţiuni esenţiale din postfaţa autorului. Şi, ca un omagiu din partea cineaştilor, printre chipurile fragmentare care se perindă pe costumul mimetic al protagonistului, la un moment dat se întrevăd câteva portrete ale lui Philip K. Dick...

Romanul grafic, lansat în acelaşi an cu filmul, redă foarte fidel conţinutul acestuia. Ediţia britanică, de la Victor Gollancz, este realizată în condiţii tipografice excelente şi reprezintă un supliment binevenit al ecranizării. Cumva, chiar şi în această formă derivată, intensitatea poveştii tragice se menţine. Dar cel mai bine este să mergeţi la sursă şi să citiţi mai întâi romanul A Scanner Darkly...

Michael Moorcock, 'The Bane of the Black Sword' (1977)

Această carte este un foarte bun exemplu de ceea ce John Clute şi Peter Nicholls numesc fixup în “Enciclopedia Literaturii Ştiinţifico-Fantastice”. The Bane of the Black Sword (adică “Năpasta sabiei negre”), al şaptelea volum din seria despre Elric, este alcătuit din trei “cărţi” de 50, 40, respectiv 35 de pagini şi dintr-un epilog de 35 de pagini. Cele patru secţiuni sînt nuvele care au fost iniţial publicate separat în reviste de profil, însă primele trei au acelaşi protagonist, Elric din Melniboné, în vreme ce epilogul face parte din ceea ce Elric prefer să numească visele sale.

Fiecare secţiune are o intrigă de sine-stătătoare de genul “săbii şi vrăjitorie”, iar cartea a treia, “The Flamebringers”, şi epilogul, “To Rescue Tanelorn”, au subiecte destul de asemănătoare: o hoardă de barbari condusă de un şef impresionant se apropie de un oraş, iar protagonistul caută ajutor pe domeniul magiei şi împiedică invazia într-o bătălie finală.

Prima şi cea de-a doua carte au de asemenea caracteristici comune: Elric este capturat de inamici, dar invocă ajutorul magic al unei divinităţi sau al unui demon, scapă, după care invocă o armată ca să-şi înfrîngă duşmanii.

Altă temă recurentă este relaţia ambiguă dintre Elric şi sabia sa semi-conştientă, Stormbringer. Pe de o parte, sabia îl ajută în bătălii, pe de altă parte îi ucide prietenii şi rudele în focul încăierărilor. Elric şi-ar dori să scape de această năpastă şi suferă sincer după uciderea prietenilor săi, dar fără sabie devine neputincios, aşa cum se arată în Cartea Întîi. Sabia, la rîndul ei, nu suportă să fie despărţită de stăpîn şi se întoarce la el chiar dacă este aruncată, aşa cum se întîmplă în Cartea a Treia.

Ceea ce e demn de remarcat este că Michael Moorcock a scris o serie de nuvele, dar le-a pus laolaltă în aşa fel încît să poată fi citite ca un roman. Pe de altă parte, menţionîndu-l pe Elric şi unele ţinuturi imaginare din primele trei secţiuni, a conectat epilogul atît cu seria “Elric necromantul” cît şi cu “Cronicile Castelului Brass”, în care apare oraşul Tanelorn.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling – "Involution Ocean" (1977)

Prin 1997, după ce epuizasem stocul de cărţi cyberpunk ale cunoscuţilor şi prietenilor, am ajuns la fundul sacului. În disperare de cauză, l-am rugat pe domnul Cristian Lăzărescu să-mi împrumute primul roman al lui Bruce Sterling, Involution Ocean, o carte publicată tocmai în 1977, cu mult înainte de apariţia mişcării literare de care mă ocup în această rubrică. Aproape un deceniu mai tîrziu, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar din ediţia americană a acestui roman. Şi iată ce gen de poveste a scris Bruce Sterling pe vremea cînd avea numai 21 de ani:

Într-un viitor îndepărtat, pe planeta Nullaqua, tînărul John Newhouse, fiul unui magnat al lemnului de pe Bunyan, îşi umple golul lăuntric fundamental cu droguri. Din păcate, drogul său preferat, sincofina, pe care îl şi exportă prietenilor săi de pe Reverie, este pus sub interdicţie, iar amicii cu care locuieşte îi cer să plece într-o expediţie pentru a procura o ultimă cantitate de sincofină. Newhouse se îmbarcă pe Lunglance şi porneşte sub comanda căpitanului Nils Desperandum la vînătoare de balene, din intestinele cărora se distilează sincofina. Numai că balenele sînt nişte monştri blindaţi care înoată într-un ocean de praf acumulat pe fundul unui crater uriaş.

Newhouse se îndrăgosteşte de Dalusa, o femeie extraterestră înaripată al cărei metabolism nu-i permite contactul fizic cu oamenii. Pe parcursul călătoriei, între cei doi se înfiripă o relaţie intensă, dar ciudată, în care suferinţa ţine locul plăcerii. John îi spune Dalusei o poveste lungă şi întortocheată despre copilăria petrecută pe Terra, la Veneţia, o ţesătură de minciuni care-l impresionează pe protagonist mult mai mult decît amintirile autentice destul de fade.

Treptat, echipajul trece prin aventuri cum ar fi o furtună de praf, o escală în Insulele Pentacle, o incursiune în sumbrul Golf Glimmer, populat de creaturi stranii, şi o luptă pe viaţă şi pe moarte cu o anemonă uriaşă. Căpitanul Desperandum face tot felul de experimente, întinde năvoade, prelevă mostre de praf, cultivă faună într-un borcan, iar în cele din urmă transformă în submarin carcasa unei balene proaspăt vînate şi plonjează împreună cu John Newhouse în adîncurile mării de praf. Din păcate, o creatură monstruoasă sfărîmă submarinul improvizat, iar John Newhouse, după un vis pirotehnic despre distrugerea vechii civilizaţii de pe Nullaqua, se trezeşte la suprafaţă, de unde îl salvează Dalusa. Femeia înaripată, deşi obosită şi afectată grav de contactul cu Newhouse, pleacă apoi în căutarea lui Desperandum şi nu se mai întoarce.

La sfîrşitul călătoriei, Newhouse descoperă că unii dintre vechii săi prieteni au plecat, iar cîţiva s-au sinucis. Lăsînd în urmă sticlele cu sincofină aduse din călătorie, John Newhouse decide să înceapă o nouă viaţă şi să plece cu o astronavă. Pentru început vrea să viziteze Veneţia.

Involution Ocean a apărut dintr-o situaţie prin care poate au trecut milioane de oameni: o aşteptare de cîteva ore pe un aeroport prăfuit. În cazul lui Sterling, aşteptarea a avut loc pe aeroportul din Madras, cînd Bruce avea şaptesprezece ani. Diferenţa este că în urma acestei experienţe tînărul texan a imaginat o planetă, Nullaqua, un ocean de praf pe fundul unui crater imens, din care se înalţă cîteva insule, şi o întreagă ecologie cu balene, rechini, anemone, peşti zburători şi nuferi, simbioţi şi paraziţi. Între două episoade palpitante, Sterling a introdus informaţii despre vînt, eroziune, curenţi de convecţie, trasee ale vaselor de pescuit, obiceiuri ale locuitorilor, stiluri vestimentare şi o mulţime de alte detalii care dau profunzime şi culoare acestei lumi imaginare.

Ceea ce merită notat este că Bruce Sterling a parcurs toate etapele, de la ideea centrală (la 17 ani) la scrierea unui întreg roman (la 21) la publicarea acestuia (la 23). Iar scriitori sînt nu cei care "scriu la un roman", ci aceia care au scris unul. La vîrsta de 23 de ani, Bruce Sterling era deja scriitor în adevăratul înţeles al cuvîntului. Deşi asemănările cu Moby Dick şi cu cărţile lui Jules Verne sînt evidente, iar autorul a ajuns destul de repede să afirme că Involution Ocean este o scriere juvenilă, trebuie remarcat că anumite elemente din acest prim roman, precum intriga ca pretext pentru vizitarea unei lumi fictive, extinderea speranţei de viaţă, psihologia persoanelor foarte înaintate în vîrstă, modificările pe cale chirurgicală, au fost apoi explorate în detaliu sub diferite unghiuri în cărţile de maturitate ale lui Sterling. Dar despre acestea vom discuta cu alt prilej.

(P.S. Pentru mai multe informaţii despre autor vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling pe web la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)