luni, 23 noiembrie 2020

Îmi apare cea de-a noua carte


Imagine reprodusă cu permisiunea editurii Crux Publishing

Așteptarea cea lungă a luat sfârșit. Al doilea volum al seriei "Cartea cu scoarțe de argint, ferecate", intitulat Motorul de căutare, cu o superbă copertă creată de Tudor Popa, este disponibil pentru precomenzi. Detalii pe situl editurii Crux Publishing.

(Iar vestea cea mai bună este că volumul va fi în ediție bibliofilă, cu o întreagă galerie de ilustrații realizate de către bunul meu prieten.)

sâmbătă, 21 noiembrie 2020

Cal Newport, "Digital Minimalism" (2019)

Imagine preluată de pe situl Emag.ro
În prima decadă a lunii noiembrie 2020, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată Digital Minimalism - Choosing A Focused Life in A Noisy World (Penguin Business, Penguin Random House UK, Londra, 2020).  Am parcurs-o în două zile, la jumătatea lunii noiembrie a aceluiași an. Și iată ce am aflat:

 

Autorul, domnul Cal Newport, este profesor de informatică la universitatea Georgetown și publică ocazional în periodice precum The New York Times, The Wall Street Journal, The Economist, The Financial Times și The Guardian.

"Introducerea" prezintă tema cărții - pe de o parte, sentimentul de epuizare cauzat, în lumea contemporană, de abuzul de mijloace de comunicare numerică; pe de alta, necesitatea de a relua controlul asupra propriei vieți și de a-i reda sensul.

Partea întâi, "Bazele", analizează situația de fapt. Capitolul întâi, "O cursă a înarmărilor inegală", arată dezechilibrul dintre individ și companiile care câștigă profituri de pe urma prezenței acestuia online. Capitolul al doilea, "Minimalismul digital", propune o soluție de gestionare a timpului și atenției individuale pe baza a trei principii: Congestionarea e costisitoare. Optimizarea e importantă. Intenționalitatea aduce satisfacții. Capitolul al treilea, "Decongestionarea numerică", propune un plan de măsuri bazat pe o pauză de o lună de la mediile online, pe reintroducerea altor activități în program și pe readoptarea ulterioară, în mod judicios, a anumitor activități online.

Partea a doua, "Practicile", sugerează o gamă mai largă de măsuri concrete pentru transformarea existenței. Astfel, capitolul al patrulea îi sfătuiește pe cititori să aibă periodic intervaluri de solitudine. Capitolul al cincilea ne îndeamnă să regândim prezența și activitatea noastră online, în funcție de necesități și de un program bine stabilit. Capitolul al șaselea argumentează că e benefic să ne recucerim timpul liber - practicând meșteșuguri, sporturi, activități recreative, conversații. Iar capitolul al șaptelea pledează pentru gestionarea atenției noastre pentru a rezista tentativelor (atent organizate online) de a o deturna.

Volumul se încheie cu o secțiune de concluzii, cu o pagină de mulțumiri, cu ample note de final și cu un indice alfabetic.

 

Din punctul meu de vedere, Digital Minimalism a sosit la timp și mi-a confirmat unele bănuieli. Gradul de mulțumire pe care îl avem cu privire la propria existență depinde în bună măsură de modul în care ne petrecem timpul și de activitățile pe care le efectuăm.

Am apreciat claritatea expunerii, concizia cărții, precum și maniera în care autorul a susținut fiecare idee atât cu citate relevante și cu studii de caz, cât și cu exemple din experiența personală. Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră să parcurgeți Digital Minimalism. (Puteți comanda un exemplar aici.)

În ceea ce mă privește, voi parcurge probabil și alte lucrări ale domnului profesor Cal Newport. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm cu alte prilejuri. 

vineri, 20 noiembrie 2020

Cory Doctorow, "Attack Surface" (2020)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
În prima jumătate a lunii octombrie 2020, am parcurs cu interes și cu multă plăcere cel mai recent roman al autorului canadian Cory Doctorow, intitulat Attack Surface (Tor Books, New York, 2020). Și iată ce am aflat:


Romanul se înscrie într-o serie din care mai fac parte Little Brother, Homeland și nuvela "Lawful Interception". Spre deosebire de narațiunile precedente, Marcus Yallow nu mai este protagonist și narator, ci apare ca personaj secundar. În schimb, un personaj secundar feminin din cele două romane, Masha Maximow, devine aici protagonistă-naratoare.

La câțiva ani după acțiunea din Homeland, într-un viitor apropiat, Masha este trimisă de către firma privată de consultanță Xoth, la care lucrează, într-o republică ex-sovietică, numită codificat Slovstakia, pentru a ajuta un regim represiv să înăbușe demonstrații antiguvernamentale. Ziua, protagonista pune la punct sisteme de supraveghere informaționale, conform fișei postului, însă, după orele de program, transmite informații către un grup de disidenți și încearcă să îi convingă să folosească criptografie. Iar, când demonstranții sunt atacați cu gaze lacrimogene și bastoane de cauciuc de către forțele de ordine, apoi călcați cu automobile autonome deturnate, Masha face o greșeală într-o discuție cu angajatoarea și își pierde postul de la compania Xoth.

Revenită în San Francisco, protagonista se reîntâlnește cu o veche prietenă, Tanisha, precum și cu Marcus Yallow și cu soția acestuia, Ange. Doar că Tanisha și prietenii ei sunt implicați în mișcări pentru apărarea drepturilor civile, precum Brown Lives Matter, iar Masha ajunge destul de repede la o criză de conștiință - pentru că nu poate să lucreze pentru firme de consultanță care servesc regimuri opresive și, simultan, să sprijine din umbră mișcări disidente.

Intriga ajunge la un punct culminant în care demonstranții se confruntă cu forțele de ordine și expun mașinațiunile unor politicieni locali corupți, iar protagonista, după o serie de arestări, eliberări pe cauțiune și negocieri tensionate, găsește calea către un set de valori morale și o viață integră.


În pofida faptului că este un tom de mari dimensiuni, Attack Surface se citește rapid și cu plăcere. Dacă despre Jennifer Government de Max Barry remarcam că lasă impresia că autorul citise No Logo de Naomi Klein (și luase notițe), Attack Surface pare să fi fost scris ca o ilustrare a principalelor idei din The Age of Surveillance Capitalism de Shoshana Zuboff. Astfel, subiecte recurente de discuție între personaje sau de preocupare pentru protagonistă sunt supravegherea traficului informațional din rețelele de telefonie mobilă, interceptarea (și, uneori, falsificarea) corespondenței electronice, criptografia, criptanaliza, infiltrarea grupurilor disidente, mijloacele de dispersare și reținere a demonstranților și așa mai departe. (Nu întâmplător, romanul are nu una, ci trei postfețe care accentuează temele relevante ale cărții și granița firavă dintre realitatea contemporană și ficțiunea lui Doctorow.) Iar, dacă viziunea despre lume a autorului pare să se fi întunecat considerabil față de cea prezentată în romanul Down and Out in the Magic Kingdom, o cauză majoră poate fi și faptul că lumea însăși s-a schimbat în ultimele două decenii - și nu neapărat în bine.

Am apreciat evenimentele din intrigă (unele foarte spectaculoase și captivante), suspansul, stilul convingător în care este scrisă narațiunea, dezvoltarea personajului principal, precum și multitudinea de informații despre tehnologie și politică pe care Cory Doctorow le-a presărat prin roman. Singura... bizarerie (dacă vreți) este că majoritatea zdrobitoare a personajelor principale din roman sunt feminine. Cu excepția lui Marcus Yallow, personajele masculine apar numai episodic. (Firește, asta îi face pe cititori să își dea seama, fie și cu întârziere, că în alte lucrări literare e ceva în neregulă pentru că disproporția de gen dintre personaje e la fel de mare, dar invers.)

Pe ansamblu, aș spune că, pentru anii 2020, Attack Surface e la fel de relevant pe cât a fost Neuromancer în anii 1980 sau Heavy Weather în anii 1990. Iar cei care și-ar propune să îl egaleze sau să îl depăsească pe Cory Doctorow în domeniul acesta al ficțiunii speculative au o misiune extrem de dificilă.

În ceea ce mă privește, sunt convins că voi reciti acest roman la un moment dat. Dar fiecare lucru la vremea lui...

joi, 19 noiembrie 2020

Max Barry, "Lexicon" (2013)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
La jumătatea lunii aprilie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Max Barry intitulat Lexicon  (Mulholland Books, Hodder & Stoughton, Londra, 2014). De parcurs, l-am parcurs abia la jumătatea lunii august 2020. (Are și pandemia beneficiile ei.)

 Și iată ce am aflat:

 

Lexicon începe cu cea mai banală situație ficțională imaginabilă pentru a vira în (poate) cea mai bizară ipoteză imaginabilă. Un amnezic, într-un aeroport, abia scapă cu viață din mâinile unor agenți care încercau să îl răpească. Treptat, pe măsură ce amintirile îi revin, acesta constată că este prins în mijlocul unei conspirații de poeți și romancieri care se întinde, la scară mondială, din Australia în SUA în Regatul Unit al Marii Britanii și mai departe, în Rusia. Aparent, un agent cu numele de cod T. S. Eliot are nevoie de ajutorul acestui amenzic, Harry, pentru a contracara activitățile altei agente, cu numele de cod Virginia Woolf, care a cauzat haos și măcel în localitatea Broken Hill din Australia.

În paralel, pe un alt fir narativ, ne sunt relatate procesul prin care o adolescentă fără adăpost, Emily, a fost recrutată pentru o organizație secretă, instruită sub numele de cod Virginia Woolf și trimisă în misiuni. (Și poate că unul dintre superiorii săi are planuri care nu sunt prevăzute în fișa postului...)

Cele două fire narative sunt intersectate frecvent de un al treilea, desprins parcă din trilogia S.U.A. a lui John Dos Passos, în care extrase din presă, rapoarte confidențiale, chestionare, fragmente de conversații online și știri de ultimă oră contrastează evenimentele din teren cu prezentarea lor mediatică și cu percepția lor de către public.

Intriga duce, prin răsturnări de situație succesive și printr-un punct culminant spectaculos, la un deznodământ memorabil. Iar ultima pagină a romanului pare să subțieze granița dintre ficțiunea cărții și realitatea cititorilor...

 

Am apreciat Lexicon din mai multe motive. Mai întâi, personajele principale de pe firele narative majore sunt ușor de simpatizat. Apoi, loviturile de teatru și schimbările raporturilor de forțe se țin lanț până aproape de ultima filă. Nu în ultimul rând, rar se întâlnește un techno-thriller în care elementul care pune intriga în mișcare este... programarea neurolingvistică. (Căci, în Lexicon, cuvinte sintetice pot fi folosite pentru a supune și reprograma oameni.) Și, desigur, ar mai fi trimiterile intertextuale care merg la inima filologului.

Având în vedere cele de mai sus, vă recomand și dumneavoastră Lexicon. În ceea ce mă privește, întrucât și un alt roman al scriitorului australian Max Barry, Jennifer Government, îmi făcuse o impresie foarte bună, am de gând să mai parcurg și alte cărți de același autor. Însă, despre acelea, rămâne să vă relatez cu alte ocazii.

miercuri, 18 noiembrie 2020

M. M. Chen, Joe Benitez et al., "Lady Mechanika Vol. 6" (2020)

Imagine preluată de pe situl Comixology
În ultima decadă a lunii septembrie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din cel mai recent volum al romanului grafic Lady Mechanika, intitulat Sangre (Benitez Productions, Encino, CA, 2020). L-am parcurs în două zile. Și iată ce am aflat:

Fiecare capitol dintre cele cinci care compun acest volum începe cu un prolog desenat de Joe Benitez și Martin Montiel. Acțiunea se petrece în America Centrală, în vremea sosirii conchistadorilor, iar protagonista, Mali, vede cum soțul și copiii îi sunt măcelăriți de către niște făpturi supranaturale. Dornică de răzbunare, Mali trece prin ritualul lui Mictecacihuatl și se transformă în La Madrina, o vânătoare de vampiri.

Porțiunea principală a fiecăruia dintre cele cinci capitole, desenată de către Brian Ching, are acțiunea plasată la finalul secolului al XIX-lea. Lady Mechanika este invitată în Spania de către Leonora, soția unui baron, pentru a investiga un caz paranormal al cărui victimă este fiul baronului, Alejandro. Localnicii suspectează o posesie demonică, însă investigațiile protagonistei dezvăluie altceva - o atracție homoerotică pe care Alejandro o are față de un vampir, Lucian, pe care l-a cunoscut la universitate.

După o confruntare decisivă dintre Lady Mechanika și La Madrina, baronul Calvitero este nevoit să accepte preferințele fiului său, iar clanul de vampiri din care face parte Lucian, sever împuținat de către La Madrina, este silit să se retragă din zonă.

Volumul se încheie cu o galerie de coperte și cu un interviu acordat de către artistul grafic Brian Ching.

Pe ansamblu, în pofida scenariului alert creat de M. M. Chen și Joe Benitez, Sangre a fost o experiență destul de dezamăgitoare.

Calitatea graficii, în special în porțiunea principală a fiecărui capitol, este mai slabă comparativ cu volumele precedente. Personal, am remarcat că, în acest volum al seriei Lady Mechanika, nu mai apar contribuții ale artistului grafic Peter Steigerwald, iar consecințele sunt notabile.

Apoi, intriga acestui volum a virat în mod clar dinspre steampunk către horror. Chiar dacă romanul grafic avea o doză de horror încă de la primul volum, The Mystery of the Mechanical Corpse, am preferat volume unde a predominat elementul steampunk, precum The Tablet of Destinies sau The Clockwork Assassin. Cumva, Sangre dovedește încă o dată că e înțelept să avem grijă ce ne dorim pentru că s-ar putea să primim. Cititorii care au primit volume subțiri, precum The Lost Boys of West Abbey sau La Dama de la Muerte, au dorit o miniserie mai consistentă. Iar Sangre le-a oferit un volum cantitativ mai mare, însă calitativ mai slab.

Voi păstra în colecție acest volum al romanului grafic Lady Mechanika mai mult pentru a avea seria completă decât din plăcerea de a-l reciti. Iar, în măsura în care această serie va continua, am să vă informez despre volumele următoare tot aici, la Țesătorul.

marți, 17 noiembrie 2020

Rick Remender & Greg Tocchini, "Low Vol. 1: The Delirium of Hope" (2015)

Imagine preluată de pe situl Comixology.com
În ultima decadă a lunii octombrie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din primul volum al romanului grafic Low - The Delirium of Hope (Image Comics, Portland, Oregon, 2017). L-am parcurs într-o zi.

Și iată ce am aflat:

Premisa acestui roman grafic este că, într-un viitor îndepărtat, peste câteva milioane de ani, Soarele a început să se transforme într-o gigantă roșie, iar temperatura de la suprafața Pământului a crescut în așa măsură încât viața a devenit aproape imposibilă. Ca urmare, omenirea s-a retras în orașe subacvatice și a trimis sonde spațiale cu speranța că, prin intermediul acestora, va descoperi planete extrasolare locuibile.

La începutul acțiunii, de la trimiterea sondelor au trecut câteva milenii, iar resursele de care dispun oamenii din orașele subacvatice au început să se împuțineze. Protagonista, Stel Caine, face parte dintr-o familie în care, din generație în generație, s-a moștenit ultimul costum de scafandru greu din orașul Salus. Din păcate, într-o misiune subacvatică de rutină, soțul protagonistei este ucis de către pirați, iar cele două fiice ale ei sunt răpite.

Un deceniu mai târziu, Stel pleacă împreună cu fiul ei, Marik, pentru a găsi o sondă spațială revenită cu informații. Într-un alt oraș subacvatic, cei doi o regăsesc pe Tajo, una dintre fiicele răpite de pirați. Marik este silit să lupte în arenă, alături de alți prizonieri, împotriva unor monștri acvatici, însă, după o victorie neașteptată, conduce o revoltă împotriva despotului local și evadează împreună cu Stel și Tajo.

Volumul, care reunește primele șase fascicule din romanul grafic Low, se încheie cu o galerie de coperte alternative, schițe și lucrări ale artistului grafic Greg Tocchini.

Am apreciat scenariul dinamic al volumului The Delirium of Hope, precum și optimismul nestrămutat al protagonistei, care nu renunță la ceea ce și-a propus în pofida numeroaselor vicisitudini cu care se confruntă. 

Însă, oricât de bun ar fi scenariul, arta grafică este încă și mai bună. Pe de o parte, lumea imaginară din acest viitor îndepărtat este redată într-o abundență de detalii halucinante - clădiri, vehicule, costume, accesorii și creaturi care de care mai interesante. Pe de altă parte, paleta de culori este intensă și fascinantă, cu numeroase planșe în culori calde, predominant portocaliu și galben, care sugerează atmosfera toridă, și cu alte planșe în culori reci, în special albastru și verde, pentru a reda scenele subacvatice.

Pe ansamblu, acest prim volum m-a convins să îl păstrez în colecție, să îl recitesc și să le achiziționez și pe celelalte din serie. Însă despre acelea rămâne să vă relatez cu alte ocazii.

duminică, 5 aprilie 2020

François Schuiten & Benoît Peeters, "Les Cités obscures - livre 4" (2019)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
În ultima decadă a lunii aprilie 2019, prin amabilitatea importatorilor de carte de la librăria franceză Kyralina, am achiziționat un exemplar dintr-un album de bandă desenată de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters intitulat: Les Cités obscures - livre 4 (editura Casterman, Paris, 2019). L-am parcurs pe îndelete în perioada octombrie 2019 - februarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Al patrulea volum din integrala Orașelor obscure este, din păcate, și ultimul. Tomul începe cu o "Tentativă de cronologie" care acoperă mai bine de trei secole din istoria acestei lumi imaginare și care îi ajută pe cititori să poziționeze mai precis, din punct de vedere temporal, evenimentele prezentate în volumele precedente ale seriei.

Urmează albumul de bandă desenată "Frontiera invizibilă". Protagonistul acestei povești kafkiene este un tânăr cartograf, Roland de Cremer, care ajunge la un centru de cartografiere din Sodrovno-Voldachia (un ținut din lumea obscură unde se vorbește româna, mai degrabă decât franceza). Ni se prezintă, pe scurt, "Tinerețea unui cartograf", apoi tribulațiile protagonistului, prins între birocrația unui sistem vast și dificil de înțeles, ambițiile unui dictator în ascensiune și idila cu o localnică, Shkodrã. Povestea ia o turnură suprarealistă când Roland descoperă că, pe pielea iubitei sale, se află un semn din naștere ce reproduce harta reală a Sordovno-Voldachiei. Iar, când ambițiile teritoriale ale dictatorului Radisic (bazate inclusiv pe falsificarea hărților) intră în coliziune cu pasiunea protagonistului pentru exactitatea științifică, celor doi tineri nu le mai rămâne decât calea lungă și grea către exil.

Albumul este însoțit de un extras din "Ghidul orașelor" dedicat Sodrovno-Voldachiei.

Urmează un al doilea album amplu, "Teoria grăuntelui de nisip", cu acțiunea plasată la Brüsel. Seful unui trib exotic o vizitează pe proprietara unui magazin de antichități, Elsa Autrique, îi încredințează o bijuterie bizară, după care piere într-un accident rutier. În apartamentul Elsei încep să apară fire de nisip, în număr din ce în ce mai mare, până când ajung să fie imposibil de evacuat și se revarsă șuvoaie pe ferestre și de pe balcon. Între timp, un alt personaj, Constant Abeels (protagonistul albumului "Brüsel") are o problemă similară - zilnic, în locuința lui apar roci, de greutate egală, în număr din ce în ce mai mare, până când, evacuarea lor devenind imposibilă, fac să se năruiască podeaua sub greutatea lor. Nu în ultimul rând, proprietarul unui restaurant, Maurice, pierde din greutate (dar nu și din masa corporală) până când ajunge să plutească asemenea unui balon.

Mary von Räthen (protagonista din "Fata înclinată") investighează aceste fenomene și conchide că bijuteria cea bizară ar trebui restituită și repusă la locul ei pentru a restaura ordinea firească a lucrurilor. Ca atare, îl însoțește pe Constant Abeels într-o călătorie până în îndepărtatul ținut al moktarilor, unde bijuteria buclucașă e reașezată în locașul ei, pe peretele unei fortărețe străvechi. Și, dacă pentru Constant și pentru amicul său Maurice lucrurile revin la normal, Elsa se pomenește transferată, cu tot cu imobilul în care locuia (Casa Autrique) în lumea noastră, în Bruxelles.

Al treilea album de bandă desenată din cuprins, "Amintiri din prezentul etern", este mai suprarealist și mai poetic decât cele precedente. Acesta prezintă odiseea unui copil, Aimé, printr-o zonă urbană în bună parte depopulată, Taxandria, unde sunt puțini adulți și nu există alți copii. Toate ceasurile sunt oprite, clădirile se află în diferite stadii de degradare, iar timpul pare să fi stat în loc. Peregrinările lui Aimé îl duc prin mai multe instituții cu un aer kafkian, iar, în cele din urmă, într-un port părăsit, unde copilul se îmbarcă pe un vapor aflat în trecere.

Secțiunea "Întoarcere la Taxandria" prezintă evoluția acestui proiect, care inițial se intenționase a fi un film de artă regizat de Raoul Servais. Filmul a trecut prin mai multe viziuni și etape de realizare, a fost turnat în 1989 la Budapesta și lansat, în cele din urmă, în 1994 sub titlul Taxandria. Banda desenată se inspiră din viziunea inițială a regizorului, mai degrabă decât din produsul final, care, aparent, a fost cam dezamăgitor.

Spre final, apare o galerie de "Personaje ilustre" în care regăsim atât personaje din seria Orașelor obscure, precum Giovanni Battista sau Mary von Räthen, cât și persoane din lumea noastră, ca Victor Horta sau Jules Verne, care au relevanță pentru acest tărâm imaginar. Și nu vă veți mira să găsiți pe cineva care e câte puțin din fiecare - fotograful Gaspard-Félix Tournachon (alias Nadar), care apare în tandem cu versiunea sa ficționalizată, Michel Ardan.

Volumul se încheie cu secțiunea "Afinităților elective", în care lumea obscură e conectată cu alte lucrări ale baronului François Schuiten, în special seria Pământurilor găunoase, cu o "Bibliografie a lumii obscure" în care, în manieră borgesiană, sunt menționate lucrări reale, precum "Ficțiuni" de Jorge Luis Borges, alături de cărți fictive, ca "Misterul din Urbicande" de Régis de Brok, cu note biografice despre baronul François Schuiten și despre domnul Benoît Peeters, respectiv cu bibliografia celor doi creatori.

Impresia de ansamblu este că volumul al patrulea al integralei Orașelor obscure încununează seria. Pe de o parte, cronologia și galeria personajelor ilustre pun mai bine în perspectivă numeroasele elemente ale acestui ansamblu artistic de mari dimensiuni. Pe de altă parte, "Amintiri din prezentul etern" și "Afinitățile elective" creează impresia distinctă că lumea aceasta ficțională este încă mai vastă decât ne-au arătat deja cei doi creatori. Astfel, seria Orașelor obscure rămâne un frumos exemplu postmodern de operă deschisă.

Am apreciat, la fel ca în cazul volumelor precedente ale seriei, scenariile domnului Benoît Peeters și ipotezele fantastice pe baza cărora a construit poveștile. De asemenea, am apreciat revenirea unor personaje deja cunoscute, precum Mary von Räthen sau Constant Abeels.

Grafica baronului François Schuiten s-a dovedit, și în acest caz, de o excepțională calitate. Fie în cazul albumelor color, ca "Frontiera invizibilă", fie în cel al "Teoriei grăuntelui de nisip" (realizat în alb, negru și crem), detaliile au fost realizate minuțios și elegant. Am remarcat, spre exemplu, cum, în "Teoria grăuntelui de nisip", fațadele din Brüsel erau reprezentate în perspectivă, dar și... răsturnate și vălurite, sub formă de reflexii în băltoacele de pe pavaj, într-o zi ploioasă.

Nu în ultimul rând, am apreciat hârtia cretată de o excepțională calitate, pe care sunt imprimate filele cărții, maniera în care a fost legat volumul (fascicule cusute, mai degrabă decât file lipite), tiparul de înaltă definiție și coperta cartonată, embosată și decupată. Toate aceste calități, precum și conținutul propriu-zis al acestui volum, fac Les Cités obscures - livre 4 o piesă de colecție atât pentru amatorii de bandă desenată, cât și pentru bibliofili.

Singurul regret (și este unul adânc) este că nu vor mai urma alte volume în această serie de excepție. Un gând de recunoștință li se adresează celor doi creatori care, vreme de aproape patru decenii, au construit o lume imaginară de neuitat.

Și ar merita menționat că acest periplu prin lumea orașelor obscure mi-a stârnit interesul pentru istoria arhitecturii - motiv pentru care am achiziționat câteva albume ilustrate dedicate acestui subiect.

Însă despre acelea vom discuta în detaliu cu alte ocazii.

duminică, 29 martie 2020

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 3" (2018)

Imagine preluată de pe situl Comixology.com
În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din cel de-al treilea volum al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Ride or Die (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2018). L-am parcurs a treia zi.

Și iată ce am aflat:

În 1906, cu ocazia nunții fiicei președintelui T. D. Roosevelt la Casa Albă, circarul Harry Houdini îl alertează pe protagonist cu privire la cercuri în care se practică spiritismul. Roosevelt readună echipa formată din Annie Oakley, Thomas Edison, Jack Johnson, Monk Eastman și Harry Houdini, după care pornește investigația. Întrucât evenimentele implică morți-vii, Houdini le propune să solicite ajutorul unui tânăr expert în chestiuni oculte - scriitorul H. P. Lovecraft. Într-o experiență la limita decesului, Houdini află că, din secolul al XVII-lea, asupra familiei Roosevelt apasă un blestem, iar președintele, asistat de fiica sa, Alice, luptă eroic împotriva unei invazii de zombi și își salvează familia.

Deși mai condensat decât primele două volume ale seriei (doar patru fascicule, mai degrabă decât șapte, respectiv șase), Ride or Die a reprezentat o lectură captivantă și agreabilă. Pe de o parte, scenariul lui Adam Glass a conținut destule lovituri de teatru și dezvăluiri pentru a face lectura captivantă.

Pe de altă parte, grafica realizată de Patrick Olliffe și colorată de Gabe Eltaeb a fost la înălțime.

Volumul e completat de două introduceri semnate de Gabe Eltaeb și de Sal Cipriano (responsabilul cu casetele de dialog), de numeroase planșe care ilustrează trecerea de la schițe în creion la tuș, apoi la culoare și, în cele din urmă, la versiunea cu dialoguri, respectiv de explicații privind realizarea copertelor.

Am apreciat tehnoredactarea elegantă, pe aceeași linie cu cele două volume precedente din serie, tiparul de o calitate excelentă și hârtia lucioasă pe care sunt imprimate filele volumului.

Dar cel mai mult (și probabil nu mă veți auzi remarcând asta prea des în ceea ce privește benzile desenate) m-a impresionat finalul, în care, succint, în câte o casetă, ni se arată destinul personajelor principale. Epilogul, plasat în 1933, sugerează și că Annie Oakley va asambla o nouă versiune a echipei, în care îi va racola pe Albert Einstein, pe Mae West și pe atletul Jesse Owens.

Însă poate că versiunea aceasta a grupului Rough Riders nu e menită să existe decât în imaginația cititorilor acestui roman grafic agreabil...

sâmbătă, 28 martie 2020

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 2" (2017)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din volumul al doilea al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Riders on the Storm (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2017). L-am parcurs a treia zi.

Și iată ce am aflat:

În 1901, președintele în exercițiu al Statelor Unite ale Americii este grav rănit într-un atentat, iar vicepreședintele T. D. Roosevelt trebuie să adune echipa specială pentru a investiga dacă nu cumva atentatorul face parte dintr-o conspirație mai vastă. Astfel, îi reactivează pe Harry Houdini, pe Jack Johnson, pe gangsterul Monk Eastman și pe Thomas Alva Edison. Surprinzător, reapare Annie Oakley, care fusese ucisă la finalul volumului Give Them Hell. (Supus unui interogatoriu neoficial, Edison mărturisește că o înviase folosind tehnologie extraterestră.)

Investigația dezvăluie o mișcare anarhistă, însă și un plan de invazie britanic care ar trebui desfășurat, cu o vastă forță navală, prin... Marile Lacuri. La final, Theodore Roosevelt dejoacă invazia și devine președinte, pe când Edison își continuă jocul dublu, în parteneriat cu oligarhii.

Ca și în cazul primului volum, am apreciat atât scenariul semnat de Adam Glass, cât și grafica realizată de Patrick Olliffe și colorată de Gabe Eltaeb. Sal Cipriano, responsabil cu casetele de dialoguri și cu "efectele sonore", s-a dovedit din nou la înălțime.

M-au amuzat aparițiile unor personaje secundare, precum magnatul presei de scandal William Randolph Hearst, regina Victoria sau oligarhul J. P. Morgan.

De asemenea, am apreciat recuzita steampunk a personajelor - ochelari de protecție, măști, pistoale extravagante și așa mai departe.

În ceea ce privește prezentarea propriu-zisă a volumului, merită menționate atât calitatea excepțională a tiparului și a culorilor, cât și hârtia lucioasă pe care sunt imprimate filele albumului.

Nu în ultimul rând, planșele de la începutul fiecăreia dintre cele șase secțiuni ale volumului sunt frumos realizate, iar galeria de coperte de la finalul volumului este și ea mult peste medie.

Adăugați la toate cele de mai sus o interesantă introducere semnată de artistul grafic Patrick Olliffe și veți înțelege de ce, după ce am terminat de citit Riders on the Storm, am decis să îl păstrez în colecție... după care am început imediat să parcurg volumul al treilea al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Ride or Die.

Însă despre acela rămâne să discutăm cu altă ocazie. 

vineri, 27 martie 2020

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 1" (2016)

Imagine preluată de pe situl The Hall of Comics
În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un roman grafic steampunk intitulat: Rough Riders Volume 1 - Give Them Hell (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2016). L-am parcurs a doua zi.

Și iată ce am aflat:

În 1898, Theodore Roosevelt primește misiunea de a investiga explozia unui vapor american în Cuba. Pentru acest scop, pe lângă un regiment de voluntari, protagonistul adună și o echipă de experți alcătuită din pistolara Annie Oakley, circarul Harry Houdini, boxeurul Jack Johnson și inventatorul Thomas Alva Edison. Investigația dezvăluie că, într-o tabără secretă din golful Guantanamo, se află făpturi extraterestre, inclusiv niște paraziți extrem de periculoși. Din păcate, oligarhii care îl trimiseseră în misiune pe protagonist îl obligă să păstreze tăcerea.

Pe de o parte, am fost plăcut impresionat de această istorie alternativă ireverențioasă. (În realitate, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, T.D. Roosevelt a condus un regiment de voluntari, Rough Riders, în războiul americano-spaniol, iar unul dintre cei care l-au însoțit în Cuba a fost scriitorul Stephen Crane.)

De asemenea, am fost încântat să regăsesc printre personajele secundare oligarhi precum Cornelius Vanderbilt, John Rockefeller, J. P. Morgan și Andrew Carnegie sau mistici precum Grigori Rasputin.

Pe de altă parte, întrucât Rough Riders este un roman grafic, nu m-am mirat să îl văd pe T.D. Roosevelt prezentat ca un proto-Batman, care ziua discută cu politicieni și cu oameni de afaceri, iar noaptea vine în ajutorul celor năpăstuiți sau aflați în pericol. (Doar că, în loc de Batmobil, călătorește cu un dirijabil.)

Scenariul realizat de Adam Glass (care a scris și introducerea) mi s-a părut captivant și alert. Poate, pe alocuri, dialogurile unor personaje au fost ușor forțate (în special unele dintre replicile lui Houdini), însă trebuie avut în vedere că Rough Riders e un produs destinat divertismentului, nu un tratat de istorie.

Grafica realizată de Patrick Olliffe mi s-a părut cel puțin egală cu cea din Legenderry (de pildă), netă și elegantă. Culorile vii aplicate de Gabe Eltaeb  au adăugat mult la efectul de ansamblu, iar casetele de dialog și "efectele sonore" plasate strategic de Sal Cipriano au contribuit la completarea unui album BD consistent, mult peste medie.

Firește, poate că unii dintre dumneavoastră vor argumenta că echipa aceasta de figuri istorice nu e decât o versiune americană a Ligii domnilor extraordinari. Dar trebuie amintit aici că atât Liga domnilor extraordinari cât și predecesorii săi, Watchmen, sunt comentarii intertextuale pe marginea echipei de supereroi Justice League of America. (Căci nimeni nu creează într-un vid cultural.)

Fără a considera că Rough Riders este o capodoperă, am citit primul volum cu plăcere, l-am adăugat la colecție și, imediat după aceea, am început să îl parcurg pe cel de-al doilea, Riders on the Storm.

Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

duminică, 22 martie 2020

Michael Whelan, "Beyond Science Fiction" (2017)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
La jumătatea lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea vechiului meu prieten Adrian Sabău, am primit cadou un exemplar dintr-un album intitulat: Beyond Science Fiction - The Alternative Realism of Michael Whelan (colecția The Carnival of Astounding Art, editura Baby Tattoo, Los Angeles, CA, 2017). L-am parcurs a doua zi.

Și iată ce am aflat:

Introducerea, intitulată "Lumina de la începutul tunelului", îi aparține editorului Bob Self și încurajează cititorii, într-un stil flamboaiant, să viziteze lumile imaginare ale artistului grafic Michael Whelan.

"Cuvântul înainte", scris de un alt artist grafic, Robert Williams, prezintă câte ceva din biografia, formarea profesională și realizările domnului Whelan - distins cu douăsprezece premii Hugo pentru lucrări S.F. și cu trei premii Howard pentru lucrări fantastice. Domnul Williams explorează și falsa dihotomie dintre artele grafice "înalte" și ilustrația de carte pentru ca, în final, să sublinieze că, fără un sfert de veac de literatură S.F. de consum (cu ilustrațiile aferente), nu ar fi existat un program de explorare cosmică, nici aselenizările.

Urmează o secțiune amplă, "Multivers", în care sunt adunate, retrospectiv, lucrări din anii 1970, 1980, 1990 și de după anul 2000. Unele dintre picturile prezentate sunt lucrări originale, ce reflectă exclusiv viziunea artistului. Altele au fost create pentru a ilustra copertele unor cărți de E.R. Burroughs, H. P. Lovecraft, Joan D. Vinge, Anne McCaffrey, Fritz Leiber, Michael Moorcock, J. R. R. Tolkien, Isaac Asimov, Stephen King, Tad Williams, pentru a-i aminti doar pe câțiva dintre cei mai cunoscuți.

Secțiunea "Microvers" este mai modestă ca dimensiuni și prezintă o colecție de schițe, studii și crochiuri. Surprinzător de multe dintre acestea au un nivel de detaliu și o forță de sugestie similare cu cele ale lucrărilor "oficiale". Dintre acestea, "Peisaj extraterestru accidental" mi-a amintit, în mod plăcut, de unele dintre lucrările lui Roger Dean.

Volumul se încheie cu o schiță biografică, "Realismul alternativ al lui Michael Whelan", în care sunt prezentate principalele etape din cariera artistului, respectiv cu lista celor care au susținut acest proiect editorial.

Mărturisesc că am fost foarte plăcut impresionat de acest album retrospectiv. Pe de o parte, nu avusesem ocazia să văd lucrări de-ale domnului Michael Whelan reproduse integral color și în ultraînaltă definiție. (Și nivelul extraordinar de detaliu din lucrările sale justifică pe deplin calitatea tipografică superioară.) Pe de altă parte, cel puțin o lucrare de-a sa o văzusem în trecere, într-un episod al serialului Cosmos, prezentat de regretatul dr. Carl Sagan, și (puteți să mă credeți sau nu), mi-a rămas în memorie timp de patru decenii.

După ce am întors ultima filă a albumului Beyond Science Fiction, am rămas cu impresia distinctă că puțini artiști grafici contemporani din domeniul fantasticului sunt capabili (sau dornici) să lucreze în ulei sau în vopsele acrilice, pe pânză, la un asemenea nivel minuțios, fotorealist - poate cu excepția lui John Howe sau a lui Boris Vallejo. Respectul meu (deja considerabil) pentru artistul Michael Whelan a sporit, iar dorința mea de a parcurge sau a relua alte albume de artă fantastică din colecție s-a redeșteptat.

Însă despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.

sâmbătă, 21 martie 2020

Michel Jeury, "L'Orbe et la roue" (1982)

Imagine preluată de pe situl Nos-livres.fr
Prin 1991, vechiul meu prieten Mirel Palada a făcut o excursie în Belgia și a revenit de acolo cu câteva cărți - între care cu un roman de Michel Jeury intitulat L'Orbe et la roue (colecția Le Livre de Poche, editura Robert Laffont, Paris, 1988). Atunci nu am citit-o (poate pentru că am preferat să parcurg Dune de Frank Herbert sau La Main gauche de la nuit de Ursula K. Le Guin, tot mulțumită lui Mirel), însă am păstrat în memorie ediția aceea de buzunar, apărută într-o colecție pe care o îngrijea scriitorul Gérard Klein.

Mulți ani mai târziu, în iulie 2010, am achiziționat un exemplar din acea ediție din colecția Le Livre de Poche, împreună cu zeci de alte volume, de la un anticariat din centrul Bucureștiului.

De parcurs, am izbutit însă să parcurg L'Orbe et la roue abia în perioada decembrie 2019 - ianuarie 2020, la aproape trei decenii după ce aflasem de existența ei.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului este plasată într-un viitor îndepărtat. Protagonistul, Mark Jervann d'Angun, este resuscitat la zece milenii după deces, însă, întrucât refuză să i se schimbe numele, e trimis înapoi în universul-umbră. A doua sa resurecție are loc după alte douăzeci de milenii, timp în care întregul Sistem Solar a fost reconfigurat în Sfera lui Govan, o structură de mii de lumi artificiale. Societatea e divizată între inginerii care au construit Sfera și seniorii care o stăpânesc, populată de suboameni și parazitată de creaturi hibride precum sacii-telefon.

În conflictul dintre seniori și ingineri, protagonistul caută să îi salveze pe suboameni, oferindu-le botezul zeului-fără-nume, descoperă că, printr-o tehnolgie avansată, mintea lui a fuzionat cu a unei femei și cu a unui soldat, iar, în cele din urmă, sabotează planeta Faüde, pe care se găsea, ca să o elibereze din Sferă și să o trimită prin cosmos, împreună cu numeroșii ei sateliți, ca pe o astronavă.

Cu toate că romanul nu este foarte lung (377 de pagini în ediție de buzunar), mi s-a părut dezlânat, confuz și plictisitor. Impresia de ansamblu a fost că autorul a încercat să imagineze un viitor îndepărtat care să rivalizeze cu cel din The Instrumentality of Mankind de Cordwainer Smith - doar că modelul acela funcționa mai bine ca mozaic de povestiri și nuvele. Pe alocuri, am întâlnit câte o idee interesantă - precum episodul în care aristocrata Shamra Yon Nejer Aes preia moștenirea tatălui ei și trebuie să înghită pilule cu hărți miniaturale pentru a asimila noțiuni despre planetele pe care le va stăpâni.

Dar impresia de ansamblu nu este una favorabilă, iar L'Orbe et la roue nu a rămas multă vreme în colecția mea. Dealtfel, nici alte romane de Michel Jeury nu m-au impresionat în mod deosebit, însă despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri. 

duminică, 8 martie 2020

François Schuiten & Benoît Peeters, "Les Cités obscures: livre 3" (2018)

Imagine preluată de pe situl Amazon.co.uk
În ianuarie 2019, mulțumită angajatelor de la librăria franceză Kiralina, am achiziționat un exemplar din volumul al treilea al integralei "Orașelor obscure" de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters - Les Cités obscures: livre 3 (editura Casterman, Paris, 2018). De citit, l-am citit încet-încet, în intervalul septembrie 2019 - ianuarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Volumul al treilea începe cu sfaturi adresate celor ce vor să viziteze lumea orașelor obscure - cu informații privitoare la portaluri de trecere, la obiective turistice, la cazare și așa mai departe.

Apoi este albumul alb-negru "L'Enfant penchée", povestea tinerei Mary von Rathen, fiica unui industriaș din Mylos, care, la ieșirea dintr-un tur de bâlci în orașul Alaxis, este înclinată. Astfel, începe o odisee stranie, amintind întrucâtva de Singur pe lume de Hector Malot, în care protagonista e trimisă la un pension privat, apoi fuge în Sodrovni, devine artistă de circ, zboară cu savantul Wappendorf într-un obuz tras de un tun uriaș, are o idilă de scurtă durată cu artistul pământean Augustin Desombres, ba chiar vizitează lumea noastră.

Urmează extrase din "Ghidul orașelor" despre metropolele Alaxis și Mylos, apoi o altă versiune a poveștii domnișoarei von Rathen, de această dată sub forma unei cărți ilustrate, pentru copii, intitulată "Mary la penchée".

Lui Augustin Desombres, care apăruse deja ca personaj secundar, îi este dedicat un întreg dosar - transcrierea unui radio-reportaj intitulat "L'affaire Desombres", extrase din jurnalul artistului și scenariul piesei radiofonice "Le musée A. Desombres".

Albumul următor inclus în sumar este o metaficțiune - arhivă a unui periodic ilustrat interurban, "L'Écho des cités", în care se regăsesc frânturi din aventurile unor personaje precum Axel Wappendorf, Eugène Robick, Mary von Rathen, Michel Ardan - dar și o apariție a căpitanului Nemo sau zvonuri despre scriitorul Jules Verne.

Ultimul album din acest volum, "L'Ombre d'un homme", are o tentă kafkaescă. Protagonistul, Albert Chamisso, este un tânăr căsătorit din orașul Blossfeldtstad și suferă de coșmaruri. Ca urmare a unui tratament cu un medicament experimental, tânărul ajunge să aibă o dublură colorată drept umbră, iar consecințele se acumulează - soția îl părăsește, șeful îl concediază. Decăzut și refugiat la periferie, protagonistul se lansează în teatrul de varietăți cu ajutorul unei artiste de vodevil, însă, odată ce își recapătă încrederea în sine, umbra îi revine la normal, iar temelia pe care își clădise faima și noua carieră dispare. Într-o grandioasă întorsătură de final, visurile lui ajung să coloreze clădirile din oraș, apoi cerul.

Volumul se încheie cu un alt extras din "Ghidul orașelor", de această dată despre metropola Blossfeldtstad, cu notele biografice ale celor doi creatori și cu bibliografia lucrărilor publicate de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters.

Pe de o parte, acest al treilea volum explorează mai departe lumea imaginară conturată în albumele precedente. Astfel, sunt vizitate în detaliu metropole care abia dacă fuseseră menționate anterior, precum Alaxis (care rivalizează cu Veneția), Mylos (care este un centru industrial), Sodrovni (care e insipirat de arhitectura rusească) și Blossfeldtstad (cu clădiri inspirate de flori).

Pe de altă parte, sunt întărite legăturile intertextuale cu lucrări de Jules Verne și Franz Kafka. Michel Ardan, în mod special, apare ca un personaj recurent.

Nu în ultimul rând, paleta mijloacelor grafice utilizate în acest volum s-a diversificat. Astfel, apar fotografii de epocă asociate cu episoade care se petrec în lumea noastră, planșe alb-negru (dintre care, în "L'Enfant penchée", unele care reușesc să redea uimitor de bine estomparea treptată a perspectivei pe timp de ninsoare), planșe color și fotografii retușate. Din acest punct de vedere, baronul François Schuiten merită toate laudele pentru versatilitatea cu care a adaptat imaginile la scenariu, iar doamna Marie-Françoise Plissart a avut o contribuție notabilă în domeniul fotografic.

Ceea ce am remarcat, în plus, este modul în care elementele metatextuale, precum extrasele din "Ghidul orașelor", interviurile cu personaje fictive sau arhiva periodicului ilustrat, construiesc ideea că lumea orașelor obscure este mai vastă și mai complexă decât suma poveștilor prezentate în benzile desenate propriu-zise.

După cum probabil bănuiți, imediat cum am pus înapoi la raft acest volum cartonat, imprimat impecabil pe coală cretată, am început să citesc volumul al patrulea din integrala "Orașelor obscure".

Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie. 

duminică, 1 martie 2020

Frank Miller & Dave Gibbons, "The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century" (2009)

Imagine preluată de pe situl Comixology.eu
În urmă cu un sfert de veac, în 1995, la recomandarea domnului Cristian Lăzărescu, am achiziționat de la Librăria Noi, din centrul Bucureștiului, un roman grafic de Frank Miller și Dave Gibbons intitulat: Give Me Liberty. Ulterior, am aflat că, în aceeași serie, au apărut și alte volume. Ca atare, în decembrie 2019, mulțumită importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un volum omnibus intitulat: The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century (Dark Horse Books, Milwaukie, Oregon, 2017). L-am parcurs în intervalul decembrie 2019 - ianuarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Introducerea îi aparține lui Frank Miller și are forma unei scrisori adresate protagonistei.

Primul roman grafic, "Give Me Liberty - An American Dream" (apărut inițial în 1990), acoperă intervalul 1995-2012, începând cu nașterea Marthei Washington în cartierul Cabrini Green din Chicago - prezentat aici ca o închisoare neoficială pentru oameni fără vină. Tatăl Marthei e ucis într-o demonstrație antiguvernamentală, iar Martha însăși e răpită, abuzată, amenințată. La limită, îl ucide pa agresor, însă intră în catatonie, e internată în ospiciu și evadează pentru a se înrola în PAX - forțele armate pentru menținerea păcii.

Serviciul militar o duce în pădurea amazoniană, unde luptă împotriva mercenarilor unei corporații de mâncăruri la minut, pe orbită circumterestră, unde înfruntă neonaziști, într-o rezervație de ameri-indieni, dar și în atenția lui Moretti - un ofțier ambițios ale cărui planuri includ o lovitură de stat și asasinarea președintelui în exercițiu al S.U.A.

Cu ajutorul unei mutante telepate și a unui războinic apaș, Martha Washington îl salvează pe președinte, apoi îi decimează pe mercenarii lui Moretti, iar pe acesta din urmă îl împinge la sinucidere.

Urmează câteva episoade scurte, precum: "Happy Birthday, Martha Washington!", "Collateral Damage" sau "Logistics", care ilustrează tribulațiile protagonistei în Al Doilea Război Civil American. Unul dintre ele, "Insubordination", este un omagiu adus creatorului lui Captain America, artistul grafic Jack Kirby.

Apoi, volumul prezintă un al doilea roman grafic consistent, "Martha Washington Goes to War". De această dată, în intervalul 2014-2016, protagonista dejoacă planurile Chirurgului-General, salvează stația spațială Harmony, înfruntă mutanți în deșert și descoperă o enclavă unde se lucrează pentru refacerea sistemului ecologic planetar.

Alte trei episoade scurte relatează o aventură spațială a protagonistei în 2016.

Al treilea roman grafic, "Martha Washington Saves the World", tratează despre o expediție în spațiu, până pe orbita lui Saturn, despre o navă extraterestră care a adus viața pe Pământ, apoi inteligența, dar și despre eforturile unei inteligențe artificiale, Venus, de a subjuga omenirea. Iar protagonista trebuie să găsească soluția pentru a-și salva semenii... fie și cu prețul distrugerii civilizației. La final, Martha conduce prima expediție printr-o "gaură-de-vierme" pentru a explora adâncurile Căii Lactee.

Ultimul episod, "Martha Washington Dies", se petrece în 2095, când protagonista ajunge la centenar. Într-o lume ruinată, protagonista le relatează apropiaților săi ce minunății a întâlnit în expediție - iar făpturile extraterestre pe care le întâlnise îi acordă transcendența.

Volumul se încheie cu o galerie de planșe promoționale, cu note biografice ale scenaristului Frank Miller, ale graficianului Dave Gibbons și ale coloriștilor Angus McKie și Robin Smith.

Pe ansamblu, The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century mi se pare o prezență remarcabilă în peisajul benzii desenate în general și în mediul comics-urilor nord-americane în special - din mai multe motive.

Mai întâi, protagonista nu este o supereroină dotată cu superputeri supranaturale. Dimpotrivă, Martha Washington este defavorizată din punct de vedere economic și social. Dă însă dovadă de voință de fier, de tenacitate, de adaptabilitate și de discernământ.

Apoi, cel puțin în primul roman grafic al seriei, există o doză serioasă de satiră socială la adresa megacorporațiilor, a politicienilor corupți, a oligarhilor și a mass-media.

Satira e dublată de o doză de comedie bufă, vizibilă atât în scenariu (unde, spre exemplu, cel mai inofenziv membru al administrației prezidențiale devine șeful în exercițiu al Executivului numai pentru că toți ceilalți membri ai cabinetului pieriseră într-o deflagrație), cât și în grafică, unde numeroase dintre personajele secundare sunt reprezentate caricatural.

Nu în ultimul rând, mai ales în "Give Me Liberty", apar, printre planșele de bandă desenată, parodii ale copertelor unor publicații precum Newsweek, Time și Playboy.

Adăugați la asta o mulțime de planșe cu coperte ale fasciculelor în care au apărut inițial aceste benzi desenate, materiale promoționale, articole în care Dave Gibbons prezintă geneza fiecărui episod, precum și excelentele condiții tipografice în care a apărut acest roman grafic, și veți înțelege de ce The Life and Times of Martha Washington... se află acum la loc de cinste în colecția mea.

Desigur, după această incursiune în domeniul comics-urilor americane, m-am simțit tentat să mă întorc pe tărâmul benzii desenate europene și am mai citit un volum din integrala Orașelor obscure de François Schuiten și Benoît Peeters.

Dar despre acela rămâne să discutăm cu alt prilej.

sâmbătă, 29 februarie 2020

David A. Mindell, "Our Robots, Ourselves" (2015)

Imagine preluată de pe situl Amazon.it
La finalul lunii martie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: Our Robots, Ourselves - Robotics and the Myths of Autonomy (editura Viking, New York, 2015). Autorul, domnul David A. Mindell, predă aeronautica, astronautica și istoria ingineriei și fabricației la Massachussetts Institute of Technology.

Am parcurs lucrarea sa într-o săptămână, la finalul lui 2019 și începutul lui 2020. Și iată ce am aflat:

Capitolul întâi se intitulează: "Pilotat de oameni, teleoperat, autonom" și începe cu o relatare despre o experiență personală a autorului cu un batiscaf, într-o expediție de arheologie submarină. Autorul prezintă apoi principalele teme ale cărții: automatizarea, robotizarea, precum și rolul oamenilor în utilizarea tehnologiei cu un grad ridicat de autonomie.

Capitolul al doilea, "Marea", prezintă studii de caz din domeniul explorărilor subacvatice de mare adâncime - inclusiv descoperirea epavei Titanicului - și concurența de decenii între batiscafuri cu echipaj uman, precum Alvin, și aparate submersibile teleoperate, precum Jason. Uneori, tehnologia experimentată pe cel din urmă a fost adaptată și transferată la cel dintâi. În multe alte cazuri, tehnologia de acest tip a modificat radical domenii precum oceanografia și arheologia.

Capitolul al treilea, "Aerul", discută despre automatizare și robotizare în domeniul aeronauticii - cu precădere în aviația civilă - dar și despre evoluția aparatelor de bord și a tehnicilor de pilotaj.

Capitolul al patrulea, în schimb, tratează despre "Război" - în special despre dronele teleoperate Predator, utilizate inițial pentru recunoaștere aeriană, apoi înarmate cu rachete Hellfire, iar în cele din urmă succedate de drone net superioare ca rază de acțiune și armament, Reaper. Autorul relatează despre condițiile de lucru ale piloților de drone, despre colaborarea lor cu forțele armate desfășurate pe teren, despre reacția piloților din forțele aeriene convenționale, precum și despre efectele psihologice ale acestui tip de activitate.

Capitolul al cincilea, "Spațiul cosmic", discută despre utilizarea sondelor spațiale și a roboților pentru explorarea altor corpuri cerești din Sistemul Solar. Deși capitolul are în vedere și expediții cu echipaj uman, precum aselenizările sau misiunile efectuate cu naveta spațială americană pentru lansarea (și, ulterior, repararea, iar, în cele din rumă, recuperarea) telescopului spațial Hubble, autorul subliniază că spațiul cosmic este un mediu ostil vieții, iar costurile unei expediții cu echipaj uman pe Marte, spre exemplu, sunt de o sută de ori mai mari decât costurile trimiterii pe Marte a unui robot autonom precum Opportunity. De asemenea, autorul relatează despre echipa care a teleoperat robotul Opportunity și despre efectele psihologice ale teleoperării.

Capitolul al șaselea, în schimb, se intitulează: "Dincolo de autonomia utopică". Autorul relatează despre sonde submersibile autonome, precum ABE și Sentry, despre evoluția rapidă a telecomunicațiilor și despre estomparea diferențelor dintre vehiculele cu piloți umani, vehiculele teleoperate și vehiculele autonome. Apoi, domnul Mindell discută despre limitele automobilului autonom de la Google (în special în zone cu trafic intens, precum Boston), despre elicoptere autonome și despre programe aviatice experimentale, precum ALIAS, menite să colaboreze cu piloții umani, mai degrabă decât să îi înlocuiască.

Capitolul al șaptelea, "Autonomia în lumea umană", clarifică terminologia asociată cu dronele și arată că așa-numita autonomie a unor sisteme este, de fapt, acțiune umană decalată în timp. Căci roboții acționează pe baza unor programe scrise de oameni...

Autorul aduce în discuție și cazul unui cercetător, Matthew Crawford, care a devenit reparator de motociclete și a descoperit plăcerea însușirii de aptitudini practice și a conexiunilor interumane. Apoi, domnul Mindell trece în revistă principalele teme ale cărții și subliniază că evoluția recentă a celor trei tipuri de sisteme (pilotate de oameni, teleoperate, respectiv autonome) dezminte atât promisiunile naive cât și temerile naive referitoare la automatizare.

Lucrarea se încheie cu câteva pagini de mulțumiri, cu numeroase note de final și cu un index alfabetic.

Am apreciat foarte mult lucrarea domnului Mindell din mai multe motive.

Mai întâi, Our Robots, Ourselves se bazează pe un sfert de veac de experiență în domeniile despre care tratează și pe șapte ani de documentare și redactare. În consecință, multe dintre informațiile conținute în acest volum sunt culese direct de pe teren, mai degrabă decât preluate la mâna a doua sau a treia.

Apoi, materialul prezentat a fost împărțit judicios, pe categorii, expus clar și inteligibil, susținut cu exemple și ilustrat cu imagini de arhivă. Astfel, lucrarea domnului Mindell are nu doar un caracter informativ, ci și unul educativ.

Pe de altă parte, în repetate rânduri, autorul a pus în antiteză propaganda, reclama sau ficțiunea cu cazurile concrete, apărute în realitate, și a demontat, cu argumente, diverse opinii populare nefondate.

Nu în ultimul rând, mi-a plăcut forma de prezentare a lucrării - volum cartonat, cu supracopertă color, în policromie, hârtie de bună calitate, tehnoredactare îngrijită - ceea ce a sporit plăcerea lecturii.

Ca urmare, voi păstra Our Robots, Ourselves ca pe o lucrare de referință. De asemenea, pe aceeași temă, am început să parcurg un alt volum de nonficțiune intitulat Machines of Loving Grace. Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie.