miercuri, 3 martie 2021

Betty Smith, "A Tree Grows in Brooklyn" (1943)

Imagine preluată de pe situl audiobookstore.com
În alt deceniu, în alt mileniu, în anii 1980 (de tristă amintire), la Televiziunea Română s-a difuzat (încă) un film alb-negru din 1945, intitulat:
A Tree Grows in Brooklyn. (Îl puteți viziona integral aici, dacă doriți.)

L-am urmărit cu plăcere și cu emoție și... nu l-am uitat. Mulți ani mai târziu, am procurat o ediție electronică și, ca orice om născut și crescut în Galaxia Gutenberg, am căutat și cumpărat un exemplar dintr-o ediție tipărită - A Tree Grows in Brooklyn, (HarperPerennial, HarperClassics, New York, 2018, prefață de Anna Quindlen). L-am citit în douăsprezece zile, la mijlocul lunii februarie 2021. Și iată ce am aflat:

Protagonista romanului, Francie Nolan, este o fetiță din Brooklyn, la începutul secolului al XX-lea, cu mamă austriacă și tată irlandez. Johnny Nolan este un chelner-cântăreț care aduce acasă banii din salariu și bea banii din bacșișuri. Katie Nolan lucrează ca femeie de serviciu, face economii, face sacrificii, face eforturi supraomenești și face ce poate pentru a-și trimite copiii la școală și pentru a le oferi o viață mai bună. Iar Neeley (sau, dacă preferați, Cornelius) Nolan face (ca mulți alți copii din cartierul lui și din clasa lui socială) colectă de materiale reciclabile, împreună cu sora lui mai mare, ca să strângă câțiva bănuți pentru acadele și pentru trageri la sorți într-un magazin din vecinătate.

Romanul urmărește copilăria și adolescența protagonistei, în anii premergători Primului Război Mondial și până la intrarea Statelor Unite ale Americii în război în 1917 - un Portret al artistului din tinerețe în versiune feminină, dacă vreți. Pe de o parte, sunt urmărite arcele de dezvoltare ale unor personaje principale, precum Francie, care luptă să meargă la o școală mai bună, să ajungă la liceu, să urmeze cursuri de vară sau să fie admisă la universitate. 

Pe de altă parte, sunt prezentate o serie de viniete naturaliste, în care autoarea arată, cu precizie chirurgicală și cu obiectivitate jurnalistică, episoade precum vânzările de pâine veche de la brutărie, soldurile de brazi de Crăciun în seara de Ajun, vizitele de la biblioteca publică din cartier sau nașterea unei fiice postume.

Doar că... Francie Nolan (care e o versiune ficțională a autoarei) capătă sfatul de a spune lucrurile așa cum au fost și de a le scrie așa cum ar fi trebuit să fie. Și așa se face că episoade precum rătăcirea disperată a tatălui prin frig, victoria copiilor la concursul de aruncare a brazilor, amenințarea rostită de către mătușa Sissy către o profesoară nemiloasă ori frumoasele cuvinte enunțate de bărbier după moartea lui Johnny par să fie hiper-reale, mai adevărate decât adevărul. (Pentru că... ce e mai adevărat decât adevărul? Povestea.)

Betty Smith pare să fi scris A Tree Grows in Brooklyn cu niște lecții bine învățate de la școala modernismului american - mai ales de la John Steinbeck și Ernest Hemingway. Pe de o parte, inteligența emoțională ce transpare din scenele romanului este la un nivel extrem de ridicat, greu de egalat sau de depășit. Pe de altă parte, observația scenelor de viață este intensă, clară, precisă și infuzată cu o prospețime pe care trecerea anilor de la prima publicare a romanului nu a veștejit-o câtuși de puțin. Cu atât mai mult, impactul unor pasaje asupra cititorilor este mai intens - fie că e vorba despre antisemitism, despre cruzime împotriva copiilor, despre cruzime împotriva animalelor sau despre adulter - cu cât vocea naratorială, de cele mai multe ori identificată, în stil indirect liber, cu punctul de vedere al protagonistei, asumă o perspectivă inocentă din care judecata morală lipsește aproape cu desăvârșire. Ca și în Aventurile lui Huckleberry Finn, rămâne la latitudinea cititorului să judece și să discearnă...

Nu mi-e jenă să recunosc că, pe parcursul lecturii, am râs, am plâns, am ovaționat și m-am cutremurat. (A Tree Grows in Brooklyn este romanul pe care James Joyce l-ar fi scris dacă ar fi avut și inimă, nu doar creier.) Nu m-am mai bucurat așa de lectura unui roman din 1991, când am citit East of Eden de John Steinbeck. Și, ca în 2002, când am citit Perdido Street Station, în ultima treime a cărții, mi-a părut din ce în ce mai rău că se apropia de final. Mai trebuie să adaug că, pentru prima oară în viață, mi-am dorit cu intensitate, cînd parcurgeam ultimele pagini ale cărții, ca, după ultima filă a volumului, să mă întorc la prima pagină și să mai citesc cartea o dată, de la capăt. (Chiar, vi s-a întâmplat vreodată așa ceva?)

Ulterior, am aflat că există și o ediție română a romanului, publicată sub titlul În Brooklyn crește un copac. Despre aceea nu aș ști ce să vă spun, întrucât nu am citit-o. Dar un exemplar al ediției originale puteți comanda aici. Și poate că, după ce veți întoarce ultima filă a acestui roman de neuitat, veți dori să îl recomandați și celor dragi - pentru că lucrurile bune nu se tac.

luni, 1 februarie 2021

Țesătorul... printre stele


 În această seară, 1 februarie 2021, la ora 21.30, pe postul Radio România Actualități, voi fi invitat la emisiunea "Printre stele", realizată și prezentată de către domnul Alexandru Mironov. Printre altele, vom discuta despre cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, dar și despre roul literaturii științifico-fantastice în cultura contemporană. Vă doresc audiție plăcută.

duminică, 17 ianuarie 2021

Țesătorul pe unde... nu te aștepți

În noaptea de marți spre miercuri, 20 ianuarie 2021, la orele 00:05 AM, pe postul Radio România Actualități, veți avea ocazia să audiați o nouă ediție a emisiunii "Serviciul de noapte", realizată și moderată de către domnul Felix Crainicu.

Această ediție îi este dedicată literaturii științifico-fantastice, dar și domenillor conexe precum filmele SF, serialele TV științifico-fantastice și benzilor desenate. Invitați sunt editorul Lucian Cristian Oancea, scriitorul Ovidiu Vitan și, ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, Țesătorul.


Discuția amplă și foarte agreabilă va fi urmată de două schițe din "Cartea cu scoarțe de argint, ferecate", în lectura autorului. Vă urez audiție plăcută.


(Cea mai recentă carte a mea, intitulată "Motorul de căutare", este acum disponibilă pe situl editurii Crux Publishing.)  

marți, 29 decembrie 2020

Kevin J. Anderson (antologator), "War of the Worlds - Global Dispatches" (1996)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
În 1996, pentru a marca un centenar de la publicarea romanului Războiul lumilor de H. G. Wells, editura Bantam din New York a publicat, în cadrul colecției Spectra, o antologie îngrijită de Kevin J. Anderson și intitulată War of the Worlds - Global Dispatches. Mulți ani mai târziu, în septembrie 2020, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție mai recentă a acestei antologii tematice (Titan Books, Londra, 2013). L-am parcurs în trei zile.

Și iată ce am aflat:

"Prefața" îi este atribuită lui H. G. Wells și relatează, pe scurt, circumstanțele în care au fost adunate diverse relatări ale invaziei marțienilor, dar semnalează și faptul că, între diversele relatări, există inadvertențe.

Mike Resnick contribuie cu un text atribuit lui Teddy Roosevelt, o colecție de fragmente de jurnal, scrisori și extrase de monografie în care viitorul președinte al S.U.A. relatează cum s-a confruntat în Cuba cu marțienii invadatori.

Kevin J. Anderson, în "Canals in the Sand", relatează despre un proiect al astronomului Percival Lowell de a trasa figuri geometrice în Sahara - și despre întâlnirea fatală a acestuia cu marțienii.

Walter Jon Williams, în "Foreign Devils", tratează despre invazia marțiană în China, în vremea Răscoalei Boxerilor, și despre efectele neașteptate ale acesteia la curtea imperială chineză.

Daniel Marcus, în "Blue Period", relatează despre invazia marțiană la Paris, așa cum ar fi perceput-o Pablo Picasso.

Robert Silverberg, în schimb, ne oferă "The Martian Invasion Journals of Henry James", în care Henry James și H. G. Wells călătoresc prin Anglia rurală, în vremea invaziei marțiene, iar cel dintâi ajunge să scrie... Războiul lumilor.

Janet Berliner contribuie cu "The True Tale of the Final Battle of Umslopagaas the Zulu", în care Winston Churchill îi scrie lui H. Rider Haggard pentru a-i relata cum personajele acestuia din urmă s-au confruntat cu marțienii.

Howard Waldrop, în "Night of the Cooters", ne oferă o poveste gogonată despre cum au reacționat patrulele texane la invazia marțiană.

Doug Beason, în schimb, în "Determinism and the Martian War, with Relativistic Corrections", îl trimite pe tânărul Albert Einstein într-o călătorie cu trenul și la o confruntare dramatică cu invadatorii marțieni.

Barbara Hambly, în "Soldier of the Queen", relatează, din perspectiva lui Rudyard Kipling, cum soldații din Plain Tales from the Hills au respins invazia marțiană din India cu ajutorul lui Kim, al lui Mowgli, dar și al tânărului Gandhi.

George Alec Effinger, în "Mars: The Home Front", îl pastișează pe Edgar Rice Burroughs și arată cum John Carter a salvat-o pe Dejah Thoris de creaturile marțiene care se hrăneau cu sânge.

Allen Steele, în "A Letter from Saint Louis", arată, din perspectiva jurnalistului Arthur Barnett, angajat al magnatului presei Joseph Pulitzer, cum marțienii au traversat fluviul Mississippi și au cucerit orașul Saint Louis.

Mark W. Tiedemann, în schimb, relatează, în "Resurrection", cum Lev Tolstoi a asistat la invazia marțiană în Rusia și la organizarea rezistenței armate de către un gruzin pe nume Giugașvili.

Gregory Benford și David Brin, în "Paris Conquers All", arată, din perspectiva lui Jules Verne, cum parizienii rezistă cu succes invaziei marțiene utilizând drept armă... turnul Eiffel.

Don Webb, în "To Mars and Providence", îl are ca protagonist pe un copil din Providence numit Howard Philips Lovecraft și plasează invazia marțiană în contextul ororii cosmice create de Cei Măreți și Străvechi.

Daniel Keys Moran și Jodi Moran, în "Roughing It During the Martian Invasion", arată cum Mark Twain, la întoarcerea cu vaporul dintr-un turneu european, a fost martorul invaziei marțiene la New York, apoi la New Orleans.

M. Shayne Bell, în "To See the World End", relatează, din perspectiva lui Joseph Conrad, cum băștinașii de pe fluviul Congo s-au organizat pentru a le rezista invadatorilor marțieni.

Dave Wolverton, în schimb, arată, în "After A Lean Winter", cum Jack London a fost martor, în Alaska, la luptele organizate între mai mulți câini și un marțian.

Poate cea mai reușită contribuție - și, în mod sigur, cea mai amuzantă - la această antologie îi aparține scriitoarei Connie Willis. Este o pastișă a lucrărilor academice și poartă titlul "The Soul Selects Her Own Society: Invasion and Repulsion: A Chronological Reinterpretation of Two of Emily Dickinson"s Poems: A Wellsian Perspective". Premisa este că invazia marțiană în Noua Anglie ar fi trezit-o din morți pe Emily Dickinson, iar aceasta le-ar fi trimis invadatorilor note de protest, sub formă de poeme, până când marțienii ar fi renunțat și s-ar fi retras.

Gregory Benford și David Brin contribuie și cu postfața, intitulată "Retrospective" și atribuită lui Jules Verne. Acesta, în 1928, la împlinirea unui centenar, relatează cum invazia marțiană a a fost oprită, iar națiunile terestre au trimis pe Marte expediții de represalii.

Pe ansamblu, am parcurs această antologie omagială cu deosebită plăcere - nu numai pentru că, în copilărie, am citit cu interes Războiul lumilor de H. G. Wells, ci și pentru că, de atunci încoace, am parcurs destule lucrări ale autorilor pastișați aici.

Am convingerea că voi relua cândva War of the Worlds: Global Dispatches. Doar că... pastișele mi-au iscat dorința de a mai citi câteva cărți de Rudyard Kipling, Joseph Conrad, Mark Twain, Jack London și H. G. Wells. Cu timpul vă voi relata și dumneavoastră despre ele aici, la Țesătorul.

(Cea mai recentă carte a mea, intitulată "Motorul de căutare", este acum disponibilă pe situl editurii Crux Publishing.) 

luni, 28 decembrie 2020

Vincenzo Ferriero, Ray Chou et al., "Skies of Fire, vol. I" (2018)

Imagine preluată de pe situl Mythopoeia
În 2015, bunul meu prieten Tudor Popa mi-a oferit cadou un album de benzi desenate broșat, primul dintr-o serie intitulată Skies of Fire. Cum acel prim fascicul mi-a plăcut, la jumătatea lunii iulie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar cartonat din primul volum Skies of Fire (Mythopoeia, www.mythopoeia.us, 2018), în care sunt reunite primele patru fascicule ale seriei. L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:


Skies of Fire se încadrează în ramura dieselpunk a fenomenului cultural steampunk. Acțiunea e plasată într-o lume imaginară care are destule în comun cu Europa în perioada Belle Epoque. Protagonista, doamna căpitan Helen Pierce, este comandanta dirijabilului Caspadian din flota aeriană a Imperiului Aquilan. Împreună cu echipajul său, protagonista intervine în urma unui atac pirateresc asupra unui oraș de graniță, Port Prince, și urmărește aeronava nelegiuților înspre o furtună permanentă, Întinderea. Temporar, e nevoită să abandoneze urmărirea, însă, după ce îi raportează împăratului, primește permisiunea de a-i vâna pe proscriși.

Pentru început, protagonista aranjează eliberarea condiționată din penitenciarul Redfort a lui Billy, un fost asociat al lui Delmonte, căpitanul piraților. Apoi, de la șantierele navale Valborough, achiziționează un dirijabil, Zephyr, care arată ca o aeronavă civilă (mai degrabă decât ca una militară). Din orașul de frontieră Copperhead, doamna Pierce recrutează foști pirați, cu care poate spera să traverseze cu succes furtuna permanentă. Iar, în drum spre sălașul proscrișilor, protagonista se vede nevoită să medieze conflicte apărute între trupele regulate și noii membri ai echipajului, dar și să conducă o luptă inegală împotriva unui dirijabil militar aquilan.

Și greul abia începe...


Acest prim volum din seria Skies of Fire are o certă valoare bibliofilă. Este un volum cartonat, cu cotorul legat în pânză, imprimat cu litere argintii pe cotor, și a fost tipărit în format mare (ca albumele de bandă desenată franco-belgiene) mai degrabă decât pe dimensiunile de roman grafic american. Filele sunt integral color, pe coală cretată de o calitate excepțională, iar, pe lângă banda desenată propriu-zisă, cititorii găsesc și hărți, facsimile ale unor documente, reclame la gramofoane, planșe cu dirijabile, afișe de propagandă ale flotei aeriene aquilane și o mulțime de alte elemente care sporesc profunzimea și complexitatea acestei lumi imaginare.

Grafica a fost asigurată de Pablo Peppino, iar culorile de către Bryan Valenza. Am fost plăcut surprins să constat că hărțile și alte elemente grafice adiacente similare au fost create de un compatriot de-al nostru, domnul Alexandru Bucur. Și, cum scenariul de Vincenzo Ferriero și Ray Chou a fost captivant, grafica de bună calitate, iar tehnoredactarea și imprimarea - ireproșabile, aștept de pe acum al doilea volum al acestei serii de înaltă ținută. (Doar că va trebui să mai aștept un an sau doi, pentru că romanele grafice de asemenea calitate se fac cu migală.)

Dacă doriți, puteți și dumneavoastră să comandați un exemplar de la Red Goblin, urmând hiperlegătura de aici. (În locul dumneavoastră, m-aș grăbi, pentru că, din câte îmi dau seama, oferta este limitată.) Și, ca să închei anul cu bine, cred că am să recitesc primul volum din Skies of Fire - pentru că e genul de bandă desenată care încurajează și răsplătește o a doua lectură. 


(Cea mai recentă carte a mea, intitulată "Motorul de căutare", este acum disponibilă pe situl editurii Crux Publishing.) 

joi, 17 decembrie 2020

"Arca" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

Imagine preluată de pe situl editurii Crux Publishing
 (Pentru domnul Gheorghe Săsărman, cu admirație)

Evangheliile asimptotice relatează că, la ceva vreme după facerea lumii, Cei de Sus au constatat că oamenii se dedaseră păcatelor, drept pentru care au decis să îi pedepsească. Au plănuit un potop care să spele lumea de păcate – la propriu și la figurat. Cum însă printre oamenii de atunci se afla și unul drept, care nu s-ar fi cuvenit să piară laolaltă cu ceilalți, Cei de Sus au hotărât să îl cruțe.

Așa se face că i-au trimis omului drept, care se numea Nohai, un vis în care i-au arătat cum să construiască o arcă în care să pună câte o pereche din fiecare soi de vietate și în care să călătorească laolaltă cu familia până când apele aveau să se retragă, iar uscatul avea să se ivească din nou.

Nohai, de cum s-a trezit din acel vis, a purces a plănui și construi o arcă, așa cum îi arătaseră Cei de Sus, iar pe fiii și fiicele sale i-a trimis în împrejurimi ca să îi aducă o pereche din fiecare soi de vietate. Spre seară, văzând câte animale se adunaseră, a fost nevoit să admită că a doua zi avea să trebuiască să le facă niște  cuști în care să le țină, mai degrabă decât să continue lucrul la arcă.

Oricât ar fi trudit Nohai în ziua următoare la construirea cuștilor, până la asfințit, fiii și fiicele lui i-au adus numeroase alte animale – rozătoare, ierbivore, carnivore – iar patriarhul a mai amânat cu o zi construirea arcei, căci era nevoie de cuști și pentru vietățile proaspăt sosite.

Din ce spuneau copiii lui Nohai, mai departe, dincolo de ținutul în care locuiau, se găseau alte meleaguri prin care hălăduiau alte făpturi, mai ciudate decât cele cu care erau ei obișnuiți. Și, cum Nohai era un om drept, care nici nu ar fi cutezat să le încalce poruncile Celor de Sus, i-a trimis pe copii pe alte meleaguri ca să aducă înapoi, acasă, câte o pereche din acele făpturi ciudate.

În zilele când fiii și fiicele sale au călătorit prin alte ținuturi, Nohai a trudit să construiască arca, iar soția lui, care era la fel de harnică precum el, a hrănit și îngrijit animalele din cuști. Numai că, treptat, când copiii lor s-au întors unul câte unul, aducând perechi-perechi din tot soiul de vietăți, care mai mari, care mai mici, Nohai și soața lui au început să înțeleagă că arca pe care aproape o terminaseră ar fi fost neîncăpătoare pentru toate făpturile adunate.

Iar copiii lui Nohai, în peregrinările lor, aflaseră despre alte ținuturi, încă și mai îndepărtate, și despre alte vietăți, chiar mai ciudate decât acelea pe care le aduseseră. Cum Nohai nu ar fi încălcat poruncile Celor de Sus nici în ruptul capului, și-a trimis fiii și fiicele peste mări și țări ca să aducă o pereche din fiecare vietate nemaiîntâlnită despre care auziseră cutreierând alte ținuturi. El, în schimb, a oftat adânc, și-a strâns mai bine cingătoarea, a demontat arca la care trudise săptămâni de-a rândul, după care a purces să construiască alta, mai încăpătoare.

Abia o terminase, câteva luni mai târziu, când fiii și fiicele sale au început să se întoarcă din străinătăți, iar Nohai a văzut, cu groază, cum arca proaspăt construită nu era îndeajuns de mare ca să cuprindă toate vietățile adunate. Și, pe când copiii săi au plecat iar, către meleaguri încă și mai îndepărtate ca să aducă perechi de animale cu adevărat nemaivăzute, Nohai a demontat a doua arcă pentru a o construi pe cea de-a treia – una cu adevărat ciclopică.

Așa l-a prins potopul pe Nohai, iar ploaia care s-a pogorât din ceruri patruzeci de zile și patruzeci de nopți i-a înecat pe el, pe soața lui și pe vietățile ce le țineau în cuști. Dar aceia dintre fiii și fiicele sale care cutreierau prin munți după fiare, păsări și gângănii au scăpat cu bine. Urmașii lor, până în ziua de azi, caută, adună, studiază și cataloghează vietățile. Lumea îi știe drept zoologi, ornitologi și entomologi.

Iar arca suficient de încăpătoare pentru a purta toate vietățile prin bezna fără de sfârșit dintre stele e însăși lumea...


(Volumul al doilea din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, intitulat "Motorul de căutare", este acum disponibil pe situl editurii Crux Publishing.)

marți, 15 decembrie 2020

"Dresură" (o poveste din cartea cu scoarțe de argint, ferecate)

(Imagine preluată de pe situl Crux Publishing)
 La circul cu care a călătorit Fram prin împărăţia Gorenei şi prin alte ţări din Vedoca lucra un dresor faimos, Gustav Hron. Acesta îşi începuse cariera cu dresură de câini şi de ponei, însă destul de repede, a trecut la dresajul felinelor mari, aduse din îndepărtata Nidolie. Câţiva ani mai târziu, după ce publicul s-a plictisit să vadă lei şi tigri, domnul Hron a trecut la numere de dresaj cu foci.

Copiii, mai ales, le apreciau mult, pentru că erau jucăuşe şi prietenoase. După un timp, pentru variaţiune, Gustav Hron a încercat să dreseze şi urşi albi. Aşa a ajuns să lucreze cu Fram, cel care, la finalul carierei sale, avea să devină celebru în întreaga lume pentru călătoriile sale la poli.

Spectacolul rezultat nu a fost însă prea grozav. Focile erau parcă prea dinamice, în vreme ce Fram era din ce în ce mai lent şi mai morocănos. Iar unele numere, adaptate din vremea când domnul Hron făcea dresură de lei, parcă nu prea îşi aveau rostul în noua formulă.

După plecarea lui Fram, dresorul a simţit nevoia să încerce ceva nou şi neobişnuit. Ca urmare, s-a retras o vreme de la circ şi a început să se gândească în fel şi chip la un număr de dresură nemaivăzut.

A plecat undeva, la munte, a mers în drumeţii singuratice şi, după un timp, s-a pomenit cu o idee atât de stranie încât i s-a părut revoluţionară.

Echipat cu o biciuşcă, cu o vergea şi cu un dram de magie, Gustav Hron a început să lucreze cu gheţarii. Aceştia aveau o atitudine glacială şi se mişcau încă mai lent decât Fram, ursul alb. Dar dresorul avea răbdare şi metodă, iar voinţa lui era de nestrămutat. Avea să-i dreseze, să-i aducă în arenă seară de seară, pentru spectacole, şi să-i transforme în gheţari de circ.

(Volumul al doilea din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, intitulat "Motorul de căutare", este acum disponibil pe situl editurii Crux Publishing.)

luni, 23 noiembrie 2020

Îmi apare cea de-a noua carte


Imagine reprodusă cu permisiunea editurii Crux Publishing

Așteptarea cea lungă a luat sfârșit. Al doilea volum al seriei "Cartea cu scoarțe de argint, ferecate", intitulat Motorul de căutare, cu o superbă copertă creată de Tudor Popa, este disponibil pentru precomenzi. Detalii pe situl editurii Crux Publishing.

(Iar vestea cea mai bună este că volumul va fi în ediție bibliofilă, cu o întreagă galerie de ilustrații realizate de către bunul meu prieten.)

sâmbătă, 21 noiembrie 2020

Cal Newport, "Digital Minimalism" (2019)

Imagine preluată de pe situl Emag.ro
În prima decadă a lunii noiembrie 2020, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată Digital Minimalism - Choosing A Focused Life in A Noisy World (Penguin Business, Penguin Random House UK, Londra, 2020).  Am parcurs-o în două zile, la jumătatea lunii noiembrie a aceluiași an. Și iată ce am aflat:

 

Autorul, domnul Cal Newport, este profesor de informatică la universitatea Georgetown și publică ocazional în periodice precum The New York Times, The Wall Street Journal, The Economist, The Financial Times și The Guardian.

"Introducerea" prezintă tema cărții - pe de o parte, sentimentul de epuizare cauzat, în lumea contemporană, de abuzul de mijloace de comunicare numerică; pe de alta, necesitatea de a relua controlul asupra propriei vieți și de a-i reda sensul.

Partea întâi, "Bazele", analizează situația de fapt. Capitolul întâi, "O cursă a înarmărilor inegală", arată dezechilibrul dintre individ și companiile care câștigă profituri de pe urma prezenței acestuia online. Capitolul al doilea, "Minimalismul digital", propune o soluție de gestionare a timpului și atenției individuale pe baza a trei principii: Congestionarea e costisitoare. Optimizarea e importantă. Intenționalitatea aduce satisfacții. Capitolul al treilea, "Decongestionarea numerică", propune un plan de măsuri bazat pe o pauză de o lună de la mediile online, pe reintroducerea altor activități în program și pe readoptarea ulterioară, în mod judicios, a anumitor activități online.

Partea a doua, "Practicile", sugerează o gamă mai largă de măsuri concrete pentru transformarea existenței. Astfel, capitolul al patrulea îi sfătuiește pe cititori să aibă periodic intervaluri de solitudine. Capitolul al cincilea ne îndeamnă să regândim prezența și activitatea noastră online, în funcție de necesități și de un program bine stabilit. Capitolul al șaselea argumentează că e benefic să ne recucerim timpul liber - practicând meșteșuguri, sporturi, activități recreative, conversații. Iar capitolul al șaptelea pledează pentru gestionarea atenției noastre pentru a rezista tentativelor (atent organizate online) de a o deturna.

Volumul se încheie cu o secțiune de concluzii, cu o pagină de mulțumiri, cu ample note de final și cu un indice alfabetic.

 

Din punctul meu de vedere, Digital Minimalism a sosit la timp și mi-a confirmat unele bănuieli. Gradul de mulțumire pe care îl avem cu privire la propria existență depinde în bună măsură de modul în care ne petrecem timpul și de activitățile pe care le efectuăm.

Am apreciat claritatea expunerii, concizia cărții, precum și maniera în care autorul a susținut fiecare idee atât cu citate relevante și cu studii de caz, cât și cu exemple din experiența personală. Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră să parcurgeți Digital Minimalism. (Puteți comanda un exemplar aici.)

În ceea ce mă privește, voi parcurge probabil și alte lucrări ale domnului profesor Cal Newport. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm cu alte prilejuri. 

vineri, 20 noiembrie 2020

Cory Doctorow, "Attack Surface" (2020)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
În prima jumătate a lunii octombrie 2020, am parcurs cu interes și cu multă plăcere cel mai recent roman al autorului canadian Cory Doctorow, intitulat Attack Surface (Tor Books, New York, 2020). Și iată ce am aflat:


Romanul se înscrie într-o serie din care mai fac parte Little Brother, Homeland și nuvela "Lawful Interception". Spre deosebire de narațiunile precedente, Marcus Yallow nu mai este protagonist și narator, ci apare ca personaj secundar. În schimb, un personaj secundar feminin din cele două romane, Masha Maximow, devine aici protagonistă-naratoare.

La câțiva ani după acțiunea din Homeland, într-un viitor apropiat, Masha este trimisă de către firma privată de consultanță Xoth, la care lucrează, într-o republică ex-sovietică, numită codificat Slovstakia, pentru a ajuta un regim represiv să înăbușe demonstrații antiguvernamentale. Ziua, protagonista pune la punct sisteme de supraveghere informaționale, conform fișei postului, însă, după orele de program, transmite informații către un grup de disidenți și încearcă să îi convingă să folosească criptografie. Iar, când demonstranții sunt atacați cu gaze lacrimogene și bastoane de cauciuc de către forțele de ordine, apoi călcați cu automobile autonome deturnate, Masha face o greșeală într-o discuție cu angajatoarea și își pierde postul de la compania Xoth.

Revenită în San Francisco, protagonista se reîntâlnește cu o veche prietenă, Tanisha, precum și cu Marcus Yallow și cu soția acestuia, Ange. Doar că Tanisha și prietenii ei sunt implicați în mișcări pentru apărarea drepturilor civile, precum Brown Lives Matter, iar Masha ajunge destul de repede la o criză de conștiință - pentru că nu poate să lucreze pentru firme de consultanță care servesc regimuri opresive și, simultan, să sprijine din umbră mișcări disidente.

Intriga ajunge la un punct culminant în care demonstranții se confruntă cu forțele de ordine și expun mașinațiunile unor politicieni locali corupți, iar protagonista, după o serie de arestări, eliberări pe cauțiune și negocieri tensionate, găsește calea către un set de valori morale și o viață integră.


În pofida faptului că este un tom de mari dimensiuni, Attack Surface se citește rapid și cu plăcere. Dacă despre Jennifer Government de Max Barry remarcam că lasă impresia că autorul citise No Logo de Naomi Klein (și luase notițe), Attack Surface pare să fi fost scris ca o ilustrare a principalelor idei din The Age of Surveillance Capitalism de Shoshana Zuboff. Astfel, subiecte recurente de discuție între personaje sau de preocupare pentru protagonistă sunt supravegherea traficului informațional din rețelele de telefonie mobilă, interceptarea (și, uneori, falsificarea) corespondenței electronice, criptografia, criptanaliza, infiltrarea grupurilor disidente, mijloacele de dispersare și reținere a demonstranților și așa mai departe. (Nu întâmplător, romanul are nu una, ci trei postfețe care accentuează temele relevante ale cărții și granița firavă dintre realitatea contemporană și ficțiunea lui Doctorow.) Iar, dacă viziunea despre lume a autorului pare să se fi întunecat considerabil față de cea prezentată în romanul Down and Out in the Magic Kingdom, o cauză majoră poate fi și faptul că lumea însăși s-a schimbat în ultimele două decenii - și nu neapărat în bine.

Am apreciat evenimentele din intrigă (unele foarte spectaculoase și captivante), suspansul, stilul convingător în care este scrisă narațiunea, dezvoltarea personajului principal, precum și multitudinea de informații despre tehnologie și politică pe care Cory Doctorow le-a presărat prin roman. Singura... bizarerie (dacă vreți) este că majoritatea zdrobitoare a personajelor principale din roman sunt feminine. Cu excepția lui Marcus Yallow, personajele masculine apar numai episodic. (Firește, asta îi face pe cititori să își dea seama, fie și cu întârziere, că în alte lucrări literare e ceva în neregulă pentru că disproporția de gen dintre personaje e la fel de mare, dar invers.)

Pe ansamblu, aș spune că, pentru anii 2020, Attack Surface e la fel de relevant pe cât a fost Neuromancer în anii 1980 sau Heavy Weather în anii 1990. Iar cei care și-ar propune să îl egaleze sau să îl depăsească pe Cory Doctorow în domeniul acesta al ficțiunii speculative au o misiune extrem de dificilă.

În ceea ce mă privește, sunt convins că voi reciti acest roman la un moment dat. Dar fiecare lucru la vremea lui...

joi, 19 noiembrie 2020

Max Barry, "Lexicon" (2013)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
La jumătatea lunii aprilie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Max Barry intitulat Lexicon  (Mulholland Books, Hodder & Stoughton, Londra, 2014). De parcurs, l-am parcurs abia la jumătatea lunii august 2020. (Are și pandemia beneficiile ei.)

 Și iată ce am aflat:

 

Lexicon începe cu cea mai banală situație ficțională imaginabilă pentru a vira în (poate) cea mai bizară ipoteză imaginabilă. Un amnezic, într-un aeroport, abia scapă cu viață din mâinile unor agenți care încercau să îl răpească. Treptat, pe măsură ce amintirile îi revin, acesta constată că este prins în mijlocul unei conspirații de poeți și romancieri care se întinde, la scară mondială, din Australia în SUA în Regatul Unit al Marii Britanii și mai departe, în Rusia. Aparent, un agent cu numele de cod T. S. Eliot are nevoie de ajutorul acestui amenzic, Harry, pentru a contracara activitățile altei agente, cu numele de cod Virginia Woolf, care a cauzat haos și măcel în localitatea Broken Hill din Australia.

În paralel, pe un alt fir narativ, ne sunt relatate procesul prin care o adolescentă fără adăpost, Emily, a fost recrutată pentru o organizație secretă, instruită sub numele de cod Virginia Woolf și trimisă în misiuni. (Și poate că unul dintre superiorii săi are planuri care nu sunt prevăzute în fișa postului...)

Cele două fire narative sunt intersectate frecvent de un al treilea, desprins parcă din trilogia S.U.A. a lui John Dos Passos, în care extrase din presă, rapoarte confidențiale, chestionare, fragmente de conversații online și știri de ultimă oră contrastează evenimentele din teren cu prezentarea lor mediatică și cu percepția lor de către public.

Intriga duce, prin răsturnări de situație succesive și printr-un punct culminant spectaculos, la un deznodământ memorabil. Iar ultima pagină a romanului pare să subțieze granița dintre ficțiunea cărții și realitatea cititorilor...

 

Am apreciat Lexicon din mai multe motive. Mai întâi, personajele principale de pe firele narative majore sunt ușor de simpatizat. Apoi, loviturile de teatru și schimbările raporturilor de forțe se țin lanț până aproape de ultima filă. Nu în ultimul rând, rar se întâlnește un techno-thriller în care elementul care pune intriga în mișcare este... programarea neurolingvistică. (Căci, în Lexicon, cuvinte sintetice pot fi folosite pentru a supune și reprograma oameni.) Și, desigur, ar mai fi trimiterile intertextuale care merg la inima filologului.

Având în vedere cele de mai sus, vă recomand și dumneavoastră Lexicon. În ceea ce mă privește, întrucât și un alt roman al scriitorului australian Max Barry, Jennifer Government, îmi făcuse o impresie foarte bună, am de gând să mai parcurg și alte cărți de același autor. Însă, despre acelea, rămâne să vă relatez cu alte ocazii.

miercuri, 18 noiembrie 2020

M. M. Chen, Joe Benitez et al., "Lady Mechanika Vol. 6" (2020)

Imagine preluată de pe situl Comixology
În ultima decadă a lunii septembrie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din cel mai recent volum al romanului grafic Lady Mechanika, intitulat Sangre (Benitez Productions, Encino, CA, 2020). L-am parcurs în două zile. Și iată ce am aflat:

Fiecare capitol dintre cele cinci care compun acest volum începe cu un prolog desenat de Joe Benitez și Martin Montiel. Acțiunea se petrece în America Centrală, în vremea sosirii conchistadorilor, iar protagonista, Mali, vede cum soțul și copiii îi sunt măcelăriți de către niște făpturi supranaturale. Dornică de răzbunare, Mali trece prin ritualul lui Mictecacihuatl și se transformă în La Madrina, o vânătoare de vampiri.

Porțiunea principală a fiecăruia dintre cele cinci capitole, desenată de către Brian Ching, are acțiunea plasată la finalul secolului al XIX-lea. Lady Mechanika este invitată în Spania de către Leonora, soția unui baron, pentru a investiga un caz paranormal al cărui victimă este fiul baronului, Alejandro. Localnicii suspectează o posesie demonică, însă investigațiile protagonistei dezvăluie altceva - o atracție homoerotică pe care Alejandro o are față de un vampir, Lucian, pe care l-a cunoscut la universitate.

După o confruntare decisivă dintre Lady Mechanika și La Madrina, baronul Calvitero este nevoit să accepte preferințele fiului său, iar clanul de vampiri din care face parte Lucian, sever împuținat de către La Madrina, este silit să se retragă din zonă.

Volumul se încheie cu o galerie de coperte și cu un interviu acordat de către artistul grafic Brian Ching.

Pe ansamblu, în pofida scenariului alert creat de M. M. Chen și Joe Benitez, Sangre a fost o experiență destul de dezamăgitoare.

Calitatea graficii, în special în porțiunea principală a fiecărui capitol, este mai slabă comparativ cu volumele precedente. Personal, am remarcat că, în acest volum al seriei Lady Mechanika, nu mai apar contribuții ale artistului grafic Peter Steigerwald, iar consecințele sunt notabile.

Apoi, intriga acestui volum a virat în mod clar dinspre steampunk către horror. Chiar dacă romanul grafic avea o doză de horror încă de la primul volum, The Mystery of the Mechanical Corpse, am preferat volume unde a predominat elementul steampunk, precum The Tablet of Destinies sau The Clockwork Assassin. Cumva, Sangre dovedește încă o dată că e înțelept să avem grijă ce ne dorim pentru că s-ar putea să primim. Cititorii care au primit volume subțiri, precum The Lost Boys of West Abbey sau La Dama de la Muerte, au dorit o miniserie mai consistentă. Iar Sangre le-a oferit un volum cantitativ mai mare, însă calitativ mai slab.

Voi păstra în colecție acest volum al romanului grafic Lady Mechanika mai mult pentru a avea seria completă decât din plăcerea de a-l reciti. Iar, în măsura în care această serie va continua, am să vă informez despre volumele următoare tot aici, la Țesătorul.

marți, 17 noiembrie 2020

Rick Remender & Greg Tocchini, "Low Vol. 1: The Delirium of Hope" (2015)

Imagine preluată de pe situl Comixology.com
În ultima decadă a lunii octombrie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din primul volum al romanului grafic Low - The Delirium of Hope (Image Comics, Portland, Oregon, 2017). L-am parcurs într-o zi.

Și iată ce am aflat:

Premisa acestui roman grafic este că, într-un viitor îndepărtat, peste câteva milioane de ani, Soarele a început să se transforme într-o gigantă roșie, iar temperatura de la suprafața Pământului a crescut în așa măsură încât viața a devenit aproape imposibilă. Ca urmare, omenirea s-a retras în orașe subacvatice și a trimis sonde spațiale cu speranța că, prin intermediul acestora, va descoperi planete extrasolare locuibile.

La începutul acțiunii, de la trimiterea sondelor au trecut câteva milenii, iar resursele de care dispun oamenii din orașele subacvatice au început să se împuțineze. Protagonista, Stel Caine, face parte dintr-o familie în care, din generație în generație, s-a moștenit ultimul costum de scafandru greu din orașul Salus. Din păcate, într-o misiune subacvatică de rutină, soțul protagonistei este ucis de către pirați, iar cele două fiice ale ei sunt răpite.

Un deceniu mai târziu, Stel pleacă împreună cu fiul ei, Marik, pentru a găsi o sondă spațială revenită cu informații. Într-un alt oraș subacvatic, cei doi o regăsesc pe Tajo, una dintre fiicele răpite de pirați. Marik este silit să lupte în arenă, alături de alți prizonieri, împotriva unor monștri acvatici, însă, după o victorie neașteptată, conduce o revoltă împotriva despotului local și evadează împreună cu Stel și Tajo.

Volumul, care reunește primele șase fascicule din romanul grafic Low, se încheie cu o galerie de coperte alternative, schițe și lucrări ale artistului grafic Greg Tocchini.

Am apreciat scenariul dinamic al volumului The Delirium of Hope, precum și optimismul nestrămutat al protagonistei, care nu renunță la ceea ce și-a propus în pofida numeroaselor vicisitudini cu care se confruntă. 

Însă, oricât de bun ar fi scenariul, arta grafică este încă și mai bună. Pe de o parte, lumea imaginară din acest viitor îndepărtat este redată într-o abundență de detalii halucinante - clădiri, vehicule, costume, accesorii și creaturi care de care mai interesante. Pe de altă parte, paleta de culori este intensă și fascinantă, cu numeroase planșe în culori calde, predominant portocaliu și galben, care sugerează atmosfera toridă, și cu alte planșe în culori reci, în special albastru și verde, pentru a reda scenele subacvatice.

Pe ansamblu, acest prim volum m-a convins să îl păstrez în colecție, să îl recitesc și să le achiziționez și pe celelalte din serie. Însă despre acelea rămâne să vă relatez cu alte ocazii.

duminică, 5 aprilie 2020

François Schuiten & Benoît Peeters, "Les Cités obscures - livre 4" (2019)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
În ultima decadă a lunii aprilie 2019, prin amabilitatea importatorilor de carte de la librăria franceză Kyralina, am achiziționat un exemplar dintr-un album de bandă desenată de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters intitulat: Les Cités obscures - livre 4 (editura Casterman, Paris, 2019). L-am parcurs pe îndelete în perioada octombrie 2019 - februarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Al patrulea volum din integrala Orașelor obscure este, din păcate, și ultimul. Tomul începe cu o "Tentativă de cronologie" care acoperă mai bine de trei secole din istoria acestei lumi imaginare și care îi ajută pe cititori să poziționeze mai precis, din punct de vedere temporal, evenimentele prezentate în volumele precedente ale seriei.

Urmează albumul de bandă desenată "Frontiera invizibilă". Protagonistul acestei povești kafkiene este un tânăr cartograf, Roland de Cremer, care ajunge la un centru de cartografiere din Sodrovno-Voldachia (un ținut din lumea obscură unde se vorbește româna, mai degrabă decât franceza). Ni se prezintă, pe scurt, "Tinerețea unui cartograf", apoi tribulațiile protagonistului, prins între birocrația unui sistem vast și dificil de înțeles, ambițiile unui dictator în ascensiune și idila cu o localnică, Shkodrã. Povestea ia o turnură suprarealistă când Roland descoperă că, pe pielea iubitei sale, se află un semn din naștere ce reproduce harta reală a Sordovno-Voldachiei. Iar, când ambițiile teritoriale ale dictatorului Radisic (bazate inclusiv pe falsificarea hărților) intră în coliziune cu pasiunea protagonistului pentru exactitatea științifică, celor doi tineri nu le mai rămâne decât calea lungă și grea către exil.

Albumul este însoțit de un extras din "Ghidul orașelor" dedicat Sodrovno-Voldachiei.

Urmează un al doilea album amplu, "Teoria grăuntelui de nisip", cu acțiunea plasată la Brüsel. Seful unui trib exotic o vizitează pe proprietara unui magazin de antichități, Elsa Autrique, îi încredințează o bijuterie bizară, după care piere într-un accident rutier. În apartamentul Elsei încep să apară fire de nisip, în număr din ce în ce mai mare, până când ajung să fie imposibil de evacuat și se revarsă șuvoaie pe ferestre și de pe balcon. Între timp, un alt personaj, Constant Abeels (protagonistul albumului "Brüsel") are o problemă similară - zilnic, în locuința lui apar roci, de greutate egală, în număr din ce în ce mai mare, până când, evacuarea lor devenind imposibilă, fac să se năruiască podeaua sub greutatea lor. Nu în ultimul rând, proprietarul unui restaurant, Maurice, pierde din greutate (dar nu și din masa corporală) până când ajunge să plutească asemenea unui balon.

Mary von Räthen (protagonista din "Fata înclinată") investighează aceste fenomene și conchide că bijuteria cea bizară ar trebui restituită și repusă la locul ei pentru a restaura ordinea firească a lucrurilor. Ca atare, îl însoțește pe Constant Abeels într-o călătorie până în îndepărtatul ținut al moktarilor, unde bijuteria buclucașă e reașezată în locașul ei, pe peretele unei fortărețe străvechi. Și, dacă pentru Constant și pentru amicul său Maurice lucrurile revin la normal, Elsa se pomenește transferată, cu tot cu imobilul în care locuia (Casa Autrique) în lumea noastră, în Bruxelles.

Al treilea album de bandă desenată din cuprins, "Amintiri din prezentul etern", este mai suprarealist și mai poetic decât cele precedente. Acesta prezintă odiseea unui copil, Aimé, printr-o zonă urbană în bună parte depopulată, Taxandria, unde sunt puțini adulți și nu există alți copii. Toate ceasurile sunt oprite, clădirile se află în diferite stadii de degradare, iar timpul pare să fi stat în loc. Peregrinările lui Aimé îl duc prin mai multe instituții cu un aer kafkian, iar, în cele din urmă, într-un port părăsit, unde copilul se îmbarcă pe un vapor aflat în trecere.

Secțiunea "Întoarcere la Taxandria" prezintă evoluția acestui proiect, care inițial se intenționase a fi un film de artă regizat de Raoul Servais. Filmul a trecut prin mai multe viziuni și etape de realizare, a fost turnat în 1989 la Budapesta și lansat, în cele din urmă, în 1994 sub titlul Taxandria. Banda desenată se inspiră din viziunea inițială a regizorului, mai degrabă decât din produsul final, care, aparent, a fost cam dezamăgitor.

Spre final, apare o galerie de "Personaje ilustre" în care regăsim atât personaje din seria Orașelor obscure, precum Giovanni Battista sau Mary von Räthen, cât și persoane din lumea noastră, ca Victor Horta sau Jules Verne, care au relevanță pentru acest tărâm imaginar. Și nu vă veți mira să găsiți pe cineva care e câte puțin din fiecare - fotograful Gaspard-Félix Tournachon (alias Nadar), care apare în tandem cu versiunea sa ficționalizată, Michel Ardan.

Volumul se încheie cu secțiunea "Afinităților elective", în care lumea obscură e conectată cu alte lucrări ale baronului François Schuiten, în special seria Pământurilor găunoase, cu o "Bibliografie a lumii obscure" în care, în manieră borgesiană, sunt menționate lucrări reale, precum "Ficțiuni" de Jorge Luis Borges, alături de cărți fictive, ca "Misterul din Urbicande" de Régis de Brok, cu note biografice despre baronul François Schuiten și despre domnul Benoît Peeters, respectiv cu bibliografia celor doi creatori.

Impresia de ansamblu este că volumul al patrulea al integralei Orașelor obscure încununează seria. Pe de o parte, cronologia și galeria personajelor ilustre pun mai bine în perspectivă numeroasele elemente ale acestui ansamblu artistic de mari dimensiuni. Pe de altă parte, "Amintiri din prezentul etern" și "Afinitățile elective" creează impresia distinctă că lumea aceasta ficțională este încă mai vastă decât ne-au arătat deja cei doi creatori. Astfel, seria Orașelor obscure rămâne un frumos exemplu postmodern de operă deschisă.

Am apreciat, la fel ca în cazul volumelor precedente ale seriei, scenariile domnului Benoît Peeters și ipotezele fantastice pe baza cărora a construit poveștile. De asemenea, am apreciat revenirea unor personaje deja cunoscute, precum Mary von Räthen sau Constant Abeels.

Grafica baronului François Schuiten s-a dovedit, și în acest caz, de o excepțională calitate. Fie în cazul albumelor color, ca "Frontiera invizibilă", fie în cel al "Teoriei grăuntelui de nisip" (realizat în alb, negru și crem), detaliile au fost realizate minuțios și elegant. Am remarcat, spre exemplu, cum, în "Teoria grăuntelui de nisip", fațadele din Brüsel erau reprezentate în perspectivă, dar și... răsturnate și vălurite, sub formă de reflexii în băltoacele de pe pavaj, într-o zi ploioasă.

Nu în ultimul rând, am apreciat hârtia cretată de o excepțională calitate, pe care sunt imprimate filele cărții, maniera în care a fost legat volumul (fascicule cusute, mai degrabă decât file lipite), tiparul de înaltă definiție și coperta cartonată, embosată și decupată. Toate aceste calități, precum și conținutul propriu-zis al acestui volum, fac Les Cités obscures - livre 4 o piesă de colecție atât pentru amatorii de bandă desenată, cât și pentru bibliofili.

Singurul regret (și este unul adânc) este că nu vor mai urma alte volume în această serie de excepție. Un gând de recunoștință li se adresează celor doi creatori care, vreme de aproape patru decenii, au construit o lume imaginară de neuitat.

Și ar merita menționat că acest periplu prin lumea orașelor obscure mi-a stârnit interesul pentru istoria arhitecturii - motiv pentru care am achiziționat câteva albume ilustrate dedicate acestui subiect.

Însă despre acelea vom discuta în detaliu cu alte ocazii.

duminică, 29 martie 2020

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 3" (2018)

Imagine preluată de pe situl Comixology.com
În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din cel de-al treilea volum al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Ride or Die (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2018). L-am parcurs a treia zi.

Și iată ce am aflat:

În 1906, cu ocazia nunții fiicei președintelui T. D. Roosevelt la Casa Albă, circarul Harry Houdini îl alertează pe protagonist cu privire la cercuri în care se practică spiritismul. Roosevelt readună echipa formată din Annie Oakley, Thomas Edison, Jack Johnson, Monk Eastman și Harry Houdini, după care pornește investigația. Întrucât evenimentele implică morți-vii, Houdini le propune să solicite ajutorul unui tânăr expert în chestiuni oculte - scriitorul H. P. Lovecraft. Într-o experiență la limita decesului, Houdini află că, din secolul al XVII-lea, asupra familiei Roosevelt apasă un blestem, iar președintele, asistat de fiica sa, Alice, luptă eroic împotriva unei invazii de zombi și își salvează familia.

Deși mai condensat decât primele două volume ale seriei (doar patru fascicule, mai degrabă decât șapte, respectiv șase), Ride or Die a reprezentat o lectură captivantă și agreabilă. Pe de o parte, scenariul lui Adam Glass a conținut destule lovituri de teatru și dezvăluiri pentru a face lectura captivantă.

Pe de altă parte, grafica realizată de Patrick Olliffe și colorată de Gabe Eltaeb a fost la înălțime.

Volumul e completat de două introduceri semnate de Gabe Eltaeb și de Sal Cipriano (responsabilul cu casetele de dialog), de numeroase planșe care ilustrează trecerea de la schițe în creion la tuș, apoi la culoare și, în cele din urmă, la versiunea cu dialoguri, respectiv de explicații privind realizarea copertelor.

Am apreciat tehnoredactarea elegantă, pe aceeași linie cu cele două volume precedente din serie, tiparul de o calitate excelentă și hârtia lucioasă pe care sunt imprimate filele volumului.

Dar cel mai mult (și probabil nu mă veți auzi remarcând asta prea des în ceea ce privește benzile desenate) m-a impresionat finalul, în care, succint, în câte o casetă, ni se arată destinul personajelor principale. Epilogul, plasat în 1933, sugerează și că Annie Oakley va asambla o nouă versiune a echipei, în care îi va racola pe Albert Einstein, pe Mae West și pe atletul Jesse Owens.

Însă poate că versiunea aceasta a grupului Rough Riders nu e menită să existe decât în imaginația cititorilor acestui roman grafic agreabil...

sâmbătă, 28 martie 2020

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 2" (2017)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din volumul al doilea al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Riders on the Storm (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2017). L-am parcurs a treia zi.

Și iată ce am aflat:

În 1901, președintele în exercițiu al Statelor Unite ale Americii este grav rănit într-un atentat, iar vicepreședintele T. D. Roosevelt trebuie să adune echipa specială pentru a investiga dacă nu cumva atentatorul face parte dintr-o conspirație mai vastă. Astfel, îi reactivează pe Harry Houdini, pe Jack Johnson, pe gangsterul Monk Eastman și pe Thomas Alva Edison. Surprinzător, reapare Annie Oakley, care fusese ucisă la finalul volumului Give Them Hell. (Supus unui interogatoriu neoficial, Edison mărturisește că o înviase folosind tehnologie extraterestră.)

Investigația dezvăluie o mișcare anarhistă, însă și un plan de invazie britanic care ar trebui desfășurat, cu o vastă forță navală, prin... Marile Lacuri. La final, Theodore Roosevelt dejoacă invazia și devine președinte, pe când Edison își continuă jocul dublu, în parteneriat cu oligarhii.

Ca și în cazul primului volum, am apreciat atât scenariul semnat de Adam Glass, cât și grafica realizată de Patrick Olliffe și colorată de Gabe Eltaeb. Sal Cipriano, responsabil cu casetele de dialoguri și cu "efectele sonore", s-a dovedit din nou la înălțime.

M-au amuzat aparițiile unor personaje secundare, precum magnatul presei de scandal William Randolph Hearst, regina Victoria sau oligarhul J. P. Morgan.

De asemenea, am apreciat recuzita steampunk a personajelor - ochelari de protecție, măști, pistoale extravagante și așa mai departe.

În ceea ce privește prezentarea propriu-zisă a volumului, merită menționate atât calitatea excepțională a tiparului și a culorilor, cât și hârtia lucioasă pe care sunt imprimate filele albumului.

Nu în ultimul rând, planșele de la începutul fiecăreia dintre cele șase secțiuni ale volumului sunt frumos realizate, iar galeria de coperte de la finalul volumului este și ea mult peste medie.

Adăugați la toate cele de mai sus o interesantă introducere semnată de artistul grafic Patrick Olliffe și veți înțelege de ce, după ce am terminat de citit Riders on the Storm, am decis să îl păstrez în colecție... după care am început imediat să parcurg volumul al treilea al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Ride or Die.

Însă despre acela rămâne să discutăm cu altă ocazie.