Howard Rheingold - Găşti inteligente (2002)

În primăvara anului 2009 am aflat că apăruse ediţia română a unei cărţi recente de Howard Rheingold sub titlul Găşti inteligente: următoarea revoluţie socială (Editura Andreco Educaţional, Bucureşti, 2005). Citisem în anii 90 alte două cărţi de acelaşi autor: Virtual Reality (1991), respectiv The Virtual Community: Homesteading on the Electronic Frontier (1992, ediţie revizuită 2000, ediţie electronică disponibilă gratuit la adresa http://www.rheingold.com/vc/book/). Cum apreciasem mult ambele volume, am căutat şi Găşti inteligente prin cîteva librării bucureştene. Următoarea etapă m-a dus de la paginile web ale unor librării virtuale la situl editurii şi de acolo în vizită la sediul Andreco Educaţional. Am cumpărat un exemplar din Găşti inteligente, l-am parcurs şi am aflat cele ce urmează:

Ipoteza de bază a cărţii este că proliferarea masivă a telefoniei mobile, a calculatoarelor portabile, a punctelor de acces fără fir la Internet, a sistemelor de localizare GPS şi a microemiţătoarelor RFID este pe cale să ducă la apariţia unor noi forme de organizare socială pe care Rheingold le numeşte "găşti inteligente".

Capitolele individuale sînt axate pe anumite tehnologii sau sisteme care fac parte din acest ansamblu pe cale să apară. Astfel, capitolul întîi este dedicat telefoanelor mobile 3G, cel de-al doilea - tehnologiilor de cooperare, iar cel de-al treilea - supercomputerelor de tip roiuri.

Nu toate capitolele se concentrează asupra unor tehnologii în sine. Dimpotrivă, unele aduc în discuţie efectele sociale ale tehnologiilor recente. Spre exemplu, capitolul al cincilea este dedicat programelor pentru stabilirea reputaţiei pe situri precum eBay, cel de-al şaselea - eforturilor unor comunităţi locale de a construi puncte de acces gratuit la Internet fără fir, iar cel de-al şaptelea - mişcărilor sociale descentralizate ale căror acţiuni sînt facilitate de noile tehnologii.

Ultimul capitol pune în perspectivă posibilele direcţii pe care le-ar putea urma societatea şi potenţialele conflicte dintre diverse grupuri de interese prin analogie cu situaţii similare din trecut.

Ceea ce mi s-a părut remarcabil la această carte (pe lîngă buna organizare a conţinutului şi claritatea cu care mă obişnuisem deja din alte lucrări ale lui Howard Rheingold) a fost bunăvoinţa autorului de a călători prin lume în căutarea germenilor schimbărilor tehnologice şi sociale. Astfel, Rheingold nu a mers numai în Silicon Valley şi în laboratorul MIT, ci şi în Japonia, în Finlanda şi în Canada. Interviurile pe care le-a realizat personal cu diverşi cercetători, inventatori şi observatori (inclusiv cu Cory Doctorow), ca şi documentaţia extinsă care a stat la baza cărţii, conferă greutate afirmaţiilor şi ipotezelor din Găşti inteligente.

Din păcate, parte din farmecul lucrării păleşte din cauza traducerii mediocre şi a slabei redactări. "Location" din engleză a fost tradus sistematic "locaţie" mai degrabă decît "amplasament" sau "poziţionare". "Encryption" a fost tradus "encripţie" în loc de "criptare". Adesea, lipsesc litere din cuvinte, inclusiv din numele autorului aşa cum apare pe cotorul cărţii, iar pe alocuri cîte o frază se frînge brusc, fără să îşi completeze ideea (sau structura sintactică). Şi exemplele ar putea continua...

Lăsînd deoparte farmecul lucrării (care poate fi de natură subiectivă), obiectiv vorbind, ediţia română are utilitatea redusă faţă de cea originală prin faptul că nu include indexul. Ca orice lucrări de referinţă, cărţile lui Rheingold au la sfîrşit un indice cu nume de persoane, de instituţii, de lucrări şi aşa mai departe, absolut necesar celor care ar dori să găsească rapid o anume idee sau un anumit pasaj pentru a le cita într-un eseu ori într-un articol. Ediţia română a lucrării nu conţine un asemenea index, ceea ce îngreunează utilizarea ei în scop documentar.

Pe ansamblu, lectura volumului Găşti inteligente mi s-a părut utilă pentru înţelegerea unor transformări sociale contemporane. Am regretat însă aproape la fiecare pagină faptul că traducătorii şi redactorul nu au tratat ediţia română cu acelaşi profesionalism cu care autorul a tratat ediţia originală.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Robert E. Howard, 'The Conan Chronicles Volume 2' (2001)

În iunie 2006, invitat fiind la importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am mers cu o sumă de bani frumuşică pentru a vedea un transport de cărţi proaspăt sosit. De regulă, intru în acea librărie pregătit să cheltuiesc sau să plîng. În acea zi memorabilă am cheltuit şi am plîns. Am cumpărat două duzini de cărţi şi am pus deoparte, pentru achiziţii ulterioare, încă de două sau de trei ori pe atîtea.

Printre primele volume pe care am ţinut morţiş să le cumpăr atunci, pe loc, se aflau şi Cronicile lui Conan. Despre primul volum, The People of the Black Circle, am relatat deja cu altă ocazie. Pe cel de-al doilea, The Hour of the Dragon (Fantasy Masterworks nr. 16, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004) am avut plăcerea să-l parcurg abia în 2009, prin amabilitatea vechiului meu prieten Liviu Moldovan.

Şi iată ce am aflat:

The Hour of the Dragon începe cu un eseu despre unele popoare din epoca hiboriană. Unele texte cuprinse aici sînt povestiri, precum "The Phoenix in the Sword". Altele sînt nuvele, cum ar fi "Jewels of Gwahlur". Altele sînt romane în toată regula, precum "Red Nails", "The Black Stranger" sau "The Hour of the Dragon". Spre deosebire de textele din primul volum, mai puţine proze din The Hour of the Dragon sînt prime versiuni neterminate sau povestiri de relativ mici dimensiuni.

Două proze din acest volum, "The Phoenix in the Sword" şi "The Scarlet Citadel", se numără printre primele scrise şi publicate de Robert E. Howard în această serie. Altele au fost scrise mai tîrziu, iar diferenţa stilistică dintre cele două povestiri menţionate anterior şi romanul "The Hour of the Dragon" este destul de sesizabilă.

În ceea ce priveşte subiectul, prozele urmează evoluţia lui Conan de la jefuitor de oraşe pierdute ("Red Nails", "Jewels of Gwahlur") la apărător al coloniştilor ("Beyond the Black River") la rege al Aquiloniei ("The Phoenix in the Sword") detronat şi reînscăunat ("The Hour of the Dragon").

Volumul se încheie cu un poem al lui Robert E. Howard despre Cimmeria şi cu o postfaţă a antologatorului Stephen Jones în care ni se prezintă ultimii ani din viaţa lui Howard, republicarea postumă şi repunerea în valoare a scrierilor sale, prezenţa personajului Conan în alte mijloace de comunicare (benzi desenate, cinematografie, televiziune, animaţie), precum şi proiecte conexe aflate în derulare.

În ansamblu, acest al doilea volum mi se pare mai închegat şi mai reuşit decît primul, iar romanul "The Hour of the Dragon", considerat separat, constituie o bijuterie a literaturii fantastice. Dincolo de elementele specifice perioadei pulp a subgenului swords and sorcery şi dincolo de unele influenţe stilistice dinspre opera lui H.P. Lovecraft (operă pe care Howard o admira), scrierile despre Conan îşi păstrează pînă azi prospeţimea datorită imaginaţiei vii a autorului şi mai ales datorită măiestriei cu care acesta a scris scenele de acţiune. Ca şi J.R.R. Tolkien în subgenul high fantasy, Robert E. Howard a avut numeroşi imitatori, iar în generaţiile mai recente numeroşi critici. Dar, ca şi în cazul lui Tolkien, cele mai bune pagini pe care Howard le-a scris despre Conan fac să pălească imitaţiile diluate şi să se disipeze larma criticilor prin simpla intensitate şi prin claritatea viziunii închegate din cuvinte.

Citiţi The Hour of the Dragon şi vă veţi convinge.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Manowar... cu peripeţii

În seara de 5 iulie 2009 am mers la Aftershock, la B'est Fest, şi am văzut primul concert din România al formaţiei Manowar.

A început frumos şi bine, numai că pe la cea de-a patra piesă s-au oprit subit. Au spus că le-a explodat un generator. (Ulterior am aflat că li se arsese o siguranţă, dar probabil că asta nu părea suficient de grav.) Am luat o pauză destul de lungă, liderul formaţiei ne-a asigurat că n-o să ne luăm ţeapă şi că spectacolul va continua, după care a ţinut să insiste că formaţii precum Metallica , Iron Maiden şi Motörhead nu au avut asemenea probleme în concert pentru că nu utilizează atît de multă energie electrică. (Nu am cuvinte să exprim cît m-a enervat faptul că a ţinut să-i atace pe tatăl Ian "Lemmy" Kilmister, pe fiul Steve Harris şi pe nu-tocmai-sfîntul duh Cliff Burton, fie şi indirect.) A turnat pe gît o cutie de bere dintr-o suflare, au reluat concertul şi în mai puţin de un minut au rămas din nou fără curent.

După o pauză sensibil mai lungă, concertul s-a reluat cu volumul ceva mai redus. Au interpretat piese precum "Heart of Steel", "Kings of Metal" şi "Warriors of the World". Au urcat pe scenă cîteva domnişoare drăguţe (în cea mai bună tradiţie heavy metal). Au invitat un chitarist din public să îi acompanieze şi i-au oferit cadou o chitară cu autografe. Liderul formaţiei a ţinut un lung discurs în română şi iar a zis ceva neplăcut despre Metallica , Iron Maiden şi Motörhead, spre exasperarea subsemnatului. Au fluturat steagul României pe scenă şi au rupt coarde de chitară. Au ţinut solouri de clape (Beethoven... rocks? ), de bas, de chitară, iar vocalistul a încurajat publicul să... cînte.

Au promis că vor reveni şi vor organiza un festival de heavy metal. Ni i-au prezentat pe traducătoare şi pe organizator, căruia i-au oferit un premiu neobişnuit. Ca bis ne-au interpretat piesa operatică "The Crown and the Ring".

Dincolo de dificultăţile tehnice, care li s-au întîmplat şi altor formaţii într-o oarecare măsură, mi-a lăsat un gust amar insistenţa cu care basistul a ţinut să compare Manowar cu alte trupe. Tot restul spectacolului, virtuozitatea lui instrumentală, acrobaţiile cu domnişoarele din public şi discursul în română mi l-ar fi făcut simpatic. Dar faptul că a criticat trei dintre formaţiile mele preferate m-a umplut de amărăciune.

Ca şi concertele cu Megadeth, Queensryche sau Kreator la care am fost, Manowar la Bucureşti reprezenta un eveniment la care am vrut să asist. Dar nu ştiu dacă am să-i întîmpin vreodată cu o reală bucurie, aşa cum am făcut cu Lemmy...

Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai bestială costumaţie metalistă i-a revenit unei domnişoare care purta un tricou mov cu paiete inscripţionat: "Click My Picture". Pe locul al doilea, la mică distanţă, s-a situat o domnişoară cu un maieu negru pe care scria cu alb: "I SHOES, BAGS AND BOYS". Extrem de brutal...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

În sfîrşit, Motörhead!

La cît de mult îmi doream să-i văd pe cei de la Motörhead în concert, nu se putea să nu am parte de nişte peripeţii...

Mi-am luat bilet din martie, am întrebat-o pe casieriţa de la Diverta dacă era sigură că formaţia aceea avea să cînte în ziua aceea, şi ea m-a asigurat că da. Mi-am pus biletul bine, mi-am notat data concertului în agendă, mi-am dorit intens să nu plouă. (Avusesem o experienţă neplăcută cu un concert Overkill anulat la Cluj din cauza unei furtuni serioase şi nu-mi doream să repet experienţa.În nici un caz cu Motörhead.)

A venit ziua concertului, m-am echipat corespunzător, cînd am verificat data concertului pe bilet - surpriză! Vînzătoarea îmi dăduse bilet pentru data de întîi, nu doi iulie.

Am sunat un prieten, m-a dus cu maşina la Romexpo (unde am văzut şiruri întregi de maşini parcate pe marginea străzii şi cîţiva lucrători fericiţi care le ridicau), pînă la urmă mi-am cumpărat bilet şi, cu bunul prieten cu tot, am intrat.

Cîţiva mici şi cîteva beri mai tîrziu, înainte să se innopteze ca lumea, dinspre scena dublă s-a auzit o voce gîjîită: "We're Motörhead!"

Aşa devreme?

Ne-am dus repejor mai aproape de scenă şi, timp de vreo oră, ne-am delectat cu muzica lui Ian "Lemmy" Kilmister şi a colegilor săi de trupă. Piese mai noi, de pe albumul "Motörizer", precum "Rock Out". Piese mai vechi, precum "The Ace of Spades". Solo de chitară. Solo de baterie. Solo de bas.

Cred că a fost prima trupă de metale grele (şi am văzut cîteva la viaţa mea) la care nu numai că am simţit cum îmi vibrează organele interne din cauza nivelului zgomotului, dar am simţit cum îmi vibrează nările, palatul şi vălul palatin.

După care Lemmy a dat volumul mai tare.

Îi aşteptam de mult. Lemmy ne-a promis că o să mai vină. N-am înţeles mai nimic din textul pieselor, dar Motörhead a fost întemeiată în ideea de a cînta cel mai murdar rock and roll. Şi cel puţin una dintre piese a fost atît de rapidă încît i-a arătat publicului că şi Motörhead pot interpreta speed metal.

La urma urmei, ei sînt strămoşii metalului extrem...

Cînd mai aşteptam un bis sau măcar o versiune cover după "God Save the Queen", ne-au părăsit, iar pe scena de alături a început să cînte un anume Moby.

(Nu cred că era înrudit cu Dick.)

Pletoşii în haine cernite s-au scurs din mulţime, iar la locul faptei au rămas persoane de altă factură.

Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai bestială costumaţie metalistă i-a fost acordat de această dată unei domnişoare blond-roşcate cu un tricou gri pe care scria "I SHOPPING". Brutal...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Sebastian A. Corn - Adrenergic! (2009)

Sîmbătă, 20 iunie 2009, am avut plăcerea să particip la lansarea în volum a nuvelei Adrenergic! (Editura Millennium Press, Satu Mare, 2009). Plăcerea ar fi fost şi mai mare dacă, alături de editor, de redactor, de domnişoara tehnoredactor şi de onoratul public ar fi participat şi autorul (un vechi şi drag prieten). Dar Sebastian Corn se bucura de o binemeritată vacanţă împreună cu familia...

Dacă la apariţia în 1994 în Jurnalul SF a nuvelei Adrenergic! am parcurs-o în cîteva ore, de această dată am citit-o pe îndelete, în porţii mici, în cîteva zile.

Şi iată ce am aflat:

Pe la jumătatea secolului al XXII-lea, în oraşul South Sabrata, directorii unei corporaţii se confruntă cu dificultăţi cauzate de nişte entităţi artificiale microscopice, turboskellii. Aceste micro-organisme inteligente ajută structurile organice ale oraşului să funcţioneze, însă încalcă adesea contractele pe care le-au încheiat cu oamenii şi construiesc spaţii virtuale neautorizate, ceea ce îngreunează funcţionarea sistemelor.

Unul dintre directori, Tamerlan Banks, le oferă turboskellilor versiunea virtuală a întregului Pămînt în schimbul sprijinului lor pentru discreditarea unui director rival, Hugh Secada. La rîndul său, Secada se arată dispus să le ofere turboskellilor resurse imense (mai precis, puterea de calcul a trei sute de mii de creiere umane) în schimbul lui Tamerlan Banks.

Iar povestea se complică prin prezenţa unui personaj feminin dorit de ambii rivali, Priscilla Ydriss...

De la bun început, literatura cyberpunk a avut cîteva teme importante. Adrenergic! ilustrează cel puţin patru dintre ele.

Mai întîi, nuvela lui Sebastian Corn foloseşte adesea ca decor realitatea virtuală. Parte din efectul de vertij al textului este creat de descoperirea de către protagonist a unor straturi succesive de realitate virtuală, unele dintre ele, din ce în ce mai sărace şi mai înapoiate din punct de vedere tehnologic, amintind întrucîtva de romanul Ubik al scriitorului american Philip K. Dick.

O a doua temă o reprezintă nanotehnologia, mai precis producera şi răspîndirea unor mecanisme inteligente suficient de mici ca să modifice realitatea atom cu atom. La data primei publicări a nuvelei Adrenergic!, nanotehnologia încă mai era de domeniul literaturii ştiinţifico-fantastice. În 2009, revistele ştiinţifice occidentale publică adesea articole despre experimente cu diverse nanomecanisme. Din cîte ştiu, nimeni nu a produs încă unele atît de inteligente şi de abile ca turboskellii imaginaţi de Corn, dar poate că pînă la următoare ediţie...

A treia temă cyberpunk prezentă în Adrenergic! este interfaţa directă dintre sistemul nervos central şi sistemele informaţionale. Frecvent, personajele din Adrenergic! intră în cuve cu ser fiziologic, apoi îşi cuplează cabluri la mufele craniene şi interacţionează cu diverse entităţi în spaţii virtuale. (Ţin să precizez că, la data primei publicări a nuvelei, trilogia cinematografică Matrix nu era nici măcar o licărire în ochii fraţilor Wachowski.)

Cea de-a patra temă este biotehnologia. În această privinţă, oraşul South Sabrata (cel "real", nu reprezentările sale virtuale) este cu adevărat memorabil. Străzile, vehiculele, clădirile, dispozitivele de comunicare, mobilierul, ba chiar şi accesoriile personajelor sînt făcute din ţesuturi vii modificate prin inginerie genetică. În oarecare măsură, mediul urban biotehnologic din nuvela Adrenergic! a fost inspirat de o schiţă a Anei-Maria Negrilă, "Fragile", şi a constituit la rîndul său o sursă de inspiraţie pentru povestirea "An/Organic" a subsemnatului.

Dacă Adrenergic! este o nuvelă cyberpunk sau postcyberpunk reprezintă o altă chestiune care merită discutată. Pentru cititorii interesaţi de Temerlan Banks, personaj care foloseşte tehnologia turboskellilor pentru a submina societatea, nuvela se încadrează în curentul cyberpunk. Pentru aceia preocupaţi de Hugh Secada, personaj integrat din punct de vedere familial şi social şi care caută să menţină societatea existentă, nuvela se încadrează mai degrabă în curentul postcyberpunk. Pentru mine, demnă de laudă în această privinţă este atitudinea autorului Sebastian Corn, care i-a permis naratorului să prezinte activităţile şi gîndurile personajelor, dar nu să comenteze pe marginea acestora. Ca urmare, textul literar nu a avut decît de cîştigat.

Aş dori, înainte de final, să îl felicit şi pe această cale pe editorul Horia Nicola Ursu pentru publicarea în volum a nuvelei Adrenergic! Aşteptam de cincisprezece ani să se întîmple acest eveniment editorial...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

'Umbra torţionarului' - eveniment editorial

Dragii mei, în această dimineaţă am primit din partea Grupului Editorial Corint o veste foarte agreabilă. Cum lucrurile bune nu se tac, am plăcerea să v-o împărtăşesc şi dumneavoastră:

La Bookefest, duminică, 21 iunie, la ora 12, la standul Grupului Editorial Corint, Editura Leda va lansa ediţia română a volumului întîi, Umbra torţionarului, din seria Cartea Soarelui Nou de Gene Wolfe, într-o traducere de foarte bună calitate. La lansare vor participa, alături de reprezentanţii grupului editorial, traducătoarea, doamna Irina Horea, domnul Michael Haulică, autor şi ziarist, şi subsemnatul.

Dacă doriţi să aflaţi mai multe informaţii despre carte şi despre seria din care face parte, vă invit să parcurgeţi recenzia de pe pagina de aici: http://tesatorul.blogspot.com/2008/05/gene-wolfe-shadow-and-claw-1980-1981.html. Vă aştept cu plăcere la lansare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Naomi Klein, 'Fences and Windows' (2002)

În vara anului 2008, după ce începusem să citesc volumul No Logo, mi-am descoperit interesul pentru lucrările de non-ficţiune ale autoarei canadiene Naomi Klein. Aşa se face că, în aşteptarea unui exemplar din The Shock Doctrine, am achiziţionat de la Librăria Engleză Anthony Frost Fences and Windows: Dispatches From the Front Lines of the Globalization Debate (Harper Perennial, Editura HarperCollins, Londra, 2005). Spre uşurarea mea, cartea nu s-a dovedit a fi un manual referitor la un sistem de operare. Am parcurs-o în aprilie 2009. Şi iată ce am aflat:

Spre deosebire de No Logo, care a fost structurată după un plan, Fences and Windows s-a dezvoltat organic ca o serie de articole şi a fost sistematizată ulterior. Articolele au fost scrise în intervalul 1999-2002, cînd autoarea a călătorit în lume pentru a-şi promova prima carte şi pentru a participa la demonstraţii anti-corporatiste, şi au fost grupate pe secţiuni tematice.

Cea dintîi secţiune, "Windows of Dissent", tratează despre cîteva demonstraţii importante, precum cea din Seattle (1999) sau cele din Washington, D.C., Praga şi Toronto.

Cea de-a doua, "Fencing in Democracy", examinează cazuri de restrîngere a drepturilor cetăţenilor şi comunităţilor în favoarea extinderii libertăţii de acţiune a unor corporaţii globale.

A treia secţiune, "Fencing in the Movement: Criminalizing Dissent", prezintă metodele prin care forţele de ordine au căutat să îngrădească demonstraţiile anticorporatiste: reţineri abuzive, arestări fără mandat, gaze lacrimogene, interzicerea circulaţiei în anumite zone.

Secţiunea a patra, "Capitalizing on Terror", discută utilizarea aşa-zisului război împotriva terorismului ca scuză pentru ca elitele neoconservatoare să îşi urmărească interesele economice. Poate cea mai ilară situaţie prezentată aici este aceea în care susţinători ai administraţieie Bush-Cheney au pretins că cei ce încalcă legea drepturilor de autor finanţează organizaţii teroriste.

Cea de-a cincea secţiune, "Windows to Democracy", analizează procesul de democratizare din cadrul organizaţiilor non-guvernamentale anti-corporatiste, trecerea lor de la o ierarhie piramidală formală la o reţea informală şi sporirea legăturilor dintre organizaţii la nivel global. Căci globalizarea nu trebuie să însemne cu orice preţ cîte o franciză a aceluiaşi lanţ de restaurante cu mîncăruri la minut la fiecare colţ de stradă din lume. Globalizarea, ne arată Naomi Klein, poate la fel de bine să însemne comunicare şi cooperare între comunităţi de pe întregul glob în vederea organizării rezistenţei (cu mijloace legale) împotriva abuzurilor.

Poate în mai mare măsură decît No Logo şi The Shock Doctrine, Fences and Windows demonstrează cît de mult a călătorit autoarea canadiană şi cît de mult s-a implicat în dezbaterea globală despre care a scris: dacă în viitorul apropiat ar trebui să aibă cîştig de cauză drepturile cetăţeneşti sau interesele corporatiste. Spre deosebire de celelalte două cărţi ale lui Naomi Klein, aceasta tratează concis şi clar anumite chestiuni punctuale, mai degrabă decît să prezinte o imagine de ansamblu. Dar, cu studiile de caz despre care am amintit pe scurt în paragrafele precedente, volumul ilustrează foarte bine anumite chestiuni generale despre care autoarea a tratat în celelalte lucrări ale sale. Cu siguranţă că Fences and Windows merită timpul şi atenţia dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)