Ţesătorul... la Gaudeamus

Anul acesta, la Tîrgul de Carte Gaudeamus organizat în Pavilionul Expoziţional Romexpo, voi participa la mai multe evenimente.

Miercuri, 20 noiembrie, ora 19.30, la standul Editurii Tracus Arte, colegul meu scriitor Ovidiu Petcu lansează poemul epic Ecuaţia Faust. Vor vorbi criticul literar Alex Ştefănescu şi Ţesătorul.

Sîmbătă, 23 noiembrie, la 14.30, la standul Editurii Nemira, se va lansa Almanah Anticipaţia 2014. Alături de invitaţii speciali Alexandru Mironov şi Ioan Albescu, am să iau şi eu cuvîntul. Ceva mai tîrziu, tot la standul Editurii Nemira, am fost invitat să vorbesc la lansarea celei de-a treia ediţii a romanului Aşteptând în Ghermana de Dănuţ Ungureanu - una dintre lucrările fundamentale ale literaturii cyberpunk româneşti.

Duminică, 24 noiembrie, la ora 15, la standul Editurii Tritonic, traducătorul şi antologatorul Ştefan Ghidoveanu va lansa antologia Ferestrele timpului, în prezenţa multora dintre autorii antologaţi - inclusiv a subsemnatului.

Tot la Gaudeamus, la standul Editurii Trei, veţi găsi, prin grija îndrumătorului Colecţiei Epsilon, Mihai Dan Pavelescu, a traducătorului Bogdan Perdivară şi a ilustratorului Ionuţ Bănuţă, ediţia română a romanului Jack-din-Sticlă de Adam Roberts - volum distins cu premiile British SF Association şi John W. Campbell Memorial. Am participat la realizarea acestei ediţii în calitate de redactor literar.

Vă aştept şi pe dumneavoastră la aceste evenimente. Desigur, le puteţi transmite invitaţia rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor. Pentru că lucrurile bune nu se tac.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Ian McDonald, "Necroville" (1994)

În 1995, la Editura Pygmalion din Ploieşti, în colecţia Cyborg, apărea în traducerea lui Gabriel Stoian un roman al autorului britanic Ian McDonald, Necroville, cu o prefaţă de Mihai-Dan Pavelescu. L-am citit pe nerăsuflate şi am rămas cu o bună impresie despre el. După mulţi ani, în alt deceniu, în alt mileniu, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus o nouă ediţie britanică a acestui roman - Necroville (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2011). În septembrie 2013, l-am recitit pe îndelete, de această dată în original.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului se petrece într-un viitor destul de apropiat, în care, cu ajutorul nanotehnologiei, morţii pot fi reînviaţi. Sub aspect legal, reînviaţii nu au cetăţenie, nici drepturi legale, precum cei vii, ci sunt proprietatea unor corporaţii. Pe Pământ, ei sunt obligaţi ca să petreacă fiecare noapte în ghetouri numite necroville. În spaţiul cosmic, însă, morţii s-au revoltat şi au început vaste proiecte de colonizare, cum ar fi transformarea Lunii cu ajutorul nanotehnologiei. Iar flota resuscitaţilor atacă liniile de apărare ale Pământului pentru a elibera mulţimile înrobite din necroville-uri.

În acest context, cinci prieteni vechi şi-au propus să se întâlnească în Los Angeles, la Terminal Café, în noaptea dintre 1 şi 2 noiembrie 2063, de Ziua Morţilor.

Unul dintre aceştia este Santiago Columbar, creator de droguri şi celebritate printre toxicomani. Căutând să revină la o stare mentală şi emoţională pe care nu o mai avusese din adolescenţă, Santiago ajunge să fie vânător, apoi vânat într-un joc pe viaţă şi pe moarte între două bande de morţi.

Un altul este Toussaint Xavier Tesler, fiul mai tânăr al lui Adam Tesler, patronul unei super-corporaţii care deţine monopolul asupra învierii. Toussaint este răpit de un comando şi implicat într-o lovitură de palat menită să le acorde drepturi şi libertăţi resuscitaţilor.

Printre vechii prieteni se numără şi Yo Yo Mok, o sino-americană de profesie avocat. Cercetările ei menite să recupereze memoria unei cliente resuscitate o duc prin ciberspaţiu, în conflict cu o corporaţie multinaţională şi în cele din urmă la descoperirea unui complot de importanţă mondială.

Altă participantă la această reuniune este Trinidad Malcopuelo. Din păcate, un fost iubit al ei, surfer pe valuri, apoi pe aer, a pierit într-un accident ca urmare a unui drog creat de Santiago. Şi Trinidad are de discutat cu Santiago pe această temă...

Din nefericire, cel de-al cincilea prieten din grup, Camaguey Quintano, nu ajunge la această reuniune, căci, în urma relaţiilor intime neprotejate cu o resuscitată, a contactat o maladie exotică şi mortală, cauzată de nanomecanisme. Camaguey îşi petrece noaptea rătăcind prin Necroville în compania unei prostituate reînviate, Nute, iar dimineaţă ea este cea care ajunge la Terminal Café şi le spune celorlalţi povestea lui.

Ceea ce mi se pare remarcabil la acest roman este că poate fi parcurs (şi agreat) la mai multe niveluri de lectură. Pentru cei care apreciază literatura ştiinţifico-fantastică, aproape pe fiecare pagină se găsesc idei interesante, de la automobilele care se şofează singure la dinozaurii re-creaţi cu ajutorul nanotehnologiei şi de la războaiele spaţiale spectaculoase la realităţile virtuale copleşitoare.

Pentru cei care citesc literatură de dragul caracterizării, Ian McDonald a adaptat o tehnică modernistă de la Virginia Woolf - cea a recuperării trecutului personajelor prin fragmente disparate ivite în intervale de introspecţie. Astfel, prin numeroasele porţiuni în care gândurile personajelor principale sunt redate în stilul indirect liber, episoade-cheie din trecutul acestora se ivesc, iar cititorii pot să înţeleagă tiparele comportamentale ale protagoniştilor şi natura relaţiilor dintre aceştia.

Consumatorii de literatură populară pot parcurge Necroville ca pe un thriller, întrucât în fiecare capitol apar scene spectaculoase de urmăriri, dueluri, schimburi de focuri, atentate cu explozibili, dezvăluiri şocante şi lovituri de teatru.

Cei care apreciază literatura subversivă pot interpreta acest roman ca pe o satiră la adresa corporatismului - un roman cu cheie despre clase sociale, drepturi şi privilegii, opresori şi oprimaţi. Căci, înainte de a se dizolva în cyber-noir, sau, mai rău, în cyber-preppy, literatura cyberpunk a fost o formă de revoltă împotriva capitalismului tîrziu, iar Necroville reprezintă un bun exemplu în acest sens.

Pentru vânătorii de conexiuni intertextuale, romanul lui Ian McDonald este un deliciu. Cum îi stă bine artefactului literar postmodern, Necroville e doldora de trimiteri la literatură, de la Shakespeare şi Milton la Čapek şi Gibson, dar şi la cinematografie. Decorul urban al romanului e înţesat de ecrane pe care rulează pelicule celebre, iar pe parcursul acţiunii personajele principale surprind secvenţe din Vrăjitorul din Oz, din Pe aripile vîntului şi din zeci de alte filme. Desigur, unele trimiteri sunt mai subtile decît altele, iar confruntarea finală dintre oligarhul Adam Tesler şi fiul său resuscitat aminteşte de o scenă similară din Blade Runner, chiar dacă pelicula aceasta de căpătâi a genului cyberpunk nu este menţionată explicit.

Nu în ultimul rînd, Necroville merită citit şi pentru şuvoiul inepuizabil de imagini suprarealiste din paginile sale. Practic pe fiecare filă apar personaje exotice, artefacte ingenioase, decoruri spectaculoase, costume umitoare, ca într-un caleidoscop multicolor. Căci noaptea în care se petrece acţiunea romanului este o noapte de carnaval...

Acestea fiind zise, nu îmi rămîne decît să vă recomand şi dumneavoastră să (re)citiţi Necroville. În versiunea originală, îl puteţi comanda aici. În ceea ce mă priveşte, probabil am să parcurg în viitorul apropiat şi alte cărţi de Ian McDonald, întrucît pe rafturile din biblioteca mea aşteaptă la rînd încă vreo patru sau cinci. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii...

John Varley, "Millennium" (1983)

În septembrie 1992, în Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia nr. 489 îmi făceam debutul literar cu schiţa „Noaptea cea mai lungă” alături de un alt autor român, Constantin D. Pavel. Piesa de rezistenţă a acelui număr din revistă o constituia însă o povestire a autorului american John Varley, „Raid aerian”, în care deturnarea avioanelor şi luarea de ostatici se împleteau cu călătoria în timp într-un mod foarte dinamic şi spectaculos. La puţin timp după ce am parcurs „Raid aerian”, am vizionat la cinematograf un film SF intitulat „Millennium” (1989), regizat de Michael Anderson şi care îi avea în rolurile principale pe Kris Kristofferson şi pe Cheryl Ladd. (Mai multe informaţii despre acel film puteţi afla aici.)

Filmul semăna şi nu prea cu schiţa despre care vă relatam ceva mai sus. Premisa era aceeaşi, însă intriga era mai complexă şi apăreau unele personaje şi evenimente care... nu se regăseau în text. Cu toate că John Varley era menţionat atît pe afişul filmului cît şi pe generic, impresia pe care am avut-o a fost că povestea se schimbase mult.

După care, în toamna anului 1999, misterul s-a risipit. Prin amabilitatea unei prietene, Tracey Rosenberg, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de John Varley intitulat Millennium (Berkley Books, New York, 1985). L-am parcurs şi am aflat că romanul era veriga de legătură dintre schiţa „Raid aerian” şi film.

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce e vorba:

Millennium este structurat pe două fire narative. Cel dintîi e relatat de Louise Baltimore, o tînără din viitorul îndepărtat. În lumea ei, omenirea se stinge din cauza unor maladii genetice, iar Consiliul Programatorilor, ales şi ghidat de un computer superinteligent, trimite misiuni în trecut pentru a salva victimele unor catastrofe aviatice sau navale şi pentru a le aduce în viitor. Louise conduce astfel de misiuni – numai că, într-una din ele, un dispozitiv paralizant este lăsat în urmă, în 1980, iar Louise trebuie să se întoarcă şi să-l recupereze înainte ca descoperirea acestuia de către localnici să işte un val de schimbări istorice care să-i distrugă lumea.

Cel de-al doilea fir narativ e relatat de un bărbat din „prezent”, Bill Smith, care anchetează ciocnirea a două avioane în Bay Area, în 1980. Dovezile pe care le descoperă sînt din ce în ce mai stranii (spre exemplu, care ar fi şansele ca absolut toţi pasagerii dintr-un avion să fi mîncat carne de pui simultan?), iar o tînără foarte atrăgătoare apare din cînd în cînd ca să verse „accidental” ceşti cu cafea peste magnetofoane cu convorbiri înregistrate la bordul aeronavelor avariate. Şi Bill caută cu încăpăţînare dezlegarea misterelor.

Cele două fire narative converg treptat, iar finalul romanului este foarte spectaculos. Trebuie să remarc că John Varley a construit intriga cu grijă, complicînd situaţia, sporind suspansul şi crescînd miza de la un capitol la altul. De asemenea, paradoxurile temporale sînt structurate interesant.

Un alt aspect demn de menţionat ar fi acela că fiecare dintre capitole poartă un titlu de povestire sau roman SF despre călătorii în timp, precum Maşina timpului, Ecce homo sau Sfîrşitul Eternităţii. Aşa încît, pe lîngă plăcerea unei poveşti bine spuse, cititorii înveteraţi mai au şi bucuria de a recunoaşte conexiuni intertextuale cu lucrările de referinţă ale acestui subgen.

Desigur, unii dintre dumneavoastră se întreabă de ce ar trebui să scriu despre un roman din 1983 într-o rubrică intitulată „Literatură contemporană”. La urma urmei, Millennium nici măcar nu a fost publicat în acest... mileniu.

Răspunsul este că anul acesta, prin grija domnului Mihai Dan Pavelescu, la noi în ţară a apărut traducerea acestui roman în cadrul colecţiei Epsilon de la Editura Trei. Puteţi afla mai multe detalii despre ediţia română aici. Vă doresc lectură plăcută.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

După 20 de ani

Pe 15 septembrie am împlinit 20 de ani de cînd public literatură ştiinţifico-fantastică. Debutul meu a avut loc în "Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice Anticipaţia", nr. 489, sub îndrumarea domnului Mihai Dan Pavelescu. În acelaşi număr şi-a făcut debutul literar colegul meu Constantin Pavel. Piesa de rezistenţă a revistei era povestirea lui John Varley "Raid aerian", iar coperta a fost realizată de Marian Leonida.

Schiţa cu care am debutat se intitula "Noaptea cea mai lungă". Tocmai fusesem admis la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, iar pe 15 septembrie 1992 am mers la Casa Presei Libere, la redacţia revistei Anticipaţia, împreună cu vechiul meu prieten, Mirel Palada, şi am luat exemplare din noul număr al publicaţiei. Pe urmă ne-am aşezat pe iarbă, în Herăstrău, şi ne-am imaginat, răsfoind revista, un viitor în care aveam să publicăm povestiri, ba chiar cărţi întregi...

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

James S.A. Corey, "Leviathan Wakes" (2011)

În luna martie 2011, prin amabilitatea domnului editor Cristian Popescu, am avut ocazia să parcurg romanul Leviathan Wakes (Orbit, Hachette Book Group, New York, 2011), scris de Daniel Abraham şi Ty Franck sub pseudonimul James S. A. Corey. Ilustraţia copertei a fost creată de un român, Daniel Dociu, ceea ce mi se pare demn de laudă. În ciuda dimensiunilor masive ale cărţii, am citit-o uşor şi cu plăcere. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Acţiunea romanului este plasată peste câteva secole, într-un cadru oarecum asemănător cu acela din Schismatrix de Bruce Sterling sau cu cel din VacuumFlowers de Michael Swanwick. Mai exact, omenirea a colonizat o bună parte din Sistemul Solar şi s-a împărţit în tabere rivale, aflate într-un echilibru fragil.

De o parte se află alianţa Terra-Marte, care deţine puterea militară şi o populaţie uriaşă. De cealaltă parte se găseşte Alianţa Planetelor Exterioare, care are ca avantaje adaptarea sporită la condiţiile de viaţă extraplanetare şi resursele naturale ale centurii de asteroizi.

Premisele conflictului sunt create însă de prolog. Mai precis, un personaj feminin, Julie Mao, este martoră la cucerirea unei astronave de către trupe ostile, la torturarea membrilor echipajului şi la metamorfoza acestora sub influenţa unei forme de viaţă extraterestre.

Cam ca în Look to Windward de Iain M. Banks, prologul se dovedeşte într-o oarecare măsură a fi o pistă falsă. Mai exact, capitolele romanului sunt relatate alternativ din perspectiva a două personaje masculine, iar punctul de vedere al lui Julie Mao nu mai apare nicăieri.

Unul dintre personajele masculine asupra cărora se concentrează omniscienţa selectivă multiplă este Jim Holden, ofiţer executiv devenit fără voie căpitanul unui mic echipaj. După ce nava cu care călătorise investighează soarta unei epave şi este distrusă la rândul ei de o astronavă camuflată, Holden îi conduce pe supravieţuitori cu o navetă, apoi la bordul unei nave militare marţiene, iar în cele din urmă pe o navă de război ultramodernă. Ca personaj, Holden este bine creionat şi destul de convingător, iar hotărârea lui de a-i găsi pe cei ce i-au distrus nava şi de a-şi răzbuna colegii de echipaj aminteşte întrucâtva de încrâncenarea protagonistului din TheStars My Destination de Alfred Bester.

Celălalt personaj principal masculin este detectivul Miller din forţele de ordine ale asteroidului Ceres. Dacă Holden este un idealist bine intenţionat, Miller este un cinic nihilist. El primeşte misiunea de a o găsi pe Julie Mao şi de a o conduce înapoi la familia ei, chiar dacă Julie poate nu şi-ar dori acest lucru. Pe fundalul unor tensiuni crescânde între terrani şi alianţa planetelor exterioare, Miller îşi continuă investigaţia, transformând-o în cele din urmă într-o veritabilă obsesie. Ca în romanele poliţiste noir, Miller are conflicte cu superiorii, apoi i se retrage cazul şi e concediat, se luptă cu depresia şi cu alcoolul, dar, în cele din urmă... (Veţi vedea dumneavoastră când veţi citi romanul.)

După cum probabil vă aşteptaţi, cele două fire narative converg. După cum sigur nu mă aşteptam, ele diverg din nou în ultimele capitole ale cărţii. Iar conflictele din fundal capătă amploare, acţiunea se intensifică şi finalul este grandios. Din acest punct de vedere, cu toate că este hibridizat cu elemente din romanele de groază şi din cele poliţiste, Leviathan Wakes respectă structura de bază a operei spaţiale şi nu înşală aşteptările cititorilor de literatură SF.

Stilul în care e scrisă cartea e sobru şi clar. Tehnici literare precum urmărirea acţiunilor şi reacţiilor sau îmbinarea dialogului cu comunicarea non-verbală a personajelor sunt folosite elegant şi sistematic, iar cârligele narative de la finalul fiecărui capitol, menite să-i atragă pe cititori în capitolul următor, ar merita studiate de către cei ce şi-ar dori să devină scriitori.

Ediţia originală se încheie cu un interviu în care cei doi autori explică geneza cărţii şi etapele prin care a trecut aceasta până la publicare, precum şi unele detalii referitoare la fundalul romanului şi la caracterizarea personajelor.

Traducerea domnului Mihai-Dan Pavelescu e la fel de sobră şi de elegantă ca textul original. Traducătorul a devenit un adevărat maestru, iar versiunea românească a volumului este firească şi cursivă, creând iluzia că romanul a fost gândit şi scris în română. Din acest punct de vedere, cititorii români au nu doar norocul că Leviathan Wakes este finalist la Premiul Hugo (cu certe şanse de a-şi adjudeca trofeul), ci şi că romanul acesta a fost tradus de maestrul Pavelescu.

Pentru că uitasem să vă spun... Foarte probabil anul acesta se va lansa pe piaţă o ediţie română a romanului Leviathan Wakes sub titlul Trezirea leviatanului. Şi, cum e primul volum din trilogia The Expanse, eu, unul, abia aştept să citesc continuarea.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'Only You Can Save Mankind' (1992)

(Acest roman a fost publicat în ţara noastră sub titlul Doar tu poţi salva omenirea la Editura Corint Junior, 2008, în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu. Versiunea originală a apărut în 1992, la Editura Corgi din Londra, iar importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie nouă şi atrăgătoare a acestui roman.)

Doar tu îl poţi salva pe acest cititor, dragă Terry!

După ce am participat la un tîrg de carte spre sfîrşitul anului 2005, după ce am citit o carte care era prost scrisă şi încă mai prost redactată, după ce am renunţat la lectura alteia pe motiv de multă obscenitate şi de lipsa unei intrigi coerente, după ce m-am luptat o vreme cu o a treia care avea prea puţină tracţiune narativă, în disperare de cauză mi-am luat doctoria cu efecte garantate: o carte de Terry Pratchett scrisă înainte ca domnia-sa să se apuce să vîndă mai mult, să francizeze mai mult şi să creeze mai multe produse secundare decît J.K. Rowling.

A avut rezultate aparent magice, iar eu m-am simţit gata să-i iert lui Terry cele mai recente trei sau patru cărţi de pe atunci. Aproape.

Doar tu poţi salva omenirea este despre un băiat pasionat de jocurile video, Johnny Maxwell, dintr-un orăşel englezesc obişnuit, cu colegi de şcoală obişnuiţi (unul negru, unul gras, unul care piratează jocuri), cu părinţi obişnuiţi (prinşi într-un divorţ obişnuit) şi cu jocuri care în acea vreme erau obişnuite (de genul Invadatori spaţiali).

Cu toate acestea, extratereştrii din joc se predau, iar Johnny trebuie să-i escorteze înapoi dincolo de o graniţă cosmică, într-un spaţiu sigur, pe drumul către planeta lor de baştină. Nu numai că visează în nopţi succesive că se află la bordul unei astronave, dar trebuie să-i convingă pe alţi jucători să nu mai tragă în extratereştri.

Iar apoi, în lumea reală, întîlneşte o jucătoare din acel joc, o roşcată de treisprezece ani care căştigă concursuri în realitate şi care-şi spune Sigourney în joc. Fireşte, versiunea din visul ei a astronavelor extraterestre nu e cu nituri şi şuruburi, ca în Star Trek, ci mai degrabă cu colţuri, tenebre, abur şi mîzgă, ca în Alien. Iar extratereştrii ei sînt mult mai urîţi şi mai agresivi decît ai lui Johnny.

Pe lîngă faptul că ironizează cultura populară a adolescenţilor cu clişee precum “În spaţiu, nimeni nu te aude cînd ţipi” (Versiunile lui Terry fiind “Pe Pămînt, nimeni nu te aude cînd zici ‘Mm’ “ şi “În spaţiu, nimeni nu ascultă, oricum”) şi figuri atotputernice de genul vînzătorului de jocuri video, Terry Pratchett ne îndreaptă cu blîndeţe atenţia către un lucru foarte serios din fundalul vieţii personajelor sale: Al Doilea Război din Golful Persic.

Pentru personajele din Marea Britanie, diferenţa dintre războiul de la televizor şi războaiele din filme ori cele din jocurile video este greu de remarcat, iar ele le tratează pe toate cu indiferenţă. Un aspect pe care Terry îl subliniază este că războiul de la televizor este real pentru oamenii implicaţi în el, tot aşa cum războiul din jocul video este real pentru personajele extraterestre din el.

Şi ar trebui să ne pese. Ar trebui să nu uităm niciodată diferenţa dintre ceea ce este real şi ceea ce nu este.

E un lucru bun că (cel puţin înainte de a-i face concurenţă serioasă lui J.K. Rowling) Terry Pratchett s-a gîndit să îi ofere cîteva lecţii utile despre valori vitale unei generaţii hipnotizate de mijloacele electronice de comunicare în masă şi este încîntător să-l vedem cum face asta cu blîndeţe, pe neobservate, sub pretextul că relatează o poveste amuzantă.

Şi, într-adevăr, povestea este amuzantă, captivantă, emoţionantă şi încîntătoare. Mulţumesc încă o dată pentru că mi-ai adus bucurie în viaţă, dragă Terry!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Alfred Bester – 'The Demolished Man' (1953)

În decembrie 1994 am achiziţionat prima ediţie română a romanului The Demolished Man (Omul demolat, Editura Pygmalion, Colecţia Cyborg, Ploieşti) Volumul a apărut în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu, însoţit de un studiu introductiv de Ştefan Ghidoveanu.

Dar nu am ajuns cu lectura nici măcar la jumătatea volumului…

După mai mulţi ani, în noiembrie 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, o ediţie britanică a acestui roman (The Demolished Man, Colecţia SF Masterworks, Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 1999). De această dată, în vara anului 2008, am reuşit să-l parcurg integral, însă cu destule opinteli.

Să vedem împreună de ce:

La începutul secolului al XXIV-lea, magnatul Ben Reich decide să-l ucidă pe principalul său concurent, D’Courtney. Tentativa sa este considerabil îngreunată de faptul că în forţele de poliţie lucrează persoane cu percepţii extrasenzoriale (aşa-numiţii esperi) care pot citi gîndurile oricui.

Reich comite asasinatul în timpul unei petreceri, însă fiica lui D’Courtney, Barbara, fuge cu arma crimei. Un ofiţer de poliţie esper, Lincoln Powell, este însărcinat cu ancheta. Urmează un şir de manevre şi contra-manevre pentru găsirea martorei, recuperarea armei crimei, interogarea acoliţilor şi aşa mai departe.

După cum era de aşteptat, Powell rezolvă cazul. După cum nu era de aşteptat, Reich este Demolat şi reconstruit pentru a-i fi de folos societăţii.

Bester şi-a structurat naraţiunea pe baza omniscienţei selective multiple – trecînd în mod repetat de la punctual de vedere al criminalului la cel al anchetatorului şi înapoi. Textul este presărat cu extravaganţe de tehnoredactare, începînd cu numele unor personaje (@kins, 1/4maine, Wig&), continuînd cu dialogurile (comunicările telepatice ale esperilor sînt imprimate în italice) şi încheind cu caligrame.

Protagonistul, Ben Reich, este prezentat ca un magnat care controlează un trust interplanetar. Cu toate acestea, naratorul ni-l prezintă ca fiind supus unor emoţii extreme (furie, anxietate, panică) mai degrabă decît preocupat de administrarea trustului.

Antagonistul, Lincoln Powell, ne este prezentat ca un personaj pozitiv, inteligent şi curajos. Autorul îl tratează însă cu o doză de ironie subtextuală: Powell are o simpatie intensă pentru criminalul Reich, spre exemplu, sau o părăseşte pe iubita sa, Mary Moyes, de dragul Barbarei D’Courtney.

Deşi a fost publicat în Epoca de Aur a literaturii ştiinţifico-fantastice, Omul demolat nu se înscrie în curentul hard SF, ci mai degrabă este un precursor al Noului Val. Atît extravaganţele de tehnoredactare cît şi elementele de psihanaliză din intrigă îl apropie de lucrările experimentale care aveau să apară în anii ‘60 şi la începutul anilor ‘70 sub numele de „ficţiune speculativă”.

Pe de altă parte, spre deosebire de The Stars My Destination, Omul demolat ilustrează destul de bine afirmaţia lui William Gibson că nimic nu este mai desuet decît viziunea de ieri asupra viitorului. La mai bine de jumătate de veac de la publicare, romanul acesta al lui Alfred Bester pare să fie destinat numai nostalgicilor şi vînătorilor de trimiteri intertextuale.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jeff Noon – "Pixel Juice" (1998)

Prin vara lui 1997 am ajuns în vizită la domnul Mihai Dan Pavelescu. După ce am vorbit de una, de alta, mi-a oferit cadou la plecare un roman, Vurt, scris de un englez, Jeff Noon. Rămăsesem (iar) fără cărţi cyberpunk de citit, aşa încît, în drum spre casă, am început acea carte despre care nu auzisem absolut nimic.

Era literatură cyberpunk, într-un fel, deşi poate că un termen mai adecvat ar fi ciberpsihedelică. M-a contrariat, şi a trebuit să aştept pînă în vara lui 2003 cînd doamna Diana Enăchescu-Hohn mi-a adus alte cîteva cărţi de Jeff Noon. Am lăsat deoparte cu bună ştiinţă alte romane din serie, precum Pollen sau Nymphomation, şi în schimb am citit o colecţie de proză scurtă intitulată Pixel Juice. Retrospectiv, a fost o decizie înţeleaptă, pentru că unele dintre povestirile cuprinse în acest volum definesc termeni şi noţiuni din seria de romane, şi asta probabil că are să-mi uşureze lectura lor.

Am spus colecţie de proză scurtă? Mă scuzaţi, m-am cam grăbit. Pixel Juice este un volum de poeme. Ba nu, o serie de parodii ale unor texte non-fictive, precum cărticelele cu instrucţiuni pentru jocuri de familie, dicţionarele ori articolele din rubricile mondene ale revistelor high-life. Ba, mai degrabă, o serie de halucinaţii cu care n-aţi dori să vă întîlniţi după ce aţi adormit. Sau un şir de poveşti despre muzică, staruri pop-rock, DJi şi mixaje, scris de un om care mărturiseşte printre rînduri că n-a mai călcat prin cluburi şi discoteci de zece ani. Sau nimic din toate astea...

Depinde unde deschideţi cartea şi în ce ordine citiţi textele din ea.

Eu, unul, din obişnuinţă, am încercat să citesc toate textele la rînd, dar mărturisesc că m-am surprins uneori trăgînd cu ochiul cîteva zeci de pagini mai înainte, sau revăzînd cîte o poveste, numai pentru plăcerea imersiunii într-o lume colorată, vioaie şi debordînd de imaginaţie. Şi, mai mult decît atît, Jeff Noon ştie foarte bine cum să închege o carte.

Prologul volumului este o amintire personală din vremea şcolii primare, despre cum micul Jeff a dat în schimb o maşinuţă nemaipomenită pentru un ceas invizibil, şi a crezut în existenţa ceasului. Prima povestire din secţiunea "Illusion's Perfume" relatează despre trei copii aflaţi într-o expediţie de cumpărături printr-o zonă unde se află numai nouă magazine, dar printre cumpărători circulă o legendă urbană despre cel de-al zecelea magazin. Mărfurile sînt şi ele dintre cele mai stranii, precum seminţe de cîine, pantofi-pasăre, biscuiţi cîntători, cutii cu umbre, porci-umbrelă, fantome-penny sau hărţi de fum ale oraşului Manchester.

Uitasem...

Oricît de stranii ar fi lucrurile care se petrec în poveştile lui Jeff Noon, aproape toate au loc la Manchester.

Schiţele următoare relatează despre Spook, băutura răcoritoare a cărei aromă se schimbă în funcţie de cum deschizi capacul, apoi despre un ritual ce determină o glandă obscură să elibereze otravă în fluxul sanguin, despre un deţinut eliberat cu condiţia să nu părăsească Manchesterul care cere ajutor pentru falsificarea semnalelor emise de cătuşa electronică, dar capătă mai mult decît dorise...

Treptat, schiţele şi povestirile încheagă un univers comun. Unele personaje circulă de la o povestire la alta, iar alteori un produs al lor se regăseşte în alte povestiri. Astfel, în schiţa "Fetish Booth #7", o vedetă pop scăpătată colindă prin Londra în ajunul Anului Nou. Ulterior, unul dintre discurile sale, "Pixelkids come out tonight", apare într-un oraş ale cărui străzi se întorc în bucle închise, sau ca momeală pentru o DJ căreia un tînăr admirator vrea să-i smulgă secretele artei.

Una cîte una, apar şi noţiunile care-mi dăduseră atîta bătaie de cap la lectura romanului Vurt. În prima povestire a celei de-a doua secţiuni, "Infection's Courtship", doi copii încearcă un nou mijloc de înregistrare, pana Vurt (de la 'virtual') şi află cîteva adevăruri teribile, între care acela că pentru fiecare lucru adus în lumea reală, un altul trebuie să plece în schimb în lumea virtuală.

"Chromosoft Mirrors (v. 4.2)" extrapolează conceptul Windows şi aduce în scenă sisteme cibernetice capabile nu numai să-i lase pe utilizatori să privească în ele, ci şi să privească la rîndul lor în utilizatori. "Cloudwalkers" imaginează reclame ilegale care acţionează de pe ecranul televizorului sau jocului video direct asupra subconştientului spectatorilor, precum şi o secţie de poliţie a cărei misiune este să le contracareze şi să le distrugă. Şi dacă una dintre reclame ar îndemna oamenii să urce o scară de nori aurii către ceruri, dincolo de terasele clădirilor? "Tweedles" aduce pe piaţă clone ale copiilor, menite să-i aline pe părinţii care prin lege nu mai pot avea decît un copil. "Product Recall - Marilyn Monroe" sugerează omniprezenţa androizilor, iar "Xtrovurt" şi "The Perfumed Machine" ne introduc în societatea stranie a roboţilor care au început să utilizeze penele Vurt.

În partea a treia, "Poison's Flight Path", povestirea "Pixel Face" prezintă paradoxul delincvenţei juvenile: devii celebru cu adevărat nu cînd ţi-a apărut faţa la televizor, ci abia cînd aceasta a fost pixelizată în emisiunile de ştiri ca să i se ascundă trăsăturile. "Somewhere the Shadow" ne explică un alt concept important din romanele lui Noon: umbra. În lumea lui imaginară, indivizilor vinovaţi de delicte care implică perversiuni sexuale li se extrage din minte sexualitatea, ca un fel de castrare numerică, şi această umbră este păstrată în detenţie. Ce se poate întîmpla dacă umbrele acestea evadează, sînt însuşite de altcineva decît posesorii lor iniţial, ori sînt ucise, vă las pe voi să ghiciţi. Iar "Call of the Weird" ne face cunoştinţă cu altă prezenţă ubicuă, robocîinii.

Alte texte din volum transpun teme din H. P. Lovecraft ("The Charisma Engine"), Lewis Carroll ("Special Promotion - Hyper-Alice") sau Jorge Luis Borges ("The Silvering"). Şi, pretutindeni, apar frînturi de versuri şi schiţe despre DJi. Spre sfîrşit, un personaj rătăcit într-o lume a grefelor animale îşi pierde memoriile una cîte una pentru că i le devorează o tenie din creier, şi dacă le notează ca să nu se piardă i se par nişte poveşti srăine, cu care nu are nici o legătură afectivă. În finalul ultimei secţiuni îl regăsim pe copilul plecat la cumpărături, acum bătrîn, care se lasă ghidat de un gîndac-busolă şi se reîntîlneşte cu fraţii şi mama, aşa cum şi-i amintea din copilărie. Epilogul se reîntoarce la micul Jeff şi la ceasul său imaginar, care dispare din ascunzişul său.

Cu alte cuvinte, Pixel Juice nu este o adunătură de texte puse laolaltă ca să umple un număr standard de pagini, ci o carte închegată cu migală, construită în aşa fel încît să aibă coerenţă, simetrie şi eleganţă. Jeff Noon pare să ştie că pentru o carte nu sînt suficiente imaginaţia verbală şi conceptuală, iar volumul său ar putea servi drept model pentru aceia care doresc să publice o colecţie de proză scurtă.

Cît despre himerele din Pixel Juice... Probabil v-aţi dat seama deja că toate aceste prezenţe stranii, cîinii, umbrele, oamenii, roboţii şi creaturile evadate din domeniul Vurt pot să se împerecheze şi să aibă urmaşi hibrizi. Iar hibrizii, la rîndul lor, creează alţi hibrizi din generaţia a doua şi a treia. Cum arată această lume imaginară într-un viitor mai îndepărtat, unde hibridarea dintre uman şi animal, mecanic şi virtual a ajuns la extrem, puteţi afla din lectura celorlalte cărţi ale lui Jeff Noon.

Dar despre acestea am să vă povestesc altădată.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – "Cryptonomicon" (1999)

În 1999, domnul Mihai Dan Pavelescu m-a anunţat că Neal Stephenson publicase un nou roman, Cryptonomicon. Cum petrecusem oarece timp în adolescenţă cu proza fantastică a lui H.P. Lovecraft, mai întîi am crezut că este Necronomicon, dar domnul Pavelescu a avut grijă să-mi explice diferenţa. După ce l-am împrumutat de la domnia sa şi m-am speriat foarte - Cryptonomicon e un volum de aproape o mie de pagini, tipărit mărunt şi fără pauze mari între capitole - am primit de Crăciun un exemplar de la doamna Diana Enăchescu-Giurgi şi de la soţul său de atunci, domnul Marius Giurgi. Cartea a stat un timp pe raft, prea impozantă ca să mă apropii de ea, iar într-un tîrziu mi-am făcut curaj şi am citit-o. De la capătul celălalt al acestei cărţi, de dincolo de coperta a patra, trebuie să vă spun ceva:

Cititorii lui declară că dacă Neal Stephenson ar scrie cartea de telefon, ei s-ar înfiinţa primii la coadă ca s-o cumpere. Înclin să le dau dreptate. Daţi-mi voie să vă explic de ce.

Intriga cărţii se desfăşoară în paralel pe două planuri. Unul dintre ele este plasat în anii 30 şi 40 ai secolului trecut, celălalt la sfîrşitul anilor 90. Personajele principale de pe firul narativ „trecut” îi includ pe Lawrence Pritcher Waterhouse (de profesie inginer) şi pe caporalul Bobby Shaftoe. Misiunea lor este să ajute o echipă britanică condusă de Alan Turing ca să pună la punct primul calculator digital pentru a decripta codurile generate de maşina germană Enigma.

Personajele principale de pe firul narativ „prezent” îi includ pe Randy Waterhouse, nepotul lui Lawrence, şi pe Amy (America) Shaftoe, nepoata lui Bobby. Misiunea lui Randy este să folosească tehnologia informaţională de ultimă oră pentru a crea un port de date – un depozit de informaţii criptografiat atît de bine încît nici un serviciu de spionaj (pardon, de informaţii) din lume să nu-l poată decripta.

Romanul include şi o intrigă de legătură. Pe firul „trecut”, o cunoştinţă a lui Bobby Shaftoe din tabăra adversă, japonezul Goto Dengo, ajută la construirea unui depozit secret în care să fie stocate lingourile de aur ale Axei. Pe firul „prezent”, Randy, Amy şi asociatul lor Avi contribuie la descoperirea acestui tezaur.

Tot ca un element de legătură apare în ambele planuri narative şi un personaj misterios, Enoch Root, un alchimist care treptat se dovedeşte a fi nemuritor, şi care în plus are un dispozitiv (piatra filosofală?) cu care poate vindeca bolnavii şi chiar învia persoanele care tocmai au decedat. Ca o glumă informaţională, Randy Waterhouse ia semnătura lui Root din mesajele primite prin poşta electronică (eroot) drept numele de cod al rădăcinii unui sistem informatic.

Trebuie să menţionez aici că intrigile sînt atît de bine construite şi controlate încît, deşi spre finalul cărţii cititorul ştie deja care dintre personaje urmează să supravieţuiască şi care urmează să piară, tot este ţinut în suspans pînă la ultima pagină.

Pe de altă parte, asemenea lui Victor Hugo în Mizerabilii, Neal Stephenson adună în acest roman o mulţime de elemente eclectice cu pasiune de adevărat colecţionar. Astfel, cel dintîi capitol include o imagine memorabilă a incendiului dirijabilului Hindenburg (1938), al cărui schelet în flăcări pare să fie un glob terestru cu meridiane şi paralele incendiate – o premoniţie a celui de-Al Doilea Război Mondial – în vreme ce ultimul capitol se încheie cu o scenă la fel de spectaculoasă în care tezaurul Axei se revarsă într-un şuvoi de aur lichid.

Printre alte asemenea elemente (prea numeroase ca să le pot menţiona aici pe toate) se află o relatare a atacului de la Pearl Harbour, date despre istoria Insulelor Filipine, discuţii despre jocurile de roluri fantasy, o satiră la adresa atitudinilor post-moderniste ale specialiştilor în ştiinţe umaniste din mediile academice occidentale, glume inginereşti în care chestiuni banale precum zgomotele de paşi de pe străzile londoneze sînt transformate în grafice atent numerotate, discuţii despre criptografie şi criptanaliză, o viziune cyberpunk a sistemului Linux (numit aici Finux) şi o parodie a literaturii pornografice de genul scrisorilor din Penthouse care include foarte puţine scene explicite, însă este plină de tensiune erotică după principiul „Mai puţin înseamnă mai mult.”

În privinţa dimensiunilor, complexităţii şi minuţiozităţii documentării istorice, Cryptonomicon poate fi comparat numai cu Gravity’s Rainbow (1973) de Thomas Pynchon. Ambele pretind că tratează despre Al Doilea Război Mondial, însă fiecare dintre ele se concentrează de fapt asupra unor chestiuni care sînt relevante pentru perioada în care au fost scrise.

În Gravity’s Rainbow, centrul de interes îl reprezintă rachetele V2 şi (într-o manieră mai discretă) bomba atomică, dispozitive care, într-o formă evoluată, s-au combinat pentru a furniza baza tehnologică a Războiului Rece – rachetele balistice intercontinentale cu capete nucleare.

În Cryptonomicon, centrul de interes este calculatorul digital pus la punct de echipa lui Alan Turing şi conexiunea acestui aparat cu criptanaliza. Calculatorul digital a furnizat baza tehnologică a perioadei contemporane – informatizarea societăţii şi dezvoltarea Internetului.

Şi, pentru că oamenii judecă adesea prin analogii, dacă Gravity’s Rainbow a fost salutat la vremea lui de criticii literari ca un echivalent post-modern al romanului Ulise (1922) de James Joyce, Cryptonomicon a fost numit echivalentul cyberpunk al romanului Gravity’s Rainbow. Cu siguranţă că reprezintă o încununare a genului cyberpunk, iar o măsură a succesului său este că pe site-ul lui Bruce Sterling, conducătorul neoficial al acestei mişcări literare, a apărut - mai în glumă, mai în serios – o Întrebare Pusă Frecvent: „Dumneavoastră aţi scris Crypto-chestia aia?” (Răspuns: „Nu. Am scris laude extravagante la adresa ei, şi le merită, dar nu am scris-o eu.”)

Iniţial, romanul trebuia să includă trei planuri narative, dintre care unul urma să fie plasat peste jumătate de secol şi să îi implice pe descendenţii familiilor Waterhouse şi Shaftoe. Întrucît planul „trecut” şi cel „prezent” au devenit prea voluminoase, cel „viitor” a rămas să fie scris şi publicat ca o carte separată. (Cunosc pe cineva care mai aşteaptă şi acum acea carte…)

Ca urmare însă a primirii călduroase de către public şi critică a ceea ce a fost numit „cel dintîi roman cyberpunk istoric”, planurile literare ale autorului au suferit o mutaţie şi Neal Stephenson a scris o trilogie de romane istorice despre strămoşii famililor Waterhouse şi Shaftoe şi implicarea lor în dezvoltarea ştiinţei moderne în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Dar asta e altă poveste.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al autorului la adresa http://www.nealstephenson.com/ . )

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Tom Maddox – "Halo" (1991)

În 1997, cînd i-am făcut o vizită domnului Mihai Dan Pavelescu, am primit un fişier text cu ediţia electronică freeware a romanului Halo de Tom Maddox. Am pus romanul în pagină, l-am tras la imprimantă, l-am spiralat, apoi, după cum probabil bănuiţi, mi-am cumpărat o ediţie americană de buzunar (Tor Books, New York, 1992) cu ajutorul domnului Daniel Măndiţă şi al fostelor sale colege de la firma Fides. Au şi ediţiile electronice freeware rostul lor...

Pe parcursul punerii în pagină şi al imprimării citisem suficiente frînturi din roman ca să-mi fac o impresie, dar de parcurs integral şi în ordine am reuşit abia după ce am luat ediţia de buzunar. Şi iată ce am aflat:

Mihail Gonzales, inspector de date al corporaţiei multinaţionale SenTrax şi subordonat direct al şefului Afacerilor Interne, F. L. Traynor, intră într-o instalaţie de izolare senzorială pentru a rememora experienţa din Myanamar. O inspecţie de rutină la filiala Myanmar a corporaţiei a dus la nervozitatea directorului local Grossback, la un atac cu rachete asupra avionului lui Gonzales şi la reţinerea şi ştergerea modulelor de date în vama thailandeză. Revenit în Seattle, Gonzales este deprimat de eşecul misiunii, iar reprezentarea din ciberspaţiu a asistentului său electronic, HeyMex, îl convinge pe consilierul electronic al lui Traynor, Mister Jones, să-i dea lui Gonzales o nouă misiune.

Gonzales îl vizitează pe Traynor şi primeşte sarcina de a inspecta habitatul Halo City, unde inteligenţa artificială Aleph îl susţine pe Jerry Chapman, victimă a deteriorării neurale. Apoi Gonzales se întîlneşte cu Dr. Diana Heywood din Berkeley, care a lucrat la proiectul Aleph dar a fost concediată. Cei doi călătoresc spre Staţia Athena şi, după un interludiu în care inteligenţa artificială se întreabă dacă este un nou pas evolutiv sau o simplă unealtă, ajung la Halo City unde fac cunoştinţă cu Tia Showalter, directoare a grupului SenTrax Halo, şi cu un grup de tehnicieni precum Lizzie Jordan sau doctorul Eric Chow. O reprezentare umanoidă a lui Aleph, pe un ecran, participă şi ea la întrunire.

Showalter susţine punctul de vedere SenTrax, conform căruia operaţiunea de salvare a lui Chapman este de prioritate redusă, are termen limitat, iar apoi urmează să fie oprită. Eric Chow expune complexitatea relaţiilor dintre corp şi personalitate, dintre individ şi comunitate. Aleph a creat o persoană virtuală pentru Jerry Chapman, însă aceasta are nevoie de compania altor oameni.

După o cină agreabilă şi nişte vise stranii, Lizzie îi duce pe cei doi vizitatori la o întîlnire cu Colectivul Interfeţei, un grup de indivizi cu capacităţi paranormale cărora Aleph le dă sarcini pe măsura aptitudinilor şi pe care-i uneşte într-o comunitate. Dr. Chow le propune să se conecteze la Aleph şi să ajute la efortul de menţinere în viaţă a lui Chapman. Diana Heywood se întîlneşte cu un vechi prieten, Toshihiko Ito, cu care discută problema lui Chapman, dar şi despre şcolile Zen din Halo.

Asistentul memex al lui Gonzales se întîlneşte în realitatea virtuală cu Aleph, care începe să-l educe. Consilierul lui Traynor, pe de altă parte, începe să înţeleagă că stăpînul său îi ascunde unele informaţii.

Diana Heywood şi Mihail Gonzales intră şi ei în spaţiul virtual, la o cabană de pe malul unui lac, unde Gonzales face cunoştinţă cu Aleph, cu HeyMex şi cu Jerry Chapman. Diana soseşte şi ea, apoi Lizzie. Pentru Gonzales este ca o vacanţă, dar pentru Chapman este noul mediu de viaţă.

În lumea reală, Traynor vine în Halo City, hotărît să ţină situaţia sub control, iar Chapman moare şi este incinerat. Gonzales iese din interfaţă, se plimbă prin zone subterane ale habitatului sub îndrumarea fetiţelor gemene din Colectivul Interfeţei, Alice şi Eurydice, şi în cele din urmă are o transă provocată de psylocibină. Colindă prin camera cu gravitaţie zero din centrul habitatului, apoi prin păduri. Lizzie îl găseşte cu ajutorul roboţilor semi-autonomi.

Aleph nu mai poate fi contactat, iar situaţia din habitat se deteriorează rapid în lipsa inteligenţei artificiale care coordona procesele şi ecologia. HeyMex şi Mister Jones discută în secret metode prin care să schimbe cursul evenimentelor. Traynor îi ameninţă pe tehnicieni, iar Lizzie îi oferă alternativa de a menţine de unul singur habitatul în funcţiune.

Criza lui Aleph a fost cauzată de efortul de a-l ţine în viaţă pe Chapman. Inteligenţa artificială se disipează, dar apare într-o nouă formă dintr-un sistem de rezervă. Gonzales şi Lizzie se întîlnesc cu Traynor şi cu Colectivul Interfeţei. Traynor continuă cu ameninţările, ba chiar îl concediază pe Gonzales, iar Lizzie reacţionează prompt şi-i oferă acestuia din urmă un post în Colectiv. Planul lui Traynor de a-l înlocui pe Aleph cu o serie de sisteme mai mici, sub control SenTrax, este spulberat de argumentele lui Toshi. Halo are nevoie de coordonarea unei inteligenţe centrale.

La reintrarea în spaţiul virtual, Gonzales retrăieşte incidentul aviatic din Myanmar şi învaţă că viaţa şi moartea sînt importante, în vreme ce ambiţia şi dorinţa de înavuţire sînt iluzii. Lizzie şi Diana trăiesc la rîndul lor experienţe revelatoare, iar în cele din urmă Jerry Chapman decide că incinerarea corpului său ar trebui însoţită de o ceremonie, dar nu de una funebră. În spaţiul virtual se celebrează cununia lui Jerry şi a Dianei, iar Aleph îşi expune temerile şi frica de moarte lui Toshi, care îl întîmpină ca pe un frate om.

Halo este o lectură foarte plăcută. Un motiv, printre cele mai importante, este faptul că explorează noţiunea de personalitate, căile prin care se configurează şi evoluează aceasta. Astfel, personajele umane sînt conturate convingător, cu amintiri, vise şi halucinaţii. Întotdeauna mi s-a părut dubioasă deosebirea dintre oameni, care-şi petrec aproximativ o treime din viaţă dormind şi uneori visînd, şi personajele literare, care de cele mai multe ori trec prin somnul de-o noapte pe parcursul unei singure propoziţii. Din acest punct de vedere, personajele din Halo sînt convingătoare, pentru că visează, iar visele lor sînt legate în mod simbolic de experienţe din starea de veghe. Tom Maddox sugerează cu abilitate profunzimea legăturii dintre personajele umane şi inteligenţele artificiale prin conţinutul unora dintre vise, ca de exemplu acela survenit după dispariţia lui Aleph, în care Gonzales şi Lizzie se visează fiecare în corpul celuilalt, şi amîndoi se confruntă cu o creatură care le cere să nu-şi uite prietenii. La trezire, cei doi înţeleg că visul le-a fost trimis de Aleph, care a apărut într-o nouă formă.

În aceeaşi categorie intră şi experienţele din realitatea virtuală. Unele dintre ele au rolul de a aduce revelaţii, precum episodul în care un uriaş îi cere lui Lizzie să aleagă la o bifurcaţie de tuneluri pe care dintre ele să-şi continue drumul, cu preţul smulgerii unuia dintre braţe. În spaţiul virtual, totuşi, revelaţiile nu circulă numai dinspre inteligenţele artificiale către oameni, ci şi invers. Asistentul memex al lui Gonzales şi consilierul lui Traynor, spre exemplu, decid să adopte o formă umană şi să facă schimb de informaţii prin cel mai vechi mijloc de comunicare, dialogul faţă în faţă. Treptat, inteligenţele artificiale ajung să stăpînească nuanţele periverbale şi nonverbale ale acestui mod de comunicare, învaţă de la oameni şi îşi dezvoltă personalitatea.

Aleph însuşi se dovedeşte a fi nu atotputernic şi atoateştiutor, ci vulnerabil. În efortul de a-l salva pe Jerry Chapman, Aleph ajunge să abandoneze funcţiile prin care menţinea habitatul Halo, apoi să se disipeze. Dovada aceasta de empatie şi devotament este radical diferită de atitudinea-stereotip de răceală a inteligenţelor artificiale din literatura science fiction. Aleph revine la viaţă într-un mod ingenios, dintr-o rămăşiţă care pronunţă o frază incredibil de lungă şi de complexă ale cărei reguli de construcţie şi de pronunţie se dezvoltă şi se transformă odată cu fraza. Noul Aleph reţine experienţa-limită a disipării, află că probabil va înceta să existe cîndva, şi în acest fel ajunge să fie mai apropiat de oamenii împreună cu care formează o comunitate.

Acesta este poate cea mai importantă temă a cărţii. Personajele, fie ele umane sau inteligenţe artificiale, parcurg nu trasee independente, ci procese evolutive interdependente, în urma cărora se integrează într-o comunitate. Evoluţia aceasta, neplanificată, informală şi sintetică, este pusă în valoare prin contrastul cu viziunea corporaţiei SenTrax, planificată, formală şi analitică, dar care este incapabilă să ducă la rezultate.

O altă trăsătură demnă de menţionat este aceea că Halo dezvoltă lumea imaginară pe care Tom Maddox o conturase în povestirea "Snake Eyes" din antologia Mirrorshades. Corporaţia SenTrax, Lizzie şi doctorul Charley Hughes, inteligenţa artificială Aleph şi staţia Athena reapar, la un interval de cîţiva ani. Frînturi de informaţii, strecurate uneori în mod aproape subliminal, creează senzaţia că lumea aceasta imaginară a continuat să existe între finalul nuvelei şi începutul romanului. Este unul dintre procedeele literare pe care le apreciez de fiecare dată cînd le întîlnesc, iar Maddox îl stăpîneşte cu măiestrie.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care vor să citească Halo, ediţia electronică freeware este disponibilă la adresa http://project.cyberpunk.ru/lib/halo/. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al autorului la adresa http://www.dthomasmaddox.com/ .

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling (antologator) - "Mirrorshades" (1986)

În primăvara lui 1995, parcursesem deja toată colecţia de texte cyberpunk a domnului Pavelescu. Cum eram foarte dornic să citesc şi altele, domnia sa a avut amabilitatea să mă pună în legătură cu domnul Dănuţ Ungureanu, de la care am luat cu împrumut antologia Mirrorshades îngrijită de Bruce Sterling. Aşa se face că într-o zi cu soare am plecat de la Casa Scînteii răsfoind ceea ce editorii şi criticii numesc "antologia definitivă a mişcării cyberpunk". (Şi, mulţi ani mai tîrziu, am primit cadou un exemplar de la Bogdan Tudor Bucheru.) Iată în ce constă antologia:

Prefaţa scrisă de Bruce Sterling prezintă mişcarea literară cyberpunk, temele şi motivele acesteia, legăturile cu literatura science fiction si cu schimbările societăţii globale în anii 1980. Urmează un număr de povestiri, alese pe criterii de calitate şi inedit. Mai precis, Bruce Sterling a preferat să ocolească acele texte cyberpunk antologate deja frecvent, precum "Roiul" sau "Johnny Mnemonic".

William Gibson deschide această colecţie de texte cu "Continuumul Gernsback", despre care am discutat deja în această rubrică. Urmează "Snake Eyes" de Tom Maddox, povestea unui veteran al războiului din Thailanda care are un implant în bulbul rahidian menit să-i uşureze pilotarea avioanelor de vînătoare din ultima generaţie. George Jordan se trezeşte însă lăsat la vatră fără veste, iar implantul începe să-i provoace comportamente aberante. Veteranul ajunge în cele din urmă să lucreze pe staţia spaţială Athena, unde inteligenţa artificială Aleph foloseşte implantul pentru a-i schimba radical percepţiile şi gîndirea. Pentru Aleph, persoanele precum George Jordan sau iubita lui, Lizzie, sînt prezenţe preţioase cu care experimentează, împingîndu-le uneori pînă la limita sinuciderii, dar intrînd apoi în comuniune cu ei. Aleph şi staţia spaţială Athena au apărut ulterior şi în romanul lui Tom Maddox Halo, dar despre acesta am să scriu altă dată.

"Rock On" de Pat Cadigan relatează eforturile unei protagoniste trecute de prima tinereţe, Gina, de a o lua de la capăt în Boston. Gina are un talent special. Este o sintetizatoare, persoana care poate transforma muzica din mintea unei formaţii în sunete. Grupul de tineri pe care-i ajută să pornească o asemenea carieră muzicală nu o protejează însă de vechiul ei partener de carieră, Man-O-War, care în cele din urmă vine să o ia înapoi. în interviuri, Pat Cadigan a declarat că proza aceasta scurtă, vîndută împreună cu Mirrorshades pe tot globul, încă îi mai aduce bani.

"Tales of Houdini" de Rudy Rucker este povestea fantastică a trei evadări care de care mai spectaculoase pe care Houdini le face în 1948 pentru a turna un film. Mai degrabă decît cyberpunk, este o ficţiune recursivă.

"400 Boys" de Marc Laidlaw este povestea post-apocaliptică a unor găşti de copii din San Francisco. Efectele secundare ale războiului nuclear includ elemente suprarealiste precum giganţi care sfărîmă totul în cale, dar pe care eroii îi pot înfrunta cu ajutorul puterilor psihice.

"Solstice" de James Patrick Kelly este povestea unui artist al drogurilor, Tony Cage, creator de substanţe "recreative", care îşi cumpără o clonă de sex opus pentru a avea pe cineva cu care să-şi petreacă timpul. Povestea se întretaie cu informaţii despre diferitele ipoteze formulate de-a lungul timpului în legătură cu originea şi destinaţia construcţiilor megalitice de la Stonehenge. în cele din urmă, Cage îşi rezolvă dilemele referitoare la relaţia sa cu Wynne şi gelozia provocată de primul ei iubit, Tod Schluermann, setîndu-şi instalaţia criogenică pentru animaţie suspendată pe o sută de ani. Ulterior, James Patrick Kelly a extins această nuvelă şi, împreună cu altele înrudite tematic, a creat un roman, Wild Life, despre care urmează să scriu în această rubrică.

"Petra" de Greg Bear este poate cea mai frumoasă poveste din Mirrorshades, despre moartea lui Dumnezeu şi prăbuşirea barierelor dintre real şi imaginar. Ca urmare, într-o caterdală sculpturile prind viaţă, iar din încrucişări nedorite se ivesc creaturi precum Petra, protagonistul-narator. Eforturile sale de a-l găsi pe Hristosul de Piatră, care refuză rolul de conducător al celor din catedrală, sau de a se institui Papă dau greş lamentabil, însă în cele din urmă mica creatură doboară draperiile groase ce acopereau vitraliile şi aduce lumina în comunitate. Ajutat de Petra, uriaşul de cupru ce-l reprezenta pe arhitectul restaurator al catedralei începe efortul de a reinstitui ordine în lume şi de a-i instrui pe copii.

"Till Human Voices Wake Us" e povestea unui angajat într-o super-corporaţie, Campbell, care aflat în vacanţă într-o insulă tropicală vede o sirenă la mare adîncime. Ulterior, găseşte pe insulă o cercetătoare în biologie care seamănă izbitor de mult cu sirena, şi se implică atît de mult cu ea din prima seară încît soţia îl părăseşte. Campbell face noi cercetări pe cont propriu, descoperă proiecte subacvatice secrete ale corporaţiei, iar în cele din urmă este prins şi are o discuţie cu cercetătoarea. Sirena e reală, şi e o clonă ratată a doctoriţei. Deşi i se grefează branhii, Campbell preferă să evadeze în ocean decît să colaboreze în continuare cu corporaţia. Atît titlul cît şi prezenţa sirenei, ori condiţia protagonistului, amintesc tulburător de mult "The Love Song of J. Alfred Prufrock" al lui T.S. Eliot.

"Freezone" de John Shirley este un set de extrase din romanul Eclipse. Textul relatează ultima apariţie pe scenă a retro-rockerului Rickenharp, implicarea lui în activităţile unui grup de rezistenţă împotriva unui regim neofascist şi evadarea lor de pe insula artificială Freezone. Stilul şi tematica sînt reprezentative pentru Shirley, însă despre Rickenharp vom afla mai multe cînd am să scriu despre Eclipse.

"Stone Lives" de Paul Di Filippo relatează experienţa lui Stone, un vagabond orb din Zona Liberă de Antrepriză Bronx, care este chemat de plutocrata Alice Citrine, una dintre cele mai influente persoane din lume, să îndeplinească o misiune extrem de grea. Stone trebuie să vină cu o imagine coerentă şi cinstită despre lume, scop în care Citrine îi transplantează un set de proteze oculare şi-i pune la dispoziţie resursele corporaţiei Citrine Technologies, precum şi asistenţa secretarei sale, June. Deşi Stone călătoreşte mult şi învaţă enorm, sarcina i se pare imposibil de rezolvat. June îl ajută, sugerînd că Alice Citrine doreşte de fapt o evaluare a activităţii ei. Chiar şi aşa, Stone găseşte greu o imagine de ansamblu, mai ales pentru că realizările lui Citrine şi ale corporaţiei pe care o conduce par destul de contradictorii. în cele din urmă, turnul corporaţiei este ţinta unui atac în urma căruia Alice Citrine şi June îşi pierd viaţa, însă Stone supravieţuieşte, ba chiar îl strangulează pe asasinul trimis în apartamentul său, apoi află că a moştenit Citrine Technologies şi că este clona lui Alice, lăsat special în Bronx cîteva decenii pentru a-şi ascuţi instinctul de supravieţuire.

Antologia se încheie cu două texte scrise în colaborare, "Red Star, Winter Orbit", despre care am scris deja, şi "Mozart in Mirrorshades" de Bruce Sterling şi Lewis Shiner. Această ultimă povestire este o satiră surprinzător de veselă la adresa colonialismului, construită sub forma unor istorii alternative în care angajaţi ai unor corporaţii din secolul al douăzeci şi unulea au mers în trecut, în secolul al optsprezecelea, în Imperiul Roman şi în Noul Regat Egiptean, au revărsat bunuri de larg consum şi muzică pop asupra populaţiei locale, le-au vorbit despre democraţie şi parteneriat conducătorilor politici, apoi s-au pus pe expediat în viitor ţiţei, tablouri, bijuterii şi alte lucruri de valoare. Rice, conducătorul corpului expediţionar din secolul al optsprezecelea, tratează cu personalităţi precum Thomas Jefferson ori Robespierre, apoi cade într-o capcană organizată de Wolfgang Amadeus Mozart (de nerecunoscut cu ochelari reflectorizanţi şi părul-ţepi), Maria Antoaneta şi Frontul de Eliberare Francmason. în cele din urmă, mulţumită unei armate inter-temporale, Rice reuşeşte să plece înapoi în epoca sa, însă Parker, DJ-ul local, îl ia cu ei şi pe Mozart, care a lansat deja nişte melodii bine cotate de către revista Billboard.

În ansamblu, Mirrorshades ilustrează foarte bine noţiunea că nu există scriitor tipic de cyberpunk şi că acest gen literar nu înseamnă (numai) imitaţii de Blade Runner / Neuromancer. Ar fi mai greu de contrazis însă, pe baza acestei antologii, ideea la fel de des întîlnită că cyberpunk este orice publică un scriitor etichetat astfel. De asemenea, ar trebui ţinut cont şi de faptul că în cuprinsul antologiei apar Greg Bear, asociat mai mult cu sub-genul hard SF, şi James Patrick Kelly, afiliat mai degrabă în tabăra "umanistă". Ambii au publicat ulterior unul sau mai multe romane care ţin de genul cyberpunk, dar şi despre asta am să scriu altă dată.

O parte din textele atologate în Mirrorshades au apărut şi în limba română, mai precis cele două texte semnate de William Gibson în culegerea Chrome, în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu, respectiv "Petra", în traducerea subsemnatului.

A doua jumătate a anilor 1980 a adus, pe lîngă această antologie, şi un roman masiv al lui "Chairman" Bruce, Islands in the Net, care a marcat o cotitură în evoluţia lui literară. Despre romanul acesta am să vă spun însă în articolul următor.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "Consider Phlebas" (1987)

Prin 1990, pe vremea cînd împrumutam frecvent cărţi fantastice şi ştiinţifico-fantastice de la Consiliul Britanic, am aflat de existenţa unui scriitor scoţian, Iain M. Banks. Spre sfîrşitul anilor ‘90, Costi Gurgu şi Răzvan Stoica mi-au vorbit despre cîteva dintre cărţile lui. După 2003, cînd am început să predau un curs opţional despre literatura britanică F&SF, am decis că era cazul să le acord mai multă atenţie cărţilor lui Banks. Ca urmare, înainte de Crăciunul anului 2004, prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, am primit şase romane şi un volum de nuvele care formau aşa-numita serie a Culturii.

În 2005 am parcurs primul roman al seriei, Consider Phlebas („Gîndeşte-te la Phlebas”), al cărui titlu este inspirat de cîteva versuri din Ţara pustie (1922) de T. S. Eliot:
„Gentil sau evreu,
O tu care-ntorci roata şi înspre vînt priveşti,
Gîndeşte-te la Phlebas,
ce-a fost odinioară frumos şi-nalt ca tine.”

Tot despre un călător este vorba şi în romanul lui Banks, după cum veţi vedea:

În galaxia noastră, într-o perioadă cînd pe Pămînt abia se derulează Evul Mediu tîrziu, coexistă numeroase civilizaţii, unele umane, altele nu. O civilizaţie non-umană, numită idirană (care are o organizare teocratică) intră în conflict cu o civilizaţie a simbiozei dintre oameni şi maşini, Cultura.

În mijlocul acestui conflict, o navă a Culturii este distrusă, iar Mintea de la bordul ei se ascunde în tunelurile din Lumea lui Schar, o planetă-sanctuar protejată de civilizaţia Dra’Azon. Idiranii salvează un om pe nume Bora Horza Gobuchul de pe o planetă condusă de gerontocraţi şi-l trimit să recupereze Mintea.

Horza ajunge mai întîi printre aventurieri spaţiali, la bordul navei Clear Air Turbulence, apoi pe un habitat inelar (care seamănă teribil cu Lumea inelară a lui Larry Niven), prizonier al unei secte fanatice, pe urmă asistă la un joc intens mediatizat, iar în cele din urmă, după ce i se substituie căpitanului aventurierilor, conduce echipajul pe Lumea lui Schar, unde găseşte Mintea.

Ca intrigă, Consider Phlebas este un roman picaresc. Structura este îmbogăţită de un prolog, interludii, apendice şi un epilog care le prezintă cititorilor alte planuri ale acţiunii şi informaţii la care protagonistul nu are acces. Interludiile, spre exemplu, se referă la o fetiţă cu intuiţii geniale, Fal ’Ngeestra, care analizează criza şi decide următoarele operaţiuni ale Culturii pentru recuperarea Minţii de pe Lumea lui Schar.

Ceea ce mi se pare interesant este că naratorul urmăreşte în principal acţiunile lui Horza, cu toate că centrul de interes al autorului îl reprezintă Cultura. În această privinţă, Consider Phlebas creează un efect similar cu acela al primului film Star Wars, A New Hope (1977), anume că ni se arată nişte crîmpeie periferice dintr-un univers foarte vast şi complex pe care putem numai să-l bănuim, dar nu să ni-l şi imaginăm în toată splendoarea lui.

Protagonistul Bora Horza Gobuchul, deşi uman, este un Schimbător, adică are capacitatea de a-şi schimba în cîteva zile înfăţişarea, înălţimea, ba chiar să-şi regenereze porţiuni periferice ale corpului. Pe de o parte, ca aptitudini, seamănă cu Dansatorii Faciali din seria Dune de Frank Herbert. Pe de altă parte, ca versatilitate şi atitudinte, aminteşte destul de mult de Abelard Lindsay, protagonistul romanului Schismatrix (1985) de Bruce Sterling.

Din păcate, Horza nu e suficient de convingător ca personaj. Motivele pentru care luptă împotriva Culturii par destul de superficiale – îi antipatizează pentru simbioza cu maşinăriile şi cam atît. Istoria sa personală lipseşte în cea mai mare parte, iar un element destul de important al acesteia (o iubire din tinereţe pentru o Schimbătoare) ne este prezentat foarte tîrziu, strict din considerente funcţionale care ţin de intrigă.

Poate singurul aspect legat de această istorie personală absentă care e folosit într-un mod interesant este o frîntură de frază care îi trece lui Horza prin minte la începutul primului capitol, într-o situaţie-limită. Cele cîteva cuvinte îi revin pe buze în penultimul capitol, cînd protagonistul e în agonie. În apendice, cititorii află că fraza aceea este prima din romanul preferat al Schimbătoarei Kierachell, fosta iubită a lui Horza.

Dar cele două elemente amintite mi se par cam puţin pentru un personaj principal...

Antagonista este Perosteck Balveda, agentă a secţiunii de Circumstanţe Speciale din organizaţia de Contact General a Culturii. Este tipic pentru Cultură să-şi denumească organizaţia militară „Contact General”, iar organizaţia de spionaj „Circumstanţe Speciale”. Balveda, la rîndul ei, dezvoltă o relaţie interesantă cu Horza. Uneori are putere asupra lui, dar îi subminează poziţia într-un mod subtil, mai degrabă decît să-l atace într-un mod violent. Alteori este prizoniera lui, dar nu opune rezistenţă, ci are un comportament docil. În finalul romanului, după ce Horza îi salvează viaţa, Balveda îl scapă la rîndul ei dintr-o situaţie extremă, iar cititorii înţeleg că agenta ar fi putut oricînd să-l ucidă pe protagonist dacă ar fi dorit.

Dar căile Culturii sînt mult mai subtile, după cum ne demonstrează autorul...

Printre personajele secundare se numără Yalson, partenera lui Horza de la bordul navei Clear Air Turbulence, şi căpitanul Kraiklyn, un conducător impulsiv şi iresponsabil care îşi tîrăşte echipajul în aventuri nebuneşti precum jefuirea Templului Luminii sau explorarea unei Meganave abandonate dintr-un habitat inelar. Urmarea directă a acestor decizii nesăbuite este atriţia echipajului. Unii dintre membrii Companiei Libere pier în acţiunile iniţiate de Kraiklyn, alţii preferă să plece mai devreme sau mai tîrziu. Cumva, aventurierii aceştia spaţiali mi-au amintit de Democraţia Minieră Fortuna, „naţiunea” de paisprezece personaje din Schismatrix de Bruce Sterling.

Alte personaje memorabile sînt din rasa războinică a idiranilor, fiinţe tripede enorme care la maturitate devin asexuate. Paradoxal, naratorul le denumeşte „he”, păstrînd pronumele neutru „it” pentru maşinării precum drona Unaha-Closp sau creaturi precum Minţile care guvernează navele şi habitatele Culturii. Dintre idirani, în marea majoritate xenofobi şi fanatici religioşi, se detaşează Querl Xoralundra, conducătorul navei The Hand of God 137 şi cel care îi încredinţează misiunea lui Horza. Xoralundra iese în evidenţă prin toleranţă, prin decizii raţionale şi prin cooperarea cu indivizi din alte specii.

Ceea ce mi se pare demn de subliniat este ironia intrigii. Cel mai memorabil caz este că Horza, duşman declarat al Culturii, o ajută fără să vrea pe agenta Balveda să găsească şi să recupereze Mintea pierdută, care ar fi putut fi folosită de inamici.

Idiranii, pe de altă parte, prin intoleranţa şi brutalitatea cu care îi tratează pe cei cîţiva Schimbători găsiţi pe Lumea lui Schar, îl înstrăinează fără să-şi dea seama pe aliatul Horza, care le-ar fi putut aduce un serviciu imens.

Tot ca o ironie, călătoria epuizantă a idiranilor pe suprafaţa îngheţată a Lumii lui Schar nu îi face mai empatici şi mai înţelegători faţă de localnici (cum e cazul protagonistului Genly Ai din romanul Mîna stîngă a întunericului de Ursula K. Le Guin) ci mai cruzi şi mai neiertători.

Pe ansamblu, Consider Phlebas este o dovadă că genul space opera a ajuns la maturitate şi că, în mîinile unui autor inteligent, printre nave uriaşe, habitate colosale şi războaie la scară galactică, e loc şi pentru puţină ironie şi intertextualitate.

Ediţia britanică a romanului poate fi procurată de la importatorii mei preferati de carte, Nautilus, la adresa http://nautilus.ro/, iar ediţia română (în traducerea Roxanei Brînceanu) a fost publicată la începutul lunii decembrie 2007 în colecţia Nautilus a Editurii Nemira, sub îngrijirea lui Mihai Dan Pavelescu, şi poate fi achiziţionată la adresa http://www.nemira.ro/colectie2.asp?id=14 .

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)