Lian Hearn, "Grass for His Pillow" (2003)

Într-o postare ceva mai veche, vă relatam cum am primit cadou din partea doamnei Roxana Petrescu un exemplar din ediţia română a "Legendelor clanului Otori". După lectura primului volum, Across the Nightingale Floor, am rămas cu o impresie plăcută, aşa încât, în august 2015, am parcurs al doilea roman din serie, Grass for His Pillow (Young Picador, Londra, 2004). Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului este împărţită în două planuri narative. Cel dintâi relatează în omniscienţă selectivă evenimentele prin care trece Shirakawa Kaede după uciderea lui Sadamu Iida şi pieirea lui Otori Shigeru. Cel de-al doilea este narat, la persoana întâi, de protagonistul-narator Otori Takeo.

Jocurile de putere din intriga romanului se bazează pe de o parte pe tentative de a forma sau consolida alianţe. Astfel, Kaede, desemnată moştenitoarea domeniului de importanţă strategică Maruyama, ar putea fi obligată să se căsătorească cu unul dintre aliaţii seniorului Arai. Pentru a nu fi supusă unui asemenea tratament, Kaede se reîntoarce în casa tatălui ei, seniorul Shirakawa, doar pentru a descoperi că bătrânul este dezonorat în urma unei bătălii pierdute, iar minţile îi sunt rătăcite. Mai ales după moartea tatălui ei, Kaede ajunge să fie curtată insistent de seniorul unui domeniu învecinat, Fujiwara. Conflictul interior se acutizează, căci Kaede doreşte pe de o parte să-şi formeze o armată personală cu care să ia în stăpânire domeniul Maruyama, însă pe de altă parte vrea să se căsătorească cu Takeo, despre care nu ştie dacă mai este în viaţă.

Takeo, pe de altă parte, relatează cum a fost dus la Matsue de către membrii tribului de asasini şi cum a deprins tehnici ale actorilor ambulanţi, dar şi stiluri de luptă specifice asasinilor. După o perioadă în slujba tribului, Takeo primeşte însă misiunea de a sustrage documente chiar din casa lui Otori Shigeru, iar după o întâlnire cu vechiul său maestru decide să se dezică de trib şi să devină ceea ce dorise tatăl său adoptiv - moştenitorul domeniilor Otori. Toamna târziu, urmărit de asasini, Takeo călătoreşte spre mânăstirea Terayama. Pe parcursul iernii, învaţă să lupte cu sabia de la stareţul mânăstirii, Matsuda Shingen. Ca şi Kaede, Takeo are ambiţii mari, însă sorţii sunt în defavoarea lui, căci domeniile Otori sunt sub stăpânirea a doi unchi, Shoichi şi Masahiro, care nu vor să îl recunoască pe Takeo drept conducător al clanului.

Spre deosebire de primul roman al trilogiei, Grass for His Pillow are mai puţine episoade spectaculoase şi mai multe scene... domestice. Gillian Rubinstein se pricepe foarte bine să creeze situaţii în care personajele conversează, iau masa împreună, admiră colecţii de artă, studiază sau exersează arte marţiale, iar relaţiile complexe şi jocurile de putere duc la o creştere gradată a suspansului.

De asemenea, ca şi în Across the Nightingale Floor, veţi găsi adesea pasaje evocative despre schimbarea anotimpurilor, despre grădini şi peisaje naturale, despre păsări şi animale, ceea ce dă impresia că romanul se desfăşoară într-o lume complexă şi veridică, exotică şi plină de farmec. În plus, parcă mai mult decât în primul roman, Grass for His Pillow aduce în discuţie şi relaţiile economice din acea societate - impozitarea fermierilor de către seniori, necesarul de hrană, bani şi echipament pentru luptători, îngreunarea deplasărilor pe parcursul iernii, precum şi o mulţime de alte calcule pragmatice. Nu întâmplător, Kaede insistă să înveţe vorbirea şi scrierea bărbaţilor - mai întâi de la tatăl ei, apoi de la seniorul Fujiwara. Căci, mai degrabă decât să fie o soţie supusă, Kaede plănuieşte să fie stăpână pe moşiile ei şi să trateze cu ceilalţi seniori de la egal la egal...

Chiar dacă finalul romanului este unul fericit - şi prezentat cu eleganţă stilistică - pentru volumul al treilea al "Legendelor clanului Otori" se întrevăd evenimente majore şi spectaculoase. Dar despre acela vom discuta cu alt prilej...

P.S. Dacă doriţi un exemplar din ediţia română, Sub cerul liber, având drept pernă iarba, în traducerea elegantă a Lidiei Grădinaru, îl puteţi comanda aici la un preţ rezonabil. Cu copertă cartonată şi supracopertă decorată cu foiţă metalică, volumul este o piesă de colecţie pentru oricare bibliofil. 

Lian Hearn, "Across the Nightingale Floor" (2002)

În iunie 2011, mă aflam într-o companie agreabilă la Tîrgul de Carte BookFest. Am fost încîntat cînd doamna Roxana Petrescu, directoarea de relaţii publice a Grupului Editorial Corint, mi-a oferit cadou o trilogie fantastică într-o ediţie foarte elegantă. Erau "Legendele clanului Otori" de Lian Hearn, în traducerea Lidiei Grădinaru. Cu toate că volumele aveau o prezentare de excepţie, abia în perioada ianuarie - martie 2014 am reuşit să-mi fac timp pentru a parcurge primul roman al seriei în original: Across the Nightingale Floor (Pan MacMillan, Londra, 2002).

Şi iată ce am aflat:

Primul roman al seriei despre clanul Otori urmăreşte două fire narative. Unul dintre ele îl are ca protagonist-narator pe tînărul Tomasu Kikuta, talentatul fiu al unui asasin renegat, crescut într-o comunitate ascunsă. Celălalt relatează la persoana a treia evenimentele prin care trece o adolescentă ostatică, Kaede, fiica seniorului Shirakawa.

Soldaţii unui puternic senior, Sadamu Iida, îi extermină pe sătenii printre care crescuse Tomasu, iar acesta din urmă este salvat de un alt senior, Shigeru Otori. Căpetenia clanului Otori îi schimbă numele protagonistului în Takeo, îl adoptă, îl creşte şi îl educă pe cheltuiala sa în oraşul Hagi. Mai mult, un membru marcant din tribul asasinilor, Kenji Muto, îl învaţă pe Takeo arte marţiale şi tehnici de disimulare - dintre care unele par de-a dreptul magice.

Kaede, pe de altă parte, este pusă în situaţia de a se cununa cu seniorul Otori la ordinele lui Iida. Shigeru ar prefera să nu o ia de soţie - pentru că are o relaţie de durată cu doamna Maruyama, o văduvă ce controlează un domeniu strategic din Apus, şi pentru că pretinsa cununie ar putea fi numai un pretext pentru o capcană mortală. Dar călătoria lui Shigeru Otori, împreună cu Takeo şi cu Kaede, către oraşul de reşedinţă al rivalului său este un bun prilej pentru a urzi un plan de răzbunare.

Căci Takeo s-ar putea strecura de-a curmezişul podelei-privighetoare din Inuyama ca să-l asasineze pe seniorul Iida, conducătorul clanului Tohan...

Intriga romanului Across the Nightingale Floor este construită elegant, cu lovituri de teatru şi răsturnări de situaţie plasate strategic. Dealtfel, acţiunea începe încă din primul capitol, iar planurile diferitelor personaje se intersectează în moduri spectaculoase. Din acest punct de vedere, am admirat modul în care autoarea a controlat tensiunea narativă, a creat suspansul şi a relatat scenele de acţiune - dintre care unele sînt cu adevărat memorabile.

Personajele sînt interesant conturate, iar autoarea a combinat foarte bine dezvoltarea intrigii şi caracterizarea. Dealtfel, evoluţia lui Takeo ca protagonist e marcată de conflicte multiple - între religia ascunsă în care a fost crescut şi codul războinicilor cu care este educat în adolescenţă, între datoria de a-şi răzbuna familia şi responsabilitatea ca moştenitor al domeniilor Otori, între iubirea pentru Kaede şi jurămîntul de a sluji tribul secret al asasinilor.

Şi principalul personaj feminin este sfîşiat de conflicte, căci Kaede are datoria de a se cununa cu cine îi spun tatăl şi seniorul clanului Tohan, însă doreşte să îşi petreacă viaţa împreună cu Takeo - sau, dacă asta nu este posibil, să piară împreună cu el.

Fundalul romanului seamănă foarte bine cu Japonia tradiţională - numele ţinuturilor, personajelor, localităţilor şi templelor sînt nipone. Cu toate acestea, veţi întîlni şi elemente fantastice, precum abilitatea asasinilor de a-şi proiecta un al doilea trup, iluzoriu, ori capacitatea lor de a deveni invizibili pentru o vreme, sau abilitatea acestora de a face timpul să curgă mai repede sau mai încet.

Tot în această manieră transfigurată veţi găsi tratate în roman şi religiile. Creştinii (persecutaţi în unele perioade în Japonia) nu sînt numiţi ca atare. Personajele se referă la ei cu apelativul Ascunşii - iar practicanţii acestei religii au semne secrete de recunoaştere. Nici buddhiştii nu sînt numiţi ca atare. Chiar dacă se fac referiri la călugări şi temple, Gautama Buddha este denumit în roman Iluminatul.

Parte din farmecul cărţii, dincolo de intrigă şi de personaje, rezidă însă în impresia de lume vie pe care o creează autoarea. Astfel, pe parcursul scenelor relatate, vocea naratorială găseşte timp pentru a descrie păduri, oraşe, cetăţi, grădini, schimbări de anotimpuri, păsări şi copaci, sunete şi arome. Dacă suspansul îi îndeamnă pe cititori să parcurgă Across the Nightingale Floor prima dată, cu siguranţă că atmosfera şi limbajul poetic încurajează o a doua lectură.

Şi ediţia română, publicată sub titlul Să nu trezeşti podeaua-privighetoare (Editura Leda, Bucureşti, 2009), a redat eleganţa poetică a originalului. Merită menţionat şi faptul că versiunea de la Leda este cartonată, cu supracopertă embosată şi decorată cu foiţă metalică, iar tehnoredactarea este foarte atrăgătoare, cu litere prietenoase. Hîrtia pe care e imprimat volumul este de bună calitate, iar legătura e trainică. Cu adevărat, Să nu trezeşti podeaua-privighetoare este un volum de colecţie pe care merită să-l aveţi în bibliotecă şi să-l recitiţi. (Dacă nu deţineţi deja un exemplar, puteţi comanda unul aici.)

În ceea ce mă priveşte, am aflat că autoarea anglo-australiană Gillian Rubinstein a mai publicat sub pseudonimul Lian Hearn şi alte volume din "Legendele clanului Otori", aşa încît am început deja să citesc romanul Grass for His Pillow. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Veronica Roth, "Divergent" (2011)

Spre finalul lui 2011, prin amabilitatea doamnei Roxana Petrescu, directoarea de relaţii publice a Grupului Editorial Corint, am primit cadou un exemplar din romanul de debut al Veronicăi Roth, Divergent (Editura Leda, Bucureşti, 2011, traducerea Adrian Deliu). De citit, am citit versiunea originală în intervalul ianuarie - martie 2014, la timp ca să vă ofer o cronică în perioada lansării ecranizării romanului.

Iată, pe scurt, despre ce este vorba:

Într-un viitor apropiat, după ce civilizaţia nord-americană a suferit un colaps, societatea se împarte în facţiuni, iar protagonista-naratoare, Beatrice, ajunge la momentul în care să fie supusă unor teste, respectiv să aleagă în care facţiune îşi va petrece restul vieţii. Pentru majoritatea personajelor, rezultatele testelor sînt grăitoare, iar alegerea facţiunii este simplă - ele aleg facţiunea în care au crescut şi pentru care sînt cel mai bine adaptate.

Însă testele lui Beatrice arată altceva. Ea este o divergentă, adică prezintă caracteristici atipice, potrivite cu mai multe facţiuni, nu cu una singură. Şi, cum în societatea imaginară unde se petrece acţiunea romanului divergenţii sînt identificaţi şi eliminaţi, protagonista trebuie să-şi ascundă bine caracterul atipic.

În mod mai degrabă surprinzător, Beatrice alege să părăsească facţiunea în care a crescut şi în care e încadrată familia sa - mai exact, Abnegaţia. Ea preferă facţiunea Neînfricaţilor, drept pentru care, alături de alţi voluntari care crescuseră în alte facţiuni, trebuie să treacă printr-un instructaj îndelungat şi printr-o serie de probe.

Unele probe îi testează curajul. Altele - capacitatea de luptă. Altele - abilitatea de a-şi confrunta temerile. Şi, pe parcursul desfăşurării acestui instructaj, Beatrice află cîţiva prieteni, se confruntă cu cîţiva rivali şi se îndrăgosteşte de un instructor, Tobias, poreclit Patru.

Din păcate, finalul romanului dezvăluie că societatea post-colaps este instabilă. Mai exact, facţiunea Erudiţilor conspiră cu nişte lideri Neînfricaţi corupţi pentru a ataca şi extermina facţiunea Abnegaţiei. Iar Beatrice trebuie să aleagă între a-şi urma facţiunea şi a-şi salva familia...

Ca orice roman, Divergent ar trebui să se sprijine pe trei piloni: intrigă, personaje şi lume de fundal. Intriga relatează subiectul liniar, cronologic, aducînd ici şi colo cîte o revelaţie despre trecutul şi motivaţiile personajelor.

Personajele sînt destul de bine individualizate - începînd cu părinţii protagonistei şi terminînd cu antagonişti ca Eric şi Jeanine. Aş remarca, în trecere, că numeroase episoade din roman respectă regula prin care, în paralel, intriga progresează, iar caracterizarea personajelor se dezvoltă. Şi ar mai merita menţionată grija cu care autoarea a imaginat cîte un cod vestimentar pentru fiecare facţiune.

Lumea de fundal are însă unele aspecte neconvingătoare. Astfel, pentru o societate post-colaps, facţiunile prezentate în roman nu par să se ocupe prea mult cu chestiuni elementare precum grădinăritul, zootehnia sau pomicultura. (Astfel, ele reflectă mai mult găştile de liceeni - tocilari, sportivi, rockeri - şi mai puţin grupurile socio-profesionale care constituie o societate de adulţi.) În aceeaşi linie a neverosimilităţii se înscriu şi trenurile cu care circulă Neînfricaţii - urcînd şi coborînd din mers. Nu aflăm niciodată cine menţine în funcţiune aceste trenuri, spre ce destinaţii merg, respectiv dacă transportă mărfuri sau călători obişnuiţi.

Ca stil, Divergent e foarte limpede un prim roman al unei scriitoare tinere. Propoziţiile şi frazele sînt scurte, seci, aproape telegrafice, iar descrierile acţiunilor şi decorurilor sînt funcţionale. De asemenea, preferinţa pentru timpul prezent în naraţiune e întrucîtva obositoare.

Ediţia română este foarte elegant prezentată - cu coperte cartonate, supracopertă color în policromie, tehnoredactare aerisită şi semn de carte inclus. Punînd în balanţă forma şi conţinutul, aş zice că Divergent este un roman pe care îl puteţi oferi cadou ca să faceţi impresie frumoasă sau îl puteţi ţine la raft ca să vi-l admire oaspeţii în bibliotecă, dar pe care n-o să doriţi să-l redeschideţi prea des după ce veţi încheia prima lectură. (Dacă doriţi, puteţi comanda un exemplar de pe site-ul editurii, aici.) 

În ceea ce mă priveşte, probabil că în viitorul apropiat voi parcurge şi următoarele două volume ale trilogiei "Divergent". Dar despre acelea vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)