marți, 31 ianuarie 2023

G. Willow Wilson & Christian Ward, "Invisible Kingdom - Tome 1: Le Sentier" (2020)

Imagine preluată de pe situl Bedetheque.com

La jumătatea lunii septembrie 2022, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu de la Librăria Cărturești & Friends (filiala de pe Strada Edgar Quinet din București), am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o ediție franceză a unui roman grafic de G. Willow Wilson și Christian Ward intitulat: Invisible Kingdom - Tome 1: Le Sentier (editura HiComics, Paris, 2020). L-am parcurs în aceeași zi.

Și iată ce am aflat:


Volumul cuprinde primele cinci fascicule dintr-o serie de benzi desenate distinsă cu Premiul Eisner în 2020 pentru cel mai bun creator de grafică în format numeric și pentru cea mai bună serie nouă. (În original, acest prim volum se intitula Walking the Path.)

Acțiunea se petrece într-un viitor îndepărtat, în care descendenții omenirii s-au scindat în mai multe rase postumane și au colonizat un sistem stelar cu patru planete locuibile. Unul dintre personajele principale, doamna căpitan Grix, face livrări pentru corporația Lux cu astronava de transport Sundog.

Celălalt personaj principal, adolescenta Vess, își părăsește părinții și planeta natală pentru a pleca în pelerinaj și a se alătura ordinului monajal al Renunțării.

Din păcate, în urma unor probleme tehnice cauzate de reparații întârziate, Sundog poposește pe un satelit natural nelocuit, iar doamna căpitan Grix descoperă că Lux face plăți pe ascuns, deghizate în livrări de marfă anulate. În paralel, admisă la o mânăstire a Renunțării și trimisă să lucreze în arhive, tânăra Vess constată că ordinul monahal primește pe ascuns subvenții de la corporația Lux, împotriva căreia predică fățiș.

Astfel, Vess răspunde la un semnal de ajutor trimis de pe Sundog, iar doamna Grix sosește în miez de noapte și o ia la bordul astronavei. Urmează o serie de lupte spațiale, iar unul dintre membrii echipajului, Eline (agentă a corporației Lux), își folosește relațiile de familie ca să obțină protecție guvernamentală.

Căci informațiile de culise difuzate de Grix și Vess au antagonizat atât ordinul Renunțării, cât și compania Lux, iar echipajul de pe Sundog trebuie să găsească adăpost înainte de a epuiza combustibilul și rezervele de la bordul astronavei...


Scenariul scris de G. Willow Wilson este alert și captivant. Alternarea planurilor acțiunii și succesiunea rapidă a loviturilor de teatru fac lectura foarte antrenantă.

Grafica artistului Christian Ward se situează deasupra mediei - deși trebuie să menționez că, pe alocuri, mi s-a părut inegală. Culorile sunt intense, iar viitorul îndepărtat prezentat în Le Sentier arată spectaculos și exotic.

O mențiune specială se cuvine prezentării tipografice și tehnoredactării. Dacă edițiile americane reduc albumele BD franco-belgiene cu douăzeci la sută, ceea ce poate îngreuna lectura, francezii produc ediții cartonate ale romanelor grafice americane, în condiții mai îngrijite decât versiunile originale. (Dealtfel, primele ediții cartonate ale albumelor din seria Lady Mechanika au apărut în Franța.)

Este și cazul întâiului volum din Invisible Kingdom, care, în versiune franceză, are copertă cartonată color, în policromie, banderolă externă cu premiile primite, interiorul integral color, pe coală cretată de o calitate excelentă, un eseu de G. Willow Wilson privitor la sursele de inspirație ale romanului grafic, planșe cu schițele-concept referitoare la personajele principale, precum și o prezentare succintă a următorului volum din serie.

Ca urmare a celor de mai sus, am convingerea că Invisible Kingdom - Tome 1: Le Sentier merită și recompensează o a doua lectură. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) În consecință, am să îl păstrez în colecția personală. După cum probabil bănuiți, la scurt timp după ce l-am citit, am parcurs și volumul al doilea al seriei. Însă, despre acela, vom discuta mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)  

duminică, 22 ianuarie 2023

Neal Stephenson & Frederick George, "Interface" (1994)

Imagine preluată de pe situl LWCurrey.com

În 2003, prin amabilitatea importatorilor de carte de la Books Unlimited, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Neal Stepehson și Frederick George intitulat: Interface (editura Arrow Books, grupul editorial Random Books, Londra, 2002). L-am parcurs în același an.

Și iată ce am aflat:


În ceea ce, în anii 1990, se presupunea a fi viitorul apropiat, guvernatorul statului Illinois, William Anthony Cozzano, suferă un dublu atac cerebral, ceea ce îi afectează atât funcțiile motorii, cât și pe cele de vorbire. În paralel, un agent al unei organizații secrete, Otis Simpson, este activat cu o misiune ca urmare a anunțului Președintelui S.U.A. că nu se va mai plăti datoria externă a țării. Iar viața unei femei de culoare, Eleanor Boxwood Richmond, este dată peste cap când fiul ei adolescent piere.

Lucrurile se complică atunci când, pentru a contracara efectele secundare ale atacurilor cerebrale, guvernatorului Cozzano i se implantează un microcip în creier, iar Otis Simpson și organizația sa accesează microcipul ca să-l propulseze Cozzano în cursa electorală pentru postul de Președinte al S.U.A. - și pentru a-l face să le spună alegătorilor ceea ce vor să audă.

Eleanor Richmond e cooptată în cursa electorală pentru funcția de vicepreședinte. Numai că, în urma câștigării alegerilor, William Cozzano își scurtcircuitează microcipul cu un aparat cu electroșocuri și anunță alegătorii că alegerile fuseseră trucate - după care un personaj secundar cu idei radicale îl asasinează.

Și Eleanor Richmond devine prima președintă de culoare a S.U.A.


Îmi amintesc cum, în urmă cu aproape două decenii, am citit, cu sufletul la gură, acest techno-thriller care, în pofida dinensiunilor respectabile (640 de pagini) se parcurge ușor și cu plăcere. (Dealtfel, Interface a exercitat o oarecare influență asupra primului meu roman, Gangland.)

Premisa microcipului implantat în creier, care le-ar permite unor terțe părți să manipuleze ca pe o marionetă un candidat la postul de președinte al unei țări, mi s-a părut bizară și neliniștitoare.

Alternarea rapidă a mai multor planuri narative mi-a plăcut și mi s-a părut o strategie scriitoricească demnă de reținut.

Am simțit o profundă simpatie față de personajul Eleanor Richmond - dealtfel, acesta e principalul motiv pentru care mi-aș dori să recitesc Interface.

Și, nu în ultimul rând, lumea tenebroasă a unor organizații oculte care controlează din umbră economia, politica și mass-media (cam ca în romanele lui Thomas Pynchon sau ca în seria cinematografică John Wick) mi s-a părut frumos sugerată în acest roman - cu câteva detalii ca să lase impresia că organizațiile există, însă fără atâtea date încât să se disipeze sugestia că societățile acelea sunt secrete.

Poate tocmai pentru că Interface mi-a făcut o impresie atât de bună, mi-am dorit neapărat să parcurg și celălalt techno-thriller scris de către Neal Stephenson în colaborare cu unchiul său, Frederick George - The Cobweb. Însă, despre acela, vom discuta mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.) 

miercuri, 18 ianuarie 2023

Sir Terry Pratchett, "Eric" (1990)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Prin 1992, am avut norocul să împrumut de la Consiliul Britanic un exemplar din Faust Eric cu ilustrații de Josh Kirby. Apoi, în 2002, doamna dr. Tracey Rosenberg mi-a adus de la Edinburgh un exemplar nou-nouț dintr-o ediție de buzunar a acestui scurt roman. Ceva mai târziu, în 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar ilustrat.

Cel mai recent, am parcurs Eric în aprilie 2021 - parțial, l-am citit în ediție electronică, parțial, l-am audiat de pe tableta de lectură.

Să vă spun despre ce este vorba:


Eric este primul hacker al Lumii-disc. Înarmat cu o barbă falsă, cu o carte de magie și cu câteva incantații, invocă un demon din infern și cere trei lucruri: să devină conducătorul lumii, să o întâlnească pe cea mai frumoasă femeie din lume și să trăiască pentru totdeauna.

Din păcate pentru Eric, infernul nu îi trimite un demon, ci pe vrăjitorul Rincewind. Acesta, doar pocnind din degete, îl duce pe Eric, mai întâi, la poporul Tezumen, dintr-o junglă presărată cu piramide în trepte, care îl declară într-o zi conducătorul lumii pe copil doar cu intenția de a-l sacrifica a doua zi zeului Quezovercoatl, apoi, la asediul cetății Tsort, unde efebienii folosesc un uriaș cal de lemn pentru a cuceri cetatea și a o elibera pe (cândva) frumoasa Elenor, iar, în cele din urmă, la începutul timpului, pentru a-l lăsa să fie martorul existenței întregului Univers. Cumva, cei doi eroi fără voie ajung și în infern, unde facilitează o lovitură de palat și alungarea de la putere a unui conducător care exasperase demoni și damnați deopotrivă cu metode moderne de management învățate de la... oameni.


Printre cărțile din seria Lumea-disc, Eric ocupă un loc cu totul special. Pe de o parte, edițiile ilustrate au o certă valoare bibliofilă, căci regretatul Josh Kirby a ilustrat ca nimeni altul romanele lui Sir Terry Pratchett, iar paginile acestui roman sunt presărate cu ample imagini color extrem de detaliate.

Pe de altă parte, Eric parodiază savuros Tragedia doctorului Faustus de Christopher Marlowe și Faust de Goethe. Romanul e presărat cu o mulțime de referiri la Iliada și Odiseea, la mituri grecești și precolumbiene, dar și la Divina comedie și la Geneza din Vechiul testament.

Cu darul său inegalabil pentru satiră, Sir Terry Pratchett sugerează însă că aspecte ale vieții contemporane, precum documentele de uz intern din corporațăii, manualele de bune practici sau instructajele din domeniul relațiilor cu clienții sunt mai de temut decât toate chinurile iadului. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

După cum probabil vă așteptați, reîntâlnirea cu Eric m-a încurajat să recitesc și următorul roman din seria Lumea-disc, Moving Pictures. Dar, despre acela, am dat deja detalii aici.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

marți, 17 ianuarie 2023

Daniel Immerwahr, "How to Hide an Empire" (2019)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La finalul lunii mai 2021, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: How to Hide an Empire - A Short History of the Greater United States (colecția Vintage, grupul editorial Penguin Random House, Londra, 2020). De parcurs, am izbutit să o parcurg abia în a doua decadă a lunii septembrie 2022.

Și iată ce am aflat:


Autorul lucrării, domnul Daniel Immerwahr, este conferențiar la Universitatea de Nord-Vest din S.U.A. și ne îndeamnă, în introducere, să aruncăm "O privire dincolo de harta-siglă". Căci Statele Unite ale Americii nu sunt și nu au fost vreodată doar așa-numitele State Unite ale Americii continentale.

Partea întâi, "Imperiul colonial", arată cum, pe parcursul secolului al XIX-lea, coloniști albi au trecut dincolo de Munții Apalași (în pofida interdicțiilor guvernamentale americane), cum au colonizat, pe rând, teritoriile locuite de către indieni și cum, în cele din urmă, S.U.A. au ajuns să își împlinească "destinul revelat" de a ocupa întreg teritoriul de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific - după care, în ultimii ani ai secolului, i-a declarat război Spaniei și a preluat ultimele vestigii ale imperiului colonial spaniol, respectiv Cuba, Puerto Rico, Guam și Insulele Filipine.

Partea a doua, "Imperiul poantilist", arată cum S.U.A. s-au implicat în Primul și Al Doilea Război Mondial, cum au folosit, cu acordul Marii Britanii, puncte strategice de pe glob (unele insulare, altele izolate în deșerturi) pentru a construi baze aeriene și pentru a utiliza aviația - uneori în scopuri pașnice, alteori în misiuni militare. Consecințele au fost vaste - la drept vorbind, globale - și includ eliberarea Insulelor Filipine, rescrierea constituției nipone în perioada postbelică, apariția a sute de grupuri muzicale la Liverpool în anii 1960 (inclusiv The Beatles), ascensiunea unor corporații japoneze precum Sony, dominația globală a limbii engleze în domenii ca aviația, comerțul internațional, diplomația și Internetul, dar și câștigarea unor conflicte militare în teatre de război îndepărtate, precum Irak și Afghanistan.

Lucrarea se încheie cu ample note de final, cu o secțiune de mulțumiri, cu un index alfabetic și cu lista surselor pentru imaginile care ilustrează volumul.


Pe de o parte, am fost încântat de bogăția de informații din lucrarea domnului Immerwahr. Astfel, dumnealui prezintă, rând pe rând, date relevante din domeniul legislativ, demografic, medical, militar, muzical, lingvistic, aviatic și de telecomunicații.

Pe de altă parte, am fost plăcut impresionat de buna organizare a materialului - căci informațiile sunt prezentate în perspectivă diacronică, iar citiorii au ocazia să urmărească evoluția imperialismului american pe parcursul a două secole.

Nu în ultimul rând, am apreciat perspectiva neutră, echidistantă a autorului - căci domnul Immerwahr a prezentat, în egală măsură, și aspectele pozitive și pe cele negative ale influenței americane la scară globală - iar, pe parcurs, a amintit și de influențele spaniole, germane, britanice sau franceze în anumite regiuni de pe Pământ.

Pe ansamblu, How to Hide an Empire s-a dovedit a fi o lucrare mult mai informativă și mai instructivă decât m-aș fi așteptat. În consecință, are loc asigurat în biblioteca mea, alături de volume ca No Logo  sau The Shock Doctrine, căci este o lucrare de referință. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Firește, despre imperialismul economic american mai citisem, recent, două lucrări de John Perkins. Dar, despre acelea, rămâne să discutăm în detaliu cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

luni, 16 ianuarie 2023

Joe Benitez et al., "Lady Mechanika, Vol. 7" (2022)

Imagine preluată de pe situl ImageComics.com

Pe la jumătatea lunii octombrie 2022, prin amabilitatea importatorilor de benzi desenate de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din cel mai recent volum al romanului grafic Lady Mechanika, intitulat: The Monster from the Ministry of Hell (editura Image Comics, Portland, OR, 2022). L-am parcurs pe îndelete până în ultima decadă a lunii decembrie 2022.

Și iată ce am aflat:


Lady Mechanika o duce pe Winifred la un bâlci, unde se întâlnesc cu doctorul Littleton și cu fiica acestuia, Alexandra. În timp ce vizitează diferitele atracții ale bâlciului, protagonista îi relatează doctorului cum, în copilărie, ajunsese într-un orfelinat, alături de alte fetițe care sufereau de diverse malformații, cum fusese supusă unor intervenții chirurgicale și unor experimente medicale, respectiv cum izbutise să îl ucidă pe maleficul doctor Grindlethorn și, în cele din urmă, să evadeze împreună cu Katherine Winter din Ministerul Sănătății.

În "prezent", Lady Mechanika e informată că doctorul Grindlethorn trăiește - doar ca să constate, când îl vizitează, că, sub masca lui, se ascunde, de fapt, una dintre fostele lui paciente, care a devenit medic și care îi continuă activitatea de cercetare. Căci doctorul Grindlethorn era departe de a fi malefic, așa cum îl crezuse Lady Mechanika în copilărie.

În schimb, la finalul volumului, doctorul Littleton îi transmite lui Katherine Winter o fiolă cu sângele protagonistei. Și, cum era clar din primul volum al acestei serii steampunk că vechile prietene au devenit rivale, mă aștept ca, în următorul volum, conflictul dintre ele să ajungă la un punct culminant.


Scenariul creat de Joe Benitez e destul de interesant, cu trimiteri intertextuale la Oliver Twist și la Frankenstein. Din păcate, o asemenea poveste a originii protagonistei nu prea avea cum să creeze suspans, întrucât cititorii știu de la bun început că protagonista avea să supraviețuiască și să evadeze din Ministerul Sănătății.

Grafica este la înălțime, atât datorită desenelor lui Joe Benitez, cât și grație culorilor aplicate de Beth Sotello. Față de volumul precedent, Sangre, The Monster from the Ministry of Hell reprezintă un progres.

Volumul conține și o galerie de coperte, dintre care mi-a atras atenția, în mod deosebit, o ilustrație creată de către Jay Anacleto și Romulo Fajardo, jr., precum și un interviu cu Joe Benitez realizat de către Andria Richard.

Pe ansamblu, poate că The Monster from the Ministry of Hell nu este cel mai bun volum din seria Lady Mechanika, însă, cu certitudine, nu este cel mai slab. Ca urmare, îl voi păstra în colecție și voi aștepta cu interes noi volume din acest roman grafic steampunk de excepție. La momentul potrivit, am să vă dau detalii despre ele tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

duminică, 15 ianuarie 2023

Charles Stross, "Saturn's Children" (2008)

Imagine preluată de pe situl SFFanz.org.nz

În ultima decadă a lunii septembrie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Charles Stross intitulat Saturn's Children (colecția Orbit Books, grupul editorial Little, Brown, Londra, 2009). Pe atunci, locuiam, precum Harry Potter, într-o cămăruță de sub scări. De parcurs, am parcurs acest roman mult mai târziu, în ultima decadă a lunii august 2022, într-un apartament ceva mai spațios și mult mai luminos.

Și iată ce am aflat:


Protagonista-naratoare a romanului se numește Freja și este o androidă care, în prima parte a cărții, "Sistemul interior", intră în conflict cu anturajul unei aristocrate la bordul unui dirijabil din atmosfera lui Venus, apoi călătorește într-un tren colosal pe suprafața lui Mercur și e trimisă într-o misiune de curierat pe Marte de către compania Jeeves (o asociație de androizi-majordom).

În partea a doua, "Destinație exterioară", Freja călătorește pe Callisto (unul dintre sateliții lui Jupiter), iar, de acolo, pe o traiectorie care o readuce vremelnic în preajma Soarelui, către Eris, un planetoid din Centura Kuiper, unde are loc deznodământul.

Epilogul dezvăluie nu numai ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu personajele principale, ci și faptul că narațiunea le e destinată altor androide din seria Frejei pentru a le informa și a le avertiza.


Saturn's Children le este dedicat regretaților scriitori Robert A. Heinlein și Isaac Asimov. Pe de o parte, povestea picarescă, presărată cu episoade de erotism între androizi, e un omagiu la adresa romanului Friday de Robert Heinlein.

Pe de altă parte, cum toate personajele romanului sunt adroizi și roboți de diferite tipuri (căci omenirea s-a stins în viitorul îndepărtat imaginat de către autorul britanic), apar frecvent referiri la Legile Roboticii din povestirile și romanele lui Isaac Asimov.

Firește, nu lipsesc conexiunile intertextuale cu o puzderie de lucrări celebre, de la Moll Flanders la Prin oglindă și ce a găsit Alice acolo, de la Fanny Hill la O mie nouă sute optezeci și patru și de la romanele umoristice ale lui P. G. Wodehouse la cărțile de spionaj ale lui John Le Carré. Căci Saturn's Children se petrece într-o societate populată de organizații secrete, grupuri de interese, spioni și asasini în care personalitatea fiecărui personaj poate fi modificată, redusă sau suprimată și nimeni nu este cine pare a fi.

Cum lectura acestui roman s-a dovedit a fi destul de agreabilă (cum fusese, dealtfel, și experiența pe care am avut-o cu Accelerando, de același autor), mi-am propus ca, în viitorul apropiat, să parcurg continuarea, intitulată Neptune's Brood. Însă, despre romanul acela, rămâne să discutăm mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)  

sâmbătă, 14 ianuarie 2023

Sir Terry Pratchett, "Guards! Guards!" (1989)

Imagine preluată de pe situl Lspace.org

Despre Guards! Guards! mi-a vorbit, mai întâi, vechiul meu prieten, Mirel Palada, prin 1992. Apoi, am avut ocazia să citesc eu însumi acest roman din seria Lumea-disc - prima oară, datorită bunului meu prieten Liviu Moldovan, prin anul 1999; a doua oară, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care, în 2002, mi-a adus un exemplar dintr-o ediție de buzunar de la Edinburgh, cu coperta ilustrată de Josh Kirby.

A treia oară, prin februarie 2021, am audiat o ediție electronică.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


În orașul Ankh-Morpork, o societate secretă conspiră pentru a aduce, prin magie, un balaur dintr-un alt set de dimensiuni ca să terorizeze populația și ca să instaureze o dictatură.

Printre cei care se opun acestui flagel se numără patricianul Lord Havelock Vetinari, căpitanul Samuel Vimes și cei doi subordonați ai săi din Paza Orașului, precum și Lady Sybil Ramkin, o aristocrată pasionată de creșterea balaurilor de mlaștină. Lor li se alătură Carrot, un tânăr atletic și naiv, crescut de pitici într-o mină și trimis în Ahnkh-Morpork ca să se înroleze în serviciul de poliție.


Guards! Guards! inaugurează o subserie de romane în care Sir Terry Pratchett mixează literatura fantastică și cea polițistă - mai exact, subgenul police procedural. Din acest punct de vedere, romanul are meritul de a le arăta cititorilor punctul de pornire al Pazei Orașului - un moment în care personalul e la minimum, liderul organizației este demoralizat și alcoolic, iar instituția e pe cale să fie desființată.

Sam Vimes izbutește totuși să organizeze o investigație, să își atragă aliați, să îl înfrunte și, în cele din urmă, să îl învingă pe inițiatorul conspirației și să îl elibereze pe patrician (care, temporar, fusese încarcerat în propria temință).

Pe lângă faptul că e un roman captivant și agreabil, Guards! Guards! le pune cititorilor și o serie de probleme interesante referitoare la ceea ce e legal, ceea ce e etic și ceea ce e moral - căci rareori cele trei aspecte sunt perfect aliniate. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Pe această temă, autorul avea să scrie și să publice numeroase alte romane despre Samuel Vimes și despre Paza Orașului.

Însă, despre acelea, rămâne să vă relatez cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)      

vineri, 13 ianuarie 2023

Bruce Sterling, "The Epic Struggle of the Internet of Things" (2014)

Imagine preluată de pe situl Goodreads.com

În prima decadă a lunii iulie 2021, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o carte de Bruce Sterling intitulată: The Epic Struggle of the Internet of Things (editura Strelka Press, Moscova, 2014). De citit, am citit această carte de nonficțiune abia la începutul lunii septembrie 2022. (Așa multe cărți, așa puțin timp.)

Și iată ce am aflat:


Volumul este foarte concis (54 de pagini în format de buzunar) și cuprinde un eseu structurat în trei capitole.

Capitolul I arată ce presupune publicul că ar fi Internetul Lucrurilor (aparate electrocasnice inteligente care comunică între ele prin wi-fi) și ceea ce se intenționează a fi de fapt (o cale prin care megacorporații din domeniul înaltei tehnologii vor monitoriza și monetiza încă și mai munțios deplasările, achizițiile și obiceiurile mediatice ale cetățenilor).

Capitolul al II-lea arată care sunt actanții majori din Internetul Lucrurilor (Google, Facebook, Amazon, Apple, Microsoft), care sunt unii dintre actanții secundari (Cisco, Intel, IBM, General Electric), care sunt relațiile dintre ei și cum se raportează la publicul larg.

Capitolul al III-lea, cel mai concis, arată care sunt actanții marginali - o generație tânără și cu acces online, fără mari perspective profesionale și fără prea mulți bani, dar cu aptitudini tehnologice și cu prezență online cvasipermanentă.

Concluzia autorului este că, deși Internetul Lucrurilor se visează a fi un fel de feudalism numeric (asta după ce fusese încercat deja o dată de către WalMart și Pentagon și fusese respins de către publicul larg), probabil că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, se va duce pe urma Minitelurilor franceze, a Walkmanurilor nipone și a televizoarelor alb-negru cu lămpi americane.


În pofida conciziei sale și a subiectului destul de pesimist, The Epic Struggle of the Internet of Things mi-a făcut o impresie foarte bună. Îmi era dor de acest Bruce Sterling pe care mi-l aminteam din The Hacker Crackdown, din Tomorrow Now, din reportajele publicate în Wired și din articolele de popularizarea științei din Fantasy & Science Fiction - documentat, clar, elocvent, sardonic și, mai presus de toate, relevant în ceea ce scrie.

Aș îndrăzni chiar să afirm că volumul acesta scurt cu titlu lung ar merita așezat alături de lucrări mai ample, precum The Industries of the Future sau The Age of Surveillance Capitalism, printre cărțile care ne ajută să înțelegem lumea în care trăim.

Ca urmare, voi păstra The Epic Struggle of the Internet of Things și, probabil, în viitorul apropiat, am să mai parcurg câteva cărți de Bruce Sterling. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm mai pe larg cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)   

luni, 12 decembrie 2022

Samuel Woolley, "The Reality Game" (2020)

Imagine preluată de pe situl blog.factal.com

În prima decadă a lunii martie 2022, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, o lucrare de nonficțiune cu un titlu incitant: The Reality Game - How the next wave of technology will break the truth and what we can do about it (editura Endeavour, grupul editorial Octopus, Londra, 2020). Autorul, dr. Samuel Woolley, este asistent la facultatea de jurnalism a Universității Statului Texas, situată în Austin, și are o listă impresionantă de realizări în domenii precum antreprenoriatul, cercetarea științifică și jurnalismul.

Am parcurs volumul domnului Woolley în a doua decadă a lunii noiembrie 2022. Și iată ce am aflat:


Într-o notă introductivă, autorul arată că lucrarea tratează despre dezinformare și despre propaganda creată și difuzată cu ajutorul calculatoarelor.

Primul capitol demonstrează că adevărul nu este tehnic, dar dezinformarea se bazează pe tehnologii din ce în ce mai avansate.

Capitolul al doilea prezintă trecutul, prezentul și viitorul distrugerii adevărului.

Capitolul al treilea urmărește tranziția, în mentalitatea colectivă, de la gândirea critică la teorii ale conspirației.

Capitolul al patrulea discută forme de utilizare a inteligenței artificiale în dezinformare - pentru a dezinforma, în unele cazuri, sau pentru a identifica dezinformarea, în altele.

Capitolul al cincilea, în schimb, se concentrează asupra videoclipurilor contrafăcute și prezintă cazuri în care, cu scop educativ sau informativ, asemena contrafaceri au fost identificate ca atare de către creatorii lor.

Capitolul al șaselea tratează despre domeniile realității extinse, iar aici sunt incluse atât realitatea virtuală, cât și realitatea amplificată.

Capitolul al șaptelea explorează construirea tehnologiei după chipul și asemănarea omului.

Capitolul al optulea prezintă concluzia cărții și subliniază importanța proiectării tehnologiilor ținând cont de drepturile omului.

Volumul se încheie cu un glosar de termeni-cheie utilizați pe parcursul lucrării, cu un set de note de final, cu o secțiune de mulțumiri, cu un index alfabetic și cu o notă biobibliografică asupra autorului.


Pe de o parte, The Reality Game mi s-a părut o lucrare necesară pentru vremurile în care trăim, căci, de cel puțin șase ani încoace, dezinformarea prin intermediul siturilor de socializare pare să fi căpătat proporții îngrijorătoare.

Pe de altă parte, am apreciat stilul clar și inteligibil în care e scrisă cartea, buna organizare a materialului în capitole și subcapitole, precum și alegerea judicioasă a exemplelor cu care autorul și-a susținut afirmațiile. De asemenea, glosarul și indexul alfabetic sporesc utilitatea acestei cărți și îi conferă statutul de lucrare de referință.

Având în vedere cele de mai sus, voi păstra The Reality Game în colecția personală. Dealtfel, lectura acestei lucrări  m-a încurajat să mai parcurg câteva volume pe teme similare. Însă, despre acelea, vom discuta mai pe larg cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

duminică, 4 decembrie 2022

T. Pratchett, I. Stewart & J. Cohen, "The Science of Discworld" (1999)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Prima oară, am citit The Science of Discworld de Sir Terry Pratchett, Ian Stewart și Jack Cohen în 2000, într-o ediție cartonată, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan. (Tot dumnealui mi-a oferit cadou și un exemplar dintr-o ediție de buzunar al acestei cărți la jumătatea lunii august 2002.)


A doua oară, am parcurs o ediție revizuită a lucrării în ultima decadă a lunii august 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


Profitând de popularitatea imensă de care se bucura seria Lumea-disc în anii 1990, Sir Terry Pratchett i-a invitat pe dr. Ian Stewart și dr. Jack Cohen (unul matematician, celălalt biolog) să colaboreze la un volum de popularizarea științei.

Rezultatul este agreabil și intructiv. Pe de o parte, cititorilor li se oferă o poveste amuzantă, în care vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork creează un univers de buzunar, după care îl trimit pe Rincewind să urmărească evoluția unei planete albastre și a creaturilor care mișună pe suprafața acesteia.

Pe de altă parte, printre capitolele poveștii din Lumea-disc sunt strecurate altele care tratează, cu destul umor, despre cosmologie, despre formarea Sistemului Solar, despre planetologie, despre evoluționism, despre teopria relativității, despre evoluția stelelor și găurilor negre și așa mai departe.

Pe ansamblu, The Science of Discworld a fost, la vremea ei, o tentativă lăudabilă de a-i deschide gustul pentru știință unei generații prea tinere ca să își amintească serialul Cosmos al regretatului astronom și planetolog Carl Sagan. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Și, cum publicarea unei lucrări destul de ambițioase nu putea rămâne fără urmări, câțiva ani mai târziu, când Sir Terry Pratchett a primit titlul onorific de doctor la Universitatea din Dublin, le-a acordat, la rândul său, doctorate onorifice lui Ian Stewart și Jack Cohen din partea... Universității Nevăzute din Ankh-Morpork.

Probabil nu veți fi câtuși de puțin surprinși să aflați că, la scurtă vreme după lansarea acestui volum, cei trei autori au reluat colaborarea pentru a scrie și publica o altă lucrare de popularizarea științei, intitulată The Science of Discworld II - The Globe. Dar, despre aceea, am să vă relatez mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

joi, 1 decembrie 2022

Ursula K. Le Guin, "Dreams Must Explain Themselves" (2018)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

În prima decadă a lunii august 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un volum intitulat: Dreams Must Explain Themselves - The Selected Non-Fiction of Ursula K. Le Guin (Editura Gollancz, Londra, 2018). De parcurs, l-am parcurs în mai multe etape, de la finalul lunii martie 2021 până în ultima decadă a lunii iunie 2022 - poate pentru că, asemenea unui vin foarte aromat sau a unui whisky single malt, scriitura doamnei Le Guin merită consumată în doze mici și savurată pe îndelete.

Discursurile, articolele, eseurile și prefețele adunate în acest volum acoperă mai bine de patru decenii - din 1972 până în 2014. Tematica pe care o tratează autoarea este destul de vastă - de la literatura fantastică la antropologie, de la realismul magic la feminism, de la literatura pentru copii la tehnici literare. Anumite teme sunt recurente, iar doamna Le Guin face frecvent trimiteri la autori care îi sunt dragi, precum Mark Twain, Jack London, Jorge Luis Borges și J. R. R. Tolkien.

Din rândurile acestei cărți răzbat un extraordinar umanism, o empatie față de ceilalți oameni, o gândire clară și nuanțată, o iubire față de frumos și o atitudine critică, tranșantă, față de instituțiile și ideologiile dominante sau opresive. Cumva (și îi rog aici pe fanii SF de viță veche să nu mă acuze de blasfemie), mi-a făcut mai mare plăcere să citesc nonficțiunea doamnei Le Guin decât unele dintre cărțile sale SF (dintre care am apreciat câteva) și chiar decât unele dintre cărțile sale fantastice (dintre care am adorat câteva).

La fel ca Jorge Luis Borges, un alt superb eseist, doamna Le Guin, deși inteligentă, educată, talentată și extrem de erudită, nu se erijează în autoritate academică, ci dă dovadă, în discursurile sale și în eseuri, de o exemplară modestie.

Firește, dintre numeroasele sale cărți pe care încă nu le-am parcurs în totalitate, probabil voi fi tentat să mai citesc câteva - pentru că Ursula K. Le Guin este o stilistă extraordinară. Însă cu siguranță că voi reciti, când și când, eseuri din Dreams Must Explain Themselves - pour la bonne bouche, cum se spune.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

duminică, 16 octombrie 2022

Sir Terry Pratchett, "Pyramids" (1989)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhillan.se

Prima dată, am citit Pyramids de Sir Terry Pratchett prin 1991, luând cu împrumut un exemplar dintr-o ediție cartonată de la Consiliul Britanic.

A doua oară, l-am parcurs în 2002, mulțumită doamnei doctor Tracey Rosenberg, care mi-a adus de la Edinburgh un exemplar dintr-o ediție de buzunar.

Iar a treia oară (pentru că toate cele bune sau rele sunt trei), l-am citit în prima decadă a lunii ianuarie 2021 într-o ediție electronică. (Sau, mai degrabă, l-am audiat, dat fiind că tableta mea de lectură are o aplicație care transformă textul în voce.)

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


Protagonistul acestui roman din seria Lumea-disc este Teppic, fiul regelui din Djelibeyibi - trimis în îndepărtatul Ankh-Morpork pentru a studia la școala Ghildei Asasinilor și rechemat de urgență în patria-mamă atunci când regele moare pe neașteptate.

Un alt personaj principal este regele Teppicimon al XXVII-lea, care află, după moarte, că ar urma să își petreacă eternitatea în cea mai mare piramidă construită vreodată și care, cu slabele puteri ale unui duh imaterial, caută să împiedice o asemenea nenorocire.

De asemenea, un rol important îl joacă Ptraci, o dansatoare din palatul regelui. Aceasta îl însoțește pe Teppic într-un periplu prin țări vecine, precum Ephebe, și îl ajută să readucă regatul filiform Djelibeyibi înapoi la realitate când acesta se pierde într-o altă dimensiune.

Firește, ca în romanele timpurii ale lui Sir Terry Pratchett, intriga duce la un punct culminant spectaculos, în care zeii din Djelibeyibi se manifestă, iar mumiile revenite la viață fac un efort colosal ca să curme magia piramidelor.


Am apreciat Pyramids atât pentru umorul de limbaj și de situație, cât și pentru perspectiva parodică pe care o aduce romanul acesta asupra Egiptului antic. Sir Terry Pratchett a mixat elemente de istorie și de arhitectură, aberații pseudoștiințifice, anacronisme și locuri comune ale filmelor de groază pentru a le oferi cititorilor o carte care izbutește foarte bine să amuze și la o a doua lectură. (Ba chiar și la cea de-a treia.)

Firește, la relativ scurtă vreme după ce am citit Pyramids, am parcurs următorul roman din seria Discworld, intitulat Guards! Guards! Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu altă ocazie.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

sâmbătă, 24 septembrie 2022

Rudyard Kipling, "Kim" (1901)

Imagine preluată de pe situl Deslegte.com

Spre finalul lunii martie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la un preț rezonabil, un volum omnibus de Rudyard Kipling care conține trei cărți: Cartea junglei, A doua carte a junglei și Kim (editura Prion, grupul editorial Carlton Publishing, Londra, 2010). Însă abia la începutul lunii septembrie 2022 am reușit să parcurg romanul Kim, despre care aflasem, în adolescență, dintr-o carte de Jorge Luis Borges.

Și iată ce am aflat:


La începutul romanului, protagonistul Kimball O'Hara este un orfan de treisprezece ani din Lahore, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, pe vremea ocupației britanice din subcontinentul indian. Tatăl său făcuse parte din regimentul irlandez Mavericks, care avea drept simbol un taur roșu pe fond verde, dar și dintr-o lojă masonică - însă pierise din cauza consumului excesiv de opiu.

Kim, care e foarte isteț și descurcăreț, ajunge să îi servească drept ghid unui bătrân abate tibetan care caută un râu mitic, izvorât acolo unde căzuse o săgeată trasă de prințul Siddhartha, însă protagonistul poartă și mesaje trimise de un geambaș afgan în beneficiul Serviciului Secret britanic. (Căci, în vremea aceea, Imperiul Țarist și Imperiul Britanic erau în competiție pentru dominarea Asiei Centrale.)

În peregrinările lor, cei doi găsesc regimentul Mavericks, iar Kim (a cărui identitate e dovedită de documentele pe care le purta) e trimis pe cheltuiala abatelui tibetan la școala catolică Sfântul Xavier.

Trei ani mai târziu, Kim îl însoțește pe abatele tibetan în nordul Indiei, la poalele Munților Himalaya, unde se confruntă cu agenți secreți ai Rusiei țariste și e acceptat în Serviciul Secret britanic. Iar abatele, însoțit de protagonist, găsește ceea ce crede a fi râul mitic care îl va elibera din ciclul reîncarnărilor și al suferinței.


Cel mai ușor de remarcat în privința acestui roman memorabil este claritatea și intensitatea observației - căci locurile sunt descrise succint și sugestiv, iar percepțiile senzoriale ale protagonistului sunt redate magistral. Sub acest aspect, chiar dacă au trecut mai bine de o sută douăzeci de ani de la prima publicare a romanului, Kim își păstrează surprinzător de bine prospețimea.

Apoi, romanul Kim este remarcabil pentru diversitatea personajelor pezentate - unele hinduiste, altele musulmane, unele sikh, altele jainiste, unele creștine, altele budiste. În buna tradiție a romanului realist, narațiunea prezintă această diversitate de tipologii umane și interacțiunile lor.

Evoluția și transformarea lui Kim din băiat în bărbat au loc tocmai ca urmare a călătoriilor și observațiilor pe care, pe parcursul romanului, protagonistul le face în subcontinentul indian. Spre deosebire de colegii săi de la școala Sfântul Xavier, care duc un trai îngrădit și care, în unele cazuri, sunt rasiști și intoleranți, Kim află din peregrinările sale că bunătatea, amabilitatea, generozitatea și altruismul nu țin cont nici de rasă, nici de limba maternă, nici de religie.

Tot călătoriile și capacitatea de observație (precum și inventivitatea, îndrăzneala și viteza de reacție) îl ajută pe protagonist să învețe graiurile locului, manierismele și protocoalele fiecărui grup etnic, precum și diversele tipuri de vestimentație. De aici și până la deghizarea în hindus, în musulman sau în sikh nu mai e decât un pas - iar Kim are, pe lângă talentul natural, instructori buni și un viitor asigurat - atât ca etnolog, cât și ca spion.

Firește, dincolo de primul palier de lectură, al romanului de aventuri, și de al doilea, al trecerii de la inocență la experiență, există și un al treilea palier, al inițierii spirituale. Pe de o parte, însoțindu-l pe abatele tibetan, Kim află despre doctrina budistă a eliberării din ciclul reîncarnărilor, despre maya, vălul iluziilor, despre factorii care îi supun pe oameni sorții, precum mânia, ignoranța și poftele carnale, și despre căutarea iluminării.

Pe de altă parte, bătrânul abate tibetan pare să aștearnă peste lume o grilă de interpretare inspirată de străvechi scrieri budiste, în vreme ce tânărul său însoțitor percepe lumea și societatea așa cum sunt - fără un filtru de preconcepții. La final, când bătrânul atinge iluminarea, nu e foarte clar nici pentru el dacă Kim îi datorează lui transformarea prin care a trecut, ori dacă el îi datorează lui Kim acea experiență îndelung căutată.

Nu în ultimul rând, țin să amintesc că discursul personajelor este presărat cu termeni și formule de adresare din cu totul alt secol, de parcă localnicii ar fi învățat engleza din piese de teatru elisabetane și din Biblia regelui Iacob I. Sau poate că naratorul încearcă să redea ceva din culoarea locală și din diversitatea interacțiunilor personajelor fără să presare textul cu prea mulți termeni hindi...

Oricum, Kim rămâne o experiență de lectură remarcabilă, iar protagonistul Kimball O'Hara se înscrie cu onor într-o galerie de prim-rang a personajelor-copil din literatura universală, alături de Gavroche Thénardier, de Huckleberry Finn și de Francie Nolan. (Dealtfel, am aflat ulterior că romanul acesta a avut cel puțin trei ecranizări și o adaptare ca joc video.)

După ce am parcurs și ultima filă a cărții, m-am simțit tentat să recitesc Cărțile junglei - doar că, de această dată, în engleză. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

sâmbătă, 3 septembrie 2022

Paul Gardner et al., "Carbon Grey" (2022)

În prima decadă a lunii iunie 2022, la recomandarea importatorilor de benzi desenate de la Red Goblin, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un roman grafic intitulat Carbon Grey (Magnetic Press LLC, 2022). De parcurs, l-am parcurs în două săptămâni și jumătate, în aceeași lună.

Și iată ce am aflat:


Acțiunea din Carbon Grey se petrece în Europa, în vremea Primului Război Mondial - numai că este o Europă reimaginată, unde masele terestre și mările au alte forme, iar țările au alte granițe și alte nume. Astfel, în imperiul Mitteleuropa, patru descendente ale eroului mitic Gottfaust, numite Mathilde, Giselle, Anna și Eva Grey, au menirea de a-l apăra pe Kaiser, în vreme ce prințesa Raisa Vasilyeva, fiica țarului din imperiul răsăritean Ursa, urzește un complot. Giselle e acuzată pe nedrept de asasinarea Kaiserului, iar celelalte trei surori sunt trimise să o captureze. Conflictul se desfășoară pe fundalul unui război mondial și al unei revoluții, iar miza este regăsirea fragmentelor unui meteorit și reunirea acestora într-un scop mistic. Căci deținătorul meteoritului ar avea acces la puteri supraomenești...


Scenariul romanului grafic, creat de Paul Gardner, este amplu și oarecum dificil de urmărit, întrucât e împărțit pe multiple fire narative, iar alternarea planurilor se petrece destul de frecvent. De remarcat și anumite artificii - personajele sunt prezentate pe foaia care ține filele albumului conectate cu coperta, mitul lui Gottfaust apare la început și la sfârșit ca bandă desenată cu alt stil grafic, iar întreaga poveste a surorilor Grey se dovedește a fi fantezia unei școlărițe din Germania interbelică.

Prezentarea grafică este ambițioasă - cu hărți, facsimile din presa acelei lumi imaginare, interludii în alt stil grafic, ba chiar și un basm ilustrat. Aici este de remarcat efortul unei întregi echipe formate din Hoang Nguyen, Khari Evans și Kinsun Loh, cu sprijin de la Pop Mhan, Joffrey Suarez, Wayne Thompson, Bryan Johnston și Paul Gardner.

Machetarea volumului este remarcabilă la rândul ei - copertă cartonată în policromie cu textură pânzată în relief, file cretate, color și (ocazional) alb-negru, tehnoredactare elegantă și semn de carte textil, atașat la cotor.

Pe ansamblu, ca roman grafic dieselpunk, Carbon Grey mi se pare foarte ambițios, iar reimaginarea Europei se înscrie într-o tradiție frumoasă, căreia îi aparțin și lucrări precum Orsinian Tales de Ursula K. Le Guin sau Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino. Ca urmare, în pofida faptului că asemenea bijuterie bibliofilă are un preț destul de ridicat, vă recomand și dumneavoastră Carbon Grey. Spre deosebire de multe benzi desenate cu supereroi, Carbon Grey invită și recompensează o a doua lectură.

În ceea ce mă privește, la scurtă vreme după ce terminasem de parcurs acest roman grafic, am început un altul, intitulat Wika. Însă, despre acela, rămâne să discutăm pe îndelete cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

duminică, 21 august 2022

Sarah Rose, "For All the Tea in China" (2010)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La jumătatea lunii iunie 2022, într-un weekend prelungit, am parcurs o lucrare de nonficțiune de Sarah Rose intitulată For All the Tea in China - How England Stole the World's Favourite Drink and Changed History (colecția Viking, grupul editorial Penguin, Londra, 2010). După cum am aflat din primele pagini ale cărții, subtitlul îi induce întrucâtva în eroare pe cititori - pentru că protagonistul, Robert Fortune, nu este englez, ci scoțian.

Autoarea tratează despre trei expediții riscante întreprinse de Robert Fortune în Extremul Orient în anii 1840 și 1850. Scopul celei dintâi era să afle și să sustragă secretul cultivării și prelucrării ceaiului verde. Obiectivul celei de-a doua - să afle și să subtilizeze tainele cultivării și prelucrării ceaiului negru în China. Iar cea de-a treia l-a purtat pe botanistul scoțian în mai multe țări orientale, inclusiv China și Japonia.

Doamna Sarah Rose pune călătoriile lui Robert Fortune într-un context economic și istoric. Astfel, autoarea arată cum consumul de ceai verde și ceai negru s-a răspândit în rândurile britanicilor în perioada modernă, cum chinezii (care aveau un monopol de facto asupra cultivării și prelucrării ceaiului) vindeau ceaiul numai pe argint, ceea ce cauza un dezechilibru comercial semnificativ, cum Compania Indiilor de Est a început să le vândă chinezilor opiu adus din India pentru a recupera deficitul, cum consumul endemic de opiu din China a dus la două războaie în secolul al XIX-lea și cum administrația de stat chineză a instituit pedepse severe pentru a-și păstra monopolul asupra ceaiului.

Autoarea arată și rolul crescând al botaniștilor și grădinarilor britanici din perioada victoriană în catalogarea plantelor, în cultivarea lor și în aclimatizarea lor în diverse zone ale imperiului colonial britanic.

De asemenea, doamna Sarah Rose oferă informații despre cultivarea și procesarea ceaiului, respectiv a macilor, și despre efectele psihologice și fiziologice ale ceaiului negru, respectiv ale opiului.

Partea leului îi revine însă aventurii lui Robert Fortune, un botanist scoțian care s-a deghizat în chinez, a recrutat localnici, a pătruns adânc în zone unde prezența străinilor fusese interzisă, sub amenințarea pedepsei cu moartea, de către împăratul Chinei, a adunat semințe și răsaduri, ba chiar a convins specialiști chinezi în cultivarea și prelucrarea ceaiului să i se alăture, după care a inițiat cultivarea în India, pe pantele Munților Himalaya, a unor soiuri de ceai de foarte bună calitate.

Spre final, autoarea ne relatează nu doar a doua jumătate a vieții extraordinarului botanist, ci și efectele nebănuite ale cultivării ceaiului în India - de la răscoala sepoy din 1857 la reproiectarea velierelor pentru viteză și de la construirea Canalului Suez la ameliorarea sănătății publicului britanic și creșterea speranței de viață a acestuia.

Pe ansamblu, povestea lui Robert Fortune nu este un roman de Jules Verne, însă cu siguranță că ar fi meritat să fie - fiindcă are o mulțime de ingrediente verniene: călătorii în țări exotice, personaje excentrice, confruntări cu pirați, deghizări, experimente cu noi tehnologii, evadări ca prin urechile acului, ba chiar și un final fericit. Și, dacă de la târgul de carte BookFest din 2022 am revenit cu opt cutii de ceai negru de Ceylon, pe alese, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, la jumătatea lunii august, am achiziționat și un exemplar din această carte remarcabilă - pentru că For All the Tea in China merită recitită pe îndelete, cu o ceașcă de ceai de foarte bună calitate. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)