Annalee Newitz, "Autonomous" (2017)

Imagine preluată de pe situl hachette.com.au

La jumătatea lunii aprilie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din romanul de debut al autoarei americane Annalee Newitz, intitulat Autonomous (editura Orbit, grupul editorial Little, Brown, Londra, 2017). L-am parcurs în prima decadă a lunii aprilie 2020..

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului este plasată aproape de jumătatea secolului al XXII-lea. Protagonista, Judith "Jack" Chen, retroinginerește și vinde ilegal un medicament, Zacuity, al corporației farmaceutice Zaxy. Când constată că medicamentul creează dependență (iar, în unele cazuri, duce la deces), "Jack" ia legătura cu un fost colaborator, Krish Patel, de la Universitatea Saskatchewan din Saskatoon, pentru a găsi o cură menită să trateze dependența.

Din păcate, activitatea protagonistei este interpretată ca un act de piraterie informațională de către Coaliția Proprietății Intelectuale, iar pe urmele ei sunt trimiși agentul Eliasz și partenerul robotic al acestuia, Paladin. Investigația celor doi este brutală, presărată cu torturi și cu asasinate, însă, după ce agenții izbutesc să o ajungă din urmă pe "Jack" în niște tuneluri abandonate, Eliasz decide să o lase în viață. Iar colaboratorii protagonistei descoperă cura și o oferă gratuit, mai degrabă decât să o patenteze și să profite de pe urma ei.

Pe de o parte, am urmărit cu interes modul în care această romancieră debutantă a utilizat omnisciența selectivă multiplă pentru a alterna planurile narative ale romanului. De asemenea, am fost plăcut impresionat de nuanțările stilului liber indirect, menit să redea percepțiile, gândurile și emoțiile diferitelor personaje.

Pe de altă parte, am fost pus pe gânduri de sistemul social din fundal: atât cei mai mulți dintre oameni, cât și roboții din acest viitor posibil, sunt supuși, prin contract, față de o corporație multinațională sau alta, iar un țel destul de răspândit printre personaje îl reprezintă încheierea cu bine a contractului (de regulă, după câteva decenii) și câștigarea autonomiei economice. În cazul roboților, un deziderat similar îl constituie și câștigarea autonomiei informaționale.)

Cititorii cu discernământ observă, desigur, că servitutea contractuală descrisă în roman este doar un eufemism pentru sclavia pe perioadă determinată.

Ar mai merita menționat faptul că, în acest viitor, nu mai există state naționale, ci coaliții postnaționale, precum Zona Comerțului Liber în America de Nord, Uniunea Asiatică sau Federația Africană. Și, cu toate că numeroasele orașe în care se desfășoară acțiunea sunt canadiene (Yellowknife, Moose Jaw, Saskatoon, Vancouver), vocea naratorială menționează cu amară ironie subtextuală că doar localnicii mai vârstnici se referă la ei înșiși drept "canadieni".

Nu în ultimul rând, viitorul imaginar care îi servește drept fundal romanului este unul al încălzirii globale, în care calotele glaciare s-au topit, iar căile de navigație din nord-vest sunt deschise pe tot parcursul anului.

Adăugați la toate astea o intrigă atent structurată, acțiunea captivantă, suspansul bine dozat și meditații referitoare la inteligența artificială și la trezirea conștiinței în sistemele informaționale - și veți înțelege de ce am citit cu plăcere Autonomous și de ce îl voi păstra în colecție.

Probabil nu vă veți mira dacă am să menționez că, la scurtă vreme după încheierea lecturii, am achiziționat un exemplar din al doilea roman al autoarei Annalee Newitz - The Future of Another Timeline.

Însă, despre acela, am să vă relatez la momentul potrivit tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut, în decembrie 2020, la editura Crux Pusblishing.)

Paolo Bacigalupi, "The Water Knife" (2015)

La începutul lunii mai 2016, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Paolo Bacigalupi, The Water Knife (Editura Orbit, Londra, 2016). Sloganul de reclamă de pe prima  copertă era neliniștitor: "Când se va termina apa, va curge sângele."

Am început să citesc romanul (ca pe atâtea altele), l-am lăsat deoparte o vreme, după care, în octombrie 2016, l-am parcurs în câteva  zile. Și iată ce am aflat:

Acțiunea din The Water Knife e plasată în vestul Statelor Unite ale Americii, într-un viitor de peste câteva decenii în care supremația economică mondială o deține China, schimbările climatice au căpătat un caracter dramatic, iar statele Uniunii s-au scindat ca urmare a unor conflicte privitoare la drepturile asupra apei potabile. Conflictele duc la migrații, la ciocniri între migratori și localnici, la lupte de gherilă, șantaje, corupție și speculă.

Pe fundalul acestui carnaj între texani și neo-mexicani, între locuitorii din Arizona și cei din Oklahoma, întrei cei din Nevada și cei din California, mai multe personaje caută să își facă un rost în viață. Printre acestea se numără Angel Velasquez, mercenar al plutocratei Catherine Case din Las Vegas, Lucy Monroe, jurnalistă independentă, și Maria, o refugiată orfană.

Destinele personajelor se întretaie în Phoenix, Arizona. Angel este trimis în misiune numai pentru a descoperi că aghiotantul său l-a trădat, iar patroana a pus un preț pe capul lui. Lucy încearcă să investigheze asasinarea unui prieten și ajunge, la rândul ei, ținta unor tentative de șantaj și de asasinat. Iar Maria, la o vârstă mult prea  fragedă, e târâtă într-un vârtej de speculă, droguri, crime și tortură.

Intriga se desfășoară într-un ritm alert, cu numeroase răsturnări de situație, lovituri de teatru și schimbări de alianțe. De altfel, am admirat măiestria cu care domnul Paolo Bacigalupi a construit suspansul, a amplificat tensiunea și a încheiat numeroase capitole cu cârlige narative care îi trăgeau pe cititori înspre capitolul următor.

Ceea ce rămâne multă vreme în memoria cititorului este însă fundalul minuțios realizat, în care cauzele (administrarea defectuoasă a resurselor de apă potabilă, corupția administrației locale) sunt menționate în treacăt, dar limpede și pe înțelesul tuturor, pe când efectele (foamete, război civil, crimă organizată, asasinate, lupte de stradă) sunt expuse cu detașare clinică, în detalii de-a dreptul pornografice.

Consecința este că personajele, oricât de bine intenționate sau de inocente, rar (dacă vreodată) reușesc să își mențină integritatea sau nevinovăția. Până și episoadele în care unele personaje întrețin relații intime sunt maculate de conotații ilegale, imorale sau pur și simplu patologice.

Cititorii încheie această lectură alertă cu impresia că au asistat la o combinație de Elysium, Mad Max: Fury Road și roman ballardian postapocaliptic - cu o doză sănătoasă din Fructele mâniei pentru cunoscători. Din păcate, însă, The Water Knife este departe de a fi o simplă fabulație științifico-fantastică, iar chestiunile privitoare la schimbările climatice și la conflictele juridice asupra controlului surselor de apă potabilă sunt cât se poate de reale și de îngrijorătoare. În această privință, am putea afirma (ca și despre un predecesor al lui The Water Knife, Heavy Weather de Bruce Sterling) că romanul lui Paolo Bacigalupi se înscrie nu atât în tradiția romanului SF american de divertisment, cât mai degrabă în aceea a romanului SF britanic de avertisment.

Firește, vă recomand și dumneavoastră să parcurgeți The Water Knife. (Puteți comanda un exemplar aici.) În ceea ce mă privește, intenționez destul de curând să citesc un alt roman al domnului Bacigalupi, The Doubt Factory. Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie.

Jeff Somers, "The Final Evolution" (2011)

O zicală germană spune că toate lucrurile au un capăt, numai cârnatul are două. Încet-încet, am ajuns la capătul seriei cyber-noir a autorului american Jeff Somers. Este vorba despre romanul The Final Evolution (Editura Orbit, Londra, 2011), al cincilea din seria care îl are ca protagonist-narator pe asasinul plătit Avery Cates. L-am cumpărat în aprilie 2012 de la importatorii mei preferați, Nautilus, și l-am parcurs în intervalul mai 2014 - iulie 2015.

Să vedem despre ce tratează:

Ca și în romanele precedente ale seriei, precum The Eternal Prison sau The Terminal State, anti-eroul Avery Cates călătorește printr-un viitor apropiat, postapocaliptic, în care structurile sociale s-au destrămat, populația a scăzut dramatic, iar mutanții cu puteri para-psihice se confruntă cu avataruri robotice postumane.

De această dată, protagonistul trebuie să îl găsească pe legendarul asasin Cainnic Orel, iar cercetările se desfășoară în Mexic, în Statele Unite, în Spania, în Germania. Pe de o parte, Avery Cates este însoțit de tineri acoliți precum Adora și Remy. Pe de altă parte, implanturile sale cibernetice au înregistrate simulări de personalitate ale unor personaje decedate, ca Dolores Salgado, Dick Marin și Dennis Squalor - iar observațiile lor răsună din când în când în mintea protagonistului.

Problema este că, dacă alte romane (post)cyberpunk par a fi versiunea literară a unor filme panoramice (Schismatrix) sau a unor romane grafice (Snow Crash), The Final Evolution amintește mai degrabă de jocurile video 3D-shooter de la finalul anilor 1990: multă acțiune violentă, multe arme de foc, multă muniție, multe replici sarcastice între personaje care sunt (sau cel puțin încearcă să pară) dure, însă foarte puțină atmosferă și nici urmă de dovadă că autorul ar fi încercat să se documenteze în privința locurilor despre care pretinde că scrie.

Ca urmare, lectura "lejeră" se dovedește destul de anevoioasă, dacă nu de-a dreptul obositoare, iar cititorul întoarce ultima filă a romanului The Final Evolution nu cu vreun regret, ci cu ușurarea secretă că seria a ajuns la capăt.

În ceea ce mă privește, nu am să păstrez în colecția personală seria Avery Cates a lui Jeff Somers. Dacă voi dori vreodată să parcurg o poveste cu personaje dure, arme de foc și multă muniție risipită, am să reiau seria Sin City de Frank Miller.

Dar despre acele romane grafice o să discutăm cu alte prilejuri.

Jeff Somers, "The Terminal State" (2010)

Spre finalul lunii mai, 2011, am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a romanului lui Jeff Somers The Terminal State (Editura Orbit, New York, 2010). Am ajuns să citesc romanul acesta abia în mai 2014.

Şi iată ce am aflat:

La începutul celui de-al patrulea roman al seriei, Avery Cates, protagonistul, s-a retras într-un orăşel provincial şi s-a transformat într-un ajutor de şerif. Într-o seară obişnuită, la lucru, se confruntă cu un fost poliţist şi află că la scară mondială s-a declanşat un conflict între forţele armate şi poliţiştii-androizi animaţi de mintea numerică a lui Richard Marin.

Din păcate, nu după multă vreme, Cates însuşi este înrolat cu de-a sila. Ca urmare, i se introduc în sistemul nervos central implanturi cu ajutorul cărora ofiţerii superiori, prin telecomandă, îi pot cauza dureri atroce sau chiar decesul. După aceea, află cu tristeţe că armata publică periodic liste ale recruţilor proaspeţi, iar pe unii dintre ei îi vinde (cu tot cu telecomandă) doritorilor. În cazul lui Avery Cates, doritorii sînt Canny Orel şi organizaţia sa de asasini plătiţi.

Aşa se face că, în loc să fie folosit drept carne de tun în războiul împotriva poliţiştilor-androizi, Cates este trimis la Hong Kong în căutarea creatorului unei tehnologii revoluţionare, Londholm. Din păcate, pe capul lui Londholm s-a pus un premiu atît de mare încît numeroase organizaţii criminale sînt pe urmele lui, iar Cates şi însoţitorii săi trebuie să traverseze un oraş în bună parte depopulat, înfruntînd o mulţime de pericole, ca să treacă de agenţia de securitate ce-l potejează pe savant şi să ajungă în cele din urmă la el.

Fireşte, ca în orice lucrare cyber-noir, spre final, cititorii au parte de o surpriză sau două - mai exact, însoţitorii lui Cates, Mara şi Poetul, se dovedesc a fi androizi animaţi de minţile numerice ale lui Canny Orel şi Wallace Belling, adjunctul său. Iar Cates, mai obosit şi mai traumatizat ca niciodată, este dus în cele din urmă la ordinele colonelului Anners pentru a fi executat. (Numai că cel însărcinat cu îndeplinirea execuţiei este un protejat al protagonistului, Remy.)

Ca şi romanele precedente ale seriei, The Terminal State se încheie cu un apendice care reflectă punctul de vedere al unui personaj secundar, o femeie înscrisă în forţele armate şi participantă la campania colonelului Anners. (Iar un alt procedeu recurent îl constituie presărarea prin text a unor referinţe la personaje, episoade şi situaţii din primele trei cărţi care constituie acest ciclu romanesc.)

Am remarcat, poate în mai mare măsură decît la The Electric Church sau la The Digital Plague, efectul de joc video pe care îl creează lectura prozei lui Jeff Somers. Fie că o scenă se petrece într-o zonă rurală din America de Nord sau în Hong Kong, lipsesc cu desăvîrşire elementele identitare ale decorului - aspectele care să creeze impresia că fundalul descris este o plauzibilă versiune viitoare a unui loc real din prezent. La acest efect de joc video contribuie şi numeroasele scene violente, cu schimburi de focuri şi explozii (ca într-un first person shooter), ritmul alert al acţiunii, precum şi absenţa aproape totală a scenelor în care personajele dorm, se odihnesc sau se relaxează.

Şi, dacă lumea viitoare descrisă de autorul american se îndreaptă din ce în ce mai vertiginos către colaps, pe măsură ce seria aceasta cyber-noir progresează, devinde din ce în ce mai dificil de înţeles pentru cititori cum şi unde se mai face agricultură sau se mai cresc animale domestice, unde se procesează hrana, cine şi cum o mai distribuie, cum se mai produce şi se mai distribuie energia electrică şi cum de supravieţuiesc personajele de la o zi la alta. Cumva, acţiunea furibundă din prim-plan convinge cititorii să parcurgă The Terminal State o dată, însă implauzibilitatea lumii din fundal nu încurajează o a doua lectură.

Ar mai trebui să menţionez că seria despre Avery Cates se încheie cu un al cincilea roman, The Final Evolution. Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Iain M. Banks, "The Hydrogen Sonata" (2012)

În primăvara anului 2013, la puţin timp după ce terminasem de citit romanul Surface Detail, am început lectura a ceea ce avea să se dovedească ultimul roman din seria Culturii de Iain M. Banks – The Hydrogen Sonata (Editura Orbit, Londra, 2012). Din păcate, lectura a trenat, iar cînd mai aveam de citit o treime din carte am abandonat, preferînd să parcurg alte volume. Din fericire, în septembrie 2013 am reînceput acest roman şi, în mai puţin de o săptămînă, l-am parcurs pînă la capăt. Să vedem împreună ce a cauzat abandonul şi ce a motivat revenirea.

The Hydrogen Sonata este un roman amplu (630 pagini) şi complex. Premisa de bază a intrigii este că o civilizaţie stelară numită Gzilt se pregăteşte să sublimeze, iar între civilizaţii mai puţin avansate care ar putea beneficia de pe urma realizărilor sale materiale ce vor fi abandonate se desfăşoară o competiţie acerbă. Un aspect interesant este faptul că, în urmă cu zece milenii, Gzilt s-a numărat printre cele cîteva civilizaţii care şi-au propus să fuzioneze pentru a forma ceea ce avea să devină Cultura. Din motive insuficient de clare, Gzilt s-a retras în ultimul moment din acel proiect, însă, ulterior, Cultura a tratat această civilizaţie ca pe un aliat.

Ca urmare a acestei situaţii, cînd procesul de sublimare este tulburat de lupte fratricide între regimentele Gzilt, iar civilizaţiile „hoitare” intră în conflict făţiş unele cu altele, cîteva dintre navele Culturii caută să aplaneze lucrurile şi să ajute la buna desfăşurare a sublimării. Dar misterele şi comploturile ce înconjoară sublimarea sunt o provocare chiar şi pentru Minţile de la bordul acestor nave.

Unul dintre firele narative ale romanului urmăreşte o muziciană, Vyr Cossont, care şi-a propus să-şi petreacă ultimele zile dinaintea sublimării exersînd şi interpretînd o piesă muzicală deosebit de dificilă, Sonata Hidrogenului. Piesa fusese compusă cu secole mai înainte pentru un instrument muzical care nu exista încă, iar pentru interpretarea ei meşterii aveau să creeze nedecagoncordul – pentru care ar fi fost necesari muzicieni cu patru braţe. Din ambiţie, Cossont şi-a implantat o pereche suplimentară de braţe numai pentru a putea interpreta această piesă muzicală.

Zilele finale ale civilizaţiei Gzilt sînt umbrite însă de izbucnirea unor conflicte, iar Cossont scapă in extremis de un atac devastator de pe planeta Eshri. Însoţită de un android de luptă, de o creatură de companie şi de un avatar al unei nave de-a Culturii, ea este trimisă în căutarea memoriei stocate a unui străvechi cetăţean al Culturii, Ngaroe QiRia, apoi în căutarea acestuia din urmă.

Un alt fir narativ urmăreşte activităţile unui înalt funcţionar de stat din Gzilt, septamul Banstegeyn, care, în zilele premergătoare sublimării, instigă regimentele unele împotriva altora, o asasinează pe preşedinta în exerciţiu a civilizaţiei, caută să arunce vina asupra unei civilizaţii „hoitare” şi aproape antagonizează Cultura. Ca şi în cazul altor personaje negative din seria Culturii, Banstegeyn pune în mişcare planuri complexe, manipulează o mulţime de alte personaje, însă de la un punct încolo constată că evenimentele i-au scăpat de sub control.

Un fir narativ secundar relatează despre dezbaterile şi acţiunile unor nave din Cultură. Pe de o parte, acesta conţine unele dintre cele mai spectaculoase evenimente din intrigă – operă spaţială „pe ecran lat”, cu bătălii cosmice, urmăriri şi ambuscade. Pe de altă parte, acesta redă discuţiile dintre Minţi, iar cititorii au ocazia să observe în ce măsură aceste inteligenţe artificiale acţionează ca nişte zeităţi benevolente, dejucînd planurile celor răuvoitori şi îndreptînd evenimentele istorice pe un făgaş paşnic, dar păstrîndu-le personajelor (post)umane iluzia autonomiei şi liberului arbitru.

Ca şi alte romane recente din seria Culturii, precum Matter sau Surface Detail, The Hydrogen Sonata are unele decoruri spectaculoase şi memorabile, precum Oraşul-Centură de pe planeta Kwaalon, satelitul natural Fzan-Juym, care gravitează la o viteză incredibilă printr-un şanţ săpat în suprafaţa planetei sculptate Eshri, rîurile şi cascadele de nisip create şi întreţinute de o dronă excentrică pe orbitalul Dibaldipen sau dirijabilul Ecuatorial 353 care transportă Ultima Petrecere a unor hedonişti din Gzilt.

Unele personaje secundare sînt de asemenea memorabile în excentricitatea lor – fie şi-au înlocuit ochii cu o pereche suplimentară de urechi, precum QiRia, fie şi-au implantat zeci de penisuri pe suprafaţa corpului, ca Ximenyr, ori şi-au accelerat procesele neuronale pentru a interacţiona cu echipajul digitalizat al astronavei, precum colonelul Agansu.

Nici recuzita nu este mai prejos – începînd cu nedecagoncordul despre care vă relatam ceva mai înainte şi terminînd cu ceva ce pare un accesoriu sexual sofisticat şi care se dovedeşte a fi arma unui dublu asasinat. Fie că e vorba despre memorii implantate în globi oculari, despre o aşa-zisă carte religioasă care conţine, pas cu pas, instrucţiuni pentru evoluţia tehnologică a unei societăţi oferite de o civilizaţie considerabil mai avansată sau despre o creatură de companie bidimensională, Iain M. Banks reuşeşte să-şi surprindă şi să-şi încînte cititorii pe aproape fiecare pagină.

Desigur, la un alt nivel, The Hydrogen Sonata conţine o ţesătură densă de referiri intertextuale. Sublimarea unei întegi civilizaţii pentru a li se alătura altora, mai vechi, într-un plan superior al existenţei aminteşte de Sfîrşitul copilăriei sau, mai recent, de Schismatrix. Cartea pseudo-religioasă ce trasează dezvoltarea tehnologică a unei civilizaţii evocă planul lui Hari Seldon din Fundaţia. Textura complexă de intrigi, influenţe şi comploturi ale unor grupări postumane este întrucîtva similară cu cea din fundalul seriei Dune. Scena de început cu muziciana solitară aminteşte de un episod similar din Hyperion. Încărcarea minţii personajului feminin secundar Tefwe într-o serie de clone seamănă cu un procedeu asemănător din The Ophiuchi Hotline de John Varley sau din Carbon modificat de Richard Morgan. Iar Pyan, creatura sintetică de companie, o zburătoare plată, dreptunghiulară şi inteligentă, pare o versiune inofensivă a înfricoşătorilor notuli din Cartea Soarelui Nou.

Dincolo de toate acestea, însă, The Hydrogen Sonata este parcursă în subtext de o preocupare pentru finalul existenţei şi pentru ceea ce ar putea (sau nu) să se afle mai departe. Cazurile entităţilor care au revenit în realitate după sublimare sînt deosebit de rare – o navă excentrică a Culturii reprezintă o asemenea raritate. Unii membri ai civilizaţiei Gzilt aşteaptă sublimarea cu interes, în vreme ce alţii sînt sceptici, sau chiar îndărătnici. Aproape toţi poartă un soi de ceasuri pe care se afişează numărătoarea inversă finală – căci, pînă şi în pragul sublimării, moda moare, dar nu se predă. Cartea sfîntă pe care s-a întemeiat Gzilt s-ar putea dovedi, în al unsprezecelea ceas, un soi de minciună – nu revelaţia unică destinată unui popor ales, ci un mesaj de la o civilizaţie oarecum avansată, dar banală, către o civilizaţie înapoiată, ca o puzderie de alte civilizaţii emergente din galaxie. Iar civilizaţiile „hoitare”, pregătite să facă uz de diplomaţie, manipulare, subversiune sau (la nevoie) de forţa armelor, amintesc în cinismul lor de rudele hrăpăreţe care plănuiesc deja cum să înhaţe moştenirea la căpătîiul unui muribund. Fireşte, şi în societatea galactică vastă şi complexă imaginată de Iain M. Banks, unele civilizaţii sublimează, altele devin „vîrstnice”, unele sînt emergente, altele sînt implicate, iar sfîrşitul uneia nu implică nici pe departe sfîrşitul tuturor. Lecţia dată de autor, de la o vîrstă destul de avansată, este că, pînă şi în pragul morţii, viaţa merge înainte.

Poate tocmai de aceea finalul seriei este deschis. Dacă Spectrul lui Phlebas, care deschidea suita Culturii, lăsa să se înţeleagă că o îndelungată istorie, la scară galactică, avusese loc înaintea evenimentelor din intrigă, The Hydrogen Sonata, a cărei intrigă este plasată un mileniu mai târziu, se încheie cu impresia că numeroase alte evenimente, mari şi mici, se vor petrece pe această scenă colosală. Din păcate, în anul care a urmat publicării acestui volum, Iain M. Banks a fost diagnosticat cu o formă avansată de cancer, iar cîteva luni după aceea s-a stins. Mai în glumă, mai în serios, anunţa într-un ultim interviu că, dacă ar fi ştiut din vreme, nu ar fi scris o ultimă carte mainstream, ci ar fi ieşit din scenă cum se cuvine, cu un grandios roman din seria Culturii. Cei care i-au urmărit cariera ştiu că încheierea îndelungatei sale cariere a adus nu unul, ci trei asemenea romane ambiţioase – Matter, Surface Detail şi The Hydrogen Sonata – iar edificiul literar al seriei Culturii va rămîne ca un punct major de referinţă în istoria literaturii ştiinţifico-fantastice pentru mulţi ani de acum încolo.

Ar mai trebui să adaug că, dintre cărţile SF publicate de Iain M. Banks, mai am de parcurs cîteva, însă despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Walter Jon Williams, "The Fourth Wall" (2012)

La începutul lunii septembrie 2012, am parcurs într-o zi cel de-al treilea volum al seriei Dagmar de Walter Jon Williams, The Fourth Wall (Editura Orbit, Grupul Editorial Hachette, New York, 2012). Şi iată ce am aflat:

La fel ca şi primele două romane din serie, This Is Not a Game, respectiv Deep State, The Fourth Wall are intriga plasată în viitorul apropiat. Spre deosebire de acestea, personajul principal nu mai este Dagmar, ci un actor de la Hollywood, Sean Makin - celebru în copilărie şi adolescenţă pentru roluri din seriale TV şi din producţii cinematografice, însă reintrat în obscuritate. La aproape treizeci de ani, Makin apare în emisiuni-concurs în care luptă împotriva altor celebrităţi de mîna a treia. Şansa relansării pare să sosească odată cu invitaţia de a juca un rol principal într-un film produs de Dagmar.

Din păcate, însă, lucrurile iau o turnură proastă, întrucît cineva cu o maşină de teren neagră tot încearcă să îl calce pe protagonist, iar unele persoane implicate în producţia cinematografică încep să piară pe rînd în condiţii suspecte. În paralel cu turnarea filmului are loc o anchetă a crimelor. Makin însuşi are un secret murdar de ascuns, iar victimele par să aibă legătură cu asta... pînă la un punct.

În cele din urmă, soluţia misterelor este aflată, turnarea filmului se încheie cu bine, iar Makin îşi relansează cariera sub auspiciile companiei lui Dagmar. Şi asta e doar o parte dintr-o operaţiune mai vastă, finanţată de un mogul mediatic indian, al cărei scop este menţinerea păcii pe plan mondial.

The Fourth Wall este un roman hibrid, care îmbină romanul poliţist, literatura postcyberpunk şi romanul picaresc. Dacă firul principal al acţiunii tratează despre crime şi despre identificarea făptaşului (sau făptaşilor), bună parte din fundal se bazează pe dispozitive de realitate amplificată, comunităţi virtuale, reţele de telecomunicaţii, globalizare - adică subiecte care în 1982 erau SF, iar în 2012 au ajuns realitate.

Dincolo de întorsăturile anchetei poliţiste (numeroase şi surprinzătoare), romanul captivează şi prin evoluţia protagonistului-narator. Makin relatează fără ascunzişuri detaliile vieţii sale de vedetă scăpătată - antrenamentele pentru luptele din emisiunile concurs, aranjamentele de culise dinaintea fiecărei confruntări televizate, alcoolismul, părinţii hrăpăreţi, negocierile cu agenţii, singurătatea, speranţele şi dezamăgirile. Traseul său, de la umilinţe televizate la celebritatea recîştigată, îi ţine pe cititori cu sufletul la gură pînă la ultima pagină a cărţii.

Alte personaje reapar din primul roman (Dagmar, Richard Asasinul) sau din al doilea (Helmut, Ismet). Pînă şi membri ai comunităţii de jocuri, ca LadyDayFan, Hanseatic sau caporalul Carrot, sînt prezenţi cu comentarii şi contribuie online la desfăşurarea acţiunii. Căci, la fel ca şi în This Is Not a Game, printre scenele intrigii sînt strecurate comentarii de pe forumuri, articole de blog, mesaje din corespondenţa electronică. (Romanul epistolar moare, dar nu se predă.) Inserţiile acestea servesc pe de o parte ca substitut concis pentru porţiuni greoaie de expoziţiune, iar pe de alta creează un efect de imersiune în universul ficţional - şi de suprasarcină informaţională.

Un element interesant este împărţirea romanului în acte, ca un scenariu de film, şi stabilirea cadrului fiecărei scene cu scurte indicaţii regizorale (Interior. Apartamentul lui Sean. Zi.). Oarecum în aceeaşi direcţie... cinematografică apar şi scurte explicaţii referitoare la actorie, la regie, la montaj, la sistemul de iluminat, la crearea costumelor, la machiaj, la metodele de promovare mediatică a filmelor. Din acest punct de vedere, The Fourth Wall dovedeşte încă o dată minuţiozitatea cu care Walter Jon Williams se documentează pentru fiecare roman pe care îl scrie.

Pe ansamblu, The Fourth Wall reprezintă o încheiere foarte reuşită a trilogiei despre Dagmar şi îmbină în mod ingenios intriga captivantă, caracterizarea personajelor, tehnicile narative şi elementele de fundal. (V-aş mai spune şi că aplică Legea lui Cehov cu... un ton de apel neobişnuit, însă nu vreau să vă stric surpriza.) Vă recomand cu căldură acest roman. Mai am la raft cîteva cărţi de Walter Jon Williams, însă despre acelea am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)