Sir Terry Pratchett, "Jingo" (1997)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Prima oară, am parcurs al douăzeci și unulea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett prin 2003, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, într-o ediție britanică de buzunar - Jingo (editura Corgi Books, Londra, 1998). A doua oară, l-am audiat în ediție electronică în ultima decadă a lunii februarie 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

În mijlocul Mării Circulare, o insulă din rocă poroasă este ridicată la suprafață de emanații de gaze, iar pescari din îndepărtatul Klatch și din Ankh-Morpork și-o dispută cu înverșunare.

În Ankh-Morpork, un prinț din Klatch este asasinat, iar comandantul Pazei de Noapte, Sir Samuel Vimes, coordonează două anchete - una oficială, care duce la o versiune publică, iar alta neoficială, care caută să descopere adevărul. Căci asasinatul, urmat de un incendiu la ambasada klatchiană, amenință să târască Ankh-Morpork într-un război.

Din păcate, în ambele tabere sunt personaje care își doresc cu înfrigurare războiul, fie că ele s-ar numi Lord Rust sau Ashal. Iar faptul că Angua este răpită cu o navă klatchiană, iar Lord Havelock Vetinari e temporar demis, nu face decât să complice lucrurile.

În cele din urmă, Sir Samuel Vimes și oamenii săi călătoresc în ținuturi exotice, formează o alianță cu tribul d'reg, ba chiar arestează două armate pentru tulburarea liniștii publice. Și Vetinari, cu diplomația caracteristică, face să se semneze un tratat de pace, renunțând la o insulă care deja se scufundase înapoi, în mare, ca și când n-ar fi fost...

Ca roman, Jingo e din perioada de aur a Lumii-disc, când Sir Terry Pratchett ne răsfăța cu două cărți pe an și era cel mai popular autor din Marea Britanie - atât la vânzările de cărți cartonate, cât și la vânzarea celor în ediție de buzunar. Intriga este complexă, conflictul începe de la patru personaje și, ca o avalanșă, ajunge să implice două națiuni, iar vocea naratorială inconfundabilă face pe parcurs o mulțime de observații amuzante și judicioase despre natura umană, despre politică și despre războaie.

Am fost încântat să găsesc o parodie a unui cântec patriotic victorian: "We don't want to fight a war,/ But, by Jingo, if they do,/ We lack the ships, we lack the guns,/ We lack the money, too." Am fost amuzat să văd cum, într-un roman fantastic, autorul a strecurat ideea SF a istoriilor alternative - sub forma unui Dezorganizator Personal care îi anunță lui Sam Vimes programul versiunii sale de pe un alt fir temporal. Și am fost emoționat să văd, spre final, cum Sir Terry Pratchett a transpus în Lumea-disc un episod din Armistițiul de Crăciun 1914 - jocul de fotbal între soldați din cele două armate inamice.

Firește, nu am cum să vă redau în câteva alineate toată bogăția și savoarea acestei superbe satire. Pot doar să vă îndemn să citiți Jingo - mai ales că, în contextul actual, mesajul antirăzboinic al autorului este cât se poate de necesar. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Și, cum o experiență agreabilă de lectură invită o alta, la puțină vreme după ce am terminat Jingo am reluat un alt roman din seria Lumea-disc intitulat The Last Continent. Însă, despre acela, rămâne să discutăm pe îndelete cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

Lucius Shepard, "Barnacle Bill the Spacer" (1997)

În vara anului 2000, după ce citisem mai multe nuvele de Lucius Shepard şi romanul LifeDuring Wartime, am luat cu împrumut de la domnul Cristian Lăzărescu o colecţie de proză scurtă de acelaşi autor intitulată Barnacle Bill the Spacer and Other Stories (Editura Orion Books, Londra, 1998). Mai tîrziu, în iulie 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, de la Nautilus, un exemplar din aceeaşi ediţie. Ulterior, căutînd pe Internet, am aflat că acelaşi volum apăruse în Statele Unite ale Americii cu titlul Beast of the Heartland. Aşa se face că, de această dată, am să vă prezint două titluri, dar o singură carte.

Nuvela din deschidere e cea care îi dă titlul volumului. Este o poveste complexă, relatată de protagonistul-narator John, un tehnician de la bordul unei staţii spaţiale, Solitaire, pe care se contruiesc nave cu vele solare. Printre membrii echipajului apar tensiuni create de agenţii unei grupări subversive, iar într-o confruntare finală John este silit să activeze dezasamblarea staţiei în module şi trimiterea acestora pe orbite prestabilite. La puţin timp, o astronavă revine cu ştiri despre o planetă extrasolară locuibilă şi, dacă n-ar fi avut loc dezasamblarea, atît staţia cît şi nava ar fi fost distruse. În ceea ce îl priveşte pe personajul Barnacle Bill... o să aflaţi dumneavoastră cînd veţi citi cartea.

"A Little Light Music" este o povestire fantastică angoasantă, despre un critic de artă care scrie un articol privitor la un cvartet de cadavre resuscitate, dar treptat are o revelaţie sinistră.

"Human History" este o altă nuvelă amplă şi un bun exemplu de hibridizare a genurilor (în acest caz, western şi science fiction). Pe o planetă în mare parte pustie, cu o populaţie umană destul de înapoiată din punct de vedere tehnologic, protagonistul-narator Robert Hillyard trece printr-o serie de evenimente care implică destrămarea relaţiei cu soţia sa, Kiri, criza sa de la vîrsta de mijloc, maturizarea fiului său, Bradley, şi dominaţia exercitată de către locuitorii unor staţii orbitale. Nuvela e remarcabilă atît pentru intrigă cît şi pentru atmosferă.

"Sports in America" este o povestire care iniţial a apărut în ediţia americană a revistei Playboy - o poveste cu gangsteri, mafia irlandeză contra mafia siciliană, asasini plătiţi, răzbunări şi răsturnări spectaculoase de situaţie.

"The Sun Spider", în schimb, e o povestire ştiinţifico-fantastică interesantă şi complexă, în care alternează punctul de vedere al unui personaj feminin, Carolyn, cu al unuia masculin, Reynolds. Cei doi sînt soţ şi soţie, iar intriga se bazează pe tentativele lui de a descoperi forme de viaţă pe Soare, respectiv pe infidelităţile şi tensiunile dintre ei la bordul staţiei spaţiale Helios. Dar evenimentele duc într-o direcţie nebănuită, iar finalul este... de-a dreptul fantastic.

"All the Perfumes of Araby" este o aventură exotică, plasată în Egipt. Protagonistul-narator, Danny Shields, are o relaţie cu o veterană a Războiului din Golf şi e implicat în afaceri locale dubioase care implică trafic de droguri şi grupări extremiste.

"Beast of the Heartland" este o povestire emoţionantă despre un boxer intrat în declin, Mears. Protagonistul este pe cale să orbească şi suferă de halucinaţii în care adversarii de pe ring au chipuri monstruoase. După un ultim meci, cîştigat la limită, Mears acceptă că va deveni un om obişnuit, departe de lumea boxului.

Pe ansamblu, Barnacle Bill the Spacer este un volum variat din punct de vedere tematic şi foarte îngrijit din punct de vedere stilistic. Merită cu prisosinţă timpul şi interesul dumneavoastră.

Şi, tocmai pentru că volumul acesta mi-a făcut o bună impresie, am cumpărat şi alte colecţii cu nuvele de Lucius Shepard, precum Vânătorul de jaguari şi Sfârşitul Pământului.  Dar despre acelea am să vă relatez altădată...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Michael Swanwick, "Jack Faust" (1997)

Vreme de douăzeci de ani, din 1990 pînă în 2010, am avut o activitate susţinută de colecţionar de cărţi la mîna a doua. De la unii buchinişti aflaţi la scările rulante din pasajul subteran al Pieţei Universităţii sau din anticariate, de la anticari precum Lucian Cristian Oancea sau de la alţi colecţionari precum Horia Nicola Ursu, am tot adunat volume de buzunar în engleză şi în franceză - cele mai multe dintre ele cu literatură fantastică sau SF. Fiecare achiziţie era o mică victorie, o bucurie pentru cineva care îşi amintea cum, în anii 1980, o asemenea carte de buzunar reprezenta un bun de preţ luat cu împrumut din biblioteca altcuiva.

(Au fost şi cîteva ocazii în care, mai degrabă decît să achiziţionez un volum sau două, am cumpărat o duzină sau două dintr-un foc. Dar despre asta am să vă relatez cu alt prilej.)

După cum probabil bănuiţi, unele dintre aceste volume cumpărate la mîna a doua erau într-o stare mai bună, altele erau mai deteriorate. Pe unele trebuia să le dreg cu puţin lipici sau chiar cu cîte o bucată-două de carton subţire. Altele erau ca noi, iar bucuria colecţionarului era cu atît mai mare...

Tocmai într-o asemenea condiţie excelentă am găsit, prin 2003, la Anticariatul Ex-Libris de pe Strada Doamnei, un exemplar dintr-o ediţie britanică de buzunar a romanului lui Michael Swanwick Jack Faust (Editura Orion, Londra, 1998). L-am cumpărat, l-am îmbrăcat în plastic, l-am parcurs, ba chiar i-am făcut şi un rezumat, însă abia în mai 2013 am ajuns să vă relatez şi dumneavoastră despre această ucronie fantastică. (Mi-oi fi amintit de Jack Faust după ce am citit volumul Modificatorii sau romanul Chestionar, nu-mi dau seama.)

În această versiune a mitului faustic, în secolul al XVI-lea, la Wittenberg, Faust îşi arde cărţile pe motiv că acestea ar conţine neadevăruri, apoi ia legătura cu o creatură compozită dintr-un univers paralel, mult mai fierbine şi mai rapid. Creatura compozită, Mephistopheles, îi arată protagonistului o viziune a viitorului cu lagăre de concentrare şi camere de gazare, apoi îi promite că-i va furniza orice informaţii ştiinţifice şi tehnologice va dori, cu condiţia să asculte.

După ce e ignorat de savanţi şi urmărit de creditori, Faust fuge la Nurnberg, se îndrăgosteşte de Margarete Reinhardt şi creează tot felul de proiecte tehnologice, inclusiv pentru arme de foc cu repetiţie, maşini de cusut, cinematografe şi răcitoare. Unul dintre cei interesaţi de prototipurile sale este un spion englez, Will Wycliffe.

După o epidemie devastatoare, familia Reinhardt devine bogată, iar Margarete administrează intreprinderile clanului, în vreme ce Faust e excomunicat pentru publicarea unui volum, Originea speciilor, şi e nevoit să se refugieze în Anglia protestantă. Nu după mult timp, e implicat în respingerea unei tentative de invazii spaniole - cu vapoare cuirasate.

Din păcate, Mephistopheles îl împinge pe Faust să-i scrie scrisori Margaretei şi s-o îndemne la desfrîu, iar ea trece printr-o întrerupere de  sarcină, printr-o arestare şi o instrumentare de proces. Rămasă fără opţiuni, se sinucide.

După ce traversează Franţa revoluţionară cu automobilul, Faust ajunge în Sfîntul Imperiu Roman de Neam Germanic şi, devastat de pierderea Margaretei, se lasă în voia disperării. Ca urmare, decide să-l ajute pe Mephistopheles să aducă la îndeplinire proiectul instituirii unei societăţi totalitare şi exterminării rasei umane.

Cel mai memorabil aspect al acestui roman fantastic este dozarea precisă a dezvoltării tehnologice. Pentru a sublinia creşterea exponenţială a tehnologiei în ultimii cinci sute de ani, autorul a comprimat acest progres în numai cîteva decenii dintr-o istorie alternativă. Progresul, lent şi imperceptibil la început, se accelerează pe măsură ce romanul se apropie de final, pînă cînd societatea descrisă devine de nerecunoscut.

Alt aspect demn de adus în discuţie este cel al diferenţei dintre idealismul protagonistului şi reorientarea fiecăruia dintre proiectele sale către aplicaţii militare şi distructive. Această deturnare sistematică, destul de asemănătoare cu aservirea cercetării ştiinţifice faţă de complexul militaro-industrial din lumea reală, îl duce pe Faust la disperare.

Ar mai fi de menţionat faptul că Michael Swanwick a introdus o mulţime de anacronisme amuzante, care fac deliciul cititorilor. Astfel, înainte de a pleca din Wittenberg, Faust ţintuieşte pe uşa unei biserici Tabelul Periodic al Elementelor, în vreme ce instrucţiunile despre avort pe care le primeşte Margarete sînt sub forma unui poem elisabetan rimat - asta ca să nu mai amintesc referirile presărate prin roman la evoluţionism, la marxism şi la teoria relativităţii.

Pe ansamblu, Jack Faust reprezintă o ucronie interesantă şi o lectură antrenantă - poate în mai mare măsură decît unul dintre romanele anterioare ale lui Michael Swanwick, Stations of the Tide. Dar despre acela vom discuta altă dată...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Jonathan Culler, "Literary Theory" (1997)

În prima jumătate a lunii februarie din 2013, am parcurs un volum din seria "Very Short Introductions" pe care îl achiziţionasem cu cîţiva ani mai înainte de la anticariatul Antic ExLibris. Volumul se intitulează Literary Theory - A Very Short Introduction (Oxford University Press, Oxford, 2000), iar autorul este Jonathan Culler, profesor de engleză şi de literatură comparată la Universitatea Cornell.

Capitolul 1, "Ce este teoria?" le atrage atenţia cititorilor asupra faptului că, din anii 1960 încoace, a avut loc o trecere de la "teorie literară" la... "teorie" - greu de definit, întrucît utilizează elemente preluate din psihanaliză, filosofie, militantism politic pentru a le aplica atît în studiul literaturii cît şi în cel a unei varietăţi mai largi de artefacte culturale. (Eu, unul, aş numi-o teorie culturală.) Printre sursele acestei "teorii" sînt amintite lucrări de Michel Foucault şi Jacques Derrida. Unele proprietăţi ale "teoriei" sînt după cum urmează:

1. Este interdisciplinară.

2. Este analitică şi speculativă.

3. Este o critică a ideilor comune, luate drept fireşti.

4. Este reflexivă.

Capitolul 2, "Ce este  literatura şi are importanţă?" caută să definească domeniul literaturii, trece în revistă variaţiuni istorice ale perspectivelor referitoare la literatură, după care discută modurile în care tratăm unele texte ca fiind literare şi convenţiile literare. Tot în acest capitol sînt prezentate succint mai multe viziuni despre natura literaturii:

1. Literatura este o aducere în prim-plan a limbajului.

2. Literatura este o integrare a limbajului.

3. Literatura este ficţiune.

4. Literatura este obiect estetic.

5. Literatura este o construcţie intertextuală sau autoreflexivă.

Acelaşi capitol dedică o porţiune extinsă funcţiilor literaturii.

Capitolul 3, pe de altă parte, tratează relaţia dintre "Literatură şi studiile culturale". O secţiune prezintă apariţia studiilor culturale din surse precum structuralismul francez şi teoria literară marxistă britanică. O alta discută despre canonul literar, respectiv despre modurile de a analiza artefactele culturale. Nu în ultimul rînd, autorul se referă şi la scopurile studiilor literare şi culturale.

Capitolul 4 discută despre "Limbaj, semnificaţie ş interpretare". Aici, autorul aduce în discuţie teoria lingvistică a lui Ferdinand de Saussure referitoare la limbaj ca un sistem de semne, după care contrastează două abordări: poetica şi hemeneutica. Dacă cea dintîi pleacă de la semnificaţii şi caută să afle în ce moduri devin acestea posibile, cea din urmă porneşte de la forme şi caută să afle ce semnifică ele. Alte secţiuni tratează despre cititori şi cum construiesc ei interpretările, sau despre semnificaţie, intenţie şi context.

Capitolul 5 prezintă "Retorica, poetica şi poezia". Dintre figurile retorice sînt definite şi exemplificate metafora, metonimia, sinecdoca şi ironia. Sînt definite şi genurile literare - liric, epic şi dramatic - după care se discută mai pe larg depre poetică şi despre interpretarea poemelor. 

Capitolul 6, "Naraţiunea" aduce în discuţie elemente de naratologie: intrigă, narator, punct de vedere, focalizare. Printre chestiunile discutate se află următoarele:

Cine vobeşte?

Cine îi vorbeşte cui?

Cine vorbeşte cînd?

Cine vorbeşte ce limbă?

Cine vorbeşte cu ce autoritate?

Secţiunea finală a acestui capitol este dedicată funcţiilor poveştilor - de la pura plăcere la dezvoltarea empatiei - şi ridică întrebarea dacă naraţiunea este o formă fundamentală de cunoaştere sau o structură retorică ce distorsionează tot atît de mult cît dezvăluie.

Capitolul 7, în schimb, tratează despre "Limbajul performativ". Sînt prezentate succint teorii ale filosofului britanic J.L. Austin despre funcţia performativă a limbajului, dezvoltarea lor de către Jacques Derrida şi respectiv de către Judith Butler.

Ultimul capitol se ocupă cu "Identitatea, identificarea şi subiectul", mergînd de la diferite concepţii despre individ (şi modurile în care literatura are unele influenţe asupra formării personalităţii) pînă la căile prin care identitatea individuală sau de grup este reprezentată sau constituită.

Lucrarea se încheie cu un apendice, "Şcolile şi mişcările teoretice", pe care fie îl putem citi de la bun început, fie îl putem consulta pe parcursul lecturii volumului, fie îl putem parcurge la final, după cum considerăm necesar. De la formalismul rus şi Noua Critică pînă la postcolonialism şi deconstrucţie, fiecare curent important din teoria literară şi culturală a secolului al douăzecilea are dedicată aici cîte o pagină - cu excepţia teoriei literare antropologice, dacă mă uit mai bine. De asemenea, la finalul volumului găsim "Referinţe" la diferitele surse pe baza cărora a fost scris fiecare capitole, "Lectură Suplimentară" cu sugestii de lucrări de referinţă pentru aprofundarea diverselor chestiuni abordate în lucrare, precum şi un "Index" pentru cei care ar dori să caute punctual o informaţie în volum.

Pe ansamblu, Literary Theory - A Very Short Introduction reprezintă o lucrare foarte utilă atît pentru cititorii obişnuiţi, care ar dori să îşi completeze cu uşurinţă o porţiune de cultură generală, cît şi pentru elevii de la licee umaniste sau studenţii filologi care, înainte de a intra în istoria literaturii sau în analiza unor opere literare, ar dori să aibă mai întîi o privire de ansamblu asupra domeniului teoriei literare. Desigur, volumul nu îşi propune să fie exhaustiv, ci mai curînd îi invită pe cititori să exploreze în detaliu unele sau altele dintre numeroasele domenii teoretice prezentate succint în cuprinsul său.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Kurt Vonnegut, Jr., "Timequake" (1997)

Cu mai mulţi ani în urmă, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii un exemplar din ultimul roman al lui Kurt Vonnegut, Jr., Timequake (Berkley Books, New York, 1998). De citit, am izbutit să-l citesc abia în decembrie 2010 (prea multe cărţi, prea puţin timp).

Şi iată ce am aflat:

Timequake este "ultimul" roman al lui Vonnegut, atît în sensul de "cel mai recent" cît şi, din păcate, în sensul de "cel de pe urmă". Ca subiect şi structură, Timequake ilustrează foarte bine anumite trăsături ale literaturii postmoderne, pentru care Vonnegut a fost un reprezentant de seamă.

Romanul e structurat în prolog, un număr de capitole şi epilog. Cum Vonnegut a predat mulţi ani scrierea creativă la mai multe universităţi, a putut observa efectele televiziunii cu numeroase canale asupra tinerelor generaţii şi şi-a adaptat tehnica literară în consecinţă. Numai că Timequake  împinge la extrem această tehnică literară a discursului fragmentar şi a intersectării diverselor convenţii narative. Astfel, la 250 de pagini, ultimul roman al lui Vonnegut conţine 63 de capitole, unele lungi de numai două pagini.

O altă tărăsătură postmodernă a romanelor lui Vonnegut, autoreferenţialitatea, apare şi aici accentuată la extrem. Astfel, materialul anecdotic referitor la părinţii şi unchii autorului, la soţiile şi fraţii acestuia, la copiii şi colegii săi este mult mai pe larg tratat decît intriga propriu-zisă a romanului, inversînd proporţia dintre aceste două componente aşa cum apăruse în romane mai timpurii precum Slaughterhouse Five sau Slapstick.

Intertextualitatea, ca procedeu postmodern recurent, ocupă la rîndul ei un loc important în Timequake. Astfel, vocea naratorială citează adesea (uneori pe larg) oameni de stat ca Abraham Lincoln sau Eugene Debs, dramaturgi ca William Shakespeare şi George Bernard Shaw, poeţi ca Ed Muir şi Lancelot Andrewes (principalul traducător al Bibliei regelui Iacob).

Pe urmele unuia dintre precursorii postmodernismului, Jorge Luis Borges, şi în spiritul propriei sale opere literare, Vonnegut împleteşte intertextualitatea şi autoreferenţialitatea sub formă de metatext. Astfel, îl aduce din nou în scenă pe alter-ego-ul său, scriitorul SF Kilgore Trout (de această dată foarte bătrîn şi lipsit de locuinţă) şi rezumă romane şi povestiri ale acestuia, iar ocazional citează singurul poem sau singura piesă de teatru din opera literară a acestui autor fictiv.

Desigur, aceste procedee postmoderne sînt la vedere, ca un teatru de păpuşi în care păpuşarii apar pe scenă împreună cu marionetele, iar vocea naratorială anunţă cînd că Trout e un personaj fictiv, cînd că Vonnegut l-a întîlnit în mai multe rînduri la diverse evenimente publice, spre confuzia (şi deliciul) cititorilor.

Tot în tradiţia postmodernă se înscrie şi estomparea graniţelor dintre ficţiune şi nonficţiune, procedeu aplicat de Vonnegut aici prin anunţul către cititori că Timequake a fost iniţial un alt proiect de roman, mai mare şi mai ambiţios, din care autorul a extras numai cîteva fragmente pe care le-a inserat în această versiune a cărţii, iar ceea ce a rezultat e mai degrabă un comentariu plin de digresiuni (adesea fermecătoare sau amuzante) pe marginea celeilalte cărţi, desemnată drept Timequake One, pe care fără îndoială o putem găsi în Cimitirul Cărţilor Nescrise.

Dintre subiectele de nonficţiune abordate în roman aş dori să mai amintesc aici unele observaţii ale lui Vonnegut referitoare la metode pentru crearea de proză scurtă, la efectele culturale ale televiziunii, la necesitatea echităţii economice şi răspîndirii bunăstării, la ideile umanismului secular şi la condiţiile culturale ale receptării artei.

În ceea ce priveşte intriga... (Oricît de postmodern, autoreferenţial, intertextual şi metatextual ar fi, Timequake conţine totuşi şi o intrigă.) Probabil nu vă veţi mira să aflaţi că intriga romanului e construită pe o premisă ştiinţifico-fantastică mai degrabă decît pe una realistă. Mai precis, în urma unei contracţii de moment a Universului, omenirea e silită să trăiască din nou deceniul 1991-2001, făcînd şi zicînd a doua oară ceea ce făcuse şi zisese prima dată. Desigur, cînd perioada aceasta ca o piesă de teatru cu evenimente predeterminate se încheie, iar liberul-arbitru îşi reintră în drepturi pe neaşteptate, consecinţele sînt uneori ilare, alteori dramatice, iar Kilgore Trout are şansa să trezească oamenii din apatie cu o remarcă devenită crez şi adoptată în limbajul de zi cu zi: "Ai fost bolnav, te-ai înzdrăvenit acum şi e treabă de făcut."

Însă, oricît de interesantă ar fi această premisă, Vonnegut nu a urmărit-o decît sporadic, spre deosebire de călătoriile în timp ale lui Billy Pilgrim în Slaughterhouse Five, spre exemplu. Cutremurul de timp şi consecinţele acestuia ocupă un loc secundar în economia romanului, iar mesajul plin de speranţă al lui Kilgore Trout e împins deoparte de umbra morţii. Aflat la o vîrstă înaintată cînd a scris acest roman, Vonnegut a evocat adesea în paginile lui pieirea (accidentală sau voită) a numeroase rude, cunoştinţe sau persoane publice, precum şi sentimentul de zădărnicie în faţa unor distrugeri monstruoase precum bombardamentele atomice de la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În ciuda tonului comic şi a numeroaselor anecdote din roman, impresia generală este că Vonnegut a fost dezamăgit de insistenţa omenirii de a se îndrepta spre autodistrugere. Dezamăgirea nu înseamnă însă abandonul strădaniilor pentru o cauză nobilă, iar vocea naratorială îl caracterizează spre final pe Kilgore Trout ca fiind un sfînt - un om care insistă să se poarte decent într-o lume indecentă.

La încheierea lecturii, m-am întrebat dacă aş fi preferat ca, în locul acestei ţesături de anecdote şi digresiuni, să citesc un roman ştiinţifico-fantastic cinstit despre un cutremur de timp, aşa cum ar fi putut să fie acel (ipotetic) Timequake One. Nu am avut un răspun uşor. Dar puteţi şi dumneavoastră să căutaţi propriul răspuns la această întrebare parcurgînd acest Timequake. Îl puteţi achiziţiona de la importatorii mei preferaţi la librăria Nautilus, http://nautilus.ro.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Jeff Noon – "Nymphomation" (1997)

Vă mai amintiţi isteria colectivă din a doua jumătate a anilor ’90, cu emisiuni-concurs tip „Bingo” şi vînzători de bilete de loterie la fiecare colţ de stradă? România nu a fost singura ţară peste care a trecut acest val de isterie şi, pentru că Marea Britanie a suferit un impact similar cam în aceeaşi perioadă, Jeff Noon a scris o carte despre asta. O carte din care, în februarie 2004, mulţumită doamnei Diana Enăchescu-Hoehn şi soţului său, Rudiger Hoehn, am primit un exemplar.

Să vedem despre ce este vorba:

Nymphomation se petrece în Manchester (unde altundeva? ), în universul imaginar din Vurt, dar înaintea evenimentelor din Vurt, Pollen şi Pixel Juice. De asemenea, constituie o legătură între această lume imaginară şi Automated Alice, unificînd primele cinci cărţi ale lui Jeff Noon într-o serie non-lineară.

În timp ce populaţia oraşului Manchester e incitată de muşte-reclamă să cumpere piese de domino pentru a participa la loteria televizată Anno Domino, un grup de tineri condus de un profesor universitar, Max Hackle, caută să afle cine conduce această super-afacere. Tînăra Daisy Love, studentă la matematică, află că anumite personaje (prezentatorul Mr. Million, profesorul Hackle, ba chiar şi tatăl ei, Jimmy Love) au în comun o experienţă neobişnuită: pe cînd erau colegi de şcoală, o profesoară, Miss Sayer, le-a predat calculul probabilităţilor cu ajutorul pieselor de domino, apoi i-a iniţiat în ritualurile Matematicii Negre.

Iubitul lui Daisy, Jazir, află că Miss Sayer a devenit între timp o zeitate-virus a universului virtual, precum Motanul Jocurilor. Investigaţiile grupului dezvăluie apoi originile jocului televizat, ale muştelor-reclamă (un sistem de viaţă artificială auto-reproducătoare numit „nimfomaţie”) şi secretele murdare ale foştilor elevi ai domnişoarei Sayer.

Max Hackle şi Jazir au o confruntare apoteotică cu Mr. Million, toţi participanţii la joc cîştigă simultan premiul cel mare, iar loteria Anno Domini colapsează. În final, mica Celia Hobart (sora pe care o pierduse protagonista în Automated Alice) îi oferă o pană galbenă-verzuie, ultima rămasă de la papagalul Whippoorwill, unui băiat.

Iar băiatul îşi pune pana în gură.

Ca orice roman recent cu pretenţii, Nymphomation este greu de categorisit. Unele elemente l-ar încadra la categoria cyberpunk: transcendenţa domnişoarei Sayer la statutul de entitate informaţională, tehnologia biomecanică a muştelor-reclamă şi a pieselor de domino, hackerii care subtilizează date de la corporaţia Anno Domino şi aşa mai departe.

Există, de asemenea, un puternic filon horror. Ritualurile Matematicii Negre le duc pe unele personaje la construirea unui labirint subteran, apoi la crimă, iar entitatea informaţională Mr. Bones trece dintr-un corp uman în altul precum vampirismul, prin sărutări şi muşcături.

Destule porţiuni ale cărţii au o încărcătură de satiră socială, precum scenele în care, vineri seara, oamenii urmăresc cu sufletul la gură emisiunea-concurs, sau prezenţa poliţiştilor-burger, echipaţi şi finanţaţi de francizele fast food, ori capitolul în care Daisy Love şi Jazir descoperă datele minuţioase ale primăriei despre persoanele lipsite de adăpost.

Nu în ultimul rînd, Nymphomation conţine un filon tributar lui Lewis Carroll, inclusiv o parodie foarte reuşită a poemului "Jabberwocky" şi o carte imaginară, Celia în Ţara Numerelor.

Cu toate acestea, efectul de ansamblu nu este cel aşteptat. Nymphomation nu are nici impactul emoţional intens al lui Vurt, nici umorul din Automated Alice, nici verva contagioasă din Pixel Juice. Este o încheiere rezonabilă a seriei Vurt (sau mai degrabă un prequel care ne îndeamnă să parcurgem celelalte cărţi din serie), nu o încununare.

Deşi într-un interviu apărut pe site-ul său Jeff Noon a declarat că plănuia să scrie o continuare a seriei Vurt, iar Nymphomation a fost un prequel neplanificat, romanele pe care le-a publicat ulterior s-au îndreptat în alte direcţii.

Dar despre asta vom discuta cu alt prilej.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)