duminică, 29 martie 2020

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 3" (2018)

Imagine preluată de pe situl Comixology.com
În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din cel de-al treilea volum al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Ride or Die (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2018). L-am parcurs a treia zi.

Și iată ce am aflat:

În 1906, cu ocazia nunții fiicei președintelui T. D. Roosevelt la Casa Albă, circarul Harry Houdini îl alertează pe protagonist cu privire la cercuri în care se practică spiritismul. Roosevelt readună echipa formată din Annie Oakley, Thomas Edison, Jack Johnson, Monk Eastman și Harry Houdini, după care pornește investigația. Întrucât evenimentele implică morți-vii, Houdini le propune să solicite ajutorul unui tânăr expert în chestiuni oculte - scriitorul H. P. Lovecraft. Într-o experiență la limita decesului, Houdini află că, din secolul al XVII-lea, asupra familiei Roosevelt apasă un blestem, iar președintele, asistat de fiica sa, Alice, luptă eroic împotriva unei invazii de zombi și își salvează familia.

Deși mai condensat decât primele două volume ale seriei (doar patru fascicule, mai degrabă decât șapte, respectiv șase), Ride or Die a reprezentat o lectură captivantă și agreabilă. Pe de o parte, scenariul lui Adam Glass a conținut destule lovituri de teatru și dezvăluiri pentru a face lectura captivantă.

Pe de altă parte, grafica realizată de Patrick Olliffe și colorată de Gabe Eltaeb a fost la înălțime.

Volumul e completat de două introduceri semnate de Gabe Eltaeb și de Sal Cipriano (responsabilul cu casetele de dialog), de numeroase planșe care ilustrează trecerea de la schițe în creion la tuș, apoi la culoare și, în cele din urmă, la versiunea cu dialoguri, respectiv de explicații privind realizarea copertelor.

Am apreciat tehnoredactarea elegantă, pe aceeași linie cu cele două volume precedente din serie, tiparul de o calitate excelentă și hârtia lucioasă pe care sunt imprimate filele volumului.

Dar cel mai mult (și probabil nu mă veți auzi remarcând asta prea des în ceea ce privește benzile desenate) m-a impresionat finalul, în care, succint, în câte o casetă, ni se arată destinul personajelor principale. Epilogul, plasat în 1933, sugerează și că Annie Oakley va asambla o nouă versiune a echipei, în care îi va racola pe Albert Einstein, pe Mae West și pe atletul Jesse Owens.

Însă poate că versiunea aceasta a grupului Rough Riders nu e menită să existe decât în imaginația cititorilor acestui roman grafic agreabil...

sâmbătă, 28 martie 2020

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 2" (2017)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din volumul al doilea al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Riders on the Storm (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2017). L-am parcurs a treia zi.

Și iată ce am aflat:

În 1901, președintele în exercițiu al Statelor Unite ale Americii este grav rănit într-un atentat, iar vicepreședintele T. D. Roosevelt trebuie să adune echipa specială pentru a investiga dacă nu cumva atentatorul face parte dintr-o conspirație mai vastă. Astfel, îi reactivează pe Harry Houdini, pe Jack Johnson, pe gangsterul Monk Eastman și pe Thomas Alva Edison. Surprinzător, reapare Annie Oakley, care fusese ucisă la finalul volumului Give Them Hell. (Supus unui interogatoriu neoficial, Edison mărturisește că o înviase folosind tehnologie extraterestră.)

Investigația dezvăluie o mișcare anarhistă, însă și un plan de invazie britanic care ar trebui desfășurat, cu o vastă forță navală, prin... Marile Lacuri. La final, Theodore Roosevelt dejoacă invazia și devine președinte, pe când Edison își continuă jocul dublu, în parteneriat cu oligarhii.

Ca și în cazul primului volum, am apreciat atât scenariul semnat de Adam Glass, cât și grafica realizată de Patrick Olliffe și colorată de Gabe Eltaeb. Sal Cipriano, responsabil cu casetele de dialoguri și cu "efectele sonore", s-a dovedit din nou la înălțime.

M-au amuzat aparițiile unor personaje secundare, precum magnatul presei de scandal William Randolph Hearst, regina Victoria sau oligarhul J. P. Morgan.

De asemenea, am apreciat recuzita steampunk a personajelor - ochelari de protecție, măști, pistoale extravagante și așa mai departe.

În ceea ce privește prezentarea propriu-zisă a volumului, merită menționate atât calitatea excepțională a tiparului și a culorilor, cât și hârtia lucioasă pe care sunt imprimate filele albumului.

Nu în ultimul rând, planșele de la începutul fiecăreia dintre cele șase secțiuni ale volumului sunt frumos realizate, iar galeria de coperte de la finalul volumului este și ea mult peste medie.

Adăugați la toate cele de mai sus o interesantă introducere semnată de artistul grafic Patrick Olliffe și veți înțelege de ce, după ce am terminat de citit Riders on the Storm, am decis să îl păstrez în colecție... după care am început imediat să parcurg volumul al treilea al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Ride or Die.

Însă despre acela rămâne să discutăm cu altă ocazie. 

vineri, 27 martie 2020

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 1" (2016)

Imagine preluată de pe situl The Hall of Comics
În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un roman grafic steampunk intitulat: Rough Riders Volume 1 - Give Them Hell (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2016). L-am parcurs a doua zi.

Și iată ce am aflat:

În 1898, Theodore Roosevelt primește misiunea de a investiga explozia unui vapor american în Cuba. Pentru acest scop, pe lângă un regiment de voluntari, protagonistul adună și o echipă de experți alcătuită din pistolara Annie Oakley, circarul Harry Houdini, boxeurul Jack Johnson și inventatorul Thomas Alva Edison. Investigația dezvăluie că, într-o tabără secretă din golful Guantanamo, se află făpturi extraterestre, inclusiv niște paraziți extrem de periculoși. Din păcate, oligarhii care îl trimiseseră în misiune pe protagonist îl obligă să păstreze tăcerea.

Pe de o parte, am fost plăcut impresionat de această istorie alternativă ireverențioasă. (În realitate, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, T.D. Roosevelt a condus un regiment de voluntari, Rough Riders, în războiul americano-spaniol, iar unul dintre cei care l-au însoțit în Cuba a fost scriitorul Stephen Crane.)

De asemenea, am fost încântat să regăsesc printre personajele secundare oligarhi precum Cornelius Vanderbilt, John Rockefeller, J. P. Morgan și Andrew Carnegie sau mistici precum Grigori Rasputin.

Pe de altă parte, întrucât Rough Riders este un roman grafic, nu m-am mirat să îl văd pe T.D. Roosevelt prezentat ca un proto-Batman, care ziua discută cu politicieni și cu oameni de afaceri, iar noaptea vine în ajutorul celor năpăstuiți sau aflați în pericol. (Doar că, în loc de Batmobil, călătorește cu un dirijabil.)

Scenariul realizat de Adam Glass (care a scris și introducerea) mi s-a părut captivant și alert. Poate, pe alocuri, dialogurile unor personaje au fost ușor forțate (în special unele dintre replicile lui Houdini), însă trebuie avut în vedere că Rough Riders e un produs destinat divertismentului, nu un tratat de istorie.

Grafica realizată de Patrick Olliffe mi s-a părut cel puțin egală cu cea din Legenderry (de pildă), netă și elegantă. Culorile vii aplicate de Gabe Eltaeb  au adăugat mult la efectul de ansamblu, iar casetele de dialog și "efectele sonore" plasate strategic de Sal Cipriano au contribuit la completarea unui album BD consistent, mult peste medie.

Firește, poate că unii dintre dumneavoastră vor argumenta că echipa aceasta de figuri istorice nu e decât o versiune americană a Ligii domnilor extraordinari. Dar trebuie amintit aici că atât Liga domnilor extraordinari cât și predecesorii săi, Watchmen, sunt comentarii intertextuale pe marginea echipei de supereroi Justice League of America. (Căci nimeni nu creează într-un vid cultural.)

Fără a considera că Rough Riders este o capodoperă, am citit primul volum cu plăcere, l-am adăugat la colecție și, imediat după aceea, am început să îl parcurg pe cel de-al doilea, Riders on the Storm.

Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

duminică, 22 martie 2020

Michael Whelan, "Beyond Science Fiction" (2017)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
La jumătatea lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea vechiului meu prieten Adrian Sabău, am primit cadou un exemplar dintr-un album intitulat: Beyond Science Fiction - The Alternative Realism of Michael Whelan (colecția The Carnival of Astounding Art, editura Baby Tattoo, Los Angeles, CA, 2017). L-am parcurs a doua zi.

Și iată ce am aflat:

Introducerea, intitulată "Lumina de la începutul tunelului", îi aparține editorului Bob Self și încurajează cititorii, într-un stil flamboaiant, să viziteze lumile imaginare ale artistului grafic Michael Whelan.

"Cuvântul înainte", scris de un alt artist grafic, Robert Williams, prezintă câte ceva din biografia, formarea profesională și realizările domnului Whelan - distins cu douăsprezece premii Hugo pentru lucrări S.F. și cu trei premii Howard pentru lucrări fantastice. Domnul Williams explorează și falsa dihotomie dintre artele grafice "înalte" și ilustrația de carte pentru ca, în final, să sublinieze că, fără un sfert de veac de literatură S.F. de consum (cu ilustrațiile aferente), nu ar fi existat un program de explorare cosmică, nici aselenizările.

Urmează o secțiune amplă, "Multivers", în care sunt adunate, retrospectiv, lucrări din anii 1970, 1980, 1990 și de după anul 2000. Unele dintre picturile prezentate sunt lucrări originale, ce reflectă exclusiv viziunea artistului. Altele au fost create pentru a ilustra copertele unor cărți de E.R. Burroughs, H. P. Lovecraft, Joan D. Vinge, Anne McCaffrey, Fritz Leiber, Michael Moorcock, J. R. R. Tolkien, Isaac Asimov, Stephen King, Tad Williams, pentru a-i aminti doar pe câțiva dintre cei mai cunoscuți.

Secțiunea "Microvers" este mai modestă ca dimensiuni și prezintă o colecție de schițe, studii și crochiuri. Surprinzător de multe dintre acestea au un nivel de detaliu și o forță de sugestie similare cu cele ale lucrărilor "oficiale". Dintre acestea, "Peisaj extraterestru accidental" mi-a amintit, în mod plăcut, de unele dintre lucrările lui Roger Dean.

Volumul se încheie cu o schiță biografică, "Realismul alternativ al lui Michael Whelan", în care sunt prezentate principalele etape din cariera artistului, respectiv cu lista celor care au susținut acest proiect editorial.

Mărturisesc că am fost foarte plăcut impresionat de acest album retrospectiv. Pe de o parte, nu avusesem ocazia să văd lucrări de-ale domnului Michael Whelan reproduse integral color și în ultraînaltă definiție. (Și nivelul extraordinar de detaliu din lucrările sale justifică pe deplin calitatea tipografică superioară.) Pe de altă parte, cel puțin o lucrare de-a sa o văzusem în trecere, într-un episod al serialului Cosmos, prezentat de regretatul dr. Carl Sagan, și (puteți să mă credeți sau nu), mi-a rămas în memorie timp de patru decenii.

După ce am întors ultima filă a albumului Beyond Science Fiction, am rămas cu impresia distinctă că puțini artiști grafici contemporani din domeniul fantasticului sunt capabili (sau dornici) să lucreze în ulei sau în vopsele acrilice, pe pânză, la un asemenea nivel minuțios, fotorealist - poate cu excepția lui John Howe sau a lui Boris Vallejo. Respectul meu (deja considerabil) pentru artistul Michael Whelan a sporit, iar dorința mea de a parcurge sau a relua alte albume de artă fantastică din colecție s-a redeșteptat.

Însă despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.

sâmbătă, 21 martie 2020

Michel Jeury, "L'Orbe et la roue" (1982)

Imagine preluată de pe situl Nos-livres.fr
Prin 1991, vechiul meu prieten Mirel Palada a făcut o excursie în Belgia și a revenit de acolo cu câteva cărți - între care cu un roman de Michel Jeury intitulat L'Orbe et la roue (colecția Le Livre de Poche, editura Robert Laffont, Paris, 1988). Atunci nu am citit-o (poate pentru că am preferat să parcurg Dune de Frank Herbert sau La Main gauche de la nuit de Ursula K. Le Guin, tot mulțumită lui Mirel), însă am păstrat în memorie ediția aceea de buzunar, apărută într-o colecție pe care o îngrijea scriitorul Gérard Klein.

Mulți ani mai târziu, în iulie 2010, am achiziționat un exemplar din acea ediție din colecția Le Livre de Poche, împreună cu zeci de alte volume, de la un anticariat din centrul Bucureștiului.

De parcurs, am izbutit însă să parcurg L'Orbe et la roue abia în perioada decembrie 2019 - ianuarie 2020, la aproape trei decenii după ce aflasem de existența ei.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului este plasată într-un viitor îndepărtat. Protagonistul, Mark Jervann d'Angun, este resuscitat la zece milenii după deces, însă, întrucât refuză să i se schimbe numele, e trimis înapoi în universul-umbră. A doua sa resurecție are loc după alte douăzeci de milenii, timp în care întregul Sistem Solar a fost reconfigurat în Sfera lui Govan, o structură de mii de lumi artificiale. Societatea e divizată între inginerii care au construit Sfera și seniorii care o stăpânesc, populată de suboameni și parazitată de creaturi hibride precum sacii-telefon.

În conflictul dintre seniori și ingineri, protagonistul caută să îi salveze pe suboameni, oferindu-le botezul zeului-fără-nume, descoperă că, printr-o tehnolgie avansată, mintea lui a fuzionat cu a unei femei și cu a unui soldat, iar, în cele din urmă, sabotează planeta Faüde, pe care se găsea, ca să o elibereze din Sferă și să o trimită prin cosmos, împreună cu numeroșii ei sateliți, ca pe o astronavă.

Cu toate că romanul nu este foarte lung (377 de pagini în ediție de buzunar), mi s-a părut dezlânat, confuz și plictisitor. Impresia de ansamblu a fost că autorul a încercat să imagineze un viitor îndepărtat care să rivalizeze cu cel din The Instrumentality of Mankind de Cordwainer Smith - doar că modelul acela funcționa mai bine ca mozaic de povestiri și nuvele. Pe alocuri, am întâlnit câte o idee interesantă - precum episodul în care aristocrata Shamra Yon Nejer Aes preia moștenirea tatălui ei și trebuie să înghită pilule cu hărți miniaturale pentru a asimila noțiuni despre planetele pe care le va stăpâni.

Dar impresia de ansamblu nu este una favorabilă, iar L'Orbe et la roue nu a rămas multă vreme în colecția mea. Dealtfel, nici alte romane de Michel Jeury nu m-au impresionat în mod deosebit, însă despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri. 

duminică, 8 martie 2020

François Schuiten & Benoît Peeters, "Les Cités obscures: livre 3" (2018)

Imagine preluată de pe situl Amazon.co.uk
În ianuarie 2019, mulțumită angajatelor de la librăria franceză Kiralina, am achiziționat un exemplar din volumul al treilea al integralei "Orașelor obscure" de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters - Les Cités obscures: livre 3 (editura Casterman, Paris, 2018). De citit, l-am citit încet-încet, în intervalul septembrie 2019 - ianuarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Volumul al treilea începe cu sfaturi adresate celor ce vor să viziteze lumea orașelor obscure - cu informații privitoare la portaluri de trecere, la obiective turistice, la cazare și așa mai departe.

Apoi este albumul alb-negru "L'Enfant penchée", povestea tinerei Mary von Rathen, fiica unui industriaș din Mylos, care, la ieșirea dintr-un tur de bâlci în orașul Alaxis, este înclinată. Astfel, începe o odisee stranie, amintind întrucâtva de Singur pe lume de Hector Malot, în care protagonista e trimisă la un pension privat, apoi fuge în Sodrovni, devine artistă de circ, zboară cu savantul Wappendorf într-un obuz tras de un tun uriaș, are o idilă de scurtă durată cu artistul pământean Augustin Desombres, ba chiar vizitează lumea noastră.

Urmează extrase din "Ghidul orașelor" despre metropolele Alaxis și Mylos, apoi o altă versiune a poveștii domnișoarei von Rathen, de această dată sub forma unei cărți ilustrate, pentru copii, intitulată "Mary la penchée".

Lui Augustin Desombres, care apăruse deja ca personaj secundar, îi este dedicat un întreg dosar - transcrierea unui radio-reportaj intitulat "L'affaire Desombres", extrase din jurnalul artistului și scenariul piesei radiofonice "Le musée A. Desombres".

Albumul următor inclus în sumar este o metaficțiune - arhivă a unui periodic ilustrat interurban, "L'Écho des cités", în care se regăsesc frânturi din aventurile unor personaje precum Axel Wappendorf, Eugène Robick, Mary von Rathen, Michel Ardan - dar și o apariție a căpitanului Nemo sau zvonuri despre scriitorul Jules Verne.

Ultimul album din acest volum, "L'Ombre d'un homme", are o tentă kafkaescă. Protagonistul, Albert Chamisso, este un tânăr căsătorit din orașul Blossfeldtstad și suferă de coșmaruri. Ca urmare a unui tratament cu un medicament experimental, tânărul ajunge să aibă o dublură colorată drept umbră, iar consecințele se acumulează - soția îl părăsește, șeful îl concediază. Decăzut și refugiat la periferie, protagonistul se lansează în teatrul de varietăți cu ajutorul unei artiste de vodevil, însă, odată ce își recapătă încrederea în sine, umbra îi revine la normal, iar temelia pe care își clădise faima și noua carieră dispare. Într-o grandioasă întorsătură de final, visurile lui ajung să coloreze clădirile din oraș, apoi cerul.

Volumul se încheie cu un alt extras din "Ghidul orașelor", de această dată despre metropola Blossfeldtstad, cu notele biografice ale celor doi creatori și cu bibliografia lucrărilor publicate de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters.

Pe de o parte, acest al treilea volum explorează mai departe lumea imaginară conturată în albumele precedente. Astfel, sunt vizitate în detaliu metropole care abia dacă fuseseră menționate anterior, precum Alaxis (care rivalizează cu Veneția), Mylos (care este un centru industrial), Sodrovni (care e insipirat de arhitectura rusească) și Blossfeldtstad (cu clădiri inspirate de flori).

Pe de altă parte, sunt întărite legăturile intertextuale cu lucrări de Jules Verne și Franz Kafka. Michel Ardan, în mod special, apare ca un personaj recurent.

Nu în ultimul rând, paleta mijloacelor grafice utilizate în acest volum s-a diversificat. Astfel, apar fotografii de epocă asociate cu episoade care se petrec în lumea noastră, planșe alb-negru (dintre care, în "L'Enfant penchée", unele care reușesc să redea uimitor de bine estomparea treptată a perspectivei pe timp de ninsoare), planșe color și fotografii retușate. Din acest punct de vedere, baronul François Schuiten merită toate laudele pentru versatilitatea cu care a adaptat imaginile la scenariu, iar doamna Marie-Françoise Plissart a avut o contribuție notabilă în domeniul fotografic.

Ceea ce am remarcat, în plus, este modul în care elementele metatextuale, precum extrasele din "Ghidul orașelor", interviurile cu personaje fictive sau arhiva periodicului ilustrat, construiesc ideea că lumea orașelor obscure este mai vastă și mai complexă decât suma poveștilor prezentate în benzile desenate propriu-zise.

După cum probabil bănuiți, imediat cum am pus înapoi la raft acest volum cartonat, imprimat impecabil pe coală cretată, am început să citesc volumul al patrulea din integrala "Orașelor obscure".

Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie. 

duminică, 1 martie 2020

Frank Miller & Dave Gibbons, "The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century" (2009)

Imagine preluată de pe situl Comixology.eu
În urmă cu un sfert de veac, în 1995, la recomandarea domnului Cristian Lăzărescu, am achiziționat de la Librăria Noi, din centrul Bucureștiului, un roman grafic de Frank Miller și Dave Gibbons intitulat: Give Me Liberty. Ulterior, am aflat că, în aceeași serie, au apărut și alte volume. Ca atare, în decembrie 2019, mulțumită importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un volum omnibus intitulat: The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century (Dark Horse Books, Milwaukie, Oregon, 2017). L-am parcurs în intervalul decembrie 2019 - ianuarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Introducerea îi aparține lui Frank Miller și are forma unei scrisori adresate protagonistei.

Primul roman grafic, "Give Me Liberty - An American Dream" (apărut inițial în 1990), acoperă intervalul 1995-2012, începând cu nașterea Marthei Washington în cartierul Cabrini Green din Chicago - prezentat aici ca o închisoare neoficială pentru oameni fără vină. Tatăl Marthei e ucis într-o demonstrație antiguvernamentală, iar Martha însăși e răpită, abuzată, amenințată. La limită, îl ucide pa agresor, însă intră în catatonie, e internată în ospiciu și evadează pentru a se înrola în PAX - forțele armate pentru menținerea păcii.

Serviciul militar o duce în pădurea amazoniană, unde luptă împotriva mercenarilor unei corporații de mâncăruri la minut, pe orbită circumterestră, unde înfruntă neonaziști, într-o rezervație de ameri-indieni, dar și în atenția lui Moretti - un ofțier ambițios ale cărui planuri includ o lovitură de stat și asasinarea președintelui în exercițiu al S.U.A.

Cu ajutorul unei mutante telepate și a unui războinic apaș, Martha Washington îl salvează pe președinte, apoi îi decimează pe mercenarii lui Moretti, iar pe acesta din urmă îl împinge la sinucidere.

Urmează câteva episoade scurte, precum: "Happy Birthday, Martha Washington!", "Collateral Damage" sau "Logistics", care ilustrează tribulațiile protagonistei în Al Doilea Război Civil American. Unul dintre ele, "Insubordination", este un omagiu adus creatorului lui Captain America, artistul grafic Jack Kirby.

Apoi, volumul prezintă un al doilea roman grafic consistent, "Martha Washington Goes to War". De această dată, în intervalul 2014-2016, protagonista dejoacă planurile Chirurgului-General, salvează stația spațială Harmony, înfruntă mutanți în deșert și descoperă o enclavă unde se lucrează pentru refacerea sistemului ecologic planetar.

Alte trei episoade scurte relatează o aventură spațială a protagonistei în 2016.

Al treilea roman grafic, "Martha Washington Saves the World", tratează despre o expediție în spațiu, până pe orbita lui Saturn, despre o navă extraterestră care a adus viața pe Pământ, apoi inteligența, dar și despre eforturile unei inteligențe artificiale, Venus, de a subjuga omenirea. Iar protagonista trebuie să găsească soluția pentru a-și salva semenii... fie și cu prețul distrugerii civilizației. La final, Martha conduce prima expediție printr-o "gaură-de-vierme" pentru a explora adâncurile Căii Lactee.

Ultimul episod, "Martha Washington Dies", se petrece în 2095, când protagonista ajunge la centenar. Într-o lume ruinată, protagonista le relatează apropiaților săi ce minunății a întâlnit în expediție - iar făpturile extraterestre pe care le întâlnise îi acordă transcendența.

Volumul se încheie cu o galerie de planșe promoționale, cu note biografice ale scenaristului Frank Miller, ale graficianului Dave Gibbons și ale coloriștilor Angus McKie și Robin Smith.

Pe ansamblu, The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century mi se pare o prezență remarcabilă în peisajul benzii desenate în general și în mediul comics-urilor nord-americane în special - din mai multe motive.

Mai întâi, protagonista nu este o supereroină dotată cu superputeri supranaturale. Dimpotrivă, Martha Washington este defavorizată din punct de vedere economic și social. Dă însă dovadă de voință de fier, de tenacitate, de adaptabilitate și de discernământ.

Apoi, cel puțin în primul roman grafic al seriei, există o doză serioasă de satiră socială la adresa megacorporațiilor, a politicienilor corupți, a oligarhilor și a mass-media.

Satira e dublată de o doză de comedie bufă, vizibilă atât în scenariu (unde, spre exemplu, cel mai inofenziv membru al administrației prezidențiale devine șeful în exercițiu al Executivului numai pentru că toți ceilalți membri ai cabinetului pieriseră într-o deflagrație), cât și în grafică, unde numeroase dintre personajele secundare sunt reprezentate caricatural.

Nu în ultimul rând, mai ales în "Give Me Liberty", apar, printre planșele de bandă desenată, parodii ale copertelor unor publicații precum Newsweek, Time și Playboy.

Adăugați la asta o mulțime de planșe cu coperte ale fasciculelor în care au apărut inițial aceste benzi desenate, materiale promoționale, articole în care Dave Gibbons prezintă geneza fiecărui episod, precum și excelentele condiții tipografice în care a apărut acest roman grafic, și veți înțelege de ce The Life and Times of Martha Washington... se află acum la loc de cinste în colecția mea.

Desigur, după această incursiune în domeniul comics-urilor americane, m-am simțit tentat să mă întorc pe tărâmul benzii desenate europene și am mai citit un volum din integrala Orașelor obscure de François Schuiten și Benoît Peeters.

Dar despre acela rămâne să discutăm cu alt prilej.

sâmbătă, 29 februarie 2020

David A. Mindell, "Our Robots, Ourselves" (2015)

Imagine preluată de pe situl Amazon.it
La finalul lunii martie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: Our Robots, Ourselves - Robotics and the Myths of Autonomy (editura Viking, New York, 2015). Autorul, domnul David A. Mindell, predă aeronautica, astronautica și istoria ingineriei și fabricației la Massachussetts Institute of Technology.

Am parcurs lucrarea sa într-o săptămână, la finalul lui 2019 și începutul lui 2020. Și iată ce am aflat:

Capitolul întâi se intitulează: "Pilotat de oameni, teleoperat, autonom" și începe cu o relatare despre o experiență personală a autorului cu un batiscaf, într-o expediție de arheologie submarină. Autorul prezintă apoi principalele teme ale cărții: automatizarea, robotizarea, precum și rolul oamenilor în utilizarea tehnologiei cu un grad ridicat de autonomie.

Capitolul al doilea, "Marea", prezintă studii de caz din domeniul explorărilor subacvatice de mare adâncime - inclusiv descoperirea epavei Titanicului - și concurența de decenii între batiscafuri cu echipaj uman, precum Alvin, și aparate submersibile teleoperate, precum Jason. Uneori, tehnologia experimentată pe cel din urmă a fost adaptată și transferată la cel dintâi. În multe alte cazuri, tehnologia de acest tip a modificat radical domenii precum oceanografia și arheologia.

Capitolul al treilea, "Aerul", discută despre automatizare și robotizare în domeniul aeronauticii - cu precădere în aviația civilă - dar și despre evoluția aparatelor de bord și a tehnicilor de pilotaj.

Capitolul al patrulea, în schimb, tratează despre "Război" - în special despre dronele teleoperate Predator, utilizate inițial pentru recunoaștere aeriană, apoi înarmate cu rachete Hellfire, iar în cele din urmă succedate de drone net superioare ca rază de acțiune și armament, Reaper. Autorul relatează despre condițiile de lucru ale piloților de drone, despre colaborarea lor cu forțele armate desfășurate pe teren, despre reacția piloților din forțele aeriene convenționale, precum și despre efectele psihologice ale acestui tip de activitate.

Capitolul al cincilea, "Spațiul cosmic", discută despre utilizarea sondelor spațiale și a roboților pentru explorarea altor corpuri cerești din Sistemul Solar. Deși capitolul are în vedere și expediții cu echipaj uman, precum aselenizările sau misiunile efectuate cu naveta spațială americană pentru lansarea (și, ulterior, repararea, iar, în cele din rumă, recuperarea) telescopului spațial Hubble, autorul subliniază că spațiul cosmic este un mediu ostil vieții, iar costurile unei expediții cu echipaj uman pe Marte, spre exemplu, sunt de o sută de ori mai mari decât costurile trimiterii pe Marte a unui robot autonom precum Opportunity. De asemenea, autorul relatează despre echipa care a teleoperat robotul Opportunity și despre efectele psihologice ale teleoperării.

Capitolul al șaselea, în schimb, se intitulează: "Dincolo de autonomia utopică". Autorul relatează despre sonde submersibile autonome, precum ABE și Sentry, despre evoluția rapidă a telecomunicațiilor și despre estomparea diferențelor dintre vehiculele cu piloți umani, vehiculele teleoperate și vehiculele autonome. Apoi, domnul Mindell discută despre limitele automobilului autonom de la Google (în special în zone cu trafic intens, precum Boston), despre elicoptere autonome și despre programe aviatice experimentale, precum ALIAS, menite să colaboreze cu piloții umani, mai degrabă decât să îi înlocuiască.

Capitolul al șaptelea, "Autonomia în lumea umană", clarifică terminologia asociată cu dronele și arată că așa-numita autonomie a unor sisteme este, de fapt, acțiune umană decalată în timp. Căci roboții acționează pe baza unor programe scrise de oameni...

Autorul aduce în discuție și cazul unui cercetător, Matthew Crawford, care a devenit reparator de motociclete și a descoperit plăcerea însușirii de aptitudini practice și a conexiunilor interumane. Apoi, domnul Mindell trece în revistă principalele teme ale cărții și subliniază că evoluția recentă a celor trei tipuri de sisteme (pilotate de oameni, teleoperate, respectiv autonome) dezminte atât promisiunile naive cât și temerile naive referitoare la automatizare.

Lucrarea se încheie cu câteva pagini de mulțumiri, cu numeroase note de final și cu un index alfabetic.

Am apreciat foarte mult lucrarea domnului Mindell din mai multe motive.

Mai întâi, Our Robots, Ourselves se bazează pe un sfert de veac de experiență în domeniile despre care tratează și pe șapte ani de documentare și redactare. În consecință, multe dintre informațiile conținute în acest volum sunt culese direct de pe teren, mai degrabă decât preluate la mâna a doua sau a treia.

Apoi, materialul prezentat a fost împărțit judicios, pe categorii, expus clar și inteligibil, susținut cu exemple și ilustrat cu imagini de arhivă. Astfel, lucrarea domnului Mindell are nu doar un caracter informativ, ci și unul educativ.

Pe de altă parte, în repetate rânduri, autorul a pus în antiteză propaganda, reclama sau ficțiunea cu cazurile concrete, apărute în realitate, și a demontat, cu argumente, diverse opinii populare nefondate.

Nu în ultimul rând, mi-a plăcut forma de prezentare a lucrării - volum cartonat, cu supracopertă color, în policromie, hârtie de bună calitate, tehnoredactare îngrijită - ceea ce a sporit plăcerea lecturii.

Ca urmare, voi păstra Our Robots, Ourselves ca pe o lucrare de referință. De asemenea, pe aceeași temă, am început să parcurg un alt volum de nonficțiune intitulat Machines of Loving Grace. Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie. 

duminică, 23 februarie 2020

M. Green, M. Johnson et al. "Blade Runner 2019 - Los Angeles" (2019)

Imagine preluată de pe situl Toy Wiz.com
Nu constituie un secret faptul că, în 1982, regizorul britanic Ridley Scott a realizat și lansat o peliculă intitulată Blade Runner, adaptare cinematografică a romanului lui Philip K. Dick Do Androids Dream of Electric Sheep? Filmul a rulat în România sub titlul: Vânătorul de recompense.

Spre surprinderea și încântarea mea, în 2019 (anul în care era plasată acțiunea din Blade Runner) a apărut un roman grafic intitulat: Blade Runner 2019 - Los Angeles (Titan Comics, Londra, 2019). Mulțumită importatorilor de benzi desenate de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar, pe care l-am parcurs în primele zile ale anului 2020.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea din acest roman grafic se petrece în acel 2019 imaginat în pelicula domnului Ridley Scott. Protagonista este o vânătoare de androizi, Aahna Ashina, care primește misiunea de a le găsi pe soția unui mogul, Isobel Selwyn, și pe fiica lui, Cleo Selwyn. Investigația o duce la descoperiri neașteptate, precum modificări genetice menite să îi îmbătrânească artificial pe androizi și să îi facă mai greu de detectat, dar și în colimatorul unor asasini care îi distrug vehiculul.

Între timp, Isobel Selwyn folosește conexiuni din lumea interlopă pentru a fugi cu fiica ei la sud de graniță, pe o insulă populată de andoizi. Când detectiva Ashina o ajunge din urmă și o identifică drept androidă, Isobel i-o încredințează pe micuța Cleo și le acoperă retragerea din fața unor trupe de mercenari trimisă de Alexander Selwyn. Căci Cleo este modificată genetic, iar corporația Tyrell ar dori să o disece și să o studieze în detaliu...

Scenariul, realizat de Michael Green și Mike Johnson, este captivant și convingător. Protagonista pare să fie colegă cu personajul Rick Deckard, iar problemele ei (o infirmitate nemărturisită, o proteză ascunsă) par ivite, ca și cele ale antieroului din Blade Runner, dintr-un mediu suprapoluat și lipsit de viitor. Personajele secundare, în spiritul peliculei din 1982, sunt de o diversitate rasială și etnică năucitoare și divizate între o clasă rarefiată de oligarhi și o masă de săraci fără șanse și fără speranțe. Tot în spiritul materialului-sursă, din când în când, un personaj sau altul (presupus uman) se dovedește a fi android.

Punctul forte al acestui volum îl constituie însă arta grafică. Contururile au fost trasate de către Andres Guinaldo, iar culorile au fost aplicate de către Marco Lesko. Mari eforturi au fost depuse pentru a crea, în detalii minuțioase, exterioare sufocate de reclame luminoase, trafic aerian de vehicule futuriste, costume similare cu cele din film, accesorii complexe și așa mai departe. (Dealtfel, creatorii, care i-au dedicat volumul acesta actorului Rutger Hauer, care s-a stins în 2019, au ținut să le mulțumească artistului grafic Syd Mead, precum și regizorului Ridley Scott și scriitorului Philip K. Dick.)

Volumul se încheie cu o galerie de coperte ale fasciculelor originale în care a apărut romanul grafic, cu planșe care arată trecerea de la schițe la contururi în tuș, apoi la aplicarea culorilor, și cu note biografice ale creatorilor.

Am întors ultima filă a primului volum din Blade Runner 2019 cu satisfacția de a fi parcurs un album de înaltă ținută, cu o urmă de regret că s-a încheiat prea repede, cu decizia fermă de a-l reciti cândva și cu speranța că al doilea volum, Offworld, nu va întârzia să apară.

Dar despre Offworld rămâne să discutăm la momentul potrivit. 

sâmbătă, 22 februarie 2020

Nicholas Carr, "The Glass Cage" (2015)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
Pe la jumătatea lunii ianuarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-o carte de nonficțiune de Nicholas Carr intitulată: The Glass Cage - Where Automation Is Taking Us? (editura The Bodley Head, Londra, 2015). De parcurs, am parcurs-o abia în a doua jumătate a lunii decembrie 2019, încercând să înțeleg încotro ne duce automatizarea.

Și iată ce am aflat:

Introducerea se intitulează: "Alertă pentru operatori" și anunță subiectul cărții - automatizarea, beneficiile ei și efectele ei secundare.

Capitolul întâi poartă titlul: "Pasageri". Nicholas Carr relatează o experiență personală despre cum, pe când era adolescent, a învățat să șofeze un automobil cu o cutie de viteze manuală, apoi altul - cu o cutie de viteze automată, după care discută despre dezvoltarea și promovarea automobilelor fără șofer de către compania Google - ceea ce ar putea duce la dispariția unor seturi de aptitudini cognitive la o bună parte din populație.

Capitolul al doilea se numește: " Robotul de la poartă" și începe prin a discuta o caricatură din anii 1950 referitoare la automatizare. Autorul tratează apoi despre reacțiile luddite împotriva industrializării în primele decenii ale secolului al XIX-lea, despre viziunile mai optimiste ale lui Karl Marx și Oscar Wilde în a doua jumătate a acelui secol, despre grija recurentă, în secolul al XX-lea, că automatizarea din industrie avea să ducă la șomaj, apoi despre progresul automatizării pe parcursul secolului trecut. Încheierea capitolului îi avertizează pe cititori că mașinăriile evoluează exponențial, după Legea lui Moore, în vreme ce oamenii evoluează liniar, după Legea lui Darwin.

Capitolul al treilea, "Pe pilot automat", prezintă mai întâi două studii de caz cu accidente aviatice relativ recente, apoi o scurtă istorie a dezvoltării sistemelor automatizate de zbor din categoria "pilot automat". Și, dacă numărul accidentelor aviatice a scăzut dramatic în ultimii ani, autorul argumentează că, în schimb, destui piloți de pe liniile comerciale și-au pierdut unele aptitudini profesionale din cauza acestor sisteme automatizate.

Capitolul al patrulea explorează o temă similară, "Efectul degenerării". Astfel, domnul Carr identifică două efecte secundare ale automatizării asupra minții umane: lâncezeala și favorizarea. Cu alte cuvinte, utilizatorii de sisteme automatizate înclină să fie mai puțin alerți și să se bazeze prea mult pe ele, plecând de la premisa eronată că sistemele automatizate sunt infailibile. Concluzia tristă este că, dacă lăsăm automatizarea să ne îndepărteze de activitatea noastră, ratăm șansa de a deveni experți (sau, dacă preferați, maeștri) în domeniul în care profesăm.

"Interludiul cu șoareci-dansatori" prezintă un studiu de caz de la începutul secolului al XX-lea, în care cercetătorii Yerkes și Dodson au observat că performanțele cognitive ale șoarecilor de laborator cresc odată cu stimularea senzorială, după care, dincolo de un anumit punct, încep să scadă. Deloc surprinzător, și în cazul oamenilor e la fel, iar autorul arată că nu doar suprasarcina senzorială are efecte negative asupra performanțelor noastre, ci și stimularea senzorială prea redusă.

Capitolul al cincilea, "Calculatorul cu guler alb", tratează despre automatizarea din medicină. Autorul sugerează că informatizarea pe scară largă a sistemului de sănătate din S.U.A. suferă de probleme deoarece diversele sisteme informative nu sunt pe deplin compatibile unele cu altele. În schimb, notele de plată ale pacienților au crescut seminficativ. Nu în ultimul rând, e posibil ca automatizarea medicinei să conducă treptat la deprofesionalizarea medicilor. (Schimbări similare se prevăd în domenii precum avocatura, administrarea afacerilor sau tranzacționarea acțiunilor la bursă.)

Capitolul al șaselea, "Lumea și ecranul", începe cu un studiu de caz referitor la schimbarea culturii inuit odată cu adoptarea sistemului de poziționare globală prin satelit. Apoi, autorul tratează despre efectele neurologice ale orientării oamenilor în teren - efecte care nu apar la persoanele care se bazează exclusiv pe GPS. De asemenea, domnul Carr discută despre modurile în care informatizarea a transformat domeniul arhitecturii. Capitolul se încheie cu o pledoarie pentru perfecționarea prin practică.

Capitolul al șaptelea, "Automatizarea pentru oameni", atacă problema dacă, într-un domeniu sau altul, va mai fi nevoie de oameni. (Și răspunsul este că oamenii sunt necesari pentru situații care nu fuseseră prevăzute de către constructorii mașinăriilor.) Autorul urmărește apoi cum, în ultimele două secole, tehnologia a devenit un scop în sine, după care argumentează că proiectanții de noi aparate și sisteme ar trebui să aibă în vedere o automatizare orientată către oameni.

"Interludiul cu jefuitor de morminte" discută despre modul în care jocurile video îi ghidează pe utilizatori către însușirea și dezvoltarea unor aptitudini, în vreme ce o mulțime de alte programe și situri au efectul opus.

Capitolul al optulea, "Drona ta interioară", speculează în privința adoptării pe scară largă a autovehiculelor autonome și în privința implicațiilor etice rezultate din asta. Autorul ia apoi în discuție implicațiile practice și etice ale introducerii dronelor înarmate în teatrele de război, după care atenționează că suntem la un punct de cotitură, pe cale să adoptăm automatizarea pe scară largă și să schimbăm din temelii structura societății. Domnul Carr prezintă apoi modurile în care dispozitive ca Google Glass extind automatizarea și informatizarea. La finalul capitolului, sunt discutatea efectele unor programe ca Google Maps, precum și faptul că fiecare asemenea program are drept fundament un set de presupuneri care, de regulă, nu e cunoscut de către utilizatori.

Caitolul al nouălea, "Iubirea ce așterne recolta în rânduri", începe cu analiza unui poem de Robert Frost și continuă cu argumentul că tehnologia extinde capacitățile de observație și acțiune ale corpului uman. Din păcate, informatizarea recentă ne împiedică să observăm mediul natural în care trăim și slăbește conexiunea dintre utiliztori și unelte - ceea ce reduce șansele dobândirii de abilități prin practică și responsabilitatea individului. Capitolul se încheie cu un studiu de caz despre un trib de ameri-indieni care se mută periodic pentru a-și reîmprospăta aptitudinile și cu un alt caz, de la o firmă de arhitectură, unde, în mod deliberat, proiectarea asistată de calculator e adusă cu întârziere în fiecare proiect. În cele din urmă, autorul pledează pentru bucuria adusă de contactul omului cu lumea reală, de noi descoperiri și noi experiențe.

Lucrarea se încheie cu un set de note de final, cu o pagină de mulțumiri și cu un index alfabetic.

Pe de o parte, am apreciat The Glass Cage pentru prezentare (ediție cartonată, supracopertă color în policromie, hârtie de bună calitate, tehnoredactare elegantă), pentru relevanța subiectului abordat și pentru buna organizare a materialului prezentat - în capitole și secțiuni. Cu siguranță, lucrarea domnului Carr merită păstrată și utilizată ca material de referință, la fel ca și un alt volum al său, The Shallows.

Pe de altă parte, am rămas cu impresia distinctă că The Glass Cage este rezultatul unei minuțioase cercetări în bibliotecă, mai degrabă decât al unor investigații pe teren. Ca urmare, după ce am încheiat lectura acestei cărți, am început să citesc o alta, bazată în mai mare măsură pe observații directe, intitulată: Our Robots, Ourselves.

Însă, despre aceea, am să vă relatez cu alt prilej.

duminică, 16 februarie 2020

Shoshana Zuboff, "The Age of Surveillance Capitalism" (2019)

Imagine preluată de pe situl The Alternative.org.uk
Pe la jumătatea lunii noiembrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o carte de nonficțiune intitulată: The Age of Surveillance Capitalism - The Fight for A Human Future at the New Frontier of Power (editura Profile Books, Londra, 2019). Cum volumul venea însoțit de două duzini de recomandări (inclusiv de la Naomi Klein și Nicholas Carr), l-am cumpărat fără să stau pe gânduri (sau să întreb cât costă) și l-am parcurs cu sufletul la gură, în trei săptămâni, în pofida faptului că ediția pe care am citit-o are 691 de pagini tipărite cu litere mici. M-am felicitat (și mă felicit) atât pentru achiziție, cât și pentru lectură.

Să vedem împreună de ce:

Autoarea, doamna Shoshana Zuboff, predă la facultatea de drept și la facultatea de economie a Universității Harvard.

Introducerea prezintă o dilemă majoră a societății occidentale contemporane - dacă viitorul numeric va fi un cămin sau un exil pentru oameni.

Partea întâi a lucrării tratează despre "Bazele capitalismului de supraveghere" - cum s-a construit cadrul acestui tip de capitalism târziu, cum s-au descoperit datele comportamentale ale vizitatorilor de către corporații precum Google sau Facebook, cum s-au constituit sisteme de apărare a informațiilor personale preluate de la utilizatori, cum s-a structurat capitalismul de supraveghere ca un proces în etape, respectiv cum s-a ajuns la o diviziune a învățării în societatea contemporană, similară cu diviziunea muncii din capitalismul clasic.

Partea a doua se concentrează, în schimb, asupra "Avansului capitalismului de supraveghere". Pe de o parte, autoarea discută despre necesitatea acestui tip de capitalism de a prevedea cât mai aproape de certitudine comportamentul indivizilor, despre modelarea și redarea tiparelor comportamentale, despre determinarea comportamentului utilizatorilor (cu Pokémon Go! ca studiu de caz), după care arată, cu argumente, de ce indivizii trebuie să fie autodeterminați, mai degrabă decât manevrați din afară prin diverse tehnici de manipulare.

Partea a treia prezintă "Puterea instrumentară pentru o a treia modernitate". Mai exact, autoarea argumentează că noul tip de putere exercitat de corporații prin colectarea datelor personale nu este de sorginte totalitară, ci de un fel nou, nemaiîntâlnit, pe care îl intitulează "instumentarism". Pe de o parte, contrastează instrumentarismul cu totalitarismul de la mijlocul secolului al XX-lea. Pe de alta, arată care sunt principiile societății instrumentare, cum ar fi traiul într-o asemenea societate și de ce este preferabil să apărăm democrația și să rezistăm instituirii sistemului intrumentar.

Concluzia arată cum capitalismul de supraveghere subminează de sus în jos democrația și libertățile cetățenești, apoi se încheie cu un îndemn la apărarea drepturilor și libertății.

Lucrarea conține și câteva pagini de mulțumiri, un amplu set de note de final și un index alfabetic.

Mai întâi, trebuie să spun că am apreciat relevanța subiectului tratat de către doamna profesoară Zuboff. Tot așa cum, în primul deceniu al secolului al XXI-lea, Naomi Klein a făcut istoria capitalismului bazat pe dezastre în Doctrina șocului, doamna Zuboff prezintă ascensiunea, evoluția, structura și direcția de dezvoltare a unui nou tip de societate.

În al doilea rând, am fost mulțumit să văd că, într-o manieră nu doar academică, ci de-a dreptul avocățească, autoarea și-a susținut fiecare afirmație cu probe din instanță, cu citate din documente oficiale emise de către organizațiile aflate în discuție, cu declarații ale reprezentanților oficiali ai unor megacorporații.

Apoi, am fost impresionat de ardoarea cu care doamna Zuboff, în pofida unei tragedii personale despre care discută în paginile cărții, a dus proiectul la bun sfârșit și l-a publicat, cu speranța că va ajuta la conștientizarea unor probleme sociale reale. Această ardoare, inspirată parcă de un pericol major și iminent, transpare destul de des din discursul autoarei.

Nu în ultimul rând, mi-au impus respect dimensiunile neobișnuite ale volumului, precum și excelenta organizare a materialului prezentat.

La finalul anului 2019, nu am fost câtuși de puțin surprins să aflu că The Age of Surveillance Capitalism se situa în capul listei de recomandări de lectură a fostului președinte S.U.A. Barack Obama. La rândul meu, vă recomand cu multă căldură această lucrare a doamnei profesoare Zuboff. (Puteți comanda un exemplar aici.)

După ce am întors ultima filă a cărții (și după ce am extras un citat ca epigraf pentru o nuvelă de-a mea), m-am grăbit să încep să citesc o altă lucrare de nonficțiune pe o temă oarecum similară: The Glass Cage.

Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie.

sâmbătă, 15 februarie 2020

Neil Gaiman & Dave McKean, "Black Orchid" (1991)

Imagine preluată de pe situl Amazon.ca
Pe la mijlocul anilor 1990, după ce citisem Arkham Asylum și fusesem extrem de impresionat, am parcurs, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, trei albume dintr-o ediție franceză a unui roman grafic, Black Orchid, scris de Neil Gaiman și ilustrat de același Dave McKean. Un sfert de veac mai târziu, în ultima decadă a lunii decembrie 2019, am achiziționat, mulțumită importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, o ediție integrală - Black Orchid (DC Comics, Burbank, CA, 2019).

Am parcurs-o cu sufletul la gură, chiar înainte să se sfârșească anul. Și iată ce am aflat:

În prima parte, la o ședință a consiliului de administrație al unei organizații criminale, secretara, domnișoara Halliwell, este dată în vileag ca fiind o supereroină infiltrată, Orhideea Neagră, apoi este imobilizată și ucisă într-un incendiu. În suburbii, alte ființe-flori clonate din același material genetic se trezesc într-o seră. În schimb, din penitenciar este eliberat Carl Thorne, un traficant de arme, care încearcă să-și recapete vechiul post în subordinea lui Lex Luthor, conducătorul organizației criminale. Una dintre ființele-flori află povestea creatorului ei, Philip Sylvain, și a prietenei lui din copilărie - Susan Reed. Sylvain îi vorbește și despre foști colegi de-ai săi din facultate. Doar că, pe când ființa-floare zboară pe fereastră și se așază într-un copac ca să doarmă și să viseze, la ușă bate, cu gând de răzbunare, fostul soț al lui Susan - Carl Thorne.

În partea a doua, Carl Thorne îl torturează și îl ucide pe Sylvain, apoi distruge făpturile-flori din seră - cu excepția unei fetițe care izbutește să scape. Paradoxal, când acoliți de-ai lui Lex Luthor încearcă să îl înece pe Thorne, Orhideea Neagră (în noua sa versiune) intervine și îl salvează, după care pleacă, însoțită de clona ei mai mică, la Gotham, în căutarea foștilor colegi ai lui Sylvain. Astfel, Orhideea Neagră se întâlnește cu Batman, apoi, în Azilul Arkham, cu Jokerul, cu Two-Face, cu Pălărierul și cu unul dintre personajele pe care dorea să le găsească - Pamela Isley. Doar că, între timp, aceasta din urmă a devenit Poison Ivy și refuză să o ajute pe protagonistă - iar altcineva o răpește pe fetița-floare. Din fericire, Batman o trimite pe protagonistă pe o pistă nouă, în Louisiana, pe urmele lui Alec Holland.

În partea a treia, protagonista ajunge într-un ținut mlăștinos din Louisiana și discută cu Alec Holland - care a devenit Creatura-din-mlaștină. Acesta o ajută să înțeleagă mai bine povestea predecesoarei sale și o îndeamnă să planteze niște semințe speciale în pădurea amazoniană pentru a crea mai multe femei-orhidee. Orhideea Neagră își recuperează sora-clonă și zboară spre pădurea ecuatorială - dar pe urmele ei vin Carl Thorne, pe de o parte, și mercenarii lui Lex Luthor, pe de alta. În confruntarea finală, Thorne îi elimină pe cei mai mulți dintre mercenari, însă e ucis la rândul lui. Orhideea Neagră, în schimb, alege să îi lase în viață pe puținii oponenți rămași, după care se îndreaptă în zbor, cu sora-clonă, înapoi către Metropolis.

(Multă vreme, cititorii seriei au așteptat un al patrulea fascicul, în care Orhideea Neagră să aibă o confruntare finală cu Lex Luthor, însă mesajul volumului este unul diferit, iar protagonista alege în mod deliberat calea nonviolenței.)

Ediția omnibus a acestui roman grafic conține, între altele, o introducere de Mikal Gilmore (jurnalist la Rolling Stone), pagini cu poeme care ilustrează, într-un fel sau altul, tema acestui volum, o pagină cu mulțumiri, pagini-facsimil cu note-concept ale scenaristului Neil Gaiman, facsimilul unei scrisori cu comentarii din partea doamnei Karen Berger (redactor la DC Comics), facsimilul primei pagini din proiectul propus inițial de către domnul Gaiman, texte promoționale furnizate de către scenarist, note preliminare pentru al doilea fascicul din roman (scrise de mână, respectiv dactilografiate) și notele biografice ale scenaristului și graficianului.

Ceea ce aș dori să subliniez este că, dincolo de scenariul foarte ingenios, care contravine orizontului de așteptare al cititorilor obișnuiți și care împletește cu multă artă mai multe fire narative, punctul forte al acestui roman grafic de excepție îl constituie arta grafică.

Artistul Dave McKean utilizează o diversitate de tehnici și de mijloace de expresie - culori acrilice în unele cazuri, schițe în tuș, crochiuri, chiar colaje pe alocuri - pentru a crea planșe care, uneori, sunt de inspirație noir, alteori au un aer impresionist, iar, în unele cazuri, sunt de-a dreptul suprarealiste. Lucrarea ulterioară a artistului, Arkham Asylum (o altă memorabilă piesă de colecție, despre care am scis aici), nu s-a ivit din neant, ci este un rezultat al procesului de experimentare și învățare de care a beneficiat din plin și Black Orchid. Și, dacă alte benzi desenate (unele chiar destul de reușite) vin, stau la raft o vreme, după care pleacă pentru a-i bucura și pe alți cititori, Black Orchid cu siguranță că va rămâne în colecția mea mulți ani de acum înainte.

Probabil bănuiți că, după ce am terminat de citit acest roman grafic cu totul excepțional, am început să parcurg un altul - mai exact, Blade Runner 2019. Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie.