China Miéville – "Iron Council" (2004)

Într-un articol anterior am scris că, pe cînd parcurgeam cu sufletul la gură ultimele trei sute de pagini din Perdido Street Station (2000), îmi părea din ce în ce mai rău că avea să se termine. Pe de altă parte, mi-au trebuit paisprezece luni ca să citesc cel de-al treilea roman din seria Bas-Lag, Iron Council. (M-am simţit tentat atît de des să încep să citesc altceva încît am parcurs alte şaizeci şi cinci de cărţi.) Să vedem de ce:

În numeroase privinţe, Perdido Street Station a împins graniţele genului fantasy, anunţîndu-l pe China Miéville ca fiind cel mai interesant tînăr autor britanic, în vreme ce Iron Council sfărîmă pietrele de hotar şi le împrăştie în cele patru zări.

De la bun început, Iron Council caută să depăşească cele două romane anterioare, trecînd de la motoare cu aburi şi angrenaje la golemi şi duhuri ale elementelor. Imaginile şi evenimentele fantastice din acest roman sînt suprarealiste, flamboaiante, creative într-o manieră cu care numai Jeff Noon ar putea spera să rivalizeze. Pe de altă parte, romanul caută să-şi depăşească predecesoarele şi din punctul de vedere al discursurilor de stînga, iar asta are tendinţa să le diminueze entuziasmul cititorilor.

Perdido Street Station conţinea în subtext o polemică cu ideologia conservatoare din Stăpînul inelelor (1954-1955) de J.R.R. Tolkien. Pe Pămîntul-de-mijloc al lui Tolkien, poziţia morală a unui personaj este determinată în primul rînd de rasă. (Elfii, spre exemplu, sînt prin definiţie nobili şi buni, chiar dacă întrucîtva distanţi.) Pe tărîmul Bas-Lag al lui China Miéville, poziţia morală a unui personaj este determinată de opţiunile individuale. (Dincolo de specia căreia îi aparţin personajele din Noul Crobuzon, orientarea politică le face să i se alăture fie Parlamentului opresiv, fie mişcării revoluţionare ilegale.)

Iron Council, din păcate, aduce discursurile politice în text, chiar sub ochii cititorilor. În numeroase ocazii, romanul oscilează între dezbateri despre cum să se pornească o revoluţie şi scene al căror scop este să arate cît de inumană şi crudă şi opresivă este miliţia fascistă. Dacă Iron Council ar fi fost publicat în urmă cu o sută cincizeci de ani, fervoarea sa revoluţionară poate că ar fi avut un aer de autenticitate novatoare. Întîmplarea face însă că tema luptelor sindicale şi a solidarităţii celor ce muncesc a fost tratată magistral, cu decenii în urmă, de scriitori modernişti de prim rang precum John Dos Passos (trilogia S.U.A., 1930, 1932, 1936) şi John Steinbeck (Fructele mîniei, 1939). Eforturile lui China Miéville în aceată direcţie par ca urmare să fie neaşteptat de anacronice.

Unul dintre firele narative din Iron Council urmăreşte incidentele din viaţa unor lucrători feroviari prost plătiţi a căror misiune este să construiască prima cale ferată transcontinentală din Bas-Lag. Aceştia traverseză ţinuturi sălbatice, întîlnesc personaje exotice şi creaturi feroce, iar în cele din urmă aleg să trăiască liberi, mai degrabă decît să suporte opresiunea miliţiei. Toate bune şi frumoase, numai că autorul Karl May a tratat într-un mod mai convingător acest subiect în romanul său Winnetou (1893).

Celălalt fir narativ relatează o revoluţie din Noul Crobuzon care include revoluţionari înfocaţi, baricade, lupte de stradă amarnice, legea marţială, execuţii sumare şi o reglare de conturi de ultim moment cu un trădător. Toate bune şi frumoase (din nou), numai că Victor Hugo a tratat într-un mod mai agreabil şi mai memorabil acest subiect în romanul său Mizerabilii (1862).

A venit vremea să re-examinăm afirmaţia despre sfărîmarea pietrelor de hotar pe care am făcut-o mai devreme.

În Winnetou de Karl May, mare parte din farmecul romanului constă în prietenia dintre protagonistul apaş şi naratorul-martor alb. Se simte o admiraţie reciprocă, precum şi faptul că cele două personaje se ghidează unul pe celălalt printr-un fel de proces iniţiatic.
China Miéville transformă această temă a prieteniei masculine şi admiraţiei reciproce într-o relaţie amoroasă homosexuală între Judah Low (protagonistul ambiguu al romanului Iron Council) şi Cutter (un personaj-martor), relaţie amoroasă care duce la scene destul de explicite. Dacă scenele explicite din punct de vedere sexual (fie homoerotice sau de altă natură) sînt binevenite în lucrările fantasy rămîne să decidă cititorii...

Mizerabilii de Victor Hugo, pe de altă parte, îşi bazează în bună măsură considerabilul impact emoţional pe modul abil în care existenţa personajelor este construită, pagină după pagină, înainte ca ele să ajungă la baricade. Dat fiind că îi cunoaştem atît de bine pe Jean Valjean, Éponine, Enjolras, Marius de Pontmercy, Gavroche, Grantaire, Mabeuf şi Javert, ne pasă foarte mult de fiecare dintre ei (da, chiar şi de implacabilul Javert), iar, cînd unul dintre ei este rănit sau ucis, noi, cititorii, sîntem extrem de emoţionaţi.

În capitolele finale ale romanului Iron Council, China Miéville este atît de ocupat cu descrierea grupurilor de revoluţionari sau miliţieni încît nu alocă suficient timp şi efort pentru crearea unor personaje individuale convingătoare. Personajele implicate în complotul de a o asasina pe doamna primar Stem-Fulcher sînt individualizate şi redate bine, e adevărat. Însă, aşa cum singurul supravieţuitor al complotului, Ori, îşi dă seama foarte repede, această asasinare şi toţi cei implicaţi în ea nu au nici un fel de influenţă asupra disperatelor lupte de stradă care domină ultimele o sută optzeci de pagini ale romanului. Consecinţa directă a acestei preocupări a autorului pentru grupuri mai degrabă decît pentru indivizi în ceea ce priveşte revoluţia din Noul Crobuzon este că, indiferent cît de spectaculoase sînt luptele, îndiferent cît de eroice sînt manevrele, indiferent cît de numeroase sînt victimele, cititorii sînt detaşaţi din punct de vedere emoţional de această agitaţie. Se pare că a scrie despre baricade nu este suficient...

Cel mai amar lucru care trebuie spus în legătură cu Iron Council, totuşi, nu are nimic de-a face cu literatura secolului al nouăsprezecelea, ci mai degrabă cu istoria secolului al douăzecilea. În centrul romanului lui China Miéville se află o pornire didactică să le arate cititorilor cum un regim totalitar de dreapta foloseşte miliţieni înarmaţi pînă în dinţi ca să silească deţinuţi şi oameni liberi să construiască o cale ferată transcontinentală, şi cum opresorii îi ameninţă, îi torturează şi uneori îi ucid pe lucrători ca să îndeplinească acest scop.

Este o tristă ironie că în secolul al douăzecilea un regim totalitar într-adevăr a folosit miliţieni înarmaţi pînă în dinţi ca să silească deţinuţi şi oameni liberi să construiască o cale ferată transcontinentală (printre alte obiective) şi opresorii într-adevăr i-au ameninţat, i-au torturat şi i-au ucis pe lucrători (cu zecile de milioane) ca să îndeplinească acest scop. Dar regimul totalitar la care mă refer a fost de stînga, în Uniunea Sovietică, iar victimele ironiei sînt scriitorul China Miéville şi ideea sa neinspirată de a amesteca ideologia socialistă sindicală şi scrierea de romane fantasy.

Aşa încît, dacă (după părerea acestui autor britanic sclipitor, plin de imaginaţie) trebuie să învăţăm lecţii despre regimuri totalitare, opresive, ar fi bine să le învăţăm dintr-o sursă istorică (nu ficţională) de prima mînă. Citiţi Arhipelagul Gulag (1973) de Alexandr Soljeniţîn.

(Într-o ediţie britanică de buzunar, Iron Council este disponibil la http://www.nautilus.ro. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi pagina neoficială a lui China Miéville la adresa: http://runagate-rampant.netfirms.com/.)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)