luni, 24 aprilie 2017

Wilhelmina Baird, "CrashCourse" (1993)

În 1997, prin amabilitatea domnului Marius Dinescu, am avut ocazia să citesc un roman cyberpunk al autoarei britanice Wilhelmina Baird. Ulterior, în 1998, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică: CrashCourse (ROC, Penguin Books, Londra, 1995). După aventurile de rigoare (mutat, citat în teza de doctorat, mutat din nou, uitat pe un raft din spate), am recitit pe îndelete acest roman în perioada septembrie - noiembrie 2016.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

CrashCourse are intriga plasată în Marea Britanie, într-un viitor nu prea îndepărtat în care stratificarea socială s-a accentuat, aristocrații au iahturi spațiale și vile pe asteroizi teraformați, iar săracii abia își duc traiul de pe o zi pe alta.

Protagonista-naratoare este Cassandra Blaine, o tânără de douăzeci și unu de ani. Ca în orice roman britanic, eroina e implicată într-un triunghi amoros. Nu chiar ca în orice roman britanic, protagonista e îndrăgostită de un tânăr chipeș, Doshchenko, care e îndrăgostit de un tânăr talentat, Martin Faber, care e îndrăgostit de ea. Cei trei locuiesc împreună și au o relație... fluctuantă.

Întrucât personajele principale sunt strâmtorate, se descurcă cum pot. Cassandra e spărgătoare, Dosh se prostituează, iar Moke caută clienți cărora să le vândă sculpturile sale postmoderne. Norocul pare să le surâdă când sunt angajați pentru figurație într-o producție cinematografică.

Din păcate, actrița din rolul principal, Nimbus, se dovedește a fi mult mai mult decât părea. Nu doar realizarea peliculei se vădește a fi radical diferită în acest viitor (camerele de luat vederi sunt microscopice, iar personajele au impresia că își văd în continuare de viața lor), ci și implicațiile sunt cu totul altele decât presupuneau Cassandra și partenerii ei.

După cum atenționează Swordfish, mentorul și protectorul Cassandrei, Nimbus își ucide partenerii de filmare. O răpire înscenată, din care protagonista și câțiva mercenari o salvează, îi dau prilejul antagonistei să îl omoare pe Dosh. Rămâne ca, spre finalul romanului, Cassandra, Swordfish și acoliții lor postumani să organizeze o demascare mediatică a sceleratei.

Poate cel mai memorabil aspect al romanului CrashCourse îl constituie tonul ironic pe care este scris. Fidelă ideii că cyberpunk înseamnă o mixtură de science-fiction și noir, autoarea a construit un discurs umoristic sec, presărat cu comparații amuzante, și dialoguri marcate de sarcasm, în tradiția lui Raymond Chandler.

Și, tot în tradiția modernistă din care s-a născut romanul noir, personajele afișează o aparență dură, sub care se ascunde un sine traumatizat. În această privință, personajul secundar Swordfish este poate cel mai bun exemplu - dotat cu un costum de camuflaj demn de Predator, însă mutilat și sluțit într-un teatru de război de pe urma căruia nu a mai rămas om.

Pentru împătimiții genului cyberpunk, există, desigur, o întreagă recuzită - armament, unelte pentru pătrundere prin efracție, implanturi, programe - iar eroina amintește periodic cu câți ani de închisoare se pedepsește deținerea unui artefact ilicit sau a altuia. Totodată, fundalul cărții este sumbru și decadent.

Nu în ultimul rând, acțiunea romanului e alertă și captivantă. Răsturnările de situație și loviturile de teatru se țin lanț, iar cititorii nu apucă să se plictisească. La fel ca orice volum cyberpunk ce se respectă, CrashCourse are sub trei sute de pagini, dintre care greu s-ar putea găsi una pe care să o putem elimina fără a afecta structura de ansamblu.

Ca urmare, aș spune că romanul Wilhelminei Baird merită nu doar o lectură, ci și pe cea de-a doua, și voi așeza CrashCourse înapoi la raft, alături de Queen of Angels al lui Greg Bear. Probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că lucrarea autoarei britanice are nu una, ci două continuări. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte prilejuri.

duminică, 23 aprilie 2017

W. Ellis & R. Caceres, "Captain Swing and the Electrical Pirates of Cindery Island" (2011)

În septembrie 2016, prin amabilitatea importatorilor de la Red Goblin, am achiziționat un roman grafic steampunk intitulat Captain Swing and the Electrical Pirates of Cindery Island (Avatar Press, Rantoul, 2011). Scenariul îi aparține lui Warren Ellis (autorul seriei Transmetropolitan), iar grafica - lui Raulo Caceres.

Am parcurs volumul în două zile. Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului grafic Captain Swing... e plasată la 1830, când pe străzile din Londra era o concurență acerbă între două forțe de ordine: gonacii din Bow Street, subordonați magistraților, și nou-veniții polițiști metropolitani, subordonați lui Sir Robert Peel. Protagonistul, Charlie Gravel, este un tânăr polițist care, noaptea, patrulând, descoperă o scenă de măcel, apoi pleacă în urmărirea presupusului făptaș. Acesta din urmă, echipat cu cizme și mănuși care conferă putere supraomenească, se dovedește a fi căpitanul unei corăbii zburătoare și al unui echipaj de pirați. Căpitanul Swing, cum îi spun pirații, îl duce pe protagonist la o bază secretă din Essex, de pe Insula Cindery, și îi arată că a inițiat o societate democratică bazată pe tehnologia revoluționară a electricității.

Din păcate, un grup de plutocrați având un meteorit radioactiv caută să înrobească societatea umană, iar căpitanul Swing, pe numele său adevărat Jonathan Rheinhardt, ar vrea să organizeze un raid ca să le ia plutocraților meteoritul. Un agent al plutocraților incendiază atelierele de pe insulă, iar căpitanul Swing piere.

Charlie Gravel îi conduce pe pirați în acel raid, se confruntă cu adevăratul autor al masacrului de la începutul volumului - un mutant imens, aflat în slujba plutocraților - iar în final îi încredințează conducerea navei zburătoare lui Polly, cea care îi servise drept secund savantului, apoi se întoarce la îndatoririle sale de polițist.

Planșele benzii desenate sunt intercalate cu pagini cu gravuri, în care săpitanul Swing li se adresează direct cititorilor, iar în ultimele pagini ale romanuljui grafic veți găsi o galerie cu coperte ale fasciculelor individuale în care a apărut inițial Captain Swing...

Intriga este alertă și spectaculoasă. Grafica este bună, dar nu excepțională. Între noi fie vorba, prezentarea - paginile de titlu, gravurile intercalate, galeria din final, copertele - m-a impresionat mai mult decât banda desenată propriu-zisă.

Pe ansamblu, cu toate că nu se compară nici cu Steampunk: Manimatron, nici cu Lady Mechanika, Captain Swing... a meritat banii și timpul petrecut cu lectura. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) În ceea ce mă privește, aș vrea să reiau niște albume BD mai reușite (și mai renumite) - "Orașele obscure" de Schuiten și Peeters.

Dar despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri.

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Ioan Groșan, "Un om din Est" (2010)

În copilărie și adolescență, în intervalul 1983 - 1989, am urmărit cu multă plăcere în revista Știință și tehnică două seriale semnate Ars Amatoria: Epopeea spațială 2084, respectiv Planeta mediocrilor. Ulterior, am cumpărat cele două foiletoane în volum, ocazie cu care am aflat că autorul lor se numea Ioan Groșan. Tot la începutul anilor 1990, am achiziționat un exemplar dintr-un alt roman al acestui autor, O sută de ani de zile la porțile Orientului. L-am citit cu multă plăcere la vremea lui, ba chiar l-am cumpărat a doua oară în 2009, în ediție cartonată.

Așa se face că, în 2010, la librăria plasată pe Bulevardul Dacia din Capitală dinaintea a ceea ce era pe atunci Muzeul Literaturii Române, am cumpărat fără să stau prea mult pe gânduri o altă carte de Ioan Groșan, Un om din Est, volumul I (Editura Noul Scris Românesc și Editura Tracus Arte, București, 2010).

O primă răsfoire nu m-a încurajat prea tare la lectură. Așa se face că Un om din Est a stat la raft, pe un rând din spate, mai mulți ani - până în octombrie 2016, când am citit-o în vreo două zile.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului Un om din Est e plasată în România, spre finalul anilor 1980, într-un orășel transilvănean numit Steinburg. Protagonistul este un profesor cu veleități de scriitor, Iuliu Borna, iar printre celelalte personaje se numără colegi de-ai săi (Nelu Cucerzan, zis Nelu Sanepidu', respectiv Grigore Samsaru), pădurari (Willy Schuster și tatăl său, Klaus), directoarea Szekely, doctorița Vianda Ticărău și așa mai departe.

Personajele duc o existență anostă, cu ședințe de partid, ore de serviciu, rapoarte. Pentru condimentarea vieții altfel fade, unii merg la petreceri în familie, alții la partide de pocher, iar alții (precum Nelu Sanepidu') circulă prin țară pentru a avea relații pasagere cu diverse necunoscute. Câțiva, mai naivi, încearcă să se pună bine cu puterea, precum Grigore Samsaru, care se străduiește să intre în Partidul Comunist, sau Willy Schuster, care servește propaganda naționalist-comunistă și care reperează un cerb-trofeu pentru palmaresul de vânător al dictatorului. Destul de des, eforturile acestea eșuează în penibil și ridicol, iar răsturnările de situație sunt amuzante.

Volumul se închieie cu izbucnirea revoltelor populare din decembrie 1989 și cu o scenă tip "Orice naș își are nașul."

Am remarcat, pe de o parte, grija autorului în redarea atmosferei din orașele provinciale românești ale perioadei comuniste. (În privința asta, Un om din Est poate fi citit ca un roman istoric.) Pe de altă parte, am apreciat minuțiozitatea cu care domnul Ioan Groșan a structurat intriga - firele narative ale diferitelor personaje se întretaie în moduri interesante și uneori neașteptate.

Am apreciat și caracterizarea personajelor - prin comportament, prin limbaj. Domnul Groșan s-a dovedit a fi aici un atent observator al societății în care trăim. (Poate tocmai de aceea v-aș sfătui să nu lăsați Un om din Est la îndemâna copiilor de acasă sau în văzul colegilor de serviciu. Limbajul personajelor este pe alocuri licențios.)

Ar mai fi de adăugat buna utilizare a puctului de vedere în narațiune - cele mai multe secțiuni sunt narate în omnisciență selectivă multiplă - și alternarea punctului de vedere obiectiv cu cel subiectiv: unele secțiuni sunt extrase dintr-o epistolă-jurnal adresată de Nelu Sanepidu' colegului și prietenului său Iuliu Borna.

Adăugați la toate astea un strop de realism magic și mult comic de situație și veți înțelege de ce aștept cu interes volumul al doilea al romanului Un om din Est. (Sper să nu avem la fel de mult de așteptat precum cititorii primului volum din Delirul de Marin Preda.)

Până la acea apariție, însă, mă bate un gând să recitesc Plantea mediocrilor și O sută de ani de zile la porțile Orientului, respectiv să duc la bun sfârșit o colecție de proză scurtă a domnului Ioan Groșan, Povestiri alese. Dar despre acelea vom discuta cu alte prilejuri.

vineri, 21 aprilie 2017

Fritz Leiber, "The First Book of Lankhmar" (2001)

În 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat o sumedenie de volume din colecția Fantasy Masterworks, de la editura Gollancz. Dintre acestea, în perioada decembrie 2014 - aprilie 2017, am parcurs un volum omnibus de Fritz Leiber, The First Book of Lankhmar (Editura Gollancz, Londra, 2001).

Și iată ce am aflat:

The First Book of Lankhmar reunește primele patru volume dintr-o serie de șapte dedicate aventurierilor Fafhrd și Șoricarul Cenușiu. În ordine, acestea sunt Swords and Deviltry, Swords Against Death, Swords in the Mist și Swords Against Wizardry. Acțiunea este plasată pe tărâmul Newhon, iar cei doi aventurieri locuiesc într-un oraș numit Lankhmar, dar călătoresc adesea pe meleaguri exotice. Fiecare carte din serie conține povestiri și nuvele, așezate nu în ordinea scrierii sau a publicării, ci în cronologia internă a evenimentelor - căci saga celor doi spadasini se întinde pe mai multe decenii.

Ca subiect, The First Book of Lankhmar pare să fie veriga de legătură dintre Conan barbarul și Lumea-disc. Astfel, deși Leiber își poartă antieroii prin aventuri spectaculoase ce implică dueluri, magie, intrigi și seducții, adesea apar elemente de farsă, personaje caricaturale și incidente amuzante. Căci Leiber oferă divertisment și nu se așteaptă să îi luăm prea tare în serios poveștile...

Ceea ce separă însă net volumul acesta de o puzderie de tomuri swords-and-sorcery scrise la normă este stilul literar. Pe lângă vocabularul bogat și frazarea îngrijită a discursului narativ, autorul aduce un element surprinzător și greu de egalat: foarte des (dar nu întotdeauna), personajele vorbesc în pentametru iambic, cu o sintaxă și o prozodie sosite parcă din piesele de teatru elisabetane. (Părinții lui Fritz Leiber au fost actori într-o trupă shakespeareană și autorul însuși a jucat alături de ei în tinerețe.) Astfel, cititorii simt pe fiecare pagină că personajele acelea provin din altă epocă și din altă cultură, în loc să rămână cu impresia că ele sunt doar niște contemporani de-ai noștri îmbrăcați în costume fistichii. Iar poveștile despre săbii și vrăjitorii ale lui Leiber par să fi fost scrise nu doar în umbra lui Conan barbarul, ci și cu gândul la Sir John Falstaff.

Cititorul întoarce ultima filă a primei cărți din Lankhmar cu un zâmbet și cu multă recunoștință pentru meșteșugul și strădania autorului. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Firește, rămâne de parcurs al doilea volum omnibus despre Fafhrd și Șoricarul Cenușiu. Dar despre acela vom discuta cu alt prilej.

joi, 20 aprilie 2017

R. Ormiston & N. M. Wells, "William Morris" (2013)

Dacă ați parcurs postările recente de la Țesătorul, e posibil să fi rămas cu impresia că, de la editura Flame Tree Publishing, nu am cumpărat decât albume despre dragoni, artă fantastică, steampunk și distopii. Nu e chiar așa. De fapt, în 2016, am achiziționat din anticariatul Antic ExLibris din București, la preț promoțional, un album realizat de Rosalind Ormiston și Nicholas Michael Wells, William Morris - Artist, Craftsman, Pioneer (Flame Tree Publishing, Londra, 2013). L-am parcurs în două zile la mijlocul lunii ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

"Introducerea" prezintă pe scurt importanța lui William Morris (1834-1896) în contextul epocii victoriene și al unei renumite mișcări artistice.

O secțiune amplă detaliază "Viața și opera", punând accentul asupra activității lui William Morris ca proiectant de hârtie de tapet, țesături, tapiserii, mobilier, ceramică, dar amintind și realizările sale ca eseist, romancier, poet, activist politic și pictor.

A doua secțiune majoră a albumului tratează despre "Arte și meșteșuguri", o mișcare artistică semnificativă din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea în care William Morris a jucat un rol de frunte.

Aproape pe fiecare pagină a volumului veți găsi imagini cu lucrările artistului britanic, dar și reproduceri ale unor lucrări create de colaboratori ai săi, precum Dante Gabriel Rosetti, Charles Voysey, John Henry Dearle, Edward Burne-Jones, respectiv de fiica sa, May Morris.

Albumul se încheie cu sugestii de lecturi suplimentare referitoare la William Morris și la mișcarea "Arte și meșteșuguri", cu o secțiune de mulțumiri și cu un foarte util index.

Ceea ce am remarcat, pe de o parte, a fost organizarea materialului în capitole și secțiuni scrise accesibil și tehnoredactate elegant. Pe de altă parte, bogăția imaginilor artistice din album, redate în înaltă definiție, este cu adevărat copleșitoare. Retrospectiv, e uimitor cum, într-o viață nu foarte lungă, un om talentat și disciplinat a reușit să exceleze nu într-un singur domeniu, ci în zece. (Dacă doriți să aflați toate detaliile, puteți comanda un exemplar din albumul William Morris aici.)

Cât despre mișcarea artistică promovată cu asiduitate de artistul britanic, "Arte și meșteșuguri" avea să treacă Marea Mânecii și, transformată, să devină celebră în Europa continentală și în lume sub numele de "Art Nouveau".

Dar despre subiectul acesta rămâne să discutăm cu alte ocazii. 

marți, 18 aprilie 2017

Dave Golder, "Dystopia" (2015)

În iunie 2014, la Țesătorul, am postat o prezentare a unui album cu lucrări grafice intitulat Steampunk. Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că, spre finalul lunii decembrie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un alt album din seria "Gothic Dreams". Acesta îl are ca autor pe Dave Golder și se intitulează Dystopia: Post-Apocalyptic Art, Fiction, Movies & More (Flame Tree Publishing, Londra, 2015). 

Am parcurs albumul chiar în ziua în care îl cumpărasem. Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține lui Pat Mills, întemeietorul revistei de benzi desenate 2000 A.D. Capitolele următoare tratează, pe rând, despre distopii literare, despre distopie în cinematografie și în serialele de televiziune, despre viziuni distopice în arta grafică și în benzile desenate, precum și despre jocuri video de inspirație distopică.

Albumul este amplu ilustrat cu imagini color - coperte de carte, afișe cinematografice, cadre din filme sau jocuri, pe de o parte, artă grafică originală, pe de alta. De asemenea, Dystopia este foarte îngrijit sub aspectul tehnoredacătrii - titlurile și subtitlurile sunt imprimate cu litere spectaculoase, iar fondul paginilor este marmorat.

Volumul se încheie cu o serie de recomandări - site-uri din rețea care au legătură cu tematica volumului.

Pe ansamblu, Dystopia nu este doar o lucrare concepută pentru adolescenți și tineri, ci și un volum bine documentat și bine organizat. Ca urmare, îmbină într-un mod cât se poate de mulțumitor valoarea de divertisment (prin prezentarea grafică foarte atractivă) și valoarea educativă (prin informațiile prezentate). În consecință, Dystopia are să ocupe un loc onorabil în colecția mea și urmează să aibă parte cândva de o a doua lectură.

Firește, de la Flame Tree Publishing am achiziționat și alte albume de artă. Dar despre acelea am să vă relatez cu alte ocazii.

David Rose, "Enchanted Objects" (2014)

La jumătatea lunii septembrie 2016, prin amabilitatea anticarilor de la Antic ExLibris, am achiziționat un exemplar cartonat dintr-o lucrare a domnului David Rose, Enchanted Objects - Design, Human Desire and the Internet of Things (Editura Scribner, New York, 2014). L-am parcurs în octombrie, în aproximativ o săptămână.

Și iată ce am aflat:

Domnul David Rose este antreprenor și profesor la MIT Media Labs. Volumul de față tratează despre tendințe tehnologice actuale - unele dominante, altele emergente.

"Introducerea" prezintă subiectul cărții, scopul său și o anecdotă relevantă privitoare la o vizită efectuată de regizorul J. J. Abrams la laboratoarele mediatice MIT și la relația oamenilor cu tehnologia viitoare.

"Prologul" tratează despre dispozitivele portabile din prezent care absorb de la an la an funcțiile a diverse artefacte mai vechi (și le fac inutile), despre farmecul uneltelor și aparatelor cu interfață simplă, despre relația dintre basme și dorințele umane - și despre obiectele "fermecate".

Partea întâi prezintă patru viitoruri posibile care se manifestă deja. Capitolul întâi se ocupă de cea mai evidentă tendință: "Lumea terminalelor - dominația plăcilor de sticlă". Paradoxal, deși ubicue în lumea occidentală, telefoanele mobile inteligente și tabletele nu au un precedent în basmele populare și, după părerea autorului, nu au capacitatea de a ne încânta sau de a ne fermeca.

Capitolul al doilea se orientează în schimb către "Proteze - noua ta versiune bionică". Autorul contrastează personaje postumane din cultura populară (Bărbatul de șase milioane de dolari și Femeia bionică) și realizările recente din domeniul proteticii - viziunea amplificată și realitatea amplificată (ca exemple, sunt menționate căștile piloților militari, respectiv Google Glass).

Capitolul al treilea se concentrează asupra unui subiect recurent în cultura populară: "Animism - traiul cu roboții sociali". David Rose trece în revistă exemple fictive din Star Wars și Metropolis, amintește originea termenului "robot" în piesa lui Karel Čapek R. U. R. (1920), apoi menționează roboții lui Asimov și androizii din Blade Runner. În secțiuni ulterioare ale capitolului, autorul tratează despre receptarea de către public a diverselor modele experimentale de roboți, despre reacțiile emoționale pe care le avem în prezența roboților, respectiv despre problemele practice legate de numărul de agenți artificiali din viața noastră în raport cu numărul de funcții pe care le au de îndeplinit.

Capitolul al patrulea, în schimb, aduce în discuție "Obiecte fermecătoare din viața de zi cu zi". Printre exemplele prezentate se află un portofel care se deschide din ce în ce mai greu pe măsură ce ne apropiem de limita bugetului și o carte de credit care ne recompensează pentru exercițiile fizice.

Partea a doua a lucrării tratează despre "Șase aspirații umane": omnisciență, telepatie, securitate, nemurire, teleportare și exprimare. O secțiune introductivă discută "Interacțiunea dialectică: ficțiune și invenție", mai exact modul în care artefacte ficționale au dus la crearea unor produse în lumea reală.

Într-un capitol dedicat "Omniscienței", David Rose prezintă diverse aspecte: dezvăluirea adevărului (care a dus la crearea detectorului de minciuni), cunoașterea instantanee (care a dus la prototipul sferei ambientale), furnizarea unui impuls convingător (care a dus la crearea unor cadrane pentru măsurarea energiei), ajutorul în luarea deciziilor (care a dus la aparate pentru previziuni meteorologice), respectiv ajutorul în reglarea ritmului (care a dus la ceasul Google).

Capitolul dedicat "Telepatiei" prezintă alte prototipuri dedicate unor funcții specifice. Astfel, pentru a indica proximitatea există soneria Google, pentru a comunica simpatia a fost creată jacheta ce ne îmbrățișează de câte ori primim Like pe Facebook, pentru conexiuni propice există portalurile de echipă, pentru a ține legătura cu cei dragi - cabinetul Skype, iar pentru a sprijini poveștile în familie - măsuța de cafea Facebook.

În capitolul dedicat "Securității" se discută tehnologii referitoare la pregătirea adecvată (umbrela ambientală), la comportamentul responsabil (webcam pe capota automobilelor, Google Glass), la pază și protecție (încuietori electronice, zgardă RFID pentru câini), respectiv la protejarea prin mijloace non-letale (taser).

Capitolul dedicat "Nemuririi" trece în revistă prototipuri care ne ajută să ne relaxăm și să ne calmăm (scaunul Pandorei, ceasul care măsoară stresul), care încurajează comportamentul sănătos (cutia cu medicamente luminescentă), care au efecte preventive sau sociale (solnița-santinelă, furculița vibratoare), care încurajează autoreflecția (oglinda sănătății). Concluzia capitolului este că, paradoxal, o viață lungă și sănătoasă va fi suficientă.

Capitolul despre "Teleportare" vine cu probleme (și soluții) din domeniul deplasării. Zborul (pentru care au apărut quadrocopterele), deplasarea fără efort (pentru care s-au inventat stațiile ambientale de autobuz), automobilul-valet (pentru care există șoferul Google), respectiv călătoria ca destinație în sine (pentru care există zboruri la clasa întâi cu Liniile Aeriene ale Emiratelor Arabe Unite).

Capitolul referitor la "Exprimare" prezintă aspecte legate de inversarea curbei de învățare (karaoke, jocurile Guitar Hero), de bricolaj (imprimante 3D, Lego Mindstorms), respectiv de unelte pentru creativitate (pensula Io).

Partea a treia tratează pe larg despre "Proiectarea fermecării". Secțiunea introductivă, "Capacitatea extraordinară a simțurilor umane", atrage atenția asupra faptului să simțuri umane precum cel auditiv, cel olfactiv sau cel tactil sunt insuficient folosite de tehnologiile contemporane hipervizuale.

Următorul capitol examinează cealaltă latură a problemei - "Senzorii tehnologiei și bricolajul fermecat" - și conduce către un alt grupaj de capitole: "Șapte abilități ale obiectelor fermecate". În ordine, aceste însușiri sunt după cum urmează: Să ne informeze dintr-o privire. Să reacționeze la gesturile noastre. Să ni le permitem. Să le putem purta. Să fie indestructibile. Să le putem utiliza. Să ne putem atașa emoțional de ele. (Firește, fiecare asemenea însușire este ilustrată cu exemple tehnologice de dată recentă.)

Apoi, în cuprinsul lucrării se află un capitol despre "Cinci trepte pe scara fermecării". Prima treaptă o reprezintă conectarea - adăugarea de senzori și conectarea la Internet. A doua treaptă e personalizarea - adăugarea și aducerea la zi a unor informații personale. A treia treaptă o constituie socializarea - adăugarea de conexiuni cu prietenii, rudele și colegii. Treapta a patra e ludificarea - adăugarea de elemente amuzante și motivante preluate din jocurile video. Treapta a cincea o reprezintă narativitatea - adăugarea unei povești umane produsului, serviciului sau utilizatorului.

Partea a patra (și cea din urmă) le este dedicată "Sistemelor fermecate". În capitole succesive, autorul tratează despre locuințe cu capacități de transformare, despre locuri de muncă echipate pentru teleconferințe și teleprezență, despre orașe orientate către oameni (inclusiv cu vehicule care se parchează singure), după care aduce în discuție aspirații viitoare ce pot fi satisfăcute de obiectele "fermecate". Printre acestea se numără obiecte create la comandă, obiecte care ajută la calmarea utilizatorilor, obiecte care pot fi programate (eventual "hăcuite"), obiecte care învață, obiecte cu umbre numerice, precum și obiecte "fermecate" cu care să se poată subverti alte obiecte "fermecate".

Volumul se încheie cu "O metaforă și o macrotendință". Metafora prezintă rețeaua informatică internațională ca pe o versiune contemporană a electricității (ubicuă, "invizibilă" și absolut necesară pentru funcționarea societății moderne).

Macrotendința o constituie roiul - o puzderie de artefacte suficient de inteligente, conectate la Internet și coordonate, ce vor face parte din traiul de zi cu zi în viitorul apropiat.

Dave Rose ne oferă și o abordare a proiectării din perspectivă muzicală - crearea noilor artefacte în armonie unele cu altele, mai degrabă decât în izolare.

Volumul mai conține o secțiune de mulțumiri, note de final și un index.

Pe ansamblu, am apreciat Enchanted Objects pentru tema aleasă (persoane precum domnul David Rose creează, în fond, dispozitive noi care, în unele cazuri, ajung ulterior să facă parte din viața noastră de zi cu zi), precum și pentru maniera de organizare și prezentare. Cartea e structurată în părți, capitole și subcapitole, secțiunile sunt scrise clar și concis, ideile prezentate sunt susținute cu argumente și cu exemple (adesea din experiența personală de proiectant și antreprenor a autorului), iar limbajul este accesibil și inteligibil, ceea ce face lucrarea mau ușor de înțeles și de apreciat de către publicul cititor larg.

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră volumul Enchanted Objects. În ceea ce mă privește, am început deja să parcurg o lucrare cu un subiect similar, Design Futures. Dar despre aceea rămâne să discutăm cu alt prilej.

duminică, 16 aprilie 2017

Max Barry, "Jennifer Government" (2003)

În primăvara anului 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman al autorului australian Max Barry, Jennifer Government (Editura Abacus, Londra, 2004). L-am parcurs în ultima decadă a lunii martie 2017. Și iată ce am aflat:

În viitorul apropiat imaginat de autor, Australia, Noua Zeelandă și Marea Britanie au aderat la Uniunea Nord-Americană, unde capitalismul a triumfat în asemenea măsură încât nu se mai plătesc impozite, nu se mai acordă ajutoare sociale, copiii merg la școli sponsorizate de magacorporații, iar adulții adoptă numele companiei la care sunt angajați. (Firește, dintr-o notă plasată strategic pe una dintre primele pagini ale cărții aflăm că numele cât se poate de reale ale unor companii sunt utilizate doar în mod imaginar, cu scop literar, aparent fără intenția de a denigra acele instituții în lumea reală.)

Pe acest fundal se desfășoară simultan mai multe fire narative convergente. Astfel, Hack Nike primește misiunea neoficială de a asasina câțiva adolescenți pentru a stimula vânările de încălțăminte sport. Iubita lui Buy Mitsui, Violet, dezvoltă un virus informațional foarte eficace, apoi se pomenește implicată în conflicte la vârf între corporații. Billy Bechtel își pierde postul, apoi ajunge să fie recrutat de NRA și implicat într-o tentativă de asasinare a președintelui Uniunii. Iar Jennifer Government caută să îl aresteze pe inițiatorul acestor mașinațiuni, John Nike, și să îl defere justiției.

Impresia distinctă pe care am avut-o citind acest roman cyberpunk din a treia generație este că domnul Max Barry nu doar a citit No Logo de Naomi Klein, ci că a luat și notițe. Astfel, incidente reale în care unii tineri au fost jefuiți în anii 1990 doar pentru că purtau pantofi sport de firmă (descrise în volumul cercetătoarei canadiene) au fost extrapolate într-o campanie de marketing bazată pe asasinate în Jennifer Government. Transferul de la valoarea intrinsecă a bunurilor de consum la valoarea simbolică a mărcilor comerciale, analizat în No Logo, e împins la extrem prin preluarea de către personajele domnului Barry a numelui companiilor pentru care lucrează. Vandalizarea panourilor publicitare și transformarea acestora în mesaje de protest, prezentată în volumul doamnei Klein, devine un element destul de important în romanul autorului australian. Și exemplele ar putea continua.

(Deloc întâmplător, ediția britanică a romanului Jennifer Government are pe copertă o recomandare semnată chiar de Naomi Klein.)

Lăsând deoparte această conexiune cu o influentă lucrare de nonficțiune (similară, dacă vreți, cu aceea dintre unele lucrări din prima generație cyberpunk, în anii 1980, și Al Treilea Val de Alvin Toffler), aș dori să subliniez pronunțatul caracter distopic al romanului domnului Barry. Astfel, destinele personajelor sunt influențate de contracte stufoase, de neînțeles - de-a dreptul kafkaești. Cadrul geopolitic global al romanului amintește, în filigran, de cel din O mie nouă sute opzeci și patru de George Orwell. Viața de zi cu zi din acest viitor imaginar se bazează mult pe divertisment, bunuri de consum, mass-media și reclame, precum Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley. Iar egoismul și dorința de manipulare al personajelor negative sunt tipice pentru literatura cyberpunk.

Dintre calitățile acestui roman aș mai aminti intriga foarte dinamică și excelent organizată. În pofida dimensiunilor destul de respectabile (336 de pagini), Jennifer Government se citește repede, căci capitolele sunt scurte, acțiunea e trepidantă, loviturile de teatru se țin lanț, iar fiecare capitol se încheie cu un cârlig narativ. Efectul este cu atât mai pregnant cu cât firele narative sunt numeroase - cam ca în River of Gods de Ian McDonald.

De asemenea, în ceea ce privește satira împotriva capitalismului târziu, romanul scriitorului australian rivalizează cu Snow Crash de Neal Stephenson sau cu Headcrash de Bruce Bethke. Spre deosebire de prima generație cyberpunk, unde umorul era absent (cu excepția cărților profesorului Rudy Rucker) sau a apărut cu întârziere, Max Barry știe cum să își amuze cititorii.

Pe de altă parte, unii dintre cei ce au recenzat romanul înaintea mea au obiectat că personajele din Jennifer Government sunt superficiale și simple - până la caricatural. Deși obiecția pare destul de întemeiată - căci personajele care se dezvoltă sau evoluează în roman sunt extrem de puține - aș aminti că superficialitatea pare să fie un efect secundar al peisajului mediatic contemporan, așa cum a subliniat Nicholas Carr în The Shallows, iar romanul lui Max Barry, care imaginează o versiune dusă la extrem a societății occidentale contemporane, e convingător și pentru că prezintă personaje lipsite de profunzime psihologică. (De altfel, direcția aceasta fusese explorată, profetic, de către Huxley.)

Ceea ce aș avea eu să îi reproșez acestei cărți este însă altceva. Spre deosebire de alte lucrări din genul cyberpunk, care creează foarte convingător o atmosferă și au un stil evocativ, pe alocuri liric, Jennifer Government este scrisă într-un stil funcțional, cu multe dialoguri și multă acțiune, însă fără atmosferă. Stilistic vorbind, amintește mai curând de unele proze scurte scrise de Ernest Hemingway în tinerețe decât de opera timpurie a lui William Gibson. Și, dacă acțiunea și suspansul unui roman ne ajută să ducem la bun sfârșit prima lectură, cu siguranță că atmosfera și stilul (dacă există) ne vor încuraja să reluaăm cartea mai devreme sau mai târziu.

Pe ansamblu, Jennifer Government s-a dovedit a fi o lectură captivantă, eminamente adaptabilă pentru marele ecran, însă cu siguranță că îi lipsește ceva pentru a fi o capodoperă literară. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Mai mult, acest roman m-a convins să cumpăr un altul de același autor, Lexicon. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie. 

vineri, 14 aprilie 2017

Ian McDonald, "River of Gods" (2004)

În 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Ian McDonald, River of Gods Editura Gollancz, Londra, 2009). Am încercat să îl citesc (mai ales că părea să i se potrivească tematicii unei teze de doctorat pe care o pregăteam pe atunci), doar că m-am poticnit și am abandonat lectura după numai câteva pagini. Căci textul, cu acțiunea plasată în 2047, în India, era presărat cu termeni hindi, dintre care destui nu se regăseau în glosarul de la sfârșitul cărții.

Au trecut anii, am mai parcurs niște cărți despre buddhism, hinduism și alte aspecte ale culturii indiene, după care am reluat lectura romanului - de această dată de pe o tabletă care îmi permitea să deschid cvasiinstantaneu definiții de dicționar lângă termenii pe care nu îi înțelegeam.

Așa am dus la bun sfârșit River of Gods în intervalul octombrie - decembrie 2016. Și iată ce am aflat:

În viitorul imaginat de Ian McDonald, la un veac după cucerirea independenței, India s-a fragmentat în state rivale, dintre care două, Bharat și Awadh, sunt pe picior de război din cauza unui baraj construit ilegal. Clima s-a schimbat, musonul nu a mai adus ploi de trei ani, iar seceta a cauzat foamete și tulburări sociale.

Pe acest fundal se desfășoară existența mai multor personaje - unele din partea locului, altele occidentale. Printre ele se numără Shiv (traficant de organe), domnul Nandha (vânător de inteligențe artificiale), Shaheen Badoor Khan (secretarul doamnei prim-ministru), Najia (jurnalistă), Lisa Durnau (cercetătoare în fizica fundamentală), Thomas Lull (cercetător în inteligența artificială), Tal (postuman neutru) și Vishram (comediant).

Viețile lor sunt periclitate de mai multe crize simultane și convergente. Shiv e hăituit de roboții ucigași ai unei agenții de recuperarea datoriilor. Domnul Nandha vede cum i se detramă căsnicia. Khan e victima unei înscenări și martorul căderii unui guvern. Najia distruge imaginea publică a unui politician. Durnau și Luill sunt implicați în dezvoltarea unui univers virtual cu viață artificială, dar și în rezolvarea enigmelor de la bordul unui asteroid străvechi, amenajat ca habitat de o altă civilizație. Tal ajunge pionul unor jocuri din culisele puterii politice. Iar Vishram se implică în administrarea unei afaceri de familie și în folosirea unui univers paralel ca sursă de energie.

Probabil că alți scriitori ar fi dezvoltat fiecare dintre aceste subiecte în câte un roman separat și ne-ar fi oferit peste o jumătate de duzină de cărți. Ian McDonald nu doar a îmbinat toate aceste fire narative, dar a și făcut-o cu deosebită măiestrie. Am remarcat grija cu care fiecare capitol se încheie cu un cârlig narativ, atenția cu care este dozat suspansul și migala cu care autorul a construit o rețea de relații cauzale între firele narative.

Am remarcat, de asemenea, atmosfera foarte convingătoare, caracterizarea personajelor prin discurs și prin acțiune, documentarea impresionantă din spatele scriiturii și discursul narativ bine controlat stilistic - evocativ și adesea poetic.

Firește, cititorii atenți vor discerne în River of Gods o mulțime de trimiteri intertextuale - la Neuromantul de William Gibson și la Synners de Pat Cadigan, la Visează androizii oi electrice? de Philip K. Dick și la Eon de Greg Bear, la Zeii înșiși de Isaac Asimov și la Permutation City de Greg Egan. Pe ansamblu, însă, multitudinea firelor narative, densitatea informațională, bombardamentul mediatic la care sunt supuse personajele, precum și impresia permanentă de suprapopulare, poluare și criză iminentă justifică comparația cu marile distopii ale lui John Brunner. Pe bună dreptate, într-o cronică dedicată romanului River of Gods în The Guardian, Christopher Priest a afirmat că Ian McDonald a scris Stand on Zanzibar pentru epoca numerică.

Voi așeza acest roman la loc de cinste în colecția mea, alături de Necroville și de alte capodopere ale literaturii (post)cyberpunk. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Și, dacă încântarea pe care mi-a adus-o finalul grandios al acestei cărți a fost întrucâtva umbrită de faptul că lectura s-a sfârșit, nu e totul pierdut. Căci Ian McDonald a publicat și un volum de schițe și povestiri plasat în același univers imaginar, Cyberabad Days. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

miercuri, 12 aprilie 2017

Lorne Peterson, "Sculpting A Galaxy" (2006)

Prin 2007, la Mall Vitan din București, am găsit, la un preț nu prea accesibil, un volum magnific scris de Lorne Peterson: Sculpting A Galaxy - Inside the Star Wars Model Shop (Insight Editions, San Rafael, CA, 2006). Mi-am făcut o gaură în buget și l-am cumpărat pe loc. Apoi, volumul a fost pus într-o cutie de carton, mutat, depozitat, mutat din nou, așezat la raft și lăsat să zacă, nebăgat în seamă, vreme de mai mulți ani.

În cele din urmă, în ianuarie 2017, l-am parcurs în două zile. Și iată ce am aflat:

Sculpting A Galaxy este un volum de colecție în toată puterea cuvântului, format mare, cartonat, cu supracopertă color pe coală lucioasă, imprimat pe coală cretată de o calitate excelentă, cu o sumedenie de ilustrații color de înaltă definiție, dintre care unele sunt atît de mari încît au fost pliate.

Volumul începe cu o "Prefață" de George Lucas, inițiatorul și coordonatorul seriei Star Wars, respectiv cu un "Cuvânt înainte" de Rick McCallum, care subliniază importanța Atelierului de Modele din cadrul companiei Industrial Light and Magic. Apoi, autorul însuși ne urează "Bun venit în Atelierul de Modele" și ne informează succint despre istoria de trei decenii a atelierului, respectiv despre unele aspecte ale activității sale.

Urmează patru capitole ample despre astronave, despre vehicule, despre creaturi, droizi și sculpturi, respectiv despre decoruri. În fiecare dintre capitole, aflăm despre metodele prin care au fost create diverse machete, despre maniera în care au fost filmate diferite cadre din trilogia originală Războiul stelelor, respectiv despre incidente anecdotice din culise.

Cartea se încheie cu o "Postfață" de Phil Tippett, alt veteran al echipei de efecte speciale de la ILM, respectiv cu o galerie a colaboratorilor ILM, cu un glosar de termeni tehnici, cu un index vizual și cu o secțiune de mulțumiri.

Un merit al volumului este că disipează întrucâtva ideea preconcepută că absolut tot ceea ce văd spectatorii pe ecran când vizionează un film fantastic sau SF a fost creat prin efecte speciale numerice. Un număr imens de cadre din cele șase filme Star Wars realizate de George Lucas s-a bazat pe filmări cu machete și modele.

Dacă ar fi să-i reproșez ceva acestei cărți superbe, probabil că ar fi faptul că o bună parte din text este imprimat cu alb pe fond negru. Ceea ce, la o răsfoire superficială a volumului, pare o opțiune estetică impresionantă (căci machetele de astronave sunt fotografiate pe un fundal ce sugerează spațiul cosmic), la o lectură atentă se dovedește a cauza dificultăți. Dar poate că Sculpting A Galaxy a fost creat în special pentru a fi răsfoit sau admirat...

Pe ansamblu, însă, am fost foarte plăcut impresionat de această carte. O voi așeza la loc de cinste în colecția mea, alături de Star Wars Year by Year, și am să o reiau uneori pentru recitire.

marți, 11 aprilie 2017

Carl Sagan, "Cosmos" (1980)

Cu serialul Cosmos, prezentat de dr. Carl Sagan, am făcut cunoștință la vârsta de nouă ani, prin 1980 sau 1981. Eram în clasa a patra, iar serialul se difuza săptămânal la TVR 1. Chiar și alb-negru, cu vocea savantului american dublată de regretatul Florian Pittiș, Cosmos a avut un efect uriaș asupra mea.

Ceva mai târziu, la vârsta de cincisprezece sau șaisprezece ani, l-am revăzut cu aceeași plăcere - tot alb-negru, tot la TVR 1, însă de această dată subtitrat. Așa am ajuns nu doar să primesc mesajul carismaticului astronom, ci și să îi ascult vocea.

Cum toate cele bune sau rele sunt trei, prin 2006 sau 2007, mulțumită unui bun prieten, am avut ocazia să vizionez Cosmos a treia oară - de această dată color. Atunci am descoperit, cu surprindere, că pe coloana sonoră a unui episod apărea, pe lângă muzica de neuitat a lui Vangelis, o piesă de Pink Floyd. (La primele două vizionări încă nu auzisem de acea formație.)

Între timp, pe la începutul anilor 1990, avusesem ocazia să răsfoiesc în anticariatul Noi din centrul Bucureștiului o ediție cartonată, cu ilustrații color, a cărții care însoțea serialul. (Cu imens regret, am lăsat exemplarul la raft, unde îl găsisem. Avea un preț exorbitant.)

În cele din urmă, însă, a ieșit soarele și pe strada mea. Mai exact, în 2014, Editura Herald din București a lansat prima ediție română a volumului Cosmos, în traducerea lui Alexandru Anghel. Și, cum am avut onoarea de a prezenta această carte în cadrul emisiunii "Ce citim astăzi?", reprezentanții editurii mi-au oferit cadou un exemplar.

Apoi, în iulie 2016, la anticariatul Antic ExLibris din Capitală, am găsit la preț promoțional o ediție americană. Am cumpărat două exemplare (dintre care pe unul l-am oferit cadou), am dăruit volumul cu traducerea română (dar din dar...) și, în decembrie 2016, am citit originalul într-o săptămână.

Să vă spun și dumneavoastră ce am aflat:

Această ediție a volumului Cosmos (Editura Ballantine Books, New York, 2013) începe cu un nou "Cuvânt înainte" de Neil de Grasse Tyson, intitulat "Reflecții despre Cosmos de Carl Sagan", în care astrofizicianul tratează despre impactul global major avut de serialul TV și cartea ce l-a însoțit, precum și despre valoarea lui perenă.

Urmează un alt "Cuvânt înainte", scris de Ann Druyan, soția regretatului astronom și coautoarea serialului TV. Dumneaei relatează succint despre condițiile în care a fost turnat serialul, despre includerea de către Biblioteca Publică a Congresului SUA a volumului Cosmos într-o listă de optzeci și opt de cărți care au format America, despre pasiunea pentru știință care îl anima pe Carl Sagan și despre aducerea la zi a serialului TV - de această dată avându-l ca prezentator pe Neil de Grasse Tyson.

Nu putea să lipsească "Introducerea" în care autorul însuși relatează despre implicarea sa în misiuni de explorare spațială precum Viking și Voyager, despre realizarea serialului TV în condiții uneori dificile și despre continuarea cercetărilor de astronomie și planetologie după difuzarea serialului Cosmos.

Lucrarea propriu-zisă constă în treisprezece capitole în care Carl Sagan tratează, rând pe rând, despre locul nostru în univers, despre istoria științei, despre condițiile de pe Venus și Marte, despre astrofizică, despre biologie și evoluționism, despre genetică, despre astronomie, despre ecologie, despre informațiile (recente la acea vreme) trimise de sondele spațiale Voyager referitor la sateliții jovieni, despre topologie și despre teoria Big Bang-ului.

Ceea ce transpare din fiecare capitol este, pe de o parte, grija de a delimita faptele dovedite experimental de ipotezele deocamdată neconfirmate, iar, pe de altă parte, un profund umanism. Sagan subliniază în repetate rânduri nu doar posibilitățile deschise pentru rasa umană de către explorarea spațială, ci și precaritatea ecosistemului în care trăim, precum și posibilitatea neliniștitoare a holocaustului nuclear. Nu întâmplător, ultimul capitol se intitulează "Cine vorbește în numele Pământului?" și evidențiază responsabilitatea pe care o avem pentru lumea în care trăim.

Lucrarea se încheie cu o listă de mulțumiri, cu două apendice, cu o listă de lucrări sugerate spre aprofundarea subiectelor atinse în fiecare capitol, precum și cu un index alfabetic.

Această ediție a volumului Cosmos se citește cu plăcere nu numai pentru că are un conținut interesant și o manieră accesibilă de expunere, ci și pentru că e imprimată pe o hârtie excelentă și e tehnoredactată foarte elegant. De asemenea, ediția din 2013 conține un număr de planșe color cu diverse reproduceri de fotografii și de picturi relevante pentru materialul prezentat în text.

Cititorul întoarce ultima filă a cărții cu un gând de recunoștință pentru carismaticul astronom și planetolog care ne-a părăsit acum două decenii, pe 20 decembrie 1996, precum și cu intenția de a parcurge alte lucrări ale sale. Poate că dr. Carl Sagan a pierit, dar cu siguranță că nu va fi uitat. 

luni, 10 aprilie 2017

David Day, "The World of Tolkien" (2003)

Cu mulți ani în urmă, mulțumită personalului de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de David Day: The World of Tolkien - Mythological Sources of The Lord of the Rings (Gramercy Books, New York, 2003). De parcurs, am parcurs-o însă abia la finalul lunii decembrie 2016.

Și iată ce am aflat:

The World of Tolkien pare să fie ceea ce vorbitorii de limbă engleză numesc "carte pentru măsuța de cafea". A fost publicată în coperte cartonate, cu supracopertă color lăcuită, pe coală cretată, cu ilustrații alb-negru și color. Pe scurt, o piesă de colecție.

Introducerea prezintă succint conținutul cărții și principalele teme abordate, cu câteva exemple relevante.

Partea întâi se intitulează "Descoperirea Pământului de Mijloc" și prezintă geneza primelor texte create de Tolkien în lumea imaginară care avea să îl facă celebru, respectiv surse de inspirație precum poemul epic Beowulf.

Partea a doua tratează despre "Epoci ale creației I - Seniori ai păcii", cu capitole dedicate zeităților de pe Pământul de mijloc, respectiv vulturilor și emisarilor. Sunt subliniate asemănările cu mitologia iudeo-creștină (Geneza), respectiv cu cea germanică (valkyriile).

Partea a treia prezintă "Epoci ale creației II - Seniori ai haosului", iar capitolele se concentrează, pe rând, asupra lui Morgoth, asupra lui Sauron, asupra balrogilor, asupra păianjenilor uriași, respectiv asupra lupilor și vampirilor. În fiecare caz, autorul construiește paralele literare sau mitologice cu personaje precum Satan din Paradisul pierdut, Odin din mitologia germanică, arhanghelul Mihail din mitologia iudeo-creștină, Kali din panteonul hindus sau Cerber din mitologia grecească.

Partea a patra aduce în discuție "Epoci ale stelelor I - Forțe ale luminii". Capitolele prezintă meleagurile elfilor, regatele piticilor, respectiv domeniul enților. Între altele, aflăm despre interesul profesorului Tolkien pentru limba velșă și despre limba pe care a creat-o acesta pentru elfi (sindarin), urmărim o paralelă între Rivendell și Oxford, apoi altele între personaje feminine din Stăpânul inelelor și zeițe din panteonul grecesc. Nu lipsesc nici trimiterile la basmele fraților Grimm, nici elementele anecdotice precum reprezentarea profesorului C. S. Lewis drept Treebeard în Stăpânul inelelor sau frustrarea lui Tolkien referitor la scena cu pădurea Birnam din Macbeth și rescrierea acesteia ca marșul enților din Cele două turnuri

Partea a cincea, "Epoci ale stelelor II - Forțe ale întunericului", tratează despre legiunile de gnomi, despre triburile de căpcăuni și despre balauri. Autorul trasează alte paralele cu Vechiul testament, cu zoroastrianismul, cu mitologia chineză, respectiv cu cea hindusă, apoi cu Beowulf, cu Volsungsaga, ba chiar și cu "Croitorașul cel viteaz".

Partea a șasea, "Epoci ale soarelui", prezintă personaje umane din cele trei ere ale Pământului-de-mijloc: edain, numenoreeni, respectiv dúnedain. David Day discută asemănările cu Kalevala, cu mitul lui Orfeu și Euridice, cu mitul Atlantidei și cu căderea Constantinopolului.

Partea a șaptea aduce în discuție "Războiul inelului I - Mediatori și emisari". De această dată, aflăm despre hobbiții și vrăjitorii de pe Pământul-de-Mijloc, precum și despre zei călători ca Hermes, din mitologia greacă, sau Odin, din cea scandinavă. De asemenea, apare o paralelă între Gandalf și Merlin, vrăjitorul din legendele arthuriene.

Partea a opta, "Războiul inelelor II - Sclavii stăpânului inelelor", trece în revistă strigoii inelului și regele-solomonar, duhurile din gorgane și fantomele, moroii și, nu în ultimul rând, pe Gollum. David Day trasează paralele cu cei patru călăreți din Apocalipsă, cu duelul final din Macbeth, cu vestigii arheologice din Anglia, dar și cu Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde.

Ultima parte, "Războiul inelului III - Alianța oamenilor liberi", prezintă oamenii nordului, din Rhovanion, călăreții din Rohan, apoi bărbații din Gondor, precum și regatul reunit al neamului dúnedain. De această dată, asemănările sunt găsite cu goții, cu mercienii, cu mitul lui Tezeu, dar și cu Arthur și cavalerii Mesei Rotunde, respectiv cu Carol cel Mare și Sfântul Imperiu Roman. Ca punct de interes aparte, genealogia profesorului Tolkien poate fi trasată, pe linie paternă, la un ofițer din cavaleria Sfântului Imperiu Roman, George von Hohenzollern, care a luptat alături de arhiducele Ferdinand de Austria împotriva invadatorilor turci la asediul Vienei, în 1529, și care și-a câștigat porecla de "Tollkuhn" ("Îndrăznețul").

Volumul se încheie cu o listă bibliografică și cu un index.

Pe ansamblu, The World of Tolkien e departe de a fi o simplă carte pentru măsuța de cafea și reprezintă mai curând o cale de mijloc între cărțile ilustrate, destinate admiratorilor literaturii fantastice, și studiile filologice destinate unui public specializat. Cu siguranță că poate folosi nu doar drept subiect de conversație, ci și ca rampă de lansare pentru explorări mai ample în literatură, mitologie, istorie și antropologie. Firește, e și un îndemn la recitirea Stăpânului inelelor. Dar despre romanul acela vom discuta cu altă ocazie.