miercuri, 2 august 2017

Robert A. Heinlein, "Have Space Suit, Will Travel" (1958)

În 2004, prin amabilitatea domnului Costi Gurgu și a soției sale, am avut ocazia să achiziționez în ediție franceză un roman de Robert A. Heinlein, Le vagabond de l'espace (Presses Pocket, Paris, 1983, traducere de Michel Deutsch). L-am parcurs în intervalul octombrie - noiembrie 2016.

Și iată ce am aflat:

La fel ca Starman Jones, Have Space Suit, Will Travel se încadrează într-o serie de romane pe care Robert A. Heinlein le-a scris pentru un public de adolescenți. Protagonistul-narator, Clifford Russell, este absolvent de liceu în Centerville, S.U.A., și visează să călătorească în spațiu. Din păcate, veniturile nu îi permit să se înscrie la M.I.T. pentru o formare profesională corespunzătoare. Din fericire, la un concurs televizat, Kip câștigă ca premiu un costum spațial, îl repară și îl utilizează. Apoi, într-o noapte, Kip este răpit de extratereștri.

În compania unei fetițe de zece ani, Patricia Wynant Reisfeld, și a unei polițiste nonumane, Mama-chestie, protagonistul e dus pe Lună, la o bază secretă, apoi pe Pluto, unde alertează autoritățile galactice în privința invadatorilor. Eroii călătoresc pe o planetă a stelei Vega, unde sunt îngrijiți și întremați, iar în cele din urmă în Norul Mic al lui Magellan, unde apar dinaintea unei comisii transgalactice de securitate. Răpitorii sunt pedepsiți, iar Kip și însoțitoarea lui, Pee Wee, sunt readuși cu bine pe Pământ.

Ca lectură, fie și în traducere franceză, Have Space Suit, Will Travel este destul de agreabil, fără a fi o capodoperă. Aventurile personajelor principale sunt folosite ca un prilej pentru popularizarea științei - căci Heinlein a strecurat informații despre structura Sistemului Solar, distanțe astronomice, galaxii învecinate și multe altele. Tonul narațiunii este alert și colocvial. Protagonistul-narator e  convingător ca discurs și comportament.

Pe de altă parte, inevitabil, romanul dă semne de uzură morală. Astfel, deși acțiunea pare să se petreacă într-un viitor apropiat în care omenirea a stabilit deja baze permanente pe Lună, personajele folosesc în continuare rigle de calcul.

Pe ansamblu, Have Space Suit, Will Travel a meritat o lectură (în primul rând ca să mai exersez franceza), însă mă îndoiesc că îl voi reciti vreodată. Cu siguranță că voi parcurge alte romane de Robert A. Heinlein destinate adolescenților, precum Citizen of the Galaxy și Space Cadet. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii. 

marți, 1 august 2017

Sir Terry Pratchett, "The Wit and Wisdom of Discworld" (2007)

În martie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un volum de Sir Terry Pratchett intitulat The Wit and Wisdom of Discworld (Corgi Books, Londra, 2008). L-am parcurs pe îndelete până în mai 2017. (Știu că sunt un cititor lent. Mi s-a mai spus.)

Și iată ce am aflat:

The Wit and Wisdom... este o selecție de pasaje umoristice și spirituale extrase  de domnul Stephen Briggs din cărțile despre Lumea-Disc ale lui Sir Terry Pratchett. Astfel, cititorii pot revizita scene, replici și chiar note de subsol amuzante din volumele timpurii (The Colour of Magic, The Light Fantastic), din cele mediane (Maskerade, Feet of Clay) și din cele târzii (Wintersmith, Making Money).

Apar personaje principale ale seriei, ca Rincewind, Moartea Lumii-Disc, patricianul Lord Haveloc Vetinari, Sam Vimes, bunicuța Weatherwax, tușa Ogg, rectorul Mustrum Ridcully, bibliotecarul, precum și personaje secundare precum CMOT Dibbler, motanul Greebo sau câinele Gaspode.

Volumul se distinge printr-o tehnoredactare elegantă, cu pagini de titlu baroce dedicate fiecărui roman din serie și cu elemente tipografice separatoare între citate.

De asemenea, The Wit and Wisdom... conține o listă ale lucrărilor lui Sir Terry Pratchett (la început) și un index (la final) pentru a ajuta corelarea citatelor cu sursele.

Desigur, după cum spunea domnul Stephen Briggs în prefață, dacă ar fi fost să extragă fiecare cuvânt amuzant sau înțelept din cărțile despre Lumea-Disc, mai simplu ar fi fost să lege toate volumele Discworld cu o  panglică și să le ofere pachet spre lectură. Dar The Wit and Wisdom... e o cale convenabilă de a revizita pasaje preferate din serie și poate o metodă ușoară de a atrage noi cititori într-un univers ficțional vast și agreabil.

Cum între 2007 și 2015 au apărut destule alte volume Discworld, poate că ar fi de dorit ca, la un moment dat, domnul Briggs să ne ofere o ediție extinsă și adăugită a acestei lucrări. Până atunci, le adresăm un gând de recunoștință atât dumnealui, cât și regretatului autor. Căci, fără Sir Terry Pratchett, lumea noastră rotundă a rămas un loc mai sărac.

Firește, The Wit and Wisdom... îndeamnă la recitirea multor alte cărți. Dar despre acelea vom discuta pe îndelete cu alte ocazii.

luni, 31 iulie 2017

Boris Vallejo și Julie Bell, "Dreamland" (2014)

Spre finalul lunii mai 2017, mulțumită informațiilor primite de la un vechi prieten, am ajuns să cumpăr la preț promoțional, de la anticariatul Antic ExLibris, un album cu artă fantastică de Boris Vallejo și Julie Bell intitulat Dreamland (Colecția HarperDesign, editura HarperCollins, New York, 2014). L-am parcurs în câteva ore.

Și iată ce am aflat:

Dreamland este  un album de lux, cu copertă cartonată, cu supracopertă color, lăcuită, cu paginile imprimate  integral color, pe coală cretată, și cu peste o sută cincizeci de reproduceri ale unor picturi realizate de cei doi artiști grafici în intervalul 2005 - 2013. Ca supliment, albumul conține un plic cu zece planșe format A5 pe care sunt reproduse lucrări ale pictorilor.

Secțiunile cuprind: "Trecerea în necunoscut - povestea lui Boris", "Găsirea destinului meu - povestea lui Julie", "Oameni care ne inspiră - lucrul cu fotomodele", "Întrebați-i pe artiști - sugestii și secrete", respectiv "O uniune neobișnuită - munca împreună".

Pe de o parte, a fost interesant să aflu unele detalii din viața acestor artiști recunoscuți la nivel mondial (inclusiv faptul că, la rândul lor, cei doi fii ai doamnei Julie Bell au devenit artiști plastici).

Pe de altă parte, a fost liniștitor să aflu că, și după atâtea decenii de carieră la nivel internațional, cei doi se confruntă cu demoni familiari oricărui artist, precum amânarea, perfecționismul sau anxietatea legată de planșa goală - și că au dezvoltat o gamă de strategii pentru a aborda asemenea probleme.

Ceea ce m-a impresionat însă mai mult a fost influența crescândă dintre cei doi pictori, precum și numărul mare de lucrări pe care le-au realizat împreună. Boris Vallejo și Julie Bell sunt căsătoriți din 1989, au un singur atelier și, conform propriilor declarații, își petrec fiecare zi împreună și lucrează șevalet lângă șevalet. Mi se pare un exemplu frumos de colaborare și de sprijin reciproc, iar picturile fantastice din Dreamland arată rezultatele impresionante ale acestei colaborări. (În treacăt fie spus, doamna Julie Bell nu a lucrat doar ca artistă plastică, ci a apărut adesea portretizată în aceste picturi, iar domnul Vallejo, la rândul său, e portretizat uneori de către soția sa.)

Pe ansamblu, Dreamland este cu adevărat o piesă de colecție și merită mai mult de o singură lectură. Firește, la raftul pe care voi așeza acest album se mai află unul sau două cu reproduceri de lucrări ale lui Boris Vallejo. Dar despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie.

duminică, 30 iulie 2017

Krysty Wilson-Cairns et al., "Penny Dreadful" (2017)

Într-o postare  anterioară, vă relatam că, în ultima decadă a lunii mai 2017, am achiziționat de la importatorii de bandă desenată din magazinul Red Goblin un volum din seria Lady Mechanika. Am profitat de ocazie ca să cumpăr și primul volum dintr-un roman grafic promițător, Penny Dreadful (Titan Comics, Londra, 2017).

L-am parcurs integral în aceeași seară. Și iată ce am aflat:

Povestea din acest roman grafic a fost creată de Krysty Wilson-Cairns, Andrew Hideraker și Chris King. Cea dintâi și cel din urmă au asigurat și scenariul. Grafica a fost creată de Louie de Martinis, iar literele au fost adăugate de Simon Bowland și Rob Steen.

Penny Dreadful arată, în cinci fascicule, ceea ce se întâmplase înaintea primei serii din serialul TV cu același nume creat de către John Logan și distribuit de Showtime. Astfel, exploratorul Africii ecuatoriale, Sir Malcolm Murray, și însoțitorul său, Sembene, colaborează cu Vanessa Ives pentru  a o salva pe fiica exploratorului, Mina Murray, de o soartă mai rea decât  moartea. Căci un client al avocatului Jonathan Harker, soțul Minei, este un nobil transilvănean cu puteri demonice...

Cum alte personaje ale serialului TV ajung să ia contact unele cu altele abia în prima sau în a doua serie, romanul grafic, cu acțiunea plasată anterior, nu le poate aduce în scenă pe toate. Ca urmare, trimiterile intertextuale la Frankenstein  și la Portretul lui Dorian Gray lipsesc din volum. Apar, în schimb, trimiteri frecvente la Dracula și la Minele regelui Solomon.

Grafica benzii desenate Penny Dreadful este deasupra mediei (fără a se ridica la un nivel de capodoperă). Am apreciat culorile intense, de cele mai multe ori reci, precum și portretistica personajelor.

Scenariul, în schimb, mi s-a părut nu doar alert, ci și...  aerisit. Dacă unii cititori de dincolo de Atlantic se plâng, spre exemplu, că personajele din Lady Mechanika vorbesc prea mult, eu am rămas cu impresia că cele din Penny Dreadful sunt aproape laconice în exprimare.

Consecința este că primul volum al romanului grafic Penny Dreadful se parcurge neașteptat de repede, în pofida numărului respectabil de pagini, iar cititorii încep lunga așteptare până la publicarea volumului următor.

Firește, despre acela rămâne să discutăm la momentul potrivit.

sâmbătă, 29 iulie 2017

Joe Benitez et al., "Lady Mechanika, Vol. 3" (2017)

În ultima decadă a lunii mai 2017, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am avut șansa să achiziționez volumul al treilea din romanul grafic Lady Mechanika: The Lost Boys of West Abbey (Benitez Productions, Encino, CA, 2017). Scenariul îi aparține lui M. M. Chen, grafica a fost asigurată de Joe  Benitez și Martin Montiel, culorile au fost adăugate de Peter Steigerwald, Beth Sotello și Mike Garcia, iar literele au fost introduse de Michael Heisler.

Am parcurs acest volum chiar în ziua în care l-am luat. Și iată ce am aflat: 

De această dată, Lady Mechanika și asociatul ei, Mr. Lewis, anchetează un șir de dispariții misterioase din cartierul West Abbey al metropolei Mechanika City. Victimele sunt copii ai străzii, iar  ancheta dezvăluie experimente cu golemi mecanici. Printre cei care o ajută pe protagonistă se numără rabinul Ephraim, un lider spiritual al comunității evreiești locale, meșterul Jiang, un fabricant de jucării mecanice, precum și tânărul inspector Singh, un pakistanez expatriat în Anglia victoriană.

Dacă, în privința calității grafice și a scenariului, The Lost Boys of West Abbey se ridică la înălțimea primelor două volume ale seriei, în ceea ce privește cantitatea se dovedește dezamăgitor. Astfel, acolo unde fiecare dintre primele două volume avea peste o sută șaizeci de pagini, cel de-al treilea abia are puțin peste șaizeci și... se termină mult prea repede.

Desigur, l-am adăugat la raft, lângă celelalte două, ca pe o piesă de colecție, și am început numărătoarea inversă până în septembrie 2017, când urmează să apară volumul al patrulea din Lady Mechanika: La Dama de La Muerte

Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie.

miercuri, 5 iulie 2017

John Naughton, "From Gutenberg to Zuckerberg" (2012)

Spre finalul lunii martie 2017, de la anticariatul Antic Exlibris de pe Strada Doamnei, din București, am achiziționat un exemplar dintr-o carte de nonficțiune cu un titlu incitant: From Gutenberg to Zuckerberg - What You Really Need to Know about the Internet (Editura Quercus, Londra, 2012). Autorul, domnul John Naughton, predă la Universitatea Deschisă și la Universitatea Cambridge. Am parcurs lucrarea în prima decadă a lunii mai 2017.

Și iată ce am aflat:

În "Prolog", domnul Naughton arată de ce o asemenea carte e necesară, respectiv care sunt ideile principale pe care e axată lucrarea.

Primul capitol ne invită "Să luăm perspectiva pe termen lung". Mai exact, autorul ne informează că dezvoltarea fără precedent a Internetului în ultimul sfert de veac, laolaltă cu diseminarea în noul mileniu a platformelor mobile pentru acces fără fir la Internet, reprezintă o schimbare tehnologică și culturală majoră, cu efecte globale pe termen lung comparabile cu acelea ale apariției și difuzării tehnologiei tiparului începând din secolul al cincisprezecelea.

Al doilea capitol ne informează că "Pânza nu e rețeaua". Concis, pe două pagini, domnul Naughton caută să clarifice confuzia dintre Internet, ca infrastructură de telecomunicații, și World Wide Web, ca aplicație pentru Internet. Dumnealui dă exemple de alte aplicații pentru Internet și ne asigură că, peste un deceniu, acestora li se vor adăuga altele pe care, deocamdată, nu ni le putem imagina.

Al treilea capitol ne anunță că "Pentru rețea, tulburarea e o trăsătură caracteristică, nu un defect". Autorul demonstrează cum Internetul, neavând un control central și fiind neutru în raport cu conținutul pe care îl transmite, ne-a oferit diverse surprize care au tulburat sau chiar au dat peste cap diverse sectoare ale societății și economiei preexistente. Unele au fost de primă mărime (aplicația World Wide Web, site-ul Napster, programele malware), altele de ordin secund (Wikipedia, Facebook).

Capitolul al patrulea sugerează: "Gândiți-vă la ecologie, nu doar la economie". Astfel, domnul Naughton afirmă să schimbările furibunde petrecute în ultimul sfert de veac, cu companii de succes care s-au ridicat oferind servicii și produse pe Internet și cu sectoare ale economiei tradiționale care au intrat în declin ca urmare a apariției alternativelor numerice, amintesc întrucâtva de evoluția unui ecosistem, în care unele forme de viață facilitează apariția și proliferarea altora, într-o multitutdine de nișe ecologice, în vreme ce alte specii, care nu izbutesc să se adapteze, pier. Exemplele cuprind cazuri din politică, din televiziune și din diplomație, precum și noi forme de creativitate și de productivitate.

Capitolul al cincilea ne asigură că "Complexitatea este noua realitate" și arată ce influență exercită numărul componentelor din sistemul informatic mondial, numărul interconexiunilor și frecvența interacțiunilor asupra complexității sistemului.

Din capitolul al șaselea aflăm că "Rețeaua este acum calculatorul". Mai exact, autorul ne arată în ce moduri o multitudine de servicii au început să se mute din calculatorul personal în rețea și ce schimbări aduce acest proces pentru utilizatori, pentru industria de calculatoare, pentru mediul de afaceri în general, precum și pentru mediul înconjurător.

Capitolul al șaptelea confirmă că "Pânza evoluează", după care trasează istoricul aplicației de Internet World Wide Web, de la crearea acesteia la finalul anilor 1980 și începutul anilor 1990 de către Sir Tim Berners-Lee la dezvoltarea intensă din a doua jumătate a anilor 1990 și apoi la transformarea în Web 2.0 din 2004 încoace. Firește, se întrevede și sosirea iminentă a unui stadiu 3.0 al acestei populare aplicații.

Al optulea capitol, în schimb, abordează o chestiune spinoasă: "Drepturi și strâmbe sau de de ce regimul nostru de proprietate intelectuală nu mai are sens". Domnul Naughton argumentează că legile de proprietate intelectuală au fost statutate inițial pentru a stabili un echilibru între beneficiile autorului sau inventatorului și binele obștesc (patentul pentru o invenție îi aparținea creatorului timp de paisprezece ani, după care intra în domeniul public), iar grupurile de interese au extins durata valabilității patentului la întreaga viață a autorului plus șaptezeci de ani. Firește, asta intră în contradicție cu modul de funcționare al Internetului, unde informațiile sunt convertite în format numeric și distribuite, dar și cu modul în care funcționează creativitatea umană (prin împrumuturi), iar aici autorul dă exemple precum Bach, Mozart, Haydn și Handel.

Cel mai îngrijorător capitol este însă al nouălea: "Orwell vs. Huxley: limitele viitorului nostru conectat la rețea?" Autorul nu se mulțumește numai să prezinte succint viziunile distopice din O mie nouă sute optzeci și patru, respectiv din Minunata lume nouă, ci trasează și paralele îngrijorătoare cu moduri în care regimuri totalitare sau "democratice" din prezent au o bază legală pentru a-i spiona pe cetățeni cu ajutorul Internetului, respectiv cu tendințe de reorientare a publicului larg către divertisment facil, ceea ce duce la infantilizarea și superficializarea intelectului. Concluzia ar fi că viitorul nu ne duce neapărat spre una dintre cele două viziuni distopice clasice sau către cealaltă, ci mai degrabă spre o combinație a celor două.

"Epilogul" ne reamintește că, pentru a evalua Internetul și influența sa, e necesar să adoptăm perspectiva pe termen lung, că Internetul va spori complexitatea, schimbările și tulburarea vechii ordini, respectiv că e bine să ne ferim de viziunile extremiste, fie ele utopice sau distopice.

Volumul se încheie cu un "Apendice - Scurtă istorie a Internetului", cu o secțiune de mulțumiri, cu un glosar, cu note de final structurate pe capitole și cu un index.

Am apreciat lucrarea domnului Naughton pentru tematica abordată, pentru bogata documentare pe care se bazează, pentru relevanța exemplelor discutate, pentru claritatea discursului și pentru excelenta organizare a materialului în capitole, subcapitole și secțiuni. Astfel, From Gutenberg to Zuckerberg se face utilă nu doar ca metodă de educare și informare a publicului cititor, ci și ca o carte de referință pentru alte lucrări. Asemenea altei cărți de popularizarea științei pe care am parcurs-o recent, From Gutenberg to Zuckerberg ne ajută să înțelegem mai bine lumea în care trăim și direcția în care ne îndreptăm. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Desigur, despre acea altă carte de nonficțiune, About Time, rămâne să vă relatez cu altă ocazie.

vineri, 28 aprilie 2017

Dănuț Ungureanu, "Autor de unul singur" (2016)

Spre finalul lunii noiembrie 2016, la Iași, cu ocazia unui festival dedicat Teodorenilor, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de nonficțiune al domnului Dănuț Ungureanu, Autor de unul singur - rețete pentru scrierea creativă (Editura Tritonic, București, 2016). Am primit autograf cu dedicație din partea autorului și am parcurs-o în aceeași zi.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Autor de unul singur li se adresează scriitorilor începători, cu speranța că îi va ajuta să treacă mai ușor peste dificultățile planificării, scrierii și revizuirii proiectelor literare - inclusiv a celor de anvergura unui roman. Volumul este structurat în părți și secțiuni, ceea ce face lectura ușoară, iar referirea la o secțiune anume sau revizitarea unei porțiuni ori a alteia a lucrării sunt lesnicioase.

În "Cuvântul înainte", domnul Ungureanu ne informează, cu autoironia sa binecunoscută, despre ceea ce nu este și ceea ce este Autor de unul singur.

Partea întîi prezintă "Introducerea". Astfel, autorul ne arată primii pași ai proiectului literar - ideea zero, scrierea unui sinopsis, realizarea fișelor biografice ale personajelor, documentarea, scrierea unui început captivant, respectiv găsirea unui titlu adecvat și percutant.

Partea a doua abordează "Cuprinsul".  În diversele secțiuni, domnul Ungureanu ne informează despre conturarea lumilor ficționale, despre structurarea intrigii, despre selectarea punctului de vedere pentru narațiune, despre alegerea dimensiunii textului, despre utilizarea  personajelor în intrigă, apoi despre dialog, despre descrieri, despre gestionarea noilor idei apărute pe parcursul scrierii primei versiuni. Și, cum domnul Ungureanu este un scriitor cu multe cărți publicate, ne învață chiar și cum să abordăm crizele de inspirație.

Partea a treia, "Încheierea", îmbină metode pentru ducerea scrierii primei versiuni la bun sfârșit (cu un deznodământ bine construit), sfaturi referitoare la revizuire și sugestii privitoare la etapele pregătitoare publicării lucrării.

Nu putea să lipsească din cuprins o parte dedicată literaturii științifico-fantastice, "Addenda sefe". Pe scurt, domnul Ungureanu abordează construirea lumilor ficționale fantastice și SF, chestiunea utilizării personajelor umane și nonumane, documentarea în privința chestiunilor științifice și tehnologice, respectiv tratarea utopiei și a distopiei. La final, autorul își prezintă concluziile sub titlul "Textul trece, întrebările rămân..."

Dintre calitățile care recomandă Autor de unul singur, aș aminti buna organizare a materialului prezentat (domnul Ungureanu înțelege foarte bine că scrierea este un proces), discursul accesibil, la nivelul puterii de înțelegere a cititorului obișnuit, rezumatele cu idei importante (plasate strategic în text și evidențiate în casete gri), concizia (întreaga carte are puțin peste o sută de pagini) și... prețul accesibil. Autorul izbutește de minune să îi informeze pe cititori într-o manieră relevantă și agreabilă, iar lucrarea e ușor de consultat de către scriitorii aflați în impas într-un punct sau altul al procesului creativ.

Prin urmare, vă recomand și dumneavoastră Autor de unul singur. În ceea ce mă privește, am să parcurg în curînd o altă carte recentă a aceluiași autor, Noaptea în oraș, fără părinți. Dar despre aceea vă voi relata cu alt prilej.

joi, 27 aprilie 2017

Julian Barnes, "Pedantul în bucătărie" (2003)

Spre finalul lunii februarie 2006, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Julian Barnes, Pedantul în bucătărie (Editura Nemira, București, 2006, traducere Marina Radu). Pe atunci, predam proza britanică și americană a secolelor al XX-lea și al XXI-lea la o universitate, drept pentru care achizițiile de cărți ale autorilor mainstream contemporani erau frecvente - practic, un fel de obligație de serviciu.

Ironia face că am ajuns să parcurg Pedantul în bucătărie la mai bine de un deceniu după publicarea ediției române și la mai bine de doi ani de când încetasem să predau la universitate. Mai exact, la mijlocul lunii noiembrie 2016, am citit Pedantul în bucătărie în trei ore.

Și iată ce am aflat:

În manieră tipic postmodernă, Julian Barnes îmbină ficțiunea și nonficțiunea, literatura populară și cultura înaltă, (auto)ironia și erudiția, discursul verbal și cel nonverbal.

Protagonistul-narator, care nu se identifică printr-un nume, ci doar printr-o etichetă (Pedantul), relatează aventurile sale culinare. Abordarea este foarte englezească - naratorul nu pozează în expert și are grijă să nu lase impresia că s-ar lua în serios. Ca urmare, capitolele sunt presărate cu anecdote amuzante despre eșecuri culinare suferite individual sau împreună cu Cea Pentru Care. (Volumul însuși îi este dedicat Celei Pentru Care.)

Treptat, însă, cu dezinvoltură, pe paginile acestui volum spumos și umoristic apar o puzderie de referiri la cărți de bucate (de la cele din secolul al XX-lea, trecând prin perioada victoriană, până la unele din Renaștere, ba chiar și la lucrări din Antichitate), care, cumulate, lasă impresia că domnul Julian Barnes s-a documentat pentru scrierea Pedantului... cam cât se documentează alții pentru scrierea unei teze de doctorat - dar asta a dus la rezultate mai lizibile și mai agreabile.

Firește, trimiterile la autoritățile culinare sunt în contrast cu experimentele nereușite din bucătărie, cu studiul comparat al aceleiași rețete din două ediții diferite ale aceleiași cărți de bucate, cu istoricul unor lucrări celebre, cu adnotările frustrate sau amuzante ale Pedantului și cu diverse reacții și comentarii ale altor autori de profil.

Rezultatul este, pe de o parte, foarte plăcut la lectură. Eu, unul, mă gândesc chiar că, spre deosebire de anumite lucrări "canonice" ale literaturii postmoderniste pe care studenții filologi sunt nevoiți cum-necum să le parcurgă, Pedantul în bucătărie ar prezenta unele avantaje: nu numai că are destule caracteristici ale literaturii postmoderniste, dar se și poate citi rapid, înțelege și discuta la un seminar.

Pe de altă parte, tocmai faptul că Pedantul... e o lectură facilă (dar nu o carte "canonică" a literaturii britanice) mă îndeamnă să cred că nu o voi reciti. Cu siguranță însă că voi parcurge în viitor alte volume de Julian Barnes, căci am adunat destule dintre ele la raft. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.

miercuri, 26 aprilie 2017

Garth Ennis et al., "Jennifer Blood - Volume One" (2012)

În luna octombrie 2016, mulțumită personalului de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Garth Ennis, Adriano Batista, Marcos Marz și Kewber Baal intitulat Jennifer Blood - Volume One: A Woman's Work Is Never Done (Titan Books, Londra, 2012). L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Casnica Jen Fellows, care locuiește într-o suburbie din sud-vestul Statelor Unite ale Americii, ascunde un trecut tenebros. Mai exact, dacă ziua are grijă de copii și gătește pentru soț, noaptea urmărește un plan de răzbunare împotriva unui clan mafiot format din cinci frați.

După ani de pregătiri și tatonări, protagonista declanșează o serie de asasinate brutale, iar cititorii află pe parcurs că cei vizați erau unchii ei, vinovați de a-i fi ucis tatăl și de a-i fi împins mama către o moarte prematură.

Firește, aparențele trebuie păstrate, iar eroina, care își semnează asasinatele "Jennifer Blood", abia apucă să doarmă două ore pe noapte, ceea ce duce inevitabil la greșeli - și lasă loc pentru dezvoltarea intrigii în volumele următoare ale seriei.

Tema orfanului împins vrând-nevrând în rolul de justițiar vine tocmai de la Eschil (din trilogia Oresteia), trece prin opera lui William Shakespeare (în special Hamlet, prinț al Danemarcei) și ajunge în benzile desenate (Batman), în romanele SF (Dune de Frank Herbert) și în filmele de acțiune. Ceea ce aduce interesant Garth Ellis în această temă justițiară ar fi comedia neagră suprarealistă, satira socială și comentariul de subtext la adresa benzilor desenate cu supereroi.

Căci, transformând eroul în eroină, Garth Ennis ne îndeamnă să înțelegem că o gospodină ce se deghizează noaptea în justițiară e la fel de puțin credibilă ca un jurnalist (sau un multimilionar) care se deghizează noaptea în justițiar.

În rest, vă avertizez că nivelul de violență grafică din volum este ridicat, iar scenele de nuditate și mai ales limbajul licențios al personajelor necesită ca lectura romanului grafic Jennifer Blood să se desfășoare cu discreție.

Cum intriga s-a dovedit alertă, iar prezentarea grafică rezonabilă, aș zice că Jennifer Blood a meritat banii. (Trebuie să menționez că l-am achiziționat la preț promoțional.) Poate că nu am să caut cu dedicație următoarele șase volume ale seriei, dar nici nu am să le ocolesc dacă îmi vor ieși în cale. În schimb, pe primul nu l-am păstrat în colecție.

Firește, am citit și romane grafice mai reușite, precum Give Me Liberty. Dar despre acelea am să vă relatez cu alte ocazii.

marți, 25 aprilie 2017

Michael Haulică (antologator), "Argos Doi" (2014)

Spre finalul lunii mai 2015, cu ocazia unui târg de carte Bookfest, am achiziționat un exemplar dintr-o antologie îngrijită de Michael Haulică, Argos doi - proză science-fiction & fantasy (Editura MediaTech, în colaborare cu editura TexaRom, 2014). Am parcurs cele 215 pagini ale antologiei în două reprize de lectură, la finalul lunii mai, 2015, respectiv la începutul lunii noiembrie 2016.

Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține antologatorului Michael Haulică - o conexiune cu antologia anuală precedentă (Argos unu), o prezentare succintă a autorilor antologați și a textelor din cuprins, o promisiune pentru o antologie anuală viitoare, Argos trei (apărută în 2017).

Prima povestire îi aparține lui Lucian Dragoș Bogdan și se intitulează "Dincolo de orizont". Personajele, din țări și culturi diferite, călătoresc cu viteze hiperluminice, transcend condiția umană și se confruntă cu diverse dileme ivite din statutul de nemuritori cu puteri și posibilități vaste. Răspunsurile fiecăruia au de-a face cu pulsiuni psihice fundamentale, pe de o parte, și cu perspectivele lor religioase sau filosofice, pe de altă parte.

"Gravitație 0.7" de Aurel Cărășel combină literatura polițistă și hard SF-ul. Protagonistul, Nicholas Gianini Barbossa, anchetează o crimă în asteroidul colonizat Phoebe, iar soluția enigmei are legătură cu gravitația scăzută din asteroid.

"Invazia tăcută" de Alexandru Ioan Despina e o schiță fantastică despre o epidemie oribilă și despre eforturile autorităților de a o controla - ceea ce duce la instituirea unui sistem totalitar. Premisa e interesantă, dar narațiunea la persoana întâi e presărată cu lirisme și sentimentalisme.

Andrei Panțu contribuie la antologie cu "Tursas", o poveste despre invazia unor creaturi mitologice finlandeze. Personajul principal și eforturile sale de a-i face față invaziei amintesc întrucâtva de romanele catastrofice ballardiene, în vreme ce cadrul metanarativ al manuscrisului găsit și prezentat de un narator contemporan trimit la Numele trandafirului de Umberto Eco.

Felix Tzele ne asigură, în schimb, că "Drumul spre Lună este pavat cu intenții rele". Schița sa, plasată într-un București ruinat de poluare și de criminalitate, e un mozaic de discursuri ale unor personaje-narator implicate în trafic de stupefiante și jocuri pentru putere.

"Gardianul" de Liviu Braicu pare fantezia-confesiune a unei persoane trecute prin primul val de adoptare a calculatoarelor personale din România anilor 1990. Confesiune - pentru că se recunosc stadiile dependenței de lumile virtuale. Fantezie - pentru că protagonistul-narator luptă ca să salveze alte lumi sub îndrumarea unei entități imateriale. (Și dacă Vocea care îl ghidează pe personaj nu ar fi decât rezultatul unei tulburări psihice?)

Povestirea regretatului scriitor Liviu Radu "Cifrele sunt reci, numerele-s calde" nu are nevoie de nici o prezentare. Povestea lovecraftiană a reverendului Theodore Michener și a soției sale este memorabilă. În Anglia victoriană, cei doi descoperă legătura dintre asasinatele comise de niște criminali în serie și deschiderea periodică a unor porți către alte universuri prin care entități monstruoase cauzează atrocități de nedescris. Atât ca subiect, cât și ca execuție, "Cifrele..." reprezintă una dintre piesele de rezistență ale antologiei Argos doi.

Din păcate, și autoarea următoarei povestiri din cuprins, Ioana Vișan, ne-a părăsit. "Un zâmbet de milioane" e o aventură exotică, pe o planetă extrasolară, în care protagonistul-narator și însoțitoarea lui, Simone, caută un localizator de astronave prin catacombe.

"Observatorul" de Florin Purluca pornește de la o situație aparent banală - o conversație într-o cafenea de pe marginea unei autostrăzi - și duce la implicații stranii, cu nemuritori furișați prin istorie și vizitatori extratereștri infiltrați printre noi.

Alexandru Lamba, redactorul-șef al Gazetei SF, contribuie la sumarul antologiei cu schița "Pe lamă de ras" - o narațiune la persoana întâi despre călătorii în timp, paradoxuri și eșecuri emoționale revizitate... la Brașov.

Argos doi conține o altă povestire memorabilă, "Deratizare" de Lucian Merișca. Intriga are drept fundal o societate distopică, în care cetățenii trebuie să composteze bilete de exterior pentru a circula în spațiile publice, respectiv bilete de interior pentru a sta la ei acasă. Condițiile mizere în care locuiesc Cazal, Lenore și descendenții lor, teroarea adusă de controlori, hrana insuficientă și speranța iluzorie adusă de un post de radio clandestin sunt extrapolări ale situației îndurate de români în anii 1980, în vremea dictaturii național-comuniste a lui Nicolae Ceaușescu. Că "Deratizare" a fost publicată inițial în 1984 a fost o surprinză. Că autorul nu a fost anchetat, arestat sau încarcerat a fost aproape un miracol. Iar că povestirea "Deratizare" rezistă la lectură și la trei decenii după apariție aduce dovada calității ei literare.

Sumarul se încheie cu o schiță a tânărului autor Mihai Alexandru Dincă, "În neant". Narată la persoana întâi, schița relatează tribulațiile unui astronaut reanimat după criogenare la bordul unei astronave unde lucrurile au scăpat de sub control. Ca și în alte scrieri ale domnului Dincă, tematica hard SF se îmbină cu oroarea cosmică. Judecând după calitatea acestui text, am achiziționat volumul de debut al autorului.

Pe ansamblu, Argos doi a prezentat o lectură destul de bună, însă poate nu la fel de bună ca Argos unu. Cu trei sau patru excepții, textele antologate merită o lectură, însă nu o încurajează și pe cea de-a doua. Ca urmare, nu am păstrat volumul în bibliotecă - poate și pentru că nu mai am loc pe rafturi. Altfel stau lucrurile în privința antologiei Argos unu. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.

luni, 24 aprilie 2017

Wilhelmina Baird, "CrashCourse" (1993)

În 1997, prin amabilitatea domnului Marius Dinescu, am avut ocazia să citesc un roman cyberpunk al autoarei britanice Wilhelmina Baird. Ulterior, în 1998, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică: CrashCourse (ROC, Penguin Books, Londra, 1995). După aventurile de rigoare (mutat, citat în teza de doctorat, mutat din nou, uitat pe un raft din spate), am recitit pe îndelete acest roman în perioada septembrie - noiembrie 2016.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

CrashCourse are intriga plasată în Marea Britanie, într-un viitor nu prea îndepărtat în care stratificarea socială s-a accentuat, aristocrații au iahturi spațiale și vile pe asteroizi teraformați, iar săracii abia își duc traiul de pe o zi pe alta.

Protagonista-naratoare este Cassandra Blaine, o tânără de douăzeci și unu de ani. Ca în orice roman britanic, eroina e implicată într-un triunghi amoros. Nu chiar ca în orice roman britanic, protagonista e îndrăgostită de un tânăr chipeș, Doshchenko, care e îndrăgostit de un tânăr talentat, Martin Faber, care e îndrăgostit de ea. Cei trei locuiesc împreună și au o relație... fluctuantă.

Întrucât personajele principale sunt strâmtorate, se descurcă cum pot. Cassandra e spărgătoare, Dosh se prostituează, iar Moke caută clienți cărora să le vândă sculpturile sale postmoderne. Norocul pare să le surâdă când sunt angajați pentru figurație într-o producție cinematografică.

Din păcate, actrița din rolul principal, Nimbus, se dovedește a fi mult mai mult decât părea. Nu doar realizarea peliculei se vădește a fi radical diferită în acest viitor (camerele de luat vederi sunt microscopice, iar personajele au impresia că își văd în continuare de viața lor), ci și implicațiile sunt cu totul altele decât presupuneau Cassandra și partenerii ei.

După cum atenționează Swordfish, mentorul și protectorul Cassandrei, Nimbus își ucide partenerii de filmare. O răpire înscenată, din care protagonista și câțiva mercenari o salvează, îi dau prilejul antagonistei să îl omoare pe Dosh. Rămâne ca, spre finalul romanului, Cassandra, Swordfish și acoliții lor postumani să organizeze o demascare mediatică a sceleratei.

Poate cel mai memorabil aspect al romanului CrashCourse îl constituie tonul ironic pe care este scris. Fidelă ideii că cyberpunk înseamnă o mixtură de science-fiction și noir, autoarea a construit un discurs umoristic sec, presărat cu comparații amuzante, și dialoguri marcate de sarcasm, în tradiția lui Raymond Chandler.

Și, tot în tradiția modernistă din care s-a născut romanul noir, personajele afișează o aparență dură, sub care se ascunde un sine traumatizat. În această privință, personajul secundar Swordfish este poate cel mai bun exemplu - dotat cu un costum de camuflaj demn de Predator, însă mutilat și sluțit într-un teatru de război de pe urma căruia nu a mai rămas om.

Pentru împătimiții genului cyberpunk, există, desigur, o întreagă recuzită - armament, unelte pentru pătrundere prin efracție, implanturi, programe - iar eroina amintește periodic cu câți ani de închisoare se pedepsește deținerea unui artefact ilicit sau a altuia. Totodată, fundalul cărții este sumbru și decadent.

Nu în ultimul rând, acțiunea romanului e alertă și captivantă. Răsturnările de situație și loviturile de teatru se țin lanț, iar cititorii nu apucă să se plictisească. La fel ca orice volum cyberpunk ce se respectă, CrashCourse are sub trei sute de pagini, dintre care greu s-ar putea găsi una pe care să o putem elimina fără a afecta structura de ansamblu.

Ca urmare, aș spune că romanul Wilhelminei Baird merită nu doar o lectură, ci și pe cea de-a doua, și voi așeza CrashCourse înapoi la raft, alături de Queen of Angels al lui Greg Bear. Probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că lucrarea autoarei britanice are nu una, ci două continuări. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte prilejuri.

duminică, 23 aprilie 2017

W. Ellis & R. Caceres, "Captain Swing and the Electrical Pirates of Cindery Island" (2011)

În septembrie 2016, prin amabilitatea importatorilor de la Red Goblin, am achiziționat un roman grafic steampunk intitulat Captain Swing and the Electrical Pirates of Cindery Island (Avatar Press, Rantoul, 2011). Scenariul îi aparține lui Warren Ellis (autorul seriei Transmetropolitan), iar grafica - lui Raulo Caceres.

Am parcurs volumul în două zile. Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului grafic Captain Swing... e plasată la 1830, când pe străzile din Londra era o concurență acerbă între două forțe de ordine: gonacii din Bow Street, subordonați magistraților, și nou-veniții polițiști metropolitani, subordonați lui Sir Robert Peel. Protagonistul, Charlie Gravel, este un tânăr polițist care, noaptea, patrulând, descoperă o scenă de măcel, apoi pleacă în urmărirea presupusului făptaș. Acesta din urmă, echipat cu cizme și mănuși care conferă putere supraomenească, se dovedește a fi căpitanul unei corăbii zburătoare și al unui echipaj de pirați. Căpitanul Swing, cum îi spun pirații, îl duce pe protagonist la o bază secretă din Essex, de pe Insula Cindery, și îi arată că a inițiat o societate democratică bazată pe tehnologia revoluționară a electricității.

Din păcate, un grup de plutocrați având un meteorit radioactiv caută să înrobească societatea umană, iar căpitanul Swing, pe numele său adevărat Jonathan Rheinhardt, ar vrea să organizeze un raid ca să le ia plutocraților meteoritul. Un agent al plutocraților incendiază atelierele de pe insulă, iar căpitanul Swing piere.

Charlie Gravel îi conduce pe pirați în acel raid, se confruntă cu adevăratul autor al masacrului de la începutul volumului - un mutant imens, aflat în slujba plutocraților - iar în final îi încredințează conducerea navei zburătoare lui Polly, cea care îi servise drept secund savantului, apoi se întoarce la îndatoririle sale de polițist.

Planșele benzii desenate sunt intercalate cu pagini cu gravuri, în care săpitanul Swing li se adresează direct cititorilor, iar în ultimele pagini ale romanuljui grafic veți găsi o galerie cu coperte ale fasciculelor individuale în care a apărut inițial Captain Swing...

Intriga este alertă și spectaculoasă. Grafica este bună, dar nu excepțională. Între noi fie vorba, prezentarea - paginile de titlu, gravurile intercalate, galeria din final, copertele - m-a impresionat mai mult decât banda desenată propriu-zisă.

Pe ansamblu, cu toate că nu se compară nici cu Steampunk: Manimatron, nici cu Lady Mechanika, Captain Swing... a meritat banii și timpul petrecut cu lectura. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) În ceea ce mă privește, aș vrea să reiau niște albume BD mai reușite (și mai renumite) - "Orașele obscure" de Schuiten și Peeters.

Dar despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri.

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Ioan Groșan, "Un om din Est" (2010)

În copilărie și adolescență, în intervalul 1983 - 1989, am urmărit cu multă plăcere în revista Știință și tehnică două seriale semnate Ars Amatoria: Epopeea spațială 2084, respectiv Planeta mediocrilor. Ulterior, am cumpărat cele două foiletoane în volum, ocazie cu care am aflat că autorul lor se numea Ioan Groșan. Tot la începutul anilor 1990, am achiziționat un exemplar dintr-un alt roman al acestui autor, O sută de ani de zile la porțile Orientului. L-am citit cu multă plăcere la vremea lui, ba chiar l-am cumpărat a doua oară în 2009, în ediție cartonată.

Așa se face că, în 2010, la librăria plasată pe Bulevardul Dacia din Capitală dinaintea a ceea ce era pe atunci Muzeul Literaturii Române, am cumpărat fără să stau prea mult pe gânduri o altă carte de Ioan Groșan, Un om din Est, volumul I (Editura Noul Scris Românesc și Editura Tracus Arte, București, 2010).

O primă răsfoire nu m-a încurajat prea tare la lectură. Așa se face că Un om din Est a stat la raft, pe un rând din spate, mai mulți ani - până în octombrie 2016, când am citit-o în vreo două zile.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului Un om din Est e plasată în România, spre finalul anilor 1980, într-un orășel transilvănean numit Steinburg. Protagonistul este un profesor cu veleități de scriitor, Iuliu Borna, iar printre celelalte personaje se numără colegi de-ai săi (Nelu Cucerzan, zis Nelu Sanepidu', respectiv Grigore Samsaru), pădurari (Willy Schuster și tatăl său, Klaus), directoarea Szekely, doctorița Vianda Ticărău și așa mai departe.

Personajele duc o existență anostă, cu ședințe de partid, ore de serviciu, rapoarte. Pentru condimentarea vieții altfel fade, unii merg la petreceri în familie, alții la partide de pocher, iar alții (precum Nelu Sanepidu') circulă prin țară pentru a avea relații pasagere cu diverse necunoscute. Câțiva, mai naivi, încearcă să se pună bine cu puterea, precum Grigore Samsaru, care se străduiește să intre în Partidul Comunist, sau Willy Schuster, care servește propaganda naționalist-comunistă și care reperează un cerb-trofeu pentru palmaresul de vânător al dictatorului. Destul de des, eforturile acestea eșuează în penibil și ridicol, iar răsturnările de situație sunt amuzante.

Volumul se închieie cu izbucnirea revoltelor populare din decembrie 1989 și cu o scenă tip "Orice naș își are nașul."

Am remarcat, pe de o parte, grija autorului în redarea atmosferei din orașele provinciale românești ale perioadei comuniste. (În privința asta, Un om din Est poate fi citit ca un roman istoric.) Pe de altă parte, am apreciat minuțiozitatea cu care domnul Ioan Groșan a structurat intriga - firele narative ale diferitelor personaje se întretaie în moduri interesante și uneori neașteptate.

Am apreciat și caracterizarea personajelor - prin comportament, prin limbaj. Domnul Groșan s-a dovedit a fi aici un atent observator al societății în care trăim. (Poate tocmai de aceea v-aș sfătui să nu lăsați Un om din Est la îndemâna copiilor de acasă sau în văzul colegilor de serviciu. Limbajul personajelor este pe alocuri licențios.)

Ar mai fi de adăugat buna utilizare a puctului de vedere în narațiune - cele mai multe secțiuni sunt narate în omnisciență selectivă multiplă - și alternarea punctului de vedere obiectiv cu cel subiectiv: unele secțiuni sunt extrase dintr-o epistolă-jurnal adresată de Nelu Sanepidu' colegului și prietenului său Iuliu Borna.

Adăugați la toate astea un strop de realism magic și mult comic de situație și veți înțelege de ce aștept cu interes volumul al doilea al romanului Un om din Est. (Sper să nu avem la fel de mult de așteptat precum cititorii primului volum din Delirul de Marin Preda.)

Până la acea apariție, însă, mă bate un gând să recitesc Plantea mediocrilor și O sută de ani de zile la porțile Orientului, respectiv să duc la bun sfârșit o colecție de proză scurtă a domnului Ioan Groșan, Povestiri alese. Dar despre acelea vom discuta cu alte prilejuri.

vineri, 21 aprilie 2017

Fritz Leiber, "The First Book of Lankhmar" (2001)

În 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat o sumedenie de volume din colecția Fantasy Masterworks, de la editura Gollancz. Dintre acestea, în perioada decembrie 2014 - aprilie 2017, am parcurs un volum omnibus de Fritz Leiber, The First Book of Lankhmar (Editura Gollancz, Londra, 2001).

Și iată ce am aflat:

The First Book of Lankhmar reunește primele patru volume dintr-o serie de șapte dedicate aventurierilor Fafhrd și Șoricarul Cenușiu. În ordine, acestea sunt Swords and Deviltry, Swords Against Death, Swords in the Mist și Swords Against Wizardry. Acțiunea este plasată pe tărâmul Newhon, iar cei doi aventurieri locuiesc într-un oraș numit Lankhmar, dar călătoresc adesea pe meleaguri exotice. Fiecare carte din serie conține povestiri și nuvele, așezate nu în ordinea scrierii sau a publicării, ci în cronologia internă a evenimentelor - căci saga celor doi spadasini se întinde pe mai multe decenii.

Ca subiect, The First Book of Lankhmar pare să fie veriga de legătură dintre Conan barbarul și Lumea-disc. Astfel, deși Leiber își poartă antieroii prin aventuri spectaculoase ce implică dueluri, magie, intrigi și seducții, adesea apar elemente de farsă, personaje caricaturale și incidente amuzante. Căci Leiber oferă divertisment și nu se așteaptă să îi luăm prea tare în serios poveștile...

Ceea ce separă însă net volumul acesta de o puzderie de tomuri swords-and-sorcery scrise la normă este stilul literar. Pe lângă vocabularul bogat și frazarea îngrijită a discursului narativ, autorul aduce un element surprinzător și greu de egalat: foarte des (dar nu întotdeauna), personajele vorbesc în pentametru iambic, cu o sintaxă și o prozodie sosite parcă din piesele de teatru elisabetane. (Părinții lui Fritz Leiber au fost actori într-o trupă shakespeareană și autorul însuși a jucat alături de ei în tinerețe.) Astfel, cititorii simt pe fiecare pagină că personajele acelea provin din altă epocă și din altă cultură, în loc să rămână cu impresia că ele sunt doar niște contemporani de-ai noștri îmbrăcați în costume fistichii. Iar poveștile despre săbii și vrăjitorii ale lui Leiber par să fi fost scrise nu doar în umbra lui Conan barbarul, ci și cu gândul la Sir John Falstaff.

Cititorul întoarce ultima filă a primei cărți din Lankhmar cu un zâmbet și cu multă recunoștință pentru meșteșugul și strădania autorului. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Firește, rămâne de parcurs al doilea volum omnibus despre Fafhrd și Șoricarul Cenușiu. Dar despre acela vom discuta cu alt prilej.

joi, 20 aprilie 2017

R. Ormiston & N. M. Wells, "William Morris" (2013)

Dacă ați parcurs postările recente de la Țesătorul, e posibil să fi rămas cu impresia că, de la editura Flame Tree Publishing, nu am cumpărat decât albume despre dragoni, artă fantastică, steampunk și distopii. Nu e chiar așa. De fapt, în 2016, am achiziționat din anticariatul Antic ExLibris din București, la preț promoțional, un album realizat de Rosalind Ormiston și Nicholas Michael Wells, William Morris - Artist, Craftsman, Pioneer (Flame Tree Publishing, Londra, 2013). L-am parcurs în două zile la mijlocul lunii ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

"Introducerea" prezintă pe scurt importanța lui William Morris (1834-1896) în contextul epocii victoriene și al unei renumite mișcări artistice.

O secțiune amplă detaliază "Viața și opera", punând accentul asupra activității lui William Morris ca proiectant de hârtie de tapet, țesături, tapiserii, mobilier, ceramică, dar amintind și realizările sale ca eseist, romancier, poet, activist politic și pictor.

A doua secțiune majoră a albumului tratează despre "Arte și meșteșuguri", o mișcare artistică semnificativă din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea în care William Morris a jucat un rol de frunte.

Aproape pe fiecare pagină a volumului veți găsi imagini cu lucrările artistului britanic, dar și reproduceri ale unor lucrări create de colaboratori ai săi, precum Dante Gabriel Rosetti, Charles Voysey, John Henry Dearle, Edward Burne-Jones, respectiv de fiica sa, May Morris.

Albumul se încheie cu sugestii de lecturi suplimentare referitoare la William Morris și la mișcarea "Arte și meșteșuguri", cu o secțiune de mulțumiri și cu un foarte util index.

Ceea ce am remarcat, pe de o parte, a fost organizarea materialului în capitole și secțiuni scrise accesibil și tehnoredactate elegant. Pe de altă parte, bogăția imaginilor artistice din album, redate în înaltă definiție, este cu adevărat copleșitoare. Retrospectiv, e uimitor cum, într-o viață nu foarte lungă, un om talentat și disciplinat a reușit să exceleze nu într-un singur domeniu, ci în zece. (Dacă doriți să aflați toate detaliile, puteți comanda un exemplar din albumul William Morris aici.)

Cât despre mișcarea artistică promovată cu asiduitate de artistul britanic, "Arte și meșteșuguri" avea să treacă Marea Mânecii și, transformată, să devină celebră în Europa continentală și în lume sub numele de "Art Nouveau".

Dar despre subiectul acesta rămâne să discutăm cu alte ocazii. 

marți, 18 aprilie 2017

Dave Golder, "Dystopia" (2015)

În iunie 2014, la Țesătorul, am postat o prezentare a unui album cu lucrări grafice intitulat Steampunk. Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că, spre finalul lunii decembrie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un alt album din seria "Gothic Dreams". Acesta îl are ca autor pe Dave Golder și se intitulează Dystopia: Post-Apocalyptic Art, Fiction, Movies & More (Flame Tree Publishing, Londra, 2015). 

Am parcurs albumul chiar în ziua în care îl cumpărasem. Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține lui Pat Mills, întemeietorul revistei de benzi desenate 2000 A.D. Capitolele următoare tratează, pe rând, despre distopii literare, despre distopie în cinematografie și în serialele de televiziune, despre viziuni distopice în arta grafică și în benzile desenate, precum și despre jocuri video de inspirație distopică.

Albumul este amplu ilustrat cu imagini color - coperte de carte, afișe cinematografice, cadre din filme sau jocuri, pe de o parte, artă grafică originală, pe de alta. De asemenea, Dystopia este foarte îngrijit sub aspectul tehnoredacătrii - titlurile și subtitlurile sunt imprimate cu litere spectaculoase, iar fondul paginilor este marmorat.

Volumul se încheie cu o serie de recomandări - site-uri din rețea care au legătură cu tematica volumului.

Pe ansamblu, Dystopia nu este doar o lucrare concepută pentru adolescenți și tineri, ci și un volum bine documentat și bine organizat. Ca urmare, îmbină într-un mod cât se poate de mulțumitor valoarea de divertisment (prin prezentarea grafică foarte atractivă) și valoarea educativă (prin informațiile prezentate). În consecință, Dystopia are să ocupe un loc onorabil în colecția mea și urmează să aibă parte cândva de o a doua lectură.

Firește, de la Flame Tree Publishing am achiziționat și alte albume de artă. Dar despre acelea am să vă relatez cu alte ocazii.