vineri, 8 iunie 2018

Greg Rucka et al., "Elektra: Ultimate Collection" (2012)

La finalul lunii februarie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic intitulat: Elektra: Ultimate Collection (Marvel Worldwide, New York, NY, 2012). L-am parcurs în primele zile ale lunii martie 2018.

Și iată ce am aflat:

Paradoxal, Elektra: Ultimate Collection începe în mijlocul unui arc narativ, mai precis fasciculele #7-9 dintr-un serial. Scenariul îi aparține lui Greg Rucka, iar grafica lui Chuck Austen, respectiv lui Joe Bennett. Intriga e ceva mai pauzibilă decât cea din Elektra: Révérence (mai exact, victima unui viol o angajează pe Elektra să îi răpească pe făptași, cu intenția de a-i tortura și de a-i ucide). Scenariul e scris la nivel mediu, în vreme ce grafica din primele două fascicule e la un nivel submediocru.

Urmează un episod de sine-stătător, Elektra: Trust, cu grafica foarte îngrijită, realizată în stil fotorealist de Greg Horn.

Acesta face trecerea spre un alt arc narativ, început cu episodul Unemployment și dezvoltat în fasciculele #11-15 sub titlul Introspect. Scenariul e asigurat de același Greg Rucka, iar grafica (peste medie), de Carlo Pagulayan. De această dată, Elektra e lăsată fără contracte, apoi abandonată în deșert, iar în cele din urmă hăituită de mercenari angajați de câțiva potentați răzbunători.

Fasciculele #16-22 urmăresc, în schimb, un arc narativ intitulat: Standing Outside the Temple, in the Rain. Elektra caută să treacă la un nivel superior în artele marțiale, studiind cu o instructoare de culoare numită Drake. Din păcate, maestra și discipola sunt atacate și urmărite de asasinii organizației criminale The Hand, iar Elektra îi înfruntă pe aceștia într-un final apoteotic.

Am fost oarecum surprins de schimbările prezentării grafice - acceptabilă (#16-18), caricaturală (#19-20), bunicică (#21-22). Dacă variațiunile stilului grafic aveau o justificare clară în Elektra: Assassin, aici impresia distinctă este că, de la fascicul la fascicul, scenaristul a lucrat cu artiștii grafici puși la dispoziție de gigantul Marvel. Iar efectul de ansamblu este... inegal, ca să mă exprim delicat.

În concluzie, Elektra: Ultimate Collection ar fi avut de câștigat dacă ar fi început corect și inteligibil cu un arc narativ nou, mai degrabă decât în mijlocul unuia deja existent, și a avut doar de pierdut de pe urma deselor schimbări din echipa grafică. (Cu atât mai de apreciat sunt scenariștii precum Frank Miller sau Alan Moore care realizează de la cap la coadă un roman grafic cu un singur grafician.)

Ca urmare, nu am păstrat în bibliotecă Elektra: Ultimate Collection. Am dat cadou acest volum pentru a face loc la raft pentru Lady Mechanika: The Clockwork Assassin. Dar despre acesta din urmă vom mai discuta probabil cu altă ocazie. 

joi, 7 iunie 2018

W.H. Blackman, A. Sanchez & M. Del Mundo, "Elektra - Révérence" (2015)

În ultima decadă a lunii februarie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic intitulat: Elektra: Révérence (Marvel Entertainment, New York, 2015). L-am parcurs în aceeași zi.

Și iată ce am aflat:

Révérence este volumul al doilea al unui arc narativ început de scenaristul W. Haden Blackman și de graficianul Michael Del Mundo în volumul Elektra: Bloodlines. De această dată, asasina ninja în costum stacojiu se confruntă cu un grup de personaje negative din universul Marvel, precum Death Adder, Anaconda, Sidewinder și Black Mamba.

Dacă Elektra: Assassin combina artele marțiale cu literatura de spionaj și intriga internațională, Révérence propune o temă mai prietenoasă cu adolescenții - respectiv confruntări între supereroi dotați cu puteri supranaturale și cu costume viu colorate, din material supraelastic.

Scenariul s-a dovedit a fi de nivel mediu. Grafica, în schimb, este inegală. Pe de o parte, asta e din cauză că primele două fascicule din volum au fost schițate de un artist grafic (Alex Sanchez), iar ultimele patru de un altul (Michael Del Mundo). Pe de altă parte, culorile au fost aplicate de trei graficieni (Esther Sanz, Michael Del Mundo, apoi Marco D'Alfonzo). Ca urmare, impresia de ansamblu dată de acest roman grafic e departe de a fi unitară.

Paradoxal, nu am păstrat Elektra: Révérence în colecție, dar aș vrea să citesc și volumul Bloodlines. Până atunci, însă, am parcurs deja un alt roman grafic intitulat: Elektra: Ultimate Collection. Am să vă relatez cât de curând despre el aici, la Țesătorul.

vineri, 1 iunie 2018

Catharine Arnold, "Underworld London" (2012)

La începutul lunii ianuarie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am cumpărat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune a doamnei istoric Catharine Arnold intitulată: Underworld London - Crime and Punishment in the Capital City (Editura Simon & Schuster UK, Londra, 2013). Am parcurs-o în prima jumătate a lunii martie 2018.

Și iată ce am aflat:

După ce doamna Arnold ne-a făcut istoricul morților, nebunilor și păcătoșilor din Londra, de această dată ne prezintă criminalii, martirii și apărătorii legii.

Lucrarea prezintă chestiunea în manieră diacronică, începând din Evul Mediu, când s-a ridicat spânzurătoarea Tyburn, trecând prin Renaștere, când Turnul Londrei a devenit închisoare și loc pentru decapitări, apoi prin Secolul Luminilor, când jaful la drumul mare practic devenise sport național, apoi prin epoca victoriană, cu hoții de buzunare, spărgătorii și criminalii în serie de rigoare, și ajungând la crima organizată din secolul al douăzecilea, respectiv la abolirea pedepsei cu moartea.

Autoarea păstrează un contratimp foarte riguros pe parcursul întregii lucrări, contrastând, în cazul fiecărei epoci istorice la care se referă, forme de criminalitate cu forme de represiune, iar gloria și decăderea tâlharilor și bandiților se împletește cu construirea și demolarea tribunalelor (ca Old Bailey) sau închisorilor (ca Newgate).

Nu lipsesc nici cazurile de erori judiciare, în care persoane nevinovate au fost condamnate la moarte și executate, iar adevărații făptași au fost descoperiți ulterior. De asemenea, Underworld London  amintește ici și colo cazurile unor londonezi martirizați pentru credințele lor religioase, ori pe cele ale unor judecători corupți care au pus profitul sau plăcerea personală mai presus de bunul mers al justiției.

Volumul se încheie cu o bogată bibliografie, cu note de final, cu lista ilustrațiilor și cu un index.

Pe ansamblu, Underworld London s-a dovedit a fi la fel de documentat, de bine organizat și de accesibil ca volumele precedente din serie. Din păcate, subiectul însuși face ca lectura să nu fie ușoară sau agreabilă. Cu un tact diplomatic... englezesc, autoarea păstrează de cele mai multe ori un ton obiectiv, echidistant, științific, însă pe alocuri își exprimă opiniile personale - șocul și revolta față de cruzimea cu care au fost tratate unele persoane pentru fapte care azi le-ar aduce cel mult o amendă penală sau o detenție de câteva luni, sau bucuria pentru decizia societății britanice de a-i trata în mod mai umanitar pe infractori - abolind odată pentru totdeauna pedeapsa cu moartea.

Intenționez să păstrez Underworld London în bibliotecă, alături de Necropolis, de Bedlam și de City of Sin. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) După ce am întors ultima filă a acestei lucrări despre crimă și pedeapsă, am decis totuși să aflu mai multe despre rădăcina răului, drept pentru care am început să parcurg un volum intitulat Coined.

Dar despre acela vom discuta la momentul potrivit.

joi, 31 mai 2018

Catharine Arnold, "City of Sin" (2010)

Pe la mijlocul lunii noiembrie 2017, într-o companie agreabilă, am făcut o vizită la anticariatul Antic ExLibris din București. Cu acest prilej, am cumpărat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune a doamnei istoric Catharine Arnold intitulată: City of Sin - London and Its Vices (Editura Simon & Schuster UK, Londra, 2011). Am parcurs-o în intervalul ianuarie-martie 2018.

Și iată ce am aflat:

Dacă în Necropolis doamna Catharine Arnold tratase despre morții Londrei, iar în Bedlam despre nebunii metropolei britanice, în City of Sin se concentrează asupra păcătoșilor. Astfel, în manieră diacronică, autoarea trasează o istorie a prostituției londoneze, de la vremea ocupației romane, în secolul I era noastră, trecând prin Evul Mediu și Renaștere, până în Secolul Luminilor, în epoca victoriană și mai apoi în secolul al douăzecilea, pentru a ajunge la lucrătoarele sexuale contemporane, dotate cu blog, cu website (și uneori cu doctorat).

În paralel, autoarea urmărește istoria reprimării serviciilor sexuale și pe cea a oprimării minorităților sexuale, cu episoade oribile din Evul Mediu și din perioada Războiului Civil Englez, sau mai degrabă anecdotice, din perioada victoriană.

Nu lipsesc nici referirile la comerțul cu literatură erotică, începând din Renaștere, ori cele la proliferarea cinematografelor cu filme pentru adulți în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Previzibil, chestiunile acestea au fost legate, mai ales în perioada contemporană, de crima organizată, pe de o parte, și de scandaluri în lumea politică britanică, pe de alta.

Am apreciat tonul concis și clar pe care e scrisă lucrarea, dramul de umor britanic ce apare ici și colo, precum și bogăția informațiilor oferite, respectiv buna organizare a materialului. Utilitatea volumului City of Sins ca lucrare de referință este sporită și de notele de final, organizate pe capitole, de bogata bibliografie, de ilustrațiile alb-negru presărate prin text și de index.

Voi păstra această lucrare în colecția personală ca pe un punct de referință. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) De asemenea, imediat cum am terminat City of Sin, am început să citesc o altă lucrare de aceeași autoare, Underworld London. Dar despre aceea rămâne să vă relatez cu alt prilej.

miercuri, 30 mai 2018

Hugo Pratt, "The Ballad of the Salt Sea" (1967)

În ultima decadă a lunii martie 2015, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Hugo Pratt: Corto Maltese - The Ballad of the Salt Sea (Universe Publishing, New York, NY, 2012). L-am parcurs pe îndelete în perioada martie-mai 2015.

Și iată ce am aflat:

În ordinea publicării, The Ballad of the Salt Sea este primul album de bandă desenată din seria Corto Maltese, iar ediția princeps a apărut în 1967, la Lausanne. Ediția americană pe care am parcurs-o, în schimb, are scenariul tradus de Hall Powell și planșele colorate de Patrizia Zanotti.

Acțiunea se desfășoară în intervalul noiembrie 1913 - februarie 2015 și este plasată în Pacific. Protagonistul este căpitanul Corto Maltese, un aventurier descins dintr-un tată englez și o mamă mediteraneană. Printre celelalte personaje se numără Grigori Rasputin, precum și Pandora și Cain Groovesnore, copiii unui antreprenor australian.

Atât Maltese cât și Rasputin fac parte dintr-o confrerie condusă de un misterios călugăr exilat, iar pe parcursul romanului grafic sunt implicați într-o vânătoare de comori. Pe traseu, se confruntă cu patrule navale britanice, cu submarine germane, cu revolte organizate de echipajele de băștinași, dar și cu tentativele de evadare ale celor doi adolescenți. Loviturile de teatru, răsturnările de situație și dezvăluirile neașteptate se țin lanț.

Corto Maltese iese în evidență ca un personaj aparent cinic și flegmatic, dar care urmează un cod etic nedeclarat și destul de strict - protejându-i pe adolescenții rătăciți și rezistând tentativelor de seducție ale Pandorei. În această privință, Corto pare să vină pe filiația altor personaje aspre și umblate prin lume, precum căpitanul Marlow al lui Joseph Conrad sau detectivul Philip Marlowe al lui Raymond Chandler.

Tot cu unele scrieri ale lui Joseph Conrad se aseamănă întrucâtva și cadrul exotic în care e plasată acțiunea romanului grafic - un ocean nesfârșit, insule risipite, palmieri, vase cu aburi, pirogi, reprezentanți ai puterilor coloniale, localnici, colibe și pescăruși. Este de apreciat arta cu care Hugo Pratt a portretizat în tuș o mare varietate de tipologii umane.

La încheierea lecturii acestui tom destul de respectabil (253 de pagini), am decis să cumpăr și alte volume din seria Corto Maltese. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

vineri, 6 aprilie 2018

Ray Fisman & Tim Sullivan, "The Org" (2013)

În ultima zi a lunii martie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat o lucrare de nonficțiune cu un titlu interesant: The Org - The Underlying Logic of the Office (Editura Twelve, New York, NY, 2013). Unul dintre autori, domnul Ray Fisman, este profesor universitar la Universitatea Columbia. Celălalt, domnul Tim Sullivan, este director editorial la Harvard Business Review Press.

Am parcurs volumul în patru zile. Și iată ce am aflat:

"Introducerea" prezintă principala temă a cărții: organizația ca o mașinărie pentru îndeplinirea misiunilor. Autorii arată ce își propun să facă (explicarea modului în care funcționează organizațiile), apoi avantajele și dezavantajele organizațiilor, motivarea angajaților, motivele pentru a avea angajați (mai degrabă decât roboți) și reducerea decalajului dintre așteptări și realitate prin mai buna înțelegere a organizațiilor.

Capitolul întâi, "Marginalul", prezintă studiul de caz al unui creator de rame de ochelari, Scott Urban, care e o firmă comercială... de unul singur. Prin contrast, o altă firmă care inițial consta din două persoane, Bill Hewlett și Dave Packard, a devenit o megacorporație cu peste trei sute de mii de angajați. Autorii demonstrează de ce organizațiile sunt necesare (prin prisma economistului Adam Smith), și explică de ce uneori sunt mai eficiente decât piața liberă (așa cum a arătat economistul Ronald Coase), dar și de ce implicarea în afaceri a unei organizații atrage costuri.

Capitolul al doilea tratează despre "Proiectarea postului". Autorii prezintă studiul de caz al unui cercetător, Peter Moskos, care s-a angajat în poliția orașului Baltimore pentru a studia din interior organizația. Astfel, aflăm despre polițiștii cu multiple misiuni de îndeplinit (unele măsurabile, altele nu), despre nevoia de a menține activitățile și organizația la un nivel simplu și inteligibil, despre lucrul în echipă în cadrul forțelor de poliție, despre acțiuni polițienești sub acoperire, despre proiectarea locurilor de muncă cu anumit atribuții bine gândite și despre găsirea persoanelor potrivite ca să le ocupe. (Firește, pentru ocuparea anumitor posturi, candidații trebuie să meargă la unele facultăți foarte selective și foarte costisitoare.) Spre final, autorii discută și metode prin care activitatrea organizației și a reprezentanților ei beneficiază de feedback extern, respectiv de ce e necesar ca angajații să fie întrucâtva dezamăgiți de un sistem de supraveghere, control, recompense, sancțiuni și măsurători.

Capitolul al treilea se ocupă cu "Asamblarea puzzle-ului organizațional". Paradoxal, autorii iau ca studiu de caz organizarea bisericii metodiste, cu pastori, comisii parohiale, episcopi și realocări de parohii. Pentru ca o asemenea organizație să funcționeze, are nevoie de venituri (pe care le adună din donații) și se află mereu în căutarea a noi enoriași. Pastorii care pierd enoriași sunt sfătuiți să se reorienteze profesional, în vreme ce aceia care atrag enoriași sunt recompensați prin alocarea unor parohii mai populate... și mai lucrative. A doua parte a capitolului tratează despre reorganizarea megacorporației Procter & Gamble într-o formă mai adaptabilă, respectiv despre introducerea organizației multidivizionale, iar mai târziu a administrației matriceale a afacerilor. Concluzia capitolului este că asamblarea unei organizații funcționale și eficiente e mai complexă și mai dificilă decât pare, însă este necesară.

Capitolul al patrulea, ironic, aduce "Laudă zdrobirii inovației". Ca studiu de caz, autorii propun Academia Militară de la West Point. Se discută accentul pus pe competitivitate, necesitatea coordonării, avantajele planificării operațiunilor militare de mare anvergură și costurile proastei planificări. A doua parte a capitolului discută restrângerea experimentelor și inovațiilor în francizele cu mâncăruri la minut, precum McDonald's, și necesitatea adaptării meniului la specificul fiecărei culturi naționale. Mai degrabă decât să lase fiecare director de restaurant să experimenteze și să diversifice meniul, McDonald's a preferat să creeze o diviziune separată al cărei scop exclusiv e experimentarea (culinară), după modelul folosit în Al Doilea Război Mondial de compania Lockheed - un departament poreclit Skunk Works. Problema găsirii unui echilibru între libertatea de a experimenta și de a inova, pe de o parte, și restricțiile impuse de birocrație, pe de alta, nu e una ușoară, iar Armata S.U.A. pare să fi găsit propriile metode pentru a reconcilia aceste aspecte - inclusiv în Irak.

Capitolul al cincilea, în schimb, ne arată "La ce e bună conducerea". Contraintuitiv, autorii încep prin a prezenta cazul unor fabrici de textile din India care funcționează fără administratori sau supraveghetori. Economiști de la Banca Mondială și de la Universitatea Stanford au propus un experiment în buna administrare a afacerilor și au prezentat rezultatele: înainte (haos și abuzuri), respectiv după (ordine, productivitate, profitabilitate). Autorii discută limitele conducerii în stil indian, pe bază de frați și fii în posturi-cheie, după care, în a doua parte a capitolului, prezintă originile administrării științifice a afacerilor (conform istoricului economic Alfred D. Chandler, jr.) -  de la căile ferate transcontinentale la rețelele de supermagazine pentru comerțul cu amănuntul. Se aduc în discuție administrarea științifică propusă de Frederick Winslow Taylor, promovarea până la nivel de incompetență administrativă enunțată în principiul lui Laurence Peter, respectiv conflictul de interese dintre administratori (care au nevoie să țină ședințe pentru a orienta organizația) și administrați (care au nevoie să facă treburi în loc să piardă vremea în ședințe). Concluzia capitolului este că mai buna administrare a afacerilor poate salva vieți - cu exemple din industria jocurilor video, din spitale și din școli.

Capitolul al șaselea ne prezintă "Priveliștea din biroul de pe colț". După o introducere despre opinia publicului asupra directorilor generali, autorii ne prezintă o zi din viața unui asemenea director (în perspectiva cercetătorului Henry Mintzberg), jurnalele acestor directori (cu frecvente întreruperi ale activităților), ce se poate realiza numai în ședințe, ce poate face numai un director general, modurile în care stilul unui director general se reflectă în evoluția companiei pe care o conduce, valoarea de piață a directorilor generali (reductibilă, în unele circumstanțe, la... un dolar), respectiv consiliul de administrație al corporației ca supraveghetor colectiv al directorului general. În a doua parte a capitolului, se discută tendința ascendentă a salariilor și beneficiilor directorilor generali din megacorporațiile americane în ultimele patru decenii, situațiile în care directorii generali primesc plăți fabuloase pentru a fi... concediați, precum și realitatea că nu oricine are aptitudinile necesare pentru a fi director general.

Capitolul al șaptelea se concentrează asupra "Economiei culturii organizaționale". Introducerea prezintă cazul unei schimbări în traficul rutier din Samoa - o modificare... culturală. Autorii admit apoi că e dificil să definești cultura unei organizații și sugerează că este ceea ce ne spune cum să ne purtăm când nu putem face apel la un contract sau la un set de reguli îndrumătoare. După aceea, discută știința economică a culturii (cu exemple dintr-un experiment al cercetătorilor Camerer și Weber), modul în care se formează culturile organizaționale, căile de susținere a bunelor culturi, precum și lecții învățate din teoria jocurilor și din geopolitica Războiului Rece.

Se prezintă și căile prin care cei care încalcă normele culturii organizaționale pot fi sancționați, precum și cazuri în care companii de exploatare minieră predică una și practică alta - ceea ce poate duce la accidente grave și la pierderi de vieți omenești. Se discută și forța psihologică a loialității indivizilor față de grup, precum și necesitatea susținerii cu investiții și cu acțiuni a schimbărilor propuse într-o cultură organizațională (ca să nu rămână doar vorbe goale). Capitolul se încheie cu o privire asupra prețului schimbării.

Al optulea capitol examinează o temă înrudită: "Dezastrul și schimbarea". Studiile de caz prezintă consecințele catastrofale ale reducerii de costuri la British Petroleum, respectiv necesitatea extinderii activității Biroului Federal de Investigații de la anchetarea activităților criminale la culegerea de informații în vederea prevenirii atacurilor teroriste.

Concluziile cărții au în vedere "Organizația viitoare". Între altele, se discută modul în care s-a schimbat activitatea din clădirile de birouri după introducerea, începând din 1968, a partițiilor la semiînălțime, apoi cele două direcții principale în reformarea organizațiilor (eficientizare, respectiv mai multă autonomie), viziuni utopice, precum biroul fără hârtie sau lucratul de acasă ori din cafenea, și efectele nebănuite ale adoptării tehnologiei informaționale (organizații mai plate, dar mai mari). Spre final, se discută necesitatea dezvoltării unor rețele de comunicare și cooperare, iar în încheiere ni se arată că până și membrii Al Quaeda trebuie să își justifice cheltuielile de deplasare și cazare.

Lucrarea se încheie cu o secțiune de mulțumiri, cu note de final, corespunzându-i fiecărui capitol, cu un index alfabetic și cu o notă biobibliografică despre autori. (Am fost ușor surprins de absența bibliografiei.)

Calitățile care recomandă The Org sunt numeroase. Am apreciat buna organizare a materialului în capitole și secțiuni, prezentarea inteligibilă, fără prea mult jargon de specialitate, diversitatea studiilor de caz și ampla documentare. În egală măsură, am apreciat excelenta prezentare tipografică a volumului - copertă cartonată, supracopertă color, hârtie de bună calitate, redactare literară de înalt nivel, tehnoredactare aerisită. Nu în ultimul rând, m-a bucurat raportul calitate/preț, foarte avantajos în acest caz. (Dacă doriți, puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.)

Dintre neajunsurile volumului, pe lângă absența bibliografiei, pe care am semnalat-o deja, aș aminti absența cvasi-totală a unor scurte recapitulări la finalul capitolelor, respectiv a unor concluzii propriu-zise. Ceea ce autorii au oferit drept concluzii prezintă de fapt un capitol pe o altă temă ("Organizația viitoare"), mai degrabă decât o trecere în revistă a principalelor idei prezentate în lucrare și o viziune de ansamblu sau niște învățăminte demne de a fi reținute. (Sau poate că autorii au încredere că cititorii lor sunt suficient de inteligenți pentru a pune singuri lucrurile în perspectivă și pentru a trage propriile concluzii.)

Pe ansamblu, The Org a meritat prețul achiziției și timpul petrecut cu lectura. O voi păstra în colecție ca pe o lucrare de referință și v-o recomand și dumneavoastră. Pe o temă similară, mi-am propus să citesc și volumul Cubed. Dar despre acela vom discuta la momentul potrivit tot aici, la Țesătorul.

duminică, 25 martie 2018

Mike Mignola et al., "Jenny Finn - Doom Messiah" (2011)

La jumătatea lunii ianuarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un roman grafic intitulat: Jenny Finn - Doom Messiah (Boom! Studios, Los Angeles, CA, 2011). L-am parcurs în trei zile, în ultima decadă a lunii ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

Scenariul îi aparține lui Mike Mignola, iar grafica a fost asigurată de Troy Nixey (de la primul la al treilea fascicul), respectiv de Farel Dalrymple (pentru al patrulea fascicul).

Intriga este plasată la Londra, în toamna anului 1888, când populația era terorizată de crimele lui Jack Spintecătorul. Protagoniștii sunt un marinar numit Joe, proaspăt sosit în capitala Marii Britanii, și o fată numită Jenny Finn. Evenimentele din scenariu sunt bizare și suprarealiste, căci un număr de personaje se metamorfozează în mod inexplicabil după chipul și asemănarea a diverse creaturi abisale - iar personajele principale caută să afle dacă se confruntă cu o epidemie nemaivăzută sau cu invazia unor ființe din străfundurile oceanului.

Din păcate, prezentarea grafică mi s-a părut mediocră în primele trei fascicule și submediocră în cel de-al patrulea. Dacă scenariul se dorește a fi horror, cu trimiteri la H. P. Lovecraft și la Charles Dickens, imaginile sunt caricaturale și ruinează efectul de ansamblu.

Ca urmare, în pofida interesului pe care îl am încă din adolescență pentru scrierile lui Lovecraft și a pasiunii de dată mai recentă pentru steampunk, am decis să nu păstrez în colecție Jenny Hill - Doom Messiah. Prefer să folosesc spațiul pe care l-am eliberat la raft pentru a depozita volumul al cincilea din seria Lady Mechanika.

Dar despre acela rămâne să vă relatez la momentul potrivit.

sâmbătă, 24 martie 2018

Frank J. Barbiere & Crizam Zamora, "The Precinct" (2016)

La începutul lunii februarie 2018, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Frank J. Barbiere și Crizam Zamora intitulat: The Precinct - A Steampunk Adventure (Dynamite Entertainment, Mt Laurel, NJ, 2016). L-am parcurs în aceeași zi.

Și iată ce am aflat:

The Precinct se plasează în același univers ficțional ca Legenderry și urmează unui șir de romane grafice în care diverse personaje venerabile din banda desenată americană, de la Tăunul Verde la Sonia cea Roșcată, au fost reimaginate în versiune steampunk.

Intriga din The Precinct este plasată într-o metropolă cu aspect victorian. Personajele principale sunt polițistul veteran Mortimer Hill și alchimista Josephine Winters. Într-un parteneriat nu foarte agreat de ambele părți, cei doi anchetează un șir de evenimente violente - apariții ale unor demoni biomecanici care fac victime și provoacă incendii. Experiența și curajul polițistului, precum și resursele nebănuite ale alchimistei, ajută la oprirea crizei și la descoperirea vinovaților, ca și la dejucarea unei lovituri de stat.

Dintre calitățile care recomandă The Precinct, aș aminti scenariul alert, cu confruntări spectaculoase și cu dese răsturnări de situație, precum și calitatea tipografică a volumului (copertă color în policromie, plastifiată, pagini color, imprimate pe coală cretată, machetare atrăgătoare).

Problema, dacă se poate numi așa, este că grafica din banda desenată propriu-zisă este la un nivel ceva mai scăzut decât coperta creată de Joe Benitez și Sabine Rich. E departe de a fi caricaturală, ca în The League of Extraordinary Gentlemen, dar nu se compară cu cea din Lady Mechanika sau cu cea din Steampunk: Manimatron. Mai degrabă, aș spune că e la un nivel oarecum comparabil cu grafica din Dishonored.

Pe ansamblu, cu toate că The Precinct a meritat o lectură, nu sunt foarte convins că va avea parte de cea de-a doua, iar dacă va rămâne în colecția mea vom vedea. În ceea ce privește celelalte romane grafice din această serie steampunk, nu am să le ocolesc dacă îmi vor ieși în cale, dar nici nu am să le caut cu tot dinadinsul. (Mai ales pentru că unul poartă titlul: Battlestar Galactica 1880.) 

duminică, 18 martie 2018

Chris Roberts, Hywel Livingstone & Emma Baxter-Wright, "Goth" (2014)

La începutul lunii octombrie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un album intitulat: Goth - The Design, Art and Fashion of A Dark Subculture (Carlton Books, Londra, 2016). De parcurs, l-am parcurs abia la finalul lunii decembrie 2017, în două zile.

Și iată ce am aflat:

Goth este o carte de pus pe măsuța de cafea. Se prezintă ca un volum imprimat în condiții de lux, pe coală cretată, cu o mulțime de imagini alb-negru și color.

Cuprinsul este structurat pe capitole tematice. Astfel, după introducerea semnată de Chris Roberts, urmează un capitol despre arhitectura gotică și unul despre arta gotică (semnate de Hywel Livingstone), câteva capitole despre gotic în literatură, film și muzică (scrise de Chris Roberts), respectiv un amplu capitol final dedicat modei goth (realizat de Emma Baxter-Wright). Lucrarea se încheie cu un index.

Pe de o parte, am fost foarte plăcut impresionat de bogăția și de diversitatea informațiilor prezentate - de regulă, în perspectivă diacronică. Pe de altă parte, am fost înctrucâtva surprins de faptul că modei, muzicii și filmului li s-au alocat de aproape două ori mai multe pagini decât arhitecturii, literaturii și artelor plastice. (Ulterior, m-am gândit mai bine cărei categorii de public i se adresează albumul și... m-am liniștit.)

Pe ansamblu, estimez că Goth a meritat atât costul achiziției cât și timpul de lectură. Îl voi păstra în colecție, cu siguranță, iar uneori probabil îl voi folosi ca sursă de referință. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Firește, cum doresc să aflu mai multe despre arhitectura gotică, plănuiesc să parcurg un album dedicat exclusiv acestei forme de artă. Dar despre acela am să vă dau detalii cu alt prilej. 

sâmbătă, 17 martie 2018

Steven Johnson, "How We Got to Now" (2014)

Pe la jumătatea lunii aprilie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional o lucrare de popularizarea științei a jurnalistului Steven Johnson intitulată: How We Got to Now - Six Innovations That Made the Modern World (Particular Books, Penguin Books, Londra, 2014). Am parcurs-o în mai puțin de o săptămână, la jumătatea lunii decembrie 2017.

Și iată ce am aflat:

Volumul începe cu o introducere în care autorul prezintă tema și structura cărții. Urmează cele șase capitole principale, dedicate sticlei, frigului, sunetului, curățeniei, timpului și luminii.

Lucrarea se încheie cu o secțiune de concluzii, cu câteva pagini de mulțumiri, cu note de final, cu o amplă bibliografie și cu un index.

În fiecare capitol, într-o manieră oarecum similară cu aceea utilizată de domnul James Burke în Connections, autorul urmărește evoluția unei tehnologii de-a lungul istoriei - uneori contrazicând versiunea simplificată, de manual școlar, a istoriei, însă aducând adesea elemente inedite și surprinzătoare.

Am fost foarte plăcut impresionat de stilul în care este scrisă lucrarea (se vede că domnul Johnson este jurnalist și că știe cum să mențină interesul publicului cititor). De asemenea, am apreciat setul de ilustrații care însoțește volumul, tehnoredactarea elegantă și aerisită, precum și prezentarea tipografică (ediție cartonată, cu supracopertă color în policromie - puteți comanda un exemplar aici).

Voi păstra în colecția personală How We Got to Now ca pe un volum de referință, iar când voi citi alte cărți de Steven Johnson, cu siguranță că am să vă dau de știre și dumneavoastră.

duminică, 11 martie 2018

Catharine Arnold, "Bedlam - London and Its Mad" (2008)

La mijlocul lunii noiembrie 2017, împreună cu volumul Necropolis, am achiziționat la preț promoțional, de la anticariatul Antic ExLibris, un exemplar dintr-o altă lucrare a doamnei Catharine Arnold intitulată Bedlam - London and Its Mad (Simon & Schuster UK, Londra, 2009). Am parcurs-o în trei săptămâni, în ianuarie 2018.

Și iată ce am aflat:

Bedlam tratează în manieră diacronică relația Londrei cu bolnavii mintal. Astfel, autoarea prezintă modul în care erau tratați nebunii în Evul Mediu, apoi întemeierea azilului Bethlehem (devenit, în limbaj popular, "Bedlam"), cazuri celebre de nebunie, precum cel al regelui George al III-lea, proiectarea și construirea de noi aziluri în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, scandalurile și reformele din perioada victoriană, precum și reacția medicală la sindromul de șoc post-traumatic manifestat de combatanții din Primul Război Mondial. În capitolul final, autoarea subliniază ironia modului în care administrațiile neoconservatoare i-au tratat pe bolnavii mintali în ultimele decenii ale secolului al XX-lea - foarte asemănător cu abordarea medievală.

Lucrarea este educativă prin materialul discutat (atent documentat) și captivantă prin maniera de prezentare (clară, concisă și plină de compasiune față de victimele sistemului). Mărturisesc că numeroase aspecte referitoare la tratatmentul căruia i-au fost supuși bolnavii de-a lungul secolelor mi s-au părut șocante și respingătoare. Deloc surprinzătoare s-au dovedit a fi, în schimb, cazurile de corupție, abuz și delapidare pe care le prezintă pe alocuri autoarea.

Bedlam se încheie cu note de final, bibliografie și index. Pe ansamblu, consider că a meritat din plin timpul petrecut cu lectura, precum și costul achiziției. O voi păstra ca pe o lucrare de referință, atât pentru informațiile prezentate în text, cât și pentru numeroasele ilustrații alb-negru.

După ce am terminat Bedlam, am început să citesc o a treia carte a doamnei Catherine Arnold, City of Sin. Însă despre aceea vom discuta cu alt prilej.

Catharine Arnold, "Necropolis - London and Its Dead" (2006)

La mijlocul lunii noiembrie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-o lucrare a doamnei Catharine Arnold intitulată Necropolis - London and Its Dead (Simon & Schuster UK, Londra, 2007). Am parcurs-o în trei zile la începutul lui ianuarie 2018.

Și iată ce am aflat:

Autoarea tratează într-o manieră diacronică relația Londrei cu cei morți, de la tumulii funerari din neolitic și rugurile funerare romane la marile cimitire suburbane deservite de căi ferate în epoca victoriană. Nu lipsesc capitole speciale dedicate Morții Negre din secolul al XIV-lea, dansului macabru din Renaștere precum și Marii Ciume din secolul al XVII-lea.

Nu mai puțin de cinci capitole le sunt însă dedicate reformelor din perioada victoriană - închiderii sau reîntrebuințării cimitirelor intravilane, proiectării și construirii cimitirelor suburbane, mișcării populare pentru cremație, precum și ceremoniilor funebre, respectiv codificării doliului.

Capitolul final arată cum trauma colectivă a celor două războaie mondiale a transformat radical riturile funerare și doliul.

Volumul este remarcabil, pe de o parte, pentru vasta documentare pe care se bazează, iar, pe de altă parte, pentru stilul accesibil și concis în care se prezintă. Am apreciat, de asemenea, ilustrațiile alb-negru care apar în volum, precum și amplul aparat critic - note de final, bibliografie, index.

Cum Necropolis conține o multitudine de informații istorice interesante, îl voi păstra în colecția mea personală ca pe un tom de referință. Desigur, lucrarea m-a încurajat să parcurg un alt volum al doamnei Catharine Arnold, Bedlam. Dar despre acela rămâne să discutăm cu altă ocazie.

duminică, 4 martie 2018

Jodorowsky & Gimenez, "The Metabarons, Vol. 1" (2017)

În prima decadă a lunii iunie 2017, la îndemnul vechiului meu prieten Tudor Popa, am achiziționat de la magazinul de benzi desenate Red Goblin din București un volum omnibus de Alejandro Jodorowsky și Juan Gimenez intitulat: The Metabarons - Volume 1: Othon & Honorata (Editura Humanoids, Los Angeles, CA, 2017, traducere de Justin Kelly și Julia Solis). L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Saga metabaronilor, publicată inițial în franceză la editura Les Homanoïdes Associés, se desfășoară pe un fundal de operă spațială barocă întrucâtva similar cu cel al romanelor din seria Dune ori a filmelor din seria Star Wars. Precum cele două serii menționate, The Metabarons urmărește din generație în generație destinul membrilor unei familii aristocratice din care a descins un războinic perfect, metabaronul, pe care scenaristul Alejandro Jodorowsky îl prezentase anterior în romanele grafice din seria Incal.

Volumul întâi prezintă saga stră-străbunicilor acestui personaj, Othon și Honorata, așa cum îi este relatată unui robot casnic, Lothar, de către alt robot, Tonto. Othon, fost pirat spațial, moștenește titlul de baron de la socrul său, dar soția, Honorata, nu reușește să îi ofere decât un fiu. Protagonistul trebuie să își supună fiul unei aspre instrucții militare, ba chiar și unor mutilări, pentru a se asigura că moștenitorul său, Aghnar, va fi un războinic extraordinar. Proba supremă, însă, la finalul volumului, o constituie o confruntare cu astronave de război în care fiul trebuie să își ucidă tatăl.

Pe de o parte, am fost plăcut impresionat de unele aspecte grafice ale acestui volum de bandă desenată. Decorurile sunt adesea spectaculoase și minuțios realizate. Astronavele, armele și accesoriile personajelor arată foarte bine, iar culorile sunt discrete și pastelate, în stil european, mai degrabă decât intense, în stil nord-american. (Și asta în pofida faptului că artistul grafic Juan Gimenez este din Lumea Nouă.)

Pe de altă parte, unele dintre evenimentele din intrigă mi s-au părut șocante și inacceptabile (mutilări, cruzime împotriva copiilor, paricid). În plus, foarte des, fizionomia personajelor (post)umane are ceva deosebit de intens - șoc, furie, groază - ceea ce poate să facă lectura neplăcută, mai ales dacă momentele de respiro din scenariu sunt rare.

Așa se face că, după lectura acestui prim volum omnibus, am stat o vreme în cumpănă dacă să parcurg în continuare saga metabaronilor sau nu. Până la urmă, am luat și volumul al doilea, Aghnar & Oda. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej. 

sâmbătă, 3 martie 2018

Oscar Lovell Triggs, "The Arts & Crafts Movement" (2009)

În iunie 2014, anticariatul Antic ExLibris din București părea pe cale să își schimbe unul dintre sedii. Ca urmare, destule dintre volumele oferite spre vânzare erau disponibile la un preț atractiv. Așa se face că am achiziționat un exemplar dintr-un album de artă superb, intitulat The Arts & Crafts Movement (Parkstone Press International, New York, 2009). L-am parcurs în intervalul iunie 2014 - ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

Autorul, Oscar Lovell Triggs, a organizat materialul în câteva mari capitole. Cel dintâi tratează despre contribuția lui Ruskin la doctrina muncii. Al doilea - despre William Morris și pledoaria acestuia pentru o comunitate industrială. Al treilea - despre Ashbee și atelierul reconstruit. Iar al patrulea - despre dezvoltarea conștiinței industriale.

Spre final, în capitolul dedicat artiștilor de importanță majoră, apar secțiuni biografice despre cei care și-au adus contribuția la această mișcare artistică din Marea Britanie.

Albumul se încheie cu o succintă bibliografie și cu un index.

Trebuie să vă mărturisesc că am fost nu doar interesat de textul din album (căci domnul Triggs prezintă foarte frumos bazele ideologice ale mișcării Arts & Crafts, precum și evoluția acesteia), ci și fermecat de prezentarea tipografică excelentă: copertă cartonată color, lăcuită, supracopertă color, lăcuită, hârtie cretată de cea mai bună calitate, fotografii color uluitoare (multe pe o pagină, destule pe două pagini), tehnoredactare impecabilă. Ca urmare a celor menționate anterior, The Arts & Crafts Movement nu e doar o utilă sursă de informații despre o etapă importantă din istoria artei, ci și o piesă de colecție demnă de a fi revizitată și reapreciată ocazional.

Probabil nu veți fi deloc surprinși dacă am să vă spun că la aceeași editură, Parkstone Press International, a apărut și albumul dedicat lui Émile Gallé, nici dacă am să mărturisesc că am luat, cu același prilej, încă un album din serie - unul dedicat mișcării artistice Art Nouveau. Despre acesta din urmă promit însă că am să vă relatez cu altă ocazie.

duminică, 25 februarie 2018

Sean Egan, "Pink Floyd - Glorious Torment" (2013)

În urmă cu mai bine de un an, în decembrie 2016, am achiziționat la preț promoțional, de la anticariatul Antic ExLibris din București, un album de artă ilustrat, dedicat uneia dintre formațiile mele muzicale preferate. Albumul a fost realizat de Sean Egan și se intitulează: Pink Floyd - Glorious Torment (Editura Flame Tree Publishing, Londra, 2013). L-am parcurs în două zile, spre finalul anului 2016.

Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține lui Jerry Ewing, redactor al revistei Classic Rock Presents Prog. Urmează o serie de capitole concise dedicate etapelor din cariera celebrei formații britanice, de la muzica progresivă compusă de Syd Barrett la succesele majore înregistrate cu The Dark Side of the Moon și cu Wish You Were Here, apoi de la albumele compuse predominant de Roger Waters la etapa târzie, sub conducerea lui David Gilmour. Nu lipsesc nici secțiuni dedicate albumelor solo ale membrilor formației sau reuniunii de la Live 8, din 2005 - un vis împlinit al admiratorilor de pretutindeni.

Volumul se încheie cu o listă de informații suplimentare despre Pink Floyd și cu note biografice despre autori.

Am apreciat în mod special claritatea, concizia și echidistanța prezentării (în pofida faptului că fanii Pink Floyd sunt împărțiți în trei tabere: Barrett, Waters și Gilmour). De asemenea, am fost încântat de puzderia de ilustrații alb-negru și color de pe fiecare pagină, de excelenta tehnoredactare și de superba calitate a tiparului. Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră albumul Pink Floyd - Glorious Torment. (Puteți comanda un exemplar aici, dacă doriți.) 

În ceea ce mă privește, plănuiesc să îl păstrez în colecție și să îl răsfoiesc din când în când. De asemenea, lectura lui m-a îndemnat să încep povestea neautorizată a formației Pink Floyd, Pigs Might Fly. Dar despre aceea am să vă relatez la momentul potrivit.

sâmbătă, 24 februarie 2018

Philip Rawson, "Tantra - The Indian Cult of Ecstasy" (1973)

În octombrie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am cumpărat la preț promoțional o lucrare de nonficțiune a autorului britanic Philip Rawson intitulată: Tantra - The Indian Cult of Ecstasy (Colecția Art + Imagination, Editura Thames & Hudson, Londra, 2012). Am parcurs-o în perioada octombrie-noiembrie 2017.

Și iată ce am aflat:

Într-o formă concisă, volumul Tantra prezintă o tradiție străveche de pe subcontinentul indian, cu influențe de durată în India, Nepal și Tibet. Această tradiție îngemănează filosofia (cu o viziune interesantă asupra relațiilor dintre oameni și Univers), religia și stilul de viață.

Autorul prezintă mai întâi viziunea acestui cult, în versiunile sale hinduistă și budistă, apoi tratează succint despre teme tantrice precum ritualurile, sexualitatea, moartea și focul, diagramele cosmice, corpul subtil, mandalele folosite penru meditație.

Lucrarea se încheie cu sugestii de lectură pe aceeași temă, cu o serie de mulțumiri și cu un index.

Pe de o parte, am apreciat Tantra pentru concizie și claritate - căci domnul Rawson se adresează publicului cititor mediu, din Occident, și ca atare nu abuzează de jargonul de specialitate. Pe de altă parte, trebuie să menționez că lucrarea e imprimată pe coală cretată, de excelentă calitate, și e ilustrată cu o mulțime de fotografii de statuete, stampe, obiecte de cult, diagrame, picturi și basoreliefuri.

Pe ansamblu, cred că Tantra a meritat banii și timpul petrecut cu lectura - mai ales că subiectul e destul de exotic pentru cititorul mediu din țara noastră. În măsura în care voi mai citi și alte cărți pe această temă, probabil veți afla și dumneavoastră la Țesătorul.

duminică, 18 februarie 2018

Bruce Dickinson, "What Does This Button Do?" (2017)

La mijlocul lunii ianuarie 2018, în câteva zile, am parcurs autobiografia domnului Bruce Dickinson, intitulată: What Does This Button Do? (Dey Street Books, Londra, 2017). Am apreciat-o foarte mult.

Să vă spun și dumneavoastră de ce:

Domnul Bruce Dickinson a fost solistul vocal al formației britanice Iron Maiden în intervalul 1981 - 1993 și a reluat acest rol în 1999. Atât ca urmare a participării sale la înregistrarea unor albume de renume, cât și datorită unui număr mare de turnee mondiale, autorul se bucură de faimă și apreciere la nivel global.

În autobiografie, domnul Dickinson relatează despre copilăria sa, despre părinți și familie, despre școală, apoi despre experiența din armată, despre lansarea cu formații precum Samson, despre succesul avut în compania formației Iron Maiden, dar și despre cariera sa solo din anii 1990, despre pasiunea sa pentru scrimă și despre pilotarea avioanelor. Ultimul capitol este dedicat bătăliei de succes pe care muzicianul a purtat-o împotriva cancerului.

Am apreciat foarte mult umorul cu care este scrisă cartea, verva cu care sunt relatate diverse incidente, dar și modestia și autoironia... englezești. Ca admirator al formației Iron Maiden și în calitate de cititor pasionat, îi doresc autorului viață lungă și fericită - iar eu aștept de pe acum volumul al doilea al autobiografiei.

Poate ar merita menționat și că, în campania de promovare a volumului, domnul Dickinson a susținut lecturi publice și o serie de interviuri. După ce le-am vizionat, vă asigur că și în persoană autorul e la fel de fermecător și de amuzant pe cât pare a fi în scris. Iar câștigul este de partea publicului. 

joi, 28 decembrie 2017

Jeff Jarvis, "What Would Google Do?"

Spre finalul lunii martie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional o lucrare de nonficțiune a jurnalistului și blogger-ului Jeff Jarvis: What Would Google Do? - Reverse-Engineering the Fastest-Growing Company in the History of the World (HarperBusiness, New York, 2011). Am parcurs-o în etape, din martie până în noiembrie 2017.

Și iată ce am aflat:

Introducerea prezintă un set de întrebări privitoare la schimbările necesare în diverse domenii ca urmare a trecerii la societatea informațională. Apoi, în prima jumătate a cărții, autorul ne arată "Regulile companiei Google":

În capitolul întâi, "Noua relație", aflăm că, dacă oamenilor li se oferă controlul, aceștia îl vor utiliza, apoi autorul discută un studiu de caz bazat pe experiența lui cu compania Dell, după care ne informează că cel mai rău client e cel mai bun  prieten, iar cel mai bun client e practic un partener de afaceri.

Capitolul al doilea tratează despre "Noua arhitectură" a relațiilor sociale. Pe rând, domnul Jarvis ne informează că hiperlegătura schimbă tot, apoi ne îndemnă să facem ce știm mai bine și să creăm hiperlegături către restul, să ne alăturăm unei rețele, să ne transformăm afacerea într-o platformă pentru utilizatori și să ne gândim la sisteme și operațiuni ditribuite.

Capitolul al treilea aduce în discuție "Noul sector public". Astfel, domnul Jarvis ne arată că, dacă nu putem fi detectați cu motoarele de căutare, nu vom fi găsiți, ne înștiințează că toți avem nevoie de venituri din reclame în parteneriat cu Google, apoi demonstrează că, în societatea informațională, viața e publică (și la fel sunt afacerile), respectiv că, pentru o companie, clienții acesteia sunt agenția ei de publicitate.

Capitolul al patrulea, "Noua societate", pledează pentru organizarea elegantă a instituțiilor.

Capitolul al cincilea, "Noua economie", aduce perspective interesante. Autorul argumentează în favoarea afacerilor mici, discută despre economia bazată pe abundență, amintește de economia open-source, apoi ne informează că piața de masă a pierit, iar agenții economici funcționează pe o piață a multiplelor nișe. Aparent, Google transformă totul în marfă...

Capitolul al șaselea, "Noua realitate a afacerilor", tratează despre trecerea de la economia materială la cea informațională, arată că mijlocitorii sunt pe cale de dispariție și că gratuitatea este un model de afacere, după care ne îndemnă să decidem cu ce fel de afaceri să ne ocupăm.

Capitolul al șaptelea discută despre "Noua atitudine" și, după ce autorul demonstrează că încrederea e invers proporțională cu controlul, ne îndeamnă să avem încredere în oameni și să îi ascultăm pe cei ce vor să ia contact cu noi.

Capitolul al optulea explorează un subiect înrudit, "Noua etică". Între altele, învățăm de la Google să facem greșelile bine, să fim onești, să manifestăm transparență, să colaborăm și să nu fim răi. Aparent, viața însăși este o ediție beta...

Capitolul al nouălea prezintă "Noua viteză" - căci răspunsurile sunt instantanee, viața e în direct, iar mulțimile se formează spontan... cu telefoanele mobile.

Capitolul al zecelea aduce în prim-plan "Noile imperative". Domnul Jarvis ne îndeamnă să avem grijă de sursele de venit, să încurajăm, să abilităm și să protejăm inovația, să simplificăm, respectiv să știm când să ne dăm din calea celor care vor să amelioreze lucrurile.

A doua jumătate a cărții conține numeroase experimente de imaginație sub titlul: "Dacă Google ar conduce lumea".

Astfel, într-un capitol dedicat mijloacelor de comunicare, aflăm despre presa de dincolo de tipar, despre descentralizarea divertismentului cinematografic, respectiv despre transformările domeniului editorial.

Un alt capitol tratează despre schimbările din domeniul publicității. 

Capitolul dedicat vânzărilor cu amănuntul propune restaurante deschise la sugestiile din partea clienților și magazine construite pe relațiile cu publicul.

Alte capitole oferă sugestii similare pentru modificarea companiilor de utilități, pentru transformarea industriilor de telecomunicații și bunuri alimentare, pentru modernizarea sectorului de servicii și a celui financiar-bancar, respectiv pentru reformarea sistemului de sănătate publică, a învățământului și a administrației de stat.

Firește, autorul menționează și excepțiile. Pe de o parte, domeniul relațiilor cu publicul și avocatura (care, în opinia sa, sunt lipsite de speranță). Pe de altă parte, entități aflate poate dincolo de Google, precum Dumnezeu și Apple.

Spre final, domnul Jarvis prezintă caracteristicile generației G, care a crescut cu Google pe telefoanele mobile și a fost profund influențată de serviciile acestei companii.

Volumul se încheie cu o postfață despre receptarea ediției cartonate a lucrării, cu o serie de mulțumiri și cu un foarte util index.

Pe ansamblu, lucrarea domnului Jarvis mi s-a părut educativă, interesantă și pe alocuri amuzantă. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Cu siguranță că, prin subiectul relevant pe care îl abordează și prin gama largă de domenii asupra căreia emite opinii, What Would Google Do? e la fel de importantă pentru deceniul în care trăim cum au fost, la vremea lor, anumite lucrări de Alvin Toffler, John Naisbitt sau Naomi Klein.

Desigur, volumul domnului Jeff Jaqrvis mi-a stârnit interesul pentru alte câteva lucrări pe teme similare. Însă despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.