duminică, 6 decembrie 2009

Am drum la Timişoara

Aseară am aflat că s-au anunţat rezultatele consursului de proză scurtă organizat de Clubul Helion din Timişoara. Spre surprinderea şi încîntarea mea, am aflat că distinşii membri ai juriului mi-au acordat unul dintre premii. Se pare că voi merge la Timişoara în primăvară pentru a le mulţumi domnilor din juriu şi pentru a-i felicita pe ceilalţi premianţi.

Detalii puteţi citi aici: http://www.arsfan.ro/2009/12/premiile/#comments.

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Pat Cadigan, 'Tea from an Empty Cup' (1998)

În ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat un exemplar în ediţie de buzunar dintr-un roman al autoarei americane Pat Cadigan, Tea from an Empty Cup (Editura Tor, New York, 1999). De citit, am decis să îl citesc într-o scurtă şedere la mare, în septembrie 2001. Şi aşa se face că într-o după-amiază ploioasă, adîncit fiind în acest roman, nu am băgat de seamă decît cu întîrziere că toţi ceilalţi turişti din staţiune se strînseseră ciorchine împrejurul televizoarelor, păstrînd o tăcere suspectă. Tocmai se prăbuşiseră Turnurile Gemene, iar lumea se schimbase ireversibil.

Cum s-a schimbat lumea de atunci încoace probabil că aţi aflat deja din alte surse. Aş vrea să vă spun în schimb cîte ceva despre roman:


Tea from an Empty Cup reuneşte două nuvele pe care Pat Cadigan le-a publicat mai întîi separat, "Death in the Promised Land" şi "Tea from an Empty Cup". În versiunea de roman, scenele din care erau constituite cele două nuvele alternează. Cea dintîi o are ca protagonistă pe o detectivă din viitorul apropiat, Dore Konstantin, a cărei misiune este să investigheze cîteva cazuri de crimă ale căror victime sînt utilizatori ai realităţii virtuale. Cea de-a doua se concentrează asupra căutărilor în medii virtuale ale unei tinere japoneze, Yuki.

Cele două fire narative converg treptat. Dore Konstantin rezolvă cazurile şi descoperă criminalii, în vreme ce Yuki are revelaţia că în viaţa reală este de fapt un tînăr cu grave neadaptări sociale, Tomoyuki Iguchi - o personalitate care de-a lungul cărţii apare cînd şi cînd ca o amintire vagă a unui prieten demult pierdut, ori ca o fantomă virtuală.

Unele aspecte ale romanului amintesc de alte lucrări postcyberpunk publicate în aceeaşi perioadă. Astfel, mediile virtuale folosite ca domeniu de interacţiune socială între reprezentări tridimensionale ale personajelor are similarităţi cu Metaversul din Snow Crash (1992) de Neal Stephenson, în vreme ce Japonia distrusă de un cataclism şi reconstruită în realitatea virtuală de japonezii aflaţi în diaspora pare să evoce atît Scufundarea Japoniei (1973) de Sakyo Komatsu cît şi reconstrucţia virtuală a Oraşului Întunericului din Idoru (1996) de William Gibson.

Alte aspecte din Tea from an Empty Cup anticipează situaţii care au apărut în realitate un deceniu mai tîrziu. Astfel, investigaţia detectivei Dore Konstantin este îngreunată considerabil de faptul că mărturiile culese în medii virtuale nu au valabilitate în instanţă, iar cazurile de furt de personalitate sau de fraude sînt endemice în lumile virtuale din roman.

Pe ansamblu, Tea from an Empty Cup este rezonabil de bine scris, ceva mai clar şi mai puţin tulburător decît Fools, spre exemplu. Cum romanul s-a bucurat de o primire destul de bună din partea publicului, Pat Cadigan a publicat şi o continuare, Dervish Is Digital (2000), în care detectiva Dore Konstantin reapare ca personaj principal. Dar despre romanul acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

marți, 1 decembrie 2009

O colecţie de schiţe

Pe noul meu site am postat o colecţie de schiţe, unele mai vechi, altele mai noi, unele publicate cîndva în periodice, altele inedite, sub titlul "Ficţiuni 20:00". Vă invit să le parcurgeţi şi dumneavoastră la adresa de mai jos: http://sites.google.com/site/florinpitea/indexr-html/fictiuni-20-00.

luni, 30 noiembrie 2009

Apariţii proaspete

Sîmbătă, 28 noiembrie, în cadrul tîrgului de carte Gaudeamus, la standul Editurii Vremea, vechiul meu prieten Horia Nicola Ursu şi colaboratorii săi au lansat, în prezenţa unui numeros public şi a multor autori români de literatură fantastică şi ştiinţifico-fantastică, două antologii intitulate Millennium Fantasy & Science Fiction - Şase ani de Ficţiuni (antologator Horia Nicola Ursu) şi Dansînd pe Marte şi alte povestiri fantastice - a doua antologie AtelierKULT (antologator Michael Haulică). Fiecare dintre ele conţine şi cîte o schiţă de-a subsemnatului. Cea dintîi, intitulată "Veniţi afară!", poate fi citită şi aici. Cea de-a doua, intitulată "Plimbarea de seară", este la prima publicare. Pentru informaţii suplimentare despre cele două antologii vă invit aici, iar pentru comenzi vă rog să completaţi talonul de aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Brian Aldiss, "Non-Stop" (1958)

În vara anului 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din romanul de debut al lui Brian Aldiss, Non-Stop (Colecţia SF Masterworks nr. 33, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). În luna septembrie a aceluiaşi an am parcurs acest roman. Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Non-Stop se desfăşoară la bordul unei astronave uriaşe unde s-au succedat numeroase generaţii de oameni. Protagonistul, Roy Complain, face parte dintr-un trib, Greene, care parcurge un traseu circular pe una dintre punţile navei, distrugînd plante hidroponice scăpate de sub control şi gonit din urmă de creşterea altor plante la fel de periculoase. Complain este convins de un "preot" (al cărui crez cuprinde termeni de psihanaliză cărora li s-a pierdut înţelesul) să plece în căutarea camerei de control a navei.

După numeroase confruntări cu şobolani inteligenţi şi diverse alte pericole, Complain şi însoţitorii săi ajung la Prova numai pentru a afla că sistemele de control ale navei au fost distruse, călătoria de întoarcere de pe Procyon pe Pămînt ar fi trebuit să se încheie cu multe generaţii în urmă, iar formele de viaţă de la bordul navei au fost afectate de un virus misterios care le-a accelerat metabolismul.

În ultima parte a cărţii, personajele află că nava lor orbitează de mulţi ani în jurul Pămîntului, iar misterioşii uriaşi şi oameni lenţi întrezăriţi uneori prin cotloanele navei sînt savanţi sau membri ai personalului de întreţinere trimişi de pe Terra ca să îi studieze pe descendenţii echipajului iniţial. Numai că Roy Complain şi însoţitorii săi comit acte de sabotaj, declanşează o criză şi segmentează interiorul navei în optzeci de secţiuni separate prin uşi închise ermetic. Mesajul lor către autorităţile de pe Pămînt este că, dacă nu vor fi primiţi pe planeta de unde le-au plecat strămoşii, preferă să moară decît să trăiască în continuare la bordul navei.

Deşi a fost publicată cu o jumătate de secol în urmă, Non-Stop se citeşte uşor şi cu plăcere. Capitolele sînt scurte, incidentele se succed rapid, iar surprizele şi dezvăluirile se ţin lanţ. Răsturnările succesive de situaţie din cea de-a patra secţiune a romanului, în mod special, rivalizează cu cele din finalul volumului Second Foundation de Isaac Asimov.

Personajele precum Roy Complain (descendentul îndepărtat al căpitanului navei) sau Marapper, preotul-psihanalist, au o psihologie simplă, dar bine justificată de mediul decadent şi brutal în care trăiesc. De asemenea, relaţiile dintre personaje, alianţele, conflictele, afilierile lor tribale sînt structurate convingător şi cu concizie.

Unele teme atinse în Non-Stop, cum ar fi vegetaţia abundentă şi agresivă sau succedarea a numeroase generaţii de oameni într-o societate non-terestră, aveau să fie dezvoltate mai tîrziu de Brian Aldiss în romane memorabile, dintre care aş aminti aici Hothouse şi trilogia Helliconia. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

vineri, 20 noiembrie 2009

Brian Stableford - "Sexual Chemistry" (1991)

Pe la mijlocul anilor 1990, cînd eram student şi abia începusem să colecţionez cărţi SF în limbi străine, am văzut într-o librărie cu cărţi de import o ediţie de buzunar dintr-un volum de povestiri biopunk de Brian Stableford: Sexual Chemistry - Sardonic Tales of the Genetic Revolution (Editura Pocket Books, Grupul Editorial Simon & Schuster Ltd., Londra, 1993). Preţul cărţii era imens, veniturile mele erau mici, aşa că am amînat achiziţionarea acelui volum. Un deceniu mai tîrziu, în 2004, am găsit aceeaşi ediţie la un preţ accesibil într-un anticariat, am cumpărat-o şi am parcurs-o.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:


Culegerea Sexual Chemistry constă dintr-o introducere, zece povestiri şi un eseu. Introducerea discută importanţa revoluţiei biotehnologice, relaţia volumului cu un altul, The Third Millennium, scris şi publicat în 1985 în colaborare cu David Langford, precum şi viziunea optimistă a autorului în legătură cu viitorul.

Unele dintre povestiri sînt axate pe probleme de etică ivite din schimbările biotehnologice pe care le imaginează Brian Stableford. Astfel, "Bedside Conversations" pune un bărbat faţă în faţă cu chestiunea ducerii la termen a unei sarcini, "A Career in Sexual Chemistry" dramatizează dilemele utilizării feromonilor sintetici în relaţiile interumane, iar "The Magic Bullet" ridică problema potenţialei dispariţii a bărbaţilor în cazul în care, pe cale virală, femeile ar fi infectate cu... nemurire.

Alte povestiri din volum tratează despre confruntarea unor personaje cu temeri sau angoase şi soluţiile pe care le-ar putea aplica în urma revoluţiei biotehnologice. De pildă, în "Cinderella's Sisters", două surori urîte apelează mai întîi la chirurgia estetică pentru a se înfrumuseţa, după care, cu trecerea timpului, trebuie să aleagă dacă vor face tratamente genetice pentru reîntinerire (şi reurîţire) sau dacă vor pieri de bătrîneţe, dar păstrîndu-şi frumuseţea. "The Invertebrate Man" dramatizează fobia de păianjeni într-o manieră interesantă, în vreme ce "And He Not Busy Being Born" pune teama de moarte într-o nouă perspectivă cu ajutorul unui personaj păstrat prin criogenie pînă în viitorul îndepărtat populat de nemuritori cu înfăţişarea unor copii de nouă ani.

Nu în ultimul rînd, unele povestiri reiau subiecte consacrate din literatură şi le transformă cu ajutorul temei bioingineriei. Spre exemplu, "A Career in Sexual Chemistry" revizitează viaţa libertină a lui Casanova, "The Furniture of Life's Ambition" tratează tema triunghiului amoros şi a crimei pasionale, în vreme ce "The Fury That Hell Withheld" repune în scenă seria de tragedii în care au fost implicate personaje clasice precum Atreus, Tiest, Agamemnon, Ifigenia, Egist, Clitemnestra, Oreste şi Electra. Şi, pentru a-l onora pe unul dintre întemeietorii literaturii ştiinţifico-fantastice, nu putea să lipsească din cuprins "The Growth of the House of Usher".

Povestirea mea preferată din volum rămîne "The Engineer and the Executioner", în care un cercetător care a dezvoltat noi forme de viaţă într-un asteroid scobit şi presurizat e vizitat de un robot a cărui misiune este să extermine noua ecologie. Misiunea robotului e motivată de teama pămîntenilor de o posibilă contaminare. În mod ironic, deşi robotul îi cauzează moartea cercetătorului, iar asteroidul este pus pe o orbită spirală care-l va purta către Soare spre a fi distrus, noile forme de viaţă izbutesc să treacă prin ecluzele habitatului lor suficient de repede pentru ca sporii lor să fie purtaţi de vîntul solar către Pămînt. Cine seamănă vînt...

Eseul consistent care încheie culegerea de povestiri se intitulează "Mankind in the Third Millennium" şi examinează îndelungata relaţie a oamenilor cu mediul, cu diverse specii de plante şi de animale, cu tehnologia, precum şi perspectivele care ni se deschid pentru viitorul apropiat şi mediu în contextul revoluţiei biotehnologice.

Pe ansamblu, cu toate că majoritatea povestirilor incluse în Sexual Chemistry sînt expozitive, mai degrabă decît dramatice, volumul merită cu prisosinţă parcurs pentru bogăţia sa de idei, pentru unitatea sa tematică şi pentru varietatea posibilităţilor şi problemelor pe care le explorează. Cu siguranţă că vă va recompensa timpul şi efortul pentru lectură.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Reportaje de la concerte rock

Am o veste bună:

Am grupat pe o nouă secţiune a site-ului meu toate reportajele de la concerte rock pe care le postasem pe blog de-a lungul vremii. Vă invit în vizită la adresa de mai jos:
http://sites.google.com/site/florinpitea/indexr-html/rock

Lectură plăcută şi aştept opinii.
:)

joi, 19 noiembrie 2009

M. John Harrison, "The Pastel City" (1971)


În iarna 1999-2000, prin amabilitatea unei prietene americane numită Tracey Rosenberg, am primit cadou un exemplar din prima ediţie a unui roman de M. John Harrison, The Pastel City (Editura New English Library, Londra, 1971). Era o carte de buzunar subintitulată pompos "Cel mai măreţ roman fantastic de la Dune încoace". Apoi, prin 2004, am parcurs acest roman într-o după-amiază însorită. Mai tîrziu, în vara lui 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o ediţie omnibus cu întreaga serie Viriconium (Fantasy Masterworks nr. 7, Gollancz, Londra, 2000), din care The Pastel City este primul roman, aşa încît am oferit cadou la rîndul meu unui prieten ediţia aceea primită de la Tracey. Au şi cărţile soarta lor...

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat în acea după-amiază însorită de demult:

Acţiunea din The Pastel City se petrece într-un viitor foarte îndepărtat, pe un Pămînt muribund, după ce mai multe civilizaţii ale După-Amiezii s-au succedat. Viriconium este întîia civilizaţie a Amurgului.

Intriga este de factură fantasy: două regate învrăjbite se confruntă într-un război, două regine aspiră la dominarea întregului Pămînt, iar un erou retras, tegeus-Cromis, este rugat de tînăra regină Methvet Jane să ia comanda trupelor ei şi să împiedice invazia unei armate inamice din nord. (Pînă şi extravaganţa de a scrie unele nume proprii cu minusculă mai degrabă decît cu majusculă ţine tot de excesele genului fantasy.) Personajele secundare includ un pitic războinic, un bătrîn înţelept maestru în meşteşuguri demult pierdute şi un general trădător, printre altele.

Pe de altă parte, destule elemente din roman ţin de genul science fiction. Aici aş enumera aeronava reginei Methvet Jane, exoscheletul acţionat cu servomotoare al piticului Tomb, vulturii de metal creaţi de bătrînul Cellur din Lendalfoot, animalele fantastice create prin inginerie genetică şi roboţii înarmaţi cu săbii energetice care fură creierele oamenilor. (Dacă vă pregăteaţi să remarcaţi că săbiile acelea energetice par a fi o imitaţie a săbiilor de lumină din seria cinematografică Războiul stelelor, vă reamintesc că The Pastel City a fost publicat iniţial în 1971.) Şi tot aici se încadrează fundalul de societate feudală apărută după decăderea unei civilizaţii mult mai avansate din punct de vedere tehnologic, un loc comun al operei spaţiale de la Fundaţia lui Isaac Asimov încoace.

Ceea ce aduce M. John Harrison ca o notă personală în această combinaţie este atitudinea profund nihilistă a unora dintre personajele principale, ceva specific Noului Val. Cu toate că la începutul romanului tegeus-Cromis este o personalitate publică merituoasă, el preferă să trăiască retras într-un turn pe malul mării, departe de oraşul Viriconium şi de compania altor oameni. În final, deşi regina recunoscătoare îl onorează şi îl invită să participe la edificarea unei noi societăţi paşnice, Cromis preferă să se retragă din nou în turnul său. Iar personaje secundare vîrstnice, precum veteranul Theomeris Glyn sau Cellur din Lendalfoot, preferă să piară în luptă.

Tot specifică Noului Val este ambiguitatea morală a unor personaje, ca de exemplu Lord Weterbeck, care îi tratează cu suspiciune pe tegeus-Cromis şi pe însoţitorii săi, sau generalul Norvin Trinor, care a trecut de partea inamicului. Cumva, atît nihilismul cît şi ambiguitatea morală a personajelor amintesc de un alt personaj celebru al Noului Val din ficţiunea speculativă britanică, Elric din Melniboné cel creat de prietenul şi colaboratorul lui M. John Harrison, Michael Moorcock.

Dar, dacă tot am amintit de Elric, trebuie să menţionez că, spre deosebire de romanul Elric of Melniboné (publicat în 1972), The Pastel City are un aer cam demodat. Deşi ambele cărţi sînt destul de scurte, cea dintîi îi atrage pe cititori să mai parcurgă un roman din acea serie, pe cînd cea din urmă lasă impresia că este autosuficientă şi că nu ar putea răsplăti în vreun fel o a doua lectură. Ceea ce nu prea ajută, ţinînd cont de faptul că după The Pastel City au apărut şi alte volume în seria Viriconium.

Iar în ceea ce priveşte sloganul publicitar de pe coperta primei ediţii, cum că The Pastel City ar fi "Cel mai măreţ roman fantastic de la Dune încoace"... probabil că în ultima vreme nu mai cred cu atîta uşurinţă sloganurile publicitare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

miercuri, 18 noiembrie 2009

Richard Morgan - "Broken Angels" (2003)

În martie 2006, după cum remarcam într-un articol mai vechi, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, trilogia lui Richard Morgan despre Takeshi Kovacs. Am parcurs al doilea roman din serie, Broken Angels (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2003), abia în 2009. Spre surprinderea mea, a fost sensibil mai bun decît Carbon modificat, deşi departe de topul meu personal cu cele mai bune romane cyberpunk din toate timpurile. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

La cîteva decenii după evenimentele din Carbon modificat, Takeshi Kovacs este salvat în ultimul moment dintr-un teatru de război de pe planeta Sanction IV şi trimis pe o staţie orbitală pentru tratament medical. Un agent infiltrat, Schneider, îl atrage într-o schemă prin care ar avea de profitat de pe urma unei corporaţii. Pentru început, cei doi vizitează un lagăr de concentrare din care o salvează pe o specialistă în arheologie, Tanya Wardani. Apoi atrag în schema lor un personaj sus-pus dintr-o corporaţie de importanţă medie, Mandrake. Cu ajutorul acestui personaj, Matthias Hand, cei trei recrutează după aceea mercenari proaspăt ucişi în luptele de pe Sanction IV, îi instalează în corpuri clonate, îi instruiesc şi îi duc într-o zonă în care Wardani şi vechea ei echipă descoperiseră o poartă stelară a dispărutei civilizaţii marţiene.

După lupte din ce în ce mai disperate cu nişte nanotehnologie cu evoluţie rapidă trimisă pe urmele lor de adversarii lui Hand, Wardani deschide poarta stelară şi Kovacs cu echipa sa se transferă la ani-lumină depărtare, la bordul unei staţii spaţiale construită de marţieni într-un asteroid.

Cercetările lor pe staţie sînt întrerupte mai întîi de atacurile unei flote extraterestre automate, apoi de intervenţia unui comando condus de fostul şef al lui Kovacs, colonelul Carrera. Protagonistul şi cîţiva dintre colegii săi care supravieţuiseră sînt aduşi înapoi pe Sanction IV, reţinuţi şi interogaţi, dar Kovacs evadează, îi extermină pe mercenari, după care trece înapoi prin poarta stelară şi-l înfruntă pe Carrera.

În final, protagonistul dezleagă şi un mister poliţist, punînd cap la cap indicii despre persoana care îi ucisese pe membrii primei expediţii arheologice de la bordul staţiei marţiene, apoi pleacă de pe Sanction IV înspre planeta Latimer şi îşi petrece călătoria în realitate virtuală împreună cu alţi cîţiva membri ai expediţiei.

Faţă de Carbon modificat, care era un roman poliţist (fie el şi deghizat în cyber-noir), Broken Angels este mai degrabă un roman de război construit pe ideea unui episod secundar dintr-un conflict mult mai amplu. Richard Morgan a reuşit foarte bine să imagineze un război al viitorului în care armamentul avansat, de genul nanotehnologiei sau al păianjenilor pentru controlul mulţimilor, se combină cu aspecte plauzibile ale războaielor dintodeauna precum lipsurile, atrocităţile împotriva civililor şi mizeria. Mai mult, spre deosebire de diverşi autori SF cu convingeri de dreapta, autorul britanic nu a insistat nici asupra locului comun că tehnologia militară ultramodernă ar fi de admirat sau de dorit, nici asupra unei împărţiri morale absolute între cei buni şi cei răi.

Dimpotrivă, ambele tabere din conflictul de pe Sanction IV sînt descrise ca fiind abjecte din punct de vedere moral. Corporaţiile interstelare care aduc mercenari pentru a decima populaţia locală şi a impune un guvern-marionetă care să le servească interesele nu sînt cu nimic mai bune sau mai rele decît Kemp, liderul gherilei locale, care dă lovituri nucleare tactice sau foloseşte metode dictatoriale împotriva subalternilor pentru a se menţine la putere.

Aceeaşi duplicitate morală domneşte şi printre personajele individuale din roman, începînd cu însuşi protagonistul, care nu ezită să-i ucidă pe foştii săi subordonaţi din trupele de mercenari într-un episod dinspre finalul cărţii. Gesturile ambigue din punct de vedere moral, sau de-a dreptul criminale, nu se află însă sub monopolul unor personaje-tip, precum potentatul Hand din corporaţia Mandrake sau colonelul Carrera. Dimpotrivă, chiar şi Tanya Wardani, specialistă în arheologie, se dovedeşte a fi vinovată de mai multe crime.

Pe lîngă ambiguitatea morală a personajelor, Broken Angels mai conţine şi alte teme recurente ale literaturii cyberpunk, cum ar fi sesiunile frecvente în realitatea virtuală, nanotehnologia, implanturile, utilizarea frecventă a substanţelor recreative şi dominaţia corporaţiilor asupra vieţii politice.

Interesant este că Richard Morgan a împletit aceste teme cu altele, specifice altui subgen, opera spaţială. Astfel, poarta stelară, staţia spaţială din asteroidul scobit, flota extraterestră de astronave automate sau artefactele marţiene străvechi par să fie sosite dintr-un roman de Larry Niven, să zicem, mai degrabă decît dintr-unul de William Gibson. Dar Morgan a combinat convingător aceste teme într-un roman care se citeşte cu mai multă plăcere decît primul volum al trilogiei.

Şi nu pot trece mai departe fără să menţionez că Richard Morgan a folosit foarte bine Legea lui Cehov în această carte, de mai multe ori, dintre care cel mai memorabil cu cadavrul mumificat al unui marţian mai degrabă decît cu o puşcă. Iar faptul că elemente şi detalii aparent nesemnificative ajung să fie integrate într-o explicaţie a anchetei poliţiste sau folosite creativ într-o scenă de acţiune reprezintă un semnal că autorul s-a străduit să creeze o carte bine închegată.

Din păcate, însă, o parte dintre hibele romanului Carbon modificat au rămas şi în Broken Angels. Punctuaţia a rămas la fel de creativă. Un exemplu ar fi punctul pus la mijloc de propoziţie sau de frază acolo unde ar trebui să fie nişte puncte de suspensie ("Te-ai aştepta la nişte. Sfinte. Dumnezeule." - pagina 311) . Un altul ar fi absenţa semnului întrebării după întrebările disjunctive ("Păi, dacă sînt sub acoperire, trebuie să-ţi spun ceva ca să menţin acea acoperire, nu-i aşa. Asta ar face această conversaţie un dublu bluf. Nu-i aşa." - pagina 95).

Mai neplăcut decît modul în care autorul utilizează punctuaţia este însă faptul că romanul trenează. Episoadele cu acţiune palpitană sînt presărate printr-o mare de pagini în care domină caracterizarea, construirea fundalului, amintirile şi alte asemenea elemente. Consecinţa este că, pentru a intra în acţiunea propriu-zisă, dincolo de etapele pregătitoare, Broken Angels are nevoie de aproape două sute de pagini. Şi, dacă unui roman ca Perdido Street Station de China Miéville i-am iertat bucuros un asemenea păcat, pentru Broken Angels aş aplica mai degrabă îndemnul lui Walter Jon Williams de a redacta cu un satîr. Pe ansamblu, în ciuda faptului că este mai bogat şi mai bine construit decît Carbon modificat, Broken Angels nu îndeamnă la o a doua lectură. La fel ca alte romane timpurii ale unor autori recenţi, cum ar fi Eastern Standard Tribe de Cory Doctorow, semnalizează că autorul a mai învăţat multe de la debut, dar că nu aceasta este cartea pe care ar avea potenţialul să o scrie. Desigur, Broken Angels este o carte superioară altora din subgenul post-cyberpunk şi ar fi fost un excelent roman de 250 de pagini. Numai că lui Richard Morgan i-au trebuit 490 de pagini ca să-l scrie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

luni, 16 noiembrie 2009

Clifford D. Simak - 'Time and Again' (1951)

Time and Again este povestea unui bărbat, Asher Sutton, care reuşeşte acolo unde mulţi alţii au eşuat. El pilotează o navă dincolo de o barieră instalată de locuitorii de pe Cygni 61 şi ia contact cu ei.

Romanul însă începe în anul 7990 cu un vizitator din viitor care îl avertizează pe şeful lui Sutton, Christopher Adams, să-l ucidă pe Sutton la întoarcerea acestuia de pe Cygni 61. Motivul este că Sutton va scrie o carte care va ajuta mişcarea de emancipare a androizilor.

Sutton se întoarce, iar colegii lui îşi dau seama că nu mai este uman. Astronava lui a fost reconstruită, dar nu mai este funcţională, nici nu poate susţine viaţă la bord. Corpul lui Sutton a fost şi el reconstruit, iar protagonistul petrece destul timp aflînd care sînt noile sale aptitudini.

Nu după mult timp, Sutton descoperă că un război teribil se poartă prin timp. Una dintre tabere doreşte ca el să moară, iar agenţii acesteia sînt trimişi să-l ucidă. O altă tabără, autointitulată revizionistă, doreşte să facă lucrarea deocamdată nescrisă a lui Sutton să sune propagandistic, cu intenţia de a dezvălui destinul omenirii de a cuceri şi guverna toate galaxiile. Cea de-a treia tabără intenţionează să-l ajute pe Sutton să îşi scrie cartea aşa cum intenţionează el – un manifest despre destin ca o componentă inerentă a fiecărei vietăţi.

Intriga evoluează în ritm alert, cu incidente violente care-l aduc pe Sutton în mîinile agenţilor unei tabere, apoi în puterea alteia. Protagonistul trece printr-un duel, călătoreşte pînă pe un asteroid, este răpit cu o navă şi, ca urmare a unei scrisori de la un strămoş îndepărtat, eşuează în trecutul îndepărtat, în a doua jumătate a secolului al douăzecilea.

Sutton petrece un deceniu acolo, lucrînd, cugetînd şi dezvoltîndu-şi abilităţile neobişnuite, apoi călătoreşte înapoi în viitor şi negociază cu Trevor, conducătorul revizioniştilor. În cele din urmă refuză să scrie o lucrare propagandistică, le oferă androizilor permisiunea să îi scaneze trupul, să studieze modul în care a fost reproiectat, să îi reproducă aptitudinile şi să îi ţină înfrîngă pe revizionişti, după care se retrage ca să îşi scrie cartea.

Ceea ce protagonistul nu află niciodată, şi ceea ce cititorii descoperă pe ultima pagină a cărţii, este că androizii nu urmează să trăiască printre oameni ca egali, ci să îi depăşească numeric şi să îi elimine treptat. Pe tot parcursul evenimentelor din roman, androizii creează şi menţin iluzia că unii oameni sînt de partea lor, însă în final se dovedeşte că pînă şi aliata cea mai apropiată a lui Sutton, Eva Armour, este un android.


Pe de o parte, Time and Again îi surprinde pe cititori cu contrastul dintre ceea ce spune şi cum îi face să se simtă. Un subiect al cărţii îl reprezintă zborul spaţial, expansiunea omenirii prin întreaga Cale Lactee, relaţiile cu civilizaţiile extraterestre. Cu toate acestea, nu apar în roman pagini care să evoce frumuseţea spaţiului, vastitatea (sau stranietatea) cosmosului.

Un alt subiect îl reprezintă călătoria prin timp. O cale pe care oamenii chiar călătoresc prin timp este să trăiască pînă la o vîrstă înaintată. Pe măsură ce fac lucrul acesta, oamenii observă cum lumea dimprejur se schimbă din punct de vedere tehnologic, cultural, dar şi lingvistic. Cu toate acestea, în romanul lui Simak, un personaj poate să călătorească mii de ani în trecut şi, la sosire, să întreţină o conversaţie cu un strămoş îndepărtat. Nici un şoc cultural, nici o diferenţă lingvistică. Nu prea este plauzibil.

Chestiunea centrală, însă, este mişcarea de emancipare a androizilor. În roman, androizii sînt marcaţi şi trataţi ca nişte sclavi. Sînt umani în oricare privinţă cu excepţia capacităţii de a se reproduce şi, în teorie, oamenii îi fabrică în masă pentru a-i ajuta să menţină un imperiu galactic în care omenirea guvernează în ciuda faptului că este depăşită numeric cu mult.

Ceea ce apare ca o dezvăluire în ultimele pagini ale cărţii este că androizii au pus la punct mijloace pentru a fabrica alţi androizi şi că ei îi folosesc pe aceşti androizi nemarcaţi pentru a-i spiona pe oameni.

Cititorul nu poate să nu se întrebe dacă nu cumva androizii din romanul Time and Again, trataţi ca nişte sclavi, organizaţi într-o mişcare de emancipare, luptîndu-se împotriva unei rase conservatoare, privilegiate, nu au fost creaţi sub inspiraţia mişcării pentru drepturi civile din SUA. Căci, după cum William Gibson adoră să le reamintească cititorilor săi, literatura ştiinţifico-fantastică nu este de fapt despre viitor, ci despre prezentul în care e scrisă. Iar Time and Again a fost publicat în 1951.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

marți, 10 noiembrie 2009

O ediţie electronică nouă

Pe noul meu site am postat o ediţie electronică gratuită a volumului meu de debut Necropolis (2001). Vă invit să o parcurgeţi la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/indexr-html/necropolis .

Lectură plăcută!

Terry Pratchett, 'Only You Can Save Mankind' (1992)

(Acest roman a fost publicat în ţara noastră sub titlul Doar tu poţi salva omenirea la Editura Corint Junior, 2008, în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu. Versiunea originală a apărut în 1992, la Editura Corgi din Londra, iar importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie nouă şi atrăgătoare a acestui roman.)

Doar tu îl poţi salva pe acest cititor, dragă Terry!

După ce am participat la un tîrg de carte spre sfîrşitul anului 2005, după ce am citit o carte care era prost scrisă şi încă mai prost redactată, după ce am renunţat la lectura alteia pe motiv de multă obscenitate şi de lipsa unei intrigi coerente, după ce m-am luptat o vreme cu o a treia care avea prea puţină tracţiune narativă, în disperare de cauză mi-am luat doctoria cu efecte garantate: o carte de Terry Pratchett scrisă înainte ca domnia-sa să se apuce să vîndă mai mult, să francizeze mai mult şi să creeze mai multe produse secundare decît J.K. Rowling.

A avut rezultate aparent magice, iar eu m-am simţit gata să-i iert lui Terry cele mai recente trei sau patru cărţi de pe atunci. Aproape.

Doar tu poţi salva omenirea este despre un băiat pasionat de jocurile video, Johnny Maxwell, dintr-un orăşel englezesc obişnuit, cu colegi de şcoală obişnuiţi (unul negru, unul gras, unul care piratează jocuri), cu părinţi obişnuiţi (prinşi într-un divorţ obişnuit) şi cu jocuri care în acea vreme erau obişnuite (de genul Invadatori spaţiali).

Cu toate acestea, extratereştrii din joc se predau, iar Johnny trebuie să-i escorteze înapoi dincolo de o graniţă cosmică, într-un spaţiu sigur, pe drumul către planeta lor de baştină. Nu numai că visează în nopţi succesive că se află la bordul unei astronave, dar trebuie să-i convingă pe alţi jucători să nu mai tragă în extratereştri.

Iar apoi, în lumea reală, întîlneşte o jucătoare din acel joc, o roşcată de treisprezece ani care căştigă concursuri în realitate şi care-şi spune Sigourney în joc. Fireşte, versiunea din visul ei a astronavelor extraterestre nu e cu nituri şi şuruburi, ca în Star Trek, ci mai degrabă cu colţuri, tenebre, abur şi mîzgă, ca în Alien. Iar extratereştrii ei sînt mult mai urîţi şi mai agresivi decît ai lui Johnny.

Pe lîngă faptul că ironizează cultura populară a adolescenţilor cu clişee precum “În spaţiu, nimeni nu te aude cînd ţipi” (Versiunile lui Terry fiind “Pe Pămînt, nimeni nu te aude cînd zici ‘Mm’ “ şi “În spaţiu, nimeni nu ascultă, oricum”) şi figuri atotputernice de genul vînzătorului de jocuri video, Terry Pratchett ne îndreaptă cu blîndeţe atenţia către un lucru foarte serios din fundalul vieţii personajelor sale: Al Doilea Război din Golful Persic.

Pentru personajele din Marea Britanie, diferenţa dintre războiul de la televizor şi războaiele din filme ori cele din jocurile video este greu de remarcat, iar ele le tratează pe toate cu indiferenţă. Un aspect pe care Terry îl subliniază este că războiul de la televizor este real pentru oamenii implicaţi în el, tot aşa cum războiul din jocul video este real pentru personajele extraterestre din el.

Şi ar trebui să ne pese. Ar trebui să nu uităm niciodată diferenţa dintre ceea ce este real şi ceea ce nu este.

E un lucru bun că (cel puţin înainte de a-i face concurenţă serioasă lui J.K. Rowling) Terry Pratchett s-a gîndit să îi ofere cîteva lecţii utile despre valori vitale unei generaţii hipnotizate de mijloacele electronice de comunicare în masă şi este încîntător să-l vedem cum face asta cu blîndeţe, pe neobservate, sub pretextul că relatează o poveste amuzantă.

Şi, într-adevăr, povestea este amuzantă, captivantă, emoţionantă şi încîntătoare. Mulţumesc încă o dată pentru că mi-ai adus bucurie în viaţă, dragă Terry!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

luni, 9 noiembrie 2009

John Shirley, 'Silicon Embrace' (1996)

În ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am primit, laolaltă cu alte cărţi de John Shirley, un exemplar din Silicon Embrace (Mark V. Ziesing Books, Shingleton, 1996). Nu mică mi-a fost mirarea văzînd că era o ediţie cartonată, format mare, deloc potrivită cu biblioteca (şi bugetul) unui colecţionar de cărţi de buzunar.

Dar, pe măsură ce am citit acest roman, temerile mi s-au risipit şi am căpătat convingerea că banii daţi pe Silicon Embrace fuseseră bine cheltuiţi. Iată de ce:


Acţiunea acestui roman este plasată în viitorul apropiat, în primele decenii ale secolului al douăzeci şi unulea, pe fundalul unui al doilea război civil în Statele Unite ale Americii. Pe unul dintre firele narative, cîţiva ziarişti prinşi în mijlocul luptelor din California caută să supravieţuiască şi găsesc adăpost într-o mică comunitate fortificată. Pe celălalt fir narativ, un specialist în relaţii cu publicul, Farraday, este pus în legătură cu extratereştri care de cîteva decenii colaborează în secret cu guvernul SUA, aşa-numiţii zetani.

După confruntări cu bande de tîlhari, ziaristul Quinn, liderul comunităţii fortificate şi însoţitorii lor pleacă în căutarea unui spital, apoi sînt capturaţi de membri ai serviciilor secrete, în vreme ce Farraday află mai multe despre extratereştrii veniţi în vizită pe Pămînt şi despre modul în care aceştia folosesc agenţii guvernamentali şi mijloacele de comunicare în masă pentru a manipula populaţia. Din păcate, Farraday ajunge să fie implicat în regizarea unui fals eveniment mediatic în care unii membri ai grupului lui Quinn sînt ucişi.

Quinn şi camarazii săi care au supravieţuit evadează şi îşi continuă călătoria, apoi află mai multe lucruri despre o altă specie extraterestră vizitatoare, Meta, şi despre eforturile zetanilor de a-i împiedica pe oameni să îşi descopere potenţialul spiritual. Ajunşi la New York, ei ajută o teroristă mediatică, Black Betty, să evadeze din închisoare, apoi călătoresc spre Nevada, unde cu ajutorul unor Meta împiedică o invazie de farfurii zburătoare.

Romanul se încheie cu o serie de apendice care includ tabelele lui Hermes Trismegistus, episoade din viaţa personajelor, la două decenii după evenimentele din intriga propriu-zisă, precum şi mesaje ale lui John Shirley către cititori.


Avînd în vedere că autorul este un sceptic declarat, Silicon Embrace ar trebui probabil citit în primul rînd ca un roman satiric. Pe parcursul secolului al douăzecilea, în Statele Unite ale Americii, dar şi în alte ţări s-a dezvoltat o întreagă mitologie modernă despre extratereştri printre noi, farfurii zburătoare, colaborări secrete între guvernul american şi vizitatori de pe alte planete şi aşa mai departe. John Shirley a exploatat această mitologie modernă şi, în mod ironic, a mixat-o cu alte mitologii, precum panteonul voodoo, căruia îi construieşte un echivalent contemporan în capitolele finale ale cărţii. Desigur, nici profeţii biblici nu puteau lipsi din mixaj, motiv pentru care prologul romanului conţine o scenă apocrifă în care Iisus şi cîţiva apostoli se întîlnesc cu Ilie şi Moise, coborîţi dintr-un nor argintiu împreună cu creaturi umanoide cenuşii.

Aceste teme, destul de neobişnuite pentru subgenul cyberpunk, sînt combinate cu altele ceva mai familiare, precum fundalul de deteriorare socială avansată, neîncrederea faţă de agenţii guvernamentali şi faţă de canalele de comunicare controlate de politicieni sau gesturile de frondă mediatică ale unor personaje rebele. Tot aici aş include şi trimiterile intertextuale pe care le conţine Silicon Embrace, referirile la povestirea "Johnny Mnemonic" a lui William Gibson la un an după ce se lansase ecranizarea acesteia, aluziile la Snow Crash de Neal Stephenson şi paralelele cu panteonul voodoo din Count Zero şi Mona Lisa Overdrive de William Gibson sau din Queen of Angels de Greg Bear.

Cumva, în urma lecturii, cititorul rămîne cu impresia că Silicon Embrace este echivalentul literar al unei piese punk rock: scurt, brutal, plin de referinţe distorsionate la unele forme de expresie mai vechi şi încărcat de un dinamism contagios. Şi, în ciuda faptului că John Shirley s-a îndreptat din ce în ce mai des în ultimii ani către genul horror, contribuţia sa la sub-genul cyberpunk nu s-a oprit aici. Căci în 2008 Shirley a publicat Black Glass, subintitulat "Romanul cyberpunk pierdut", un proiect conceput cu mai bine de un sfert de veac în urmă împreună cu William Gibson şi finalizat abia recent.

Însă despre asta am să vă relatez cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

O nouă prezentare


Ediţia electronică gratuită a volumului An/Organic poate fi accesată într-o nouă prezentare la adresa de mai jos:
http://sites.google.com/site/florinpitea/indexr-html/ianorg-html . Vă doresc lectură plăcută!

vineri, 6 noiembrie 2009

O nouă formă

Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi găsită într-o nouă prezentare la adresa de mai jos:
http://sites.google.com/site/florinpitea/indexr-html/gangland

Lectură plăcută şi aştept impresiile dumneavoastră!

duminică, 1 noiembrie 2009

T. Pratchett, I. Stewart & J. Cohen, 'The Science of Discworld III' (2005)

Cu cîţiva ani în urmă, cînd am citit The Science of Discworld, am fost extrem de impresionat de ideea lui Terry Pratchett de a folosi extraordinara popularitate a Lumii Disc ca o ocazie pentru a-i oferi publicului cititor nu numai divertisment, ci şi educaţie. Cînd s-a publicat The Science of Discworld II: The Globe, am primit-o cu la fel de mult entuziasm. De aceea, timp de doi ani, am aşteptat cu deosebit interes cel de-al treilea volum din această serie de popularizare a ştiinţei.

Apoi, în iulie 2007, complet din senin, am găsit un exemplar din The Science of Discworld III: Darwins Watch (Editura Ebury, Londra, 2006) şi l-am parcurs în cîteva zile. În cele ce urmează, am să vă împărtăşesc şi dumneavoastră ce am aflat:

După cum probabil ştiţi, The Science of Discworld trata despre astronomie, astrofizică şi evoluţia vieţii pe Pămînt, în vreme ce The Globe se concentra asupra etologiei, antropologiei şi studiilor culturale. Darwin’s Watch se ocupă pe larg de evoluţionism, dar şi de zone conexe precum genetica şi biochimia. În trecere, volumul demolează teorii precum creaţionismul şi discută ipoteze cum ar fi universurile paralele imaginate de fizicieni.

Deşi numeroase concepte din această carte sînt fie extrem de noi sau prea puţin cunoscute publicului larg, Ian Stewart şi Jack Cohen reuşesc foarte bine să le prezinte într-un mod inteligibil şi agreabil. Şi, pentru a furniza liantul narativ dintre secţiunile de popularizarea ştiinţei, Terry Pratchett a scris o poveste în care Inspectorii realităţii au invadat Lumea Rotundă şi conspiră să-l împiedice pe Charles Darwin să scrie Originea speciilor. În această istorie alternativă, cartea lui fictivă Teologia speciilor duce la o stagnare a ştiinţei şi tehnologiei, omenirea nu mai dezvoltă programele spaţiale din secolul al douăzecilea, iar următoarea glaciaţiune distruge viaţa de pe Pămînt.

Sau ar fi distrus-o dacă vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută nu ar fi intervenit, conduşi de Mustrum Ridcully…

Prin comparaţie cu primele două volume din serie, Darwin’s Watch este ceva mai scurtă şi (cel puţin pentru mine) întrucîtva mai puţin captivantă. În mod repetat, autorii menţionează fundamentalismul religios şi efectele lui actuale, ca şi căile de atac ale creaţioniştilor împotriva evoluţionismului.

Pe de altă parte, ultimele capitole ale cărţii laudă cadrul social, cultural şi educaţional care a dus la apariţia savanţilor precum Charles Darwin şi arată riscurile la care s-a expus societatea britanică în ultimele decenii îndepărtîndu-se de spiritul şi valorile victoriene.

Pe ansamblu, Darwin’s Watch este o lectură instructivă şi, în zone unde se susţine că Marele Canion ar fi un rezultat al potopului biblic, necesară. Pe o piaţă literară fantasy invadată de cărţi-stereotip, un asemenea volum este ca o gură de aer proaspăt. Îl puteţi găsi şi dumneavoastră la importatorii mei preferaţi de la librăria Nautilus, http://nautilus.ro.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

miercuri, 28 octombrie 2009

Terry Pratchett, 'The Carpet People' (1971, 1992)

The Carpet People (1971, ediţie revizuită Editura Corgi, Londra, 1992) a fost romanul de debut al lui Terry Pratchett (roman scris la şaptesprezece ani) şi, sub presiunea cititorilor, a fost revizuit şi republicat două decenii mai tîrziu. Relatează povestea unor oameni minusculi care trăiesc printre firele unui covor obişnuit, ameninţaţi din cînd în cînd de un eveniment îngrozitor, Destrămarea (paşii oamenilor normali). Doi fraţi şi tribul lor de vînători îşi văd satul distrus de Destrămare, călătoresc către un regat învecinat ca să-l salveze de invadatori, sînt capturaţi de creaturi malefice, evadează, se întîlnesc cu oameni care îşi amintesc şi viitorul, nu numai trecutul, iar în final ajută la salvarea locuitorilor capitalei imperiului (chiar dacă nu a oraşului în sine).

Ca roman fantastic, The Carpet People este destul de convingător, cu o abundenţă de creaturi exotice într-un peisaj în care un bănuţ este singura sursă de metal a Covorului, un cristal de zahăr e de mărimea clădirii Pentagonului, iar un chibrit ars este de mărimea Marelui Zid Chinezesc.

Şi ca roman de Pratchett, funcţionează rezonabil de bine. Cititorul are bănuiala sîcîitoare că poporul "dumii" cel lipsit de imaginaţie şi imperiul acestuia sînt versiuni satirice ale englezilor, în vreme ce poporul "deftmene", aprig şi independent, şi regatul său îi reprezintă în mod caricatural pe scoţieni. Există comentarii pasagere despre faptul că comerţul este mai bun decît armatele la menţinerea unui imperiu laolaltă şi că istoria este scrisă de cei vii, ca şi o viziune aproape tolkienească (dacă nu de-a dreptul britanică) cum că raţiunea, prosperitatea, comerţul şi dezbaterea îi slujesc pe oameni mai bine decît idealismul, eroismul şi măcelul inutil. Totuşi, ca să-şi apere dreptul la raţiune, prosperitate şi aşa mai departe, oamenii trebuie să fie pregătiţi să meargă la bătălie. (Şi, mai degrabă decît să lupte pînă la moarte, să lupte pînă la moartea inamicului.)

Singura problemă cu acest roman este că, după standardele lui Pratchett, nu este suficient de amuzant. Nu este memorabil (cu excepţia peisajului), iar cititorii nu au senzaţia că romanul ar merita recitit. Cumva, spre deosebire de atîtea alte cărţi ale lui Pratchett, The Carpet People nu-i îndeamnă pe cititori să discute despre el cu prietenii lor, ori să-l dea cu împrumut. Mai degrabă merită citit o dată, atît.

Dar pe de altă parte, cîte cărţi scrise de autori de şaptesprezece ani merită chiar şi asta?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

miercuri, 21 octombrie 2009

Malcolm Gladwell, 'Blink' (2005)

Pe la mijlocul lunii octombrie 2009, entuziasmat fiind după lectura volumului The Tipping Point, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), o altă carte de Malcolm Gladwell intitulată Blink - The Power of Thinking without Thinking (Editura Penguin, Londra, 2006). Am parcurs-o în cîteva zile şi, cu toate că tratează un subiect mult mai larg decît The Tipping Point, mi s-a părut ceva mai puţin utilă.

Să vedem împreună de ce:

Teza cărţii este că, pe lîngă aptitudinea gîndirii analitice, oamenii au şi capacitatea de a judeca lucrurile dintr-o ochire şi de a lua decizii rapide, de moment. Introducerea descrie un caz în care angajaţii unui muzeu au achiziţionat o statuie grecească, iar un număr de specialişti au simţit dintr-o ochire că statuia era falsă. Primul capitol prezintă teza cărţii.

Al doilea capitol tratează despre aspectele psihologice şi neurologice ale acestei aptitudini. Cel de-al treilea explorează limitele acestei aptitudini, cazurile în care atribuim false calităţi intelectuale sau morale unor persoane cu un aspect fizic impresionant, iar ca ilustraţie a acestei noţiuni autorul discută despre un politician mediocru, dar foarte arătos, care a ajuns preşedintele Statelor Unite ale Americii în 1920.

Capitolul al patrulea conţine un studiu de caz despre un ofiţer superior, veteran din Vietnam, care într-o simulare de conflict din 2002, jucînd rolul unui dictator din Golful Persic, a învins forţele americane cu ajutorul unor metode intuitive, neconvenţionale, complet diferite de cele suprasaturate de informaţii ale Pentagonului.

Capitolul al cincilea prezintă cazul unui muzician de culoare, Kenna, care a cucerit publicul de la concerte şi specialiştii cu stilul său muzical greu de încadrat, dar care nu a fost sprijinit în cariera muzicală de posturile de televiziune muzicale pentru că nu trecuse cu bine de sondajele de opinie riguroase. Pornind de la acest caz, autorul discută contrastul dintre rezultatele de la teste (fie că e vorba de muzică sau de băuturile răcoritoare) şi cele din viaţa reală.

Capitolul al şaselea, în schimb, arată efectele pe care le are asupra minţii umane comprimarea evenimentelor dincolo de cele cîteva secunde în care putem lua o decizie de moment. Autorul discută aici evenimente de ordinul fracţiunilor de secundă, iar unele cazuri implicînd activitatea poliţiştilor în cartiere rău-famate din marile oraşe americane sînt de-a dreptul şocante.

Volumul se încheie cu o secţiune de concluzii în care, pe lîngă avantajele şi dezavantajele judecăţii de moment, ni se prezintă şi un studiu de caz din lumea muzicii simfonice în care a fost implicat dirijorul român Sergiu Celibidache.

Pe ansamblu, Blink este o carte instructivă despre puterea subconştientului adaptiv, iar unele dintre cazurile prezentate, referitoare la practica medicală sau la interpretarea mimicii şi percepţia stărilor emoţionale ale oamenilor, sînt cît se poate de educative. Cum am o puternică înclinaţie către gîndirea analitică, raţională, destule dintre aceste informaţii prezentate de Malcolm Gladwell despre gîndirea sintetică, intuitivă mi s-au părut destul de nefamiliare. Dar asta a făcut volumul Blink cu atît mai interesant.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)