Aldous Huxley, "Ape and Essence" (1949)

La finalul lunii noiembrie, 2006, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris (pe atunci aflat în Pasajul Universităţii) o mulţime de cărţi. Printre ele se afla şi un exemplar dintr-un roman de Aldous Huxley, Ape and Essence (Editura Chatto & Windus, Londra, 1967). De parcurs, am reuşit să-l parcurg abia în noiembrie 2012. Şi iată ce am aflat:

Probabil m-am înşelat cînd, în alineatul precedent, am afirmat că Ape and Essence este un roman. Mai degrabă, e o formă de metaficţiune. Prima parte a volumului este un fel de povestire, "Tallis", în care un narator-martor angajat la un studio de film din Hollywood relatează cum, în ziua asasinării lui Gandhi, un coleg de-al său de birou, Bob Briggs, şi-a pierdut soţia şi averea din cauza unei relaţii extramaritale. Cei doi găsesc pe stradă cîteva scenarii de film, dintre care unul pare interesant. Ca urmare, naratorul şi Briggs călătoresc spre nord pentru a-l găsi pe autorul scenariului, însă află la fosta locuinţă a acestuia că scenaristul, William Tallis, a murit cu cîteva luni mai înainte şi a fost înmormîntat - nici măcar acolo unde insista să fie înhumat, ci în cu totul alt loc.

Partea a doua a cărţii, considerabil mai substanţială, este scenariul de film al lui Tallis. Premisa acestui scenariu neobişnuit este că va avea loc un al treilea război mondial, dus cu arme atomice, bacteriologice şi chimice, iar marile puteri se vor anihila reciproc. Un secol mai tîrziu, o expediţie ştiinţifică din Noua Zeelandă călătoreşte spre California pentru a redescoperi America dinspre vest.

Unul dintre savanţi, botanistul Alfred Poole, este capturat de către băştinaşii din Los Angeles şi ţinut în viaţă pentru că îi promite şefului comunităţii locale că îi va oferi mai multă hrană pentru oamenii săi. Cam ca în Minunata lume nouă, intriga scenariului fictiv se bazează pe şocul cultural pe care îl are un personaj dintr-o cultură la contactul cu o altă cultură - una distopică.

Mai exact, în Los Angelesul postapocaliptic imaginat de Huxley, oamenii suferă de diverse mutaţii genetice, religia dominantă este satanistă, iar o castă a preoţilor-eunuci veghează ca bebeluşii născuţi cu malformaţii să fie sacrificaţi. Relaţiile intime sînt interzise (cu excepţia a două săptămîni pe an în care au loc orgii rituale), femeile sînt dispreţuite şi maltratate, iar regulile societăţii sînt impuse sistematic - cu biciul. Cum nu mai există industrie, localnicii dezgroapă cadavre din secolul al douăzecilea pentru a le lua hainele şi bijuteriile.

Profesorul Poole se îndrăgosteşte de una dintre localnice, Loola, iar după ce asistă la ritualuri satanice şi orgii decide să rişte ca, împreună cu noua sa iubită, să fugă departe, în nord, la o comunitate de oameni normali. În paginile finale ale scenariului, cei doi ajung la... mormîntul scenaristului, iar protagonistul completează epitaful lui Tallis cu cîteva versuri dintr-un poem de Shelley.

Ca procedeu, metaficţiunea are meritele sale, iar Huxley construieşte aici o situaţie paradoxală în care, prin vocea naratorială care apare frecvent în scenariu, îi vorbeşte publicului din prezent despre o ipotetică situaţie viitoare. 

Porţiunea introductivă a scenariului este simbolică - ideea că impulsurile animalice sînt justificate pe cale raţională este ilustrată în scenariu de secvenţe în care babuini înzorzonaţi ţin în sclavie personaje umane ca Albert Einstein.

În a doua jumătate a cărţii, există desigur şi un dialog în care un personaj-cheie dintr-o societate distopică îi explică protagonistului punctul său de vedere - în acest caz, arhivicarul Bisericii lui Belial îi ţine profesorului Poole un întreg discurs despre căile prin care Cel Rău a dus la distrugerea societăţii şi la pieirea a miliarde de oameni. Desigur, substratul satiric al discursului este destul de clar, însă încep să bănuiesc că procedeul acesta este recurent în romanele lui Huxley.

Tot recurente mi se par şi unele dintre caracteristicile protagonistului - inteligent, educat, reprimat din punct de vedere sexual, introvertit. Diferenţa este că, dacă Dennis Stone din Crome Yellow era un personaj plauzibil, profesorul Poole este unul caricatural.

Paradoxal, din tot acest volum metatextual, cel mai mult mi-a plăcut partea introductivă, care avea ceva din umorul sec al lui Raymond Chandler. Iar în ceea ce priveşte pericolele naţionalismului, propagandei, înarmării şi suprapopulării, Huxley a tratat problema mult mai convingător, mai elocvent şi mai sistematic într-o lucrare de nonficţiune publicată ulterior, Reîntoarcere în minunata lume nouă (1958).

Dar asta e altă poveste...

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Aldous Huxley, "Crome Yellow" (1921)

În mai 2006, de la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii, am achiziţionat un exemplar din primul roman al lui Aldous Huxley, Crome Yellow (Progress Publishers, Moscova, 1979). L-am parcurs în trei zile, în decembrie 2011. Şi iată ce am aflat:

În vara anului 1921, tînărul Dennis Stone, în vîrstă de 23 de ani, merge în vacanţă în provincie, în localitatea Camlet, şi petrece cîteva săptămîni la conacul Crome împreună cu prieteni şi cunoştinţe. La conac se află cîteva domnişoare (Mary, Jenny şi Anna), un scriitor celebru (Barbecue-Smith), un tînăr pictor (Gombauld), gazdele (domnul şi doamna Wimbush), ca şi cîţiva domni mai în vîrstă (precum domnul Scogan). Ca în orice vacanţă, unele personaje pleacă (spre exemplu Barbecue-Smith), altele vin pentru scurtă vreme (ca tînărul şi cuceritorul Ivor Lombard). Personajele poartă discuţii politicoase despre filosofie, istorie, literatură şi artă, deapănă anecdote din istoria familiei aristocratice în al cărei conac îşi petrec vacanţa, au parte de vremelnice seducţii şi idile, ba chiar şi de o petecere cîmpenească încheiată cu dansuri.

Pe de o parte, Crome Yellow e remarcabilă prin aerul lejer, spiritual, cu care aminteşte în trecere tot felul de chestiuni erudite. De la războaiele napoleoniene la poezia simbolistă, de la cubism la teoria relativităţii, numeroase chestiuni se perindă în conversaţiile personajelor ca într-un caleidoscop.

Pe de altă parte, unele dintre aceste subiecte par să fi fost ţintele unor şarje satirice. Astfel, în capitolul al treilea, personajul Scogan persiflează un proiect de roman al protagonistului - proiect care seamănă suspect de mult cu Portret al artistului din tinereţe (1916) de James Joyce - şi îl demontează punct cu punct. În capitolul al nouăsprezecelea, în schimb, sub forma unei cronici de familie, sînt satirizate personajele stereotipe din literatura romantică - palide, lipsite de poftă de mîncare, morbide şi predispuse să leşine adesea.

Un aspect ceva mai interesant e prezent însă în capitolul al cincilea, în care, într-un discurs spontan al domnului Scogan, apare viziunea unui viitor îndepărtat în care erotismul şi reproducerea vor fi fost complet separate, iar embrionii vor fi cultivaţi la scară industrială în şiruri de sticle pentru a fi "destupaţi", nu născuţi. Această viziune, combinată cu o alta, a omenirii divizate prin îndoctrinare în mai multe categorii (expusă tot de Scogan în capitolul al douăzeci şi doilea) şi cu situaţia protagonistului neliniştit care nu îşi găseşte perechea şi care e măcinat de frustrări şi de porniri sinucigaşe, a format baza unui roman mult mai celebru al lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă (1932).

Alte porţiuni ale acestui roman par să îşi fi găsit ecoul mai tîrziu în opera altor scriitori modernişti, precum cărţile fictive dintr-un fals corp de bibliotecă asupra cărora speculează unele personaje (ca în unele povestiri fantastice ale lui Jorge Luis Borges), alte personaje care pictează (precum Lily Briscoe din Spre far de Virginia Woolf) sau serbarea cîmpenească (similară cu cea din Între acte de Virginia Woolf). Asupra întregii cărţi planează o senzaţie de pace... ireală, intensificată de amintirile unor personaje despre Primul Război Mondial (pe atunci recent încheiat) şi de premoniţia aceluiaşi domn Scoogan că va izbucni Al Doilea Război Mondial (formulată în capitolul al douăzeci şi şaptelea).

Finalul cărţii este abrupt. Protagonistul, sfătuit de unul dintre personajele feminine, îşi inventează nişte probleme de familie urgente şi pleacă înapoi la Londra, iar senzaţia lui distinctă este că, neavînd nici un motiv real pentru a rămîne în metropolă, plecarea sa acolo seamănă cumva cu o înmormîntare. Din fericire, oricît de morbide ar fi gîndurile lui Dennis Stone la sfîrşitul romanului, Crome Yellow nu a fost ultima carte din cariera lui Aldous Huxley. I-au urmat multe altele, însă despre acelea vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)