Michael Green et al., "Blade Runner 2019 - Home Again, Home Again" (2021)

Imagine preluată de pe situl Previewsworld.com

Prin luna martie 2021, datorită importatorilor de benzi desenate de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din volumul al treilea al romanului grafic Blade Runner 2019, intitulat: Home Again, Home Again (colecția Titan Comics, grupul editorial Titan Publishing Group, Londra, 2021). L-am parcurs atunci, iar, în a doua decadă a lunii ianuarie 2023, l-am citit a doua oară.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

 

Volumul începe cu amintiri ale protagonistei Aahna Ashina din anul 2000, când corporația Tyrell abia se pregătea să lanseze pe piață prima generație de replicanți Nexus, respectiv din 2013, când Ash a identificat și ucis prima replicantă fugară.

În 2026, Ash îi solicită ajutorul fostei sale șefe, Lydia Wojciech, de la Departamentul de Poliție din Los Angeles, ca să îl găsească pe magnatul Alexander Selwyn, care pusese o recompensă pe capul ei în urmă cu șapte ani. La sediul corporației Tyrell, abandonat după moartea întemeietorului, Ash primește date despre proiectul Isobel de la un cercetător excentric, Fost. Selwyn, la rândul său, trimite o replicantă din seria Hythe pe urmele protagonistei.

După o urmărire cu vehicule zburătoare deasupra unei zone industriale, Ash e arestată și anchetată de către agenți de poliție, însă, pe drumul spre un centru de detenție din Ventura, e eliberată și dusă într-o casă conspirativă a mișcării de rezistență a replicanților. Vânătoarea de recompense Hythe o găsește, însă replicanții o ucid, ceea ce le permite protagonistei și unor ajutoare să fugă cu un vehicul aerian la o altă locuință conspirativă.

La vila lui Selwyn din Santa Barbara, Ash se confruntă cu magnatul și cu alte patru exemplare din seria Hythe. Din fericire, Cleo și Isobel Selwyn intervin într-un moment decisiv, iar Alexander Selwyn și trei replicante sunt uciși. În cele din urmă, Ash refuză oferta lui Cleo de a o însoți, alături de Isobel, în drum spre colonia Arcadia, și preferă să rămână în Los Angeles în compania unei replicante cu pregătire medicală, Freysa.

Volumul se încheie cu o amplă galerie de coperte ale fasciculelor reunite, cu planșe care ilustrează trecerea de la scenariu la creion, apoi la tuș și la culori, cu materiale promoționale și cu schițele biobibliografice ale creatorilor.

 

Scenariul realizat de către Mike Johnson și Michael Green a dus arcul narativ la bun sfârșit, însă a lăsat loc pentru o continuare, Blade Runner 2029.

Grafica lui Andres Guinaldo, precum și culorile aplicate de către Marco Lesko, au fost și de această dată la un înalt nivel. Am apreciat atât portretele numeroaselor personaje, cât și scenele dinamice în care sunt reprezentate urmăriri sau confruntări.

Pe ansamblu, Home Again, Home Again a meritat prețul achiziției, timpul de lectură, ba chiar și cea de-a doua citire. Ca urmare, nu doar am păstrat acest volum în colecție, alături de Los Angeles și de Off-World, dar am decis să cumpăr și volumele din seria următoare, Blade Runner 2029. Dar, despre acelea, am să vă relatez mai pe larg cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Michael Green et al., "Blade Runner 2019 - Offworld" (2020)

Imagine preluată de pe situl imaginaire.com

În prima decadă a lunii octombrie 2020, prin amabilitatea importatorilor de benzi desenate de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din volumul al doilea al romanului grafic Blade Runner 2019, intitulat Off-World (colecția Titan Comics, grupul editorial Titan Publishing Group, Londra, 2020). L-am parcurs într-o singură zi, iar, în a doua decadă a lunii ianuarie 2023, l-am citit a doua oară.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

 

În 2026, într-o colonie de pe o altă planetă, Aahna Ashina și Cleo Selwyn trăiesc sub identități false. Din păcate, Cleo e luată ostatică de către niște replicanți răzvrătiți. O vânătoare de recompense, Hythe, îi cere ajutorul lui Ash ca să îi găsească pe replicanții fugari.

Cleo le propune replicanților să își piardă urma pe stația spațială Ramanuja. Hythe duce o anchetă dură pe stația spațială ca să îi depisteze. Pentru a nu fi detectați, replicanții caută o clinică unde, clandestin, să își înlocuiască ochii artificiali cu unii naturali. Hythe și Ash au un schimb de focuri cu unul dintre androizii fugari.

Cleo și un prieten replicant, Padraic, caută o cale de tranzit către altă colonie extraterestră, Arcadia. Ash constată, în schimb, că Hythe a fost angajată de către androida construită de către corporația Tyrell pentru a o înlocui pe Isobel Selwyn, mama decedată a lui Cleo. În sala de plecări, după o confruntare în care pier atât Padraic, cât și Hythe, Cleo decide să plece spre Arcadia împreună cu "Isobel", iar Ash revine pe Pământ, în Los Angeles.

Volumul se încheie cu o amplă galerie de coperte ale fasciculelor în care a apărut inițial banda deseantă, cu pagini care exemplifică trecerea de la scenariu la schițe în creion, la varianta trasă în tuș, apoi la aplicarea culorilor și la introducerea casetelor de dialog, cu necrologul designerului Syd Mead, care a jucat un rol central în realizarea peliculei Blade Runner din 1982, cu o reclamă la al treilea volum din serie și cu note biobibliografice despre creatorii acestui roman grafic.

 

Pe ansamblu, scenariul realizat de către Michael Green și Mike Johnson e alert, aerisit și rezistă bine la o a doua lectură.

Grafica realizată de către Andres Guinaldo și culorile aplicate de către Marco Lesko se situează la un înalt nivel, atât în ceea ce privește portretizarea personajelor, cât și în privința reprezentării decorurilor. Pe alocuri, peisajele extraterestre, astronavele și stațiile spațiale desenate pe câte o pagină întreagă, sau chiar pe două pagini alăturate, arată de-a dreptul spectaculos.

Ar mai trebui să menționez că volumul acesta din romanul grafic Blade Runner 2019 îi este dedicate lui Syd Mead, care, din păcate, s-a stins în decembrie 2019.

Având în vedere că Off-World mi-a făcut o impresie bună, m-am îngrijit ca, la momentul potrivit, să achiziționez și să citesc și volumul al treilea din serie, intitulat Home Again, Home Again. Însă, despre acela, am să vă relatez mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Frank Miller & Dave Gibbons, "The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century" (2009)

Imagine preluată de pe situl Comixology.eu

În urmă cu un sfert de veac, în 1995, la recomandarea domnului Cristian Lăzărescu, am achiziționat de la Librăria Noi, din centrul Bucureștiului, un roman grafic de Frank Miller și Dave Gibbons intitulat: Give Me Liberty. Ulterior, am aflat că, în aceeași serie, au apărut și alte volume. Ca atare, în decembrie 2019, mulțumită importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un volum omnibus intitulat: The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century (Dark Horse Books, Milwaukie, Oregon, 2017). L-am parcurs în intervalul decembrie 2019 - ianuarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Introducerea îi aparține lui Frank Miller și are forma unei scrisori adresate protagonistei.

Primul roman grafic, "Give Me Liberty - An American Dream" (apărut inițial în 1990), acoperă intervalul 1995-2012, începând cu nașterea Marthei Washington în cartierul Cabrini Green din Chicago - prezentat aici ca o închisoare neoficială pentru oameni fără vină. Tatăl Marthei e ucis într-o demonstrație antiguvernamentală, iar Martha însăși e răpită, abuzată, amenințată. La limită, îl ucide pa agresor, însă intră în catatonie, e internată în ospiciu și evadează pentru a se înrola în PAX - forțele armate pentru menținerea păcii.

Serviciul militar o duce în pădurea amazoniană, unde luptă împotriva mercenarilor unei corporații de mâncăruri la minut, pe orbită circumterestră, unde înfruntă neonaziști, într-o rezervație de ameri-indieni, dar și în atenția lui Moretti - un ofțier ambițios ale cărui planuri includ o lovitură de stat și asasinarea președintelui în exercițiu al S.U.A.

Cu ajutorul unei mutante telepate și a unui războinic apaș, Martha Washington îl salvează pe președinte, apoi îi decimează pe mercenarii lui Moretti, iar pe acesta din urmă îl împinge la sinucidere.

Urmează câteva episoade scurte, precum: "Happy Birthday, Martha Washington!", "Collateral Damage" sau "Logistics", care ilustrează tribulațiile protagonistei în Al Doilea Război Civil American. Unul dintre ele, "Insubordination", este un omagiu adus creatorului lui Captain America, artistul grafic Jack Kirby.

Apoi, volumul prezintă un al doilea roman grafic consistent, "Martha Washington Goes to War". De această dată, în intervalul 2014-2016, protagonista dejoacă planurile Chirurgului-General, salvează stația spațială Harmony, înfruntă mutanți în deșert și descoperă o enclavă unde se lucrează pentru refacerea sistemului ecologic planetar.

Alte trei episoade scurte relatează o aventură spațială a protagonistei în 2016.

Al treilea roman grafic, "Martha Washington Saves the World", tratează despre o expediție în spațiu, până pe orbita lui Saturn, despre o navă extraterestră care a adus viața pe Pământ, apoi inteligența, dar și despre eforturile unei inteligențe artificiale, Venus, de a subjuga omenirea. Iar protagonista trebuie să găsească soluția pentru a-și salva semenii... fie și cu prețul distrugerii civilizației. La final, Martha conduce prima expediție printr-o "gaură-de-vierme" pentru a explora adâncurile Căii Lactee.

Ultimul episod, "Martha Washington Dies", se petrece în 2095, când protagonista ajunge la centenar. Într-o lume ruinată, protagonista le relatează apropiaților săi ce minunății a întâlnit în expediție - iar făpturile extraterestre pe care le întâlnise îi acordă transcendența.

Volumul se încheie cu o galerie de planșe promoționale, cu note biografice ale scenaristului Frank Miller, ale graficianului Dave Gibbons și ale coloriștilor Angus McKie și Robin Smith.

Pe ansamblu, The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century mi se pare o prezență remarcabilă în peisajul benzii desenate în general și în mediul comics-urilor nord-americane în special - din mai multe motive.

Mai întâi, protagonista nu este o supereroină dotată cu superputeri supranaturale. Dimpotrivă, Martha Washington este defavorizată din punct de vedere economic și social. Dă însă dovadă de voință de fier, de tenacitate, de adaptabilitate și de discernământ.

Apoi, cel puțin în primul roman grafic al seriei, există o doză serioasă de satiră socială la adresa megacorporațiilor, a politicienilor corupți, a oligarhilor și a mass-media.

Satira e dublată de o doză de comedie bufă, vizibilă atât în scenariu (unde, spre exemplu, cel mai inofenziv membru al administrației prezidențiale devine șeful în exercițiu al Executivului numai pentru că toți ceilalți membri ai cabinetului pieriseră într-o deflagrație), cât și în grafică, unde numeroase dintre personajele secundare sunt reprezentate caricatural.

Nu în ultimul rând, mai ales în "Give Me Liberty", apar, printre planșele de bandă desenată, parodii ale copertelor unor publicații precum Newsweek, Time și Playboy.

Adăugați la asta o mulțime de planșe cu coperte ale fasciculelor în care au apărut inițial aceste benzi desenate, materiale promoționale, articole în care Dave Gibbons prezintă geneza fiecărui episod, precum și excelentele condiții tipografice în care a apărut acest roman grafic, și veți înțelege de ce The Life and Times of Martha Washington... se află acum la loc de cinste în colecția mea.

Desigur, după această incursiune în domeniul comics-urilor americane, m-am simțit tentat să mă întorc pe tărâmul benzii desenate europene și am mai citit un volum din integrala Orașelor obscure de François Schuiten și Benoît Peeters.

Dar despre acela rămâne să discutăm cu alt prilej.

M. Green, M. Johnson et al. "Blade Runner 2019 - Los Angeles" (2019)

Imagine preluată de pe situl Toy Wiz.com

Nu constituie un secret faptul că, în 1982, regizorul britanic Ridley Scott a realizat și lansat o peliculă intitulată Blade Runner, adaptare cinematografică a romanului lui Philip K. Dick Do Androids Dream of Electric Sheep? Filmul a rulat în România sub titlul: Vânătorul de recompense.

Spre surprinderea și încântarea mea, în 2019 (anul în care era plasată acțiunea din Blade Runner) a apărut un roman grafic intitulat: Blade Runner 2019 - Los Angeles (Titan Comics, Londra, 2019). Mulțumită importatorilor de benzi desenate de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar, pe care l-am parcurs în primele zile ale anului 2020.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea din acest roman grafic se petrece în acel 2019 imaginat în pelicula domnului Ridley Scott. Protagonista este o vânătoare de androizi, Aahna Ashina, care primește misiunea de a le găsi pe soția unui mogul, Isobel Selwyn, și pe fiica lui, Cleo Selwyn. Investigația o duce la descoperiri neașteptate, precum modificări genetice menite să îi îmbătrânească artificial pe androizi și să îi facă mai greu de detectat, dar și în colimatorul unor asasini care îi distrug vehiculul.

Între timp, Isobel Selwyn folosește conexiuni din lumea interlopă pentru a fugi cu fiica ei la sud de graniță, pe o insulă populată de andoizi. Când detectiva Ashina o ajunge din urmă și o identifică drept androidă, Isobel i-o încredințează pe micuța Cleo și le acoperă retragerea din fața unor trupe de mercenari trimisă de Alexander Selwyn. Căci Cleo este modificată genetic, iar corporația Tyrell ar dori să o disece și să o studieze în detaliu...

Scenariul, realizat de Michael Green și Mike Johnson, este captivant și convingător. Protagonista pare să fie colegă cu personajul Rick Deckard, iar problemele ei (o infirmitate nemărturisită, o proteză ascunsă) par ivite, ca și cele ale antieroului din Blade Runner, dintr-un mediu suprapoluat și lipsit de viitor. Personajele secundare, în spiritul peliculei din 1982, sunt de o diversitate rasială și etnică năucitoare și divizate între o clasă rarefiată de oligarhi și o masă de săraci fără șanse și fără speranțe. Tot în spiritul materialului-sursă, din când în când, un personaj sau altul (presupus uman) se dovedește a fi android.

Punctul forte al acestui volum îl constituie însă arta grafică. Contururile au fost trasate de către Andres Guinaldo, iar culorile au fost aplicate de către Marco Lesko. Mari eforturi au fost depuse pentru a crea, în detalii minuțioase, exterioare sufocate de reclame luminoase, trafic aerian de vehicule futuriste, costume similare cu cele din film, accesorii complexe și așa mai departe. (Dealtfel, creatorii, care i-au dedicat volumul acesta actorului Rutger Hauer, care s-a stins în 2019, au ținut să le mulțumească artistului grafic Syd Mead, precum și regizorului Ridley Scott și scriitorului Philip K. Dick.)

Volumul se încheie cu o galerie de coperte ale fasciculelor originale în care a apărut romanul grafic, cu planșe care arată trecerea de la schițe la contururi în tuș, apoi la aplicarea culorilor, și cu note biografice ale creatorilor.

Am întors ultima filă a primului volum din Blade Runner 2019 cu satisfacția de a fi parcurs un album de înaltă ținută, cu o urmă de regret că s-a încheiat prea repede, cu decizia fermă de a-l reciti cândva și cu speranța că al doilea volum, Offworld, nu va întârzia să apară.

Dar despre Offworld rămâne să discutăm la momentul potrivit. 

Jason Shawn Alexander et al., "Empty Zone, Volume Two" (2016)

Imagine preluată de pe situl Image Comics.com

La finalul primei decade a lunii decembrie 2019, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din volumul al doilea al romanului grafic Empty Zone, intitulat: Industrial Smile (Image Comics, Berkeley, California, 2016). L-am parcurs în câteva zile.

Și iată ce am aflat:

Într-o iarnă dinspre finalul secolului al XXI-lea, la Berlin, un american expatriat în Marea Britanie, Bodie Waterman, și soția lui, Samantha, își petrec vacanța. Doar că Samantha dispare o vreme, apoi revine și îl invită pe soțul ei la o petrecere dintr-un cartier insalubru. Puțin lipsește ca Bodie să devină felul principal într-un ospăț cu vampiri. Un postuman psihopat, Petrov, intervine și îl salvează, iar Corinne White și complicele ei, Hank, se pomenesc și ei implicați în efortul pentru stârpirea cuibului de vampiri. Cu mari eforturi, protagoniștii reușesc și să distrugă un laborator clandestin al plutocratului Oni, iar, în final, Corinne pleacă spre Lagos, pe un vapor, pentru confruntarea finală.

Față de primul volum din serie, Conversations with the Dead, atmosfera din Industrial Smile este încă și mai apăsătoare. Graficianul Jason Shawn Alexander a reușit să redea foarte sugestiv peisaje urbane afectate de ninsoare și de poluare, precum și o întreagă gamă de personaje postumane de coșmar.

Scenariul, asigurat de Darragh Savage și J. S. Alexander, este alert și captivant, iar acțiunea e împărțită pe mai multe planrui care converg treptat. Literele din casetele de dialoguri, îngrijite de Sherard Jackson, parcă nu mai sunt așa de exuberante ca în primul volum. Culorile, în schimb, au fost folosite de artiștii Luis NCT și Mar Silvestre într-un mod impresionant.

Am apreciat și machetarea volumului, galeria de afișe promoționale și coperte personalizate de la finalul cărții, precum și excelenta calitate a hârtiei și a tiparului. Pe ansamblu, Industrial Smile a meritat pe deplin atât investiția, cât și o a doua lectură. Desigur, mi-aș dori să pot parcurge și volumul al treilea din romanul grafic Empty Zone, însă, cum acesta întârzie să apară, deocamdată m-am mulțumit cu un alt album de referință, Black Orchid. Dar despre acela rămâne să vă relatez cu alt prilej. 

Jason Shawn Alexander, "Empty Zone: Volume One" (2015)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.com)

La finalul primei decade a lunii decembrie 2019, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din primul volum al romanului grafic Empty Zone de Jason Shawn Alexander, intitulat Conversations with the Dead (Editura Image Comics, Berkeley, CA, 2015). L-am parcurs în câteva zile.

Și iată ce am aflat:

Conversations with the Dead este un roman grafic foarte ambițios care combină elemente cyberpunk, noir și horror. Protagonista, Corinne White, este o declasată care fură date confidențiale pentru a le revinde pe piața neagră. După o asemenea operațiune clandestină, Corinne e dusă de complicele ei, Hank, la cabinetul ilegal al fraților Choi în vederea înlocuirii unui braț protetic cu altul ceva mai performant. Protagonista, care e traumatizată, alcoolică și dependentă de droguri, are o idilă cu o chelneriță, însă aceasta din urmă e ucisă de o creatură bionică, iar Corinne pleacă la Pittsburgh pe urmele plutocratului Oni, care trimisese creatura. Finalul volumului dezvăluie sursa trumei protagonistei și sfârșitul violent al acolitului lui Oni, postumanul Massault - dar povestea e departe de a se fi sfârșit.

Conversations with the Dead exploatează cu precizie... chirurgicală nostalgia pentru genul cyberpunk survenită în ultimii câțiva ani. Pe de o parte, personajul principal, cu combinația sa de duritate exterioară și traumă internă nemărturisită, vine pe filiația eroilor lui Hemingway și Fitzgerald, trecând prin detectivii particulari creați de Hammett și Chandler, și reamintește de personaje-narator emblematice ca Automatic Jack din "Burning Chrome". Desigur, în pas cu vremurile, personajul principal este feminin (nu masculin), veteran al operațiunilor secrete din megacorporații (nu al Primului Război Mondial) și înarmat cu nanoboți care îi permit să absoarbă informațiile prin atingere (nu cu o memorie clară și cu o minte ascuțită, ca Philip Marlowe).

Pe de altă parte, galeria multietnică postumană a personajelor secundare i-ar face cinste oricărui roman cyberpunk din deceniile trecute. (Ocazional, graficianul a portretizat în paginile albumului membri ai familiei și prieteni, însă asta e altă poveste.)

Fundalul intrigii este realizat printr-o combinație de tehnici grafice și narațiune cu mare efect. Astfel, elemente vizuale precum stropii fini aplicați cu aerograful se combină cu explicații aruncate în treacăt, între două scene de acțiune, cu privire la furtuni solare, schimbări climatice și poluare urbană.

Apoi intervin efectele psihologice - precum sindromul stresului posttraumatic - și cele de suspans. Căci intriga e condusă cu mână de maestru, iar ancheta dusă de protagonistă pentru a descoperi cine i-a ucis iubita merge în paralel cu ancheta dusă de cititori pentru a afla sursa traumei protagonistei.

Nu în ultimul rând, aș aminti elementele horror, precum halucinațiile protagonistei, personajele secundare atavice, postumanii reînviați și augmentați cu proteze mioelectrice și numeroasele scene de violență fizică viscerală. Toate acestea, combinate cu un stil grafic idiosincratic, comparabil cu cel al lui Bill Sienkiewicz sau cu cel al lui Dave McKean, fac Conversations with the Dead un roman grafic care se citește cu sufletul la gură - și care merită numeroase recitiri.

Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că, imediat cum am terminat de parcurs primul volum din Empty Zone, am început să îl citesc pe cel de-al doilea, Industrial Smile. Însă despre acela rămâne să vă relatez cu alt prilej.

Dănuț Ungureanu, "Noaptea în oraș, fără părinți" (2016)

La jumătatea lunii noiembrie 2016, la Târgul de Carte Gaudeamus, am asistat la o multiplă lansare de carte organizată de scriitorul și jurnalistul Dănuț Ungureanu. Cu acea ocazie, am achiziționat două volume și am primit autografe cu dedicație. Unul dintre aceste volume s-a dovedit a fi un roman intitulat Noaptea în oraș, fără părinți (Editura Fusion 21, București, 2016). L-am parcurs în două zile, la începutul lunii septembrie 2017.

Și iată ce am aflat:

Acest roman al domnului Dănuț Ungureanu este subintitulat "O poveste", începe cu un citat din Cordwainer Smith și continuă cu un glosar, cu un prolog deghizat în "Amintire și cuvânt înainte", respectiv cu o listă a personajelor.

Protagonistul este un băiat de doisprezece ani, Leni, al cărui tată, un om de afaceri influent, este ucis. Misiunea lui Leni este să plece de acasă, să recupereze o copie numerică a conștiinței tatălui și să o încarce în creierul unei clone. La îndeplinirea misiunii îl ajută o inteligență artificială, "frendul", și câteva personaje secundare.

Parcursul lui Leni este îngreunat de chiar foștii parteneri de afaceri ai tatălui, iar finalul romanului prezintă evenimente de proporții - o revoltă populară, intervenția trupelor antiteroriste, lupte de stradă.

Printre calitățile care recomandă acest roman aș aminti alternarea planurilor narative (ceea ce sporește suspansul), precum și împărțirea în trei părți, în capitole și în subcapitole. De asemenea, am apreciat prezentarea grafică, ilustrația copertei (realizată de Ionuț Bănuță) și ilustrațiile interioare.

Ceea ce mi s-a părut în dezavantajul cărții, în schimb, a fost amestecul heteroclit dintre personajele, decorurile și tehnologiile cyberpunk și discursul ce amintește de seria Instrumentalității Omenirii de Cordwainer Smith. Motivul pentru care regretatul autor american a creat un stil idiosincratic pentru a-și scrie nuvelele și povestirile este că, pe de o parte, acestea relatează evenimente dintr-un viitor îndepărtat, iar, pe de altă parte, cei care le relatează, la fel ca și publicul lor, se află într-un viitor încă și mai îndepărtat, în raport cu care evenimentele narate aparțin unui trecut aproape mitic. Or, evenimentele și tehnologiile din Noaptea în oraș, fără părinți par să se afle într-un viitor destul de apropiat, ceea ce nu justifică utilizarea unui stil similar cu cel al lui Cordwainer Smith.

Pe ansamblu, înclin să cred că Noaptea în oraș, fără părinți a meritat o lectură, însă mă îndoiesc că va avea parte și de cea de-a doua (cel puțin în ceea ce mă privește). E un roman ceva mai bun decât media (și, prin urmare, multipremiat), dar nu se ridică la nivelul altei cărți a domnului Ungureanu, Așteptând în Ghermana.

În schimb, Noaptea în oraș, fără părinți mi-a dat ghes să parcurg integrala prozei scurte SF a lui Cordwainer Smith, The Rediscovery of Man, respectiv romanul Norstrilia al aceluiași autor. Dar despre acelea rămâne să vă relatez la momentul potrivit.

Jason Heller & Joshua Viola, "Cyber-World" (2016)

În iulie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o antologie cyberpunk de dată recentă realizată de Jason Heller și Joshua Viola: Cyber-World - Tales of Humanity's Tomorrow (Hex Publishers, Erie, Colorado, 2016). Am parcurs-o pe îndelete în intervalul iulie-august 2017.

Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține unui autor cyberpunk din prima generație, Richard Kadrey, și prezintă, într-o menieră concisă și antrenantă, un gen literar care continuă să existe și să evolueze, precum și câteva tehnologii contemporane care inspiră noi autori să scrie cyberpunk.

"Introducerea" de Joshua Viola prezintă succint metamorfoza literaturii cyberpunk și a lumii din anii 1980 și până azi.

"Serenadă" de Isabel Yap ilustrează après la lettre influențele noir din literatura cyberpunk - protagoniștii cu un birou nu tocmai legal, văduva cu un caz de rezolvat, dezlegarea misterului - aduse la zi pentru societatea informațională. Textul merită atenție atât pentru atmosferă cât și pentru încărcătura emoțională.

"Puternicul Phin" de Nisi Shawl este unul dintre textele slabe din antologie. Un element central al poveștii îl reprezintă manifestarea personalității în realitatea virtuală, în special a orientării transsexuale și a interacțiunii într-un triunghi amoros neobișnuit, însă intriga schiței e destul de firavă, iar suspansul lipsește aproape cu totul. (În opinia mea, tema centrală a acestei schițe a fost tratată într-o manieră mult mai interesantă în CrashCourse de Wilhelmina Baird.)

"Reacții" de Mario Acevedo tratează în schimb foarte convingător efectele psihologice și emoționale ale unor sisteme de luptă cibernetice asupra unui soldat din viitorul apropiat, precum și necesitatea unei rețele umane de sprijin și întrajutorare pentru a ajuta indivizii să treacă peste traumele cauzate de experiențele din război.

"Albinele din Kiribati" de Warren Hammond dezvăluie alte situații traumatice induse pe de o parte de utilizarea tinerelor ca mame-surogat, iar pe de altă parte de strămutarea unor popoare din patria lor ca urmare a unor schimbări ecologice catastrofale.

"Pauza dintre două note" de Cat Rambo dezvoltă o temă similară - aceea a relației copiilor de bani gata cu bonele care le țin locul mamelor veșnic ocupate cu cariera și care suferă emoțional... apoi ajung să combine psihoterapia și realitatea virtuală.

"Sigularitatea e în părul tău" de Matthew Kressel aduce în discuție realitatea virtuală ca surogat pentru interacțiunile umane din viața reală și situația persoanelor care, ca urmare a unui handicap fizic, nu au decât... surogatul.

"Orașul panicii" de Madeline Ashby prezintă un punct de cotitură în existența unui oraș inteligent, autonom, în care un tehnician responsabil caută cu tot dinadinsul să facă o reparație... nedorită. Ca atmosferă, spațiul urban decadent mi-a amintit de acela dintr-un text fundamental al literaturii cyberpunk, "Johnny Mnemonic".

"Soldatul credincios, îndemnat" de Saladin Ahmed plasează tema veteranului postuman cu implanturi cibernetice într-un context mai puțin obișnuit - acela al unui război civil în Egiptul viitorului apropiat. Paradoxal, literatura cyberpunk se întâlnește aici cu o poveste din O mie și una de nopți care îi era dragă lui Jorge Luis Borges.

"Osemintele tale nu vor fi necunoscute" de Alyssa Wong abordează în schimb o altă temă recurentă din acest subgen literar - protagonistul-narator este un postuman ambițios care caută să își croiască drum în mediul crimei organizate - și arată concis și convingător cum se pot pierde rapid ultimele rămășițe de loialitate sau de omenie.

"Neclintită" de Paul Graham Raven este una dintre cele mai reușite povestiri din antologie. Protagonista-naratoare, Elaine Inoxidabila, conduce o trupă de mercenari printr-o Britanie balcanizată în care comitate precum Lancastershire și Yorkshire au ajuns în Războiul Rece al Celor Două Roze. Pe parcursul misiunii, nu doar detaliile neplăcute (și aproape credibile) ale acestui viitor apropiat ies treptat la iveală, ci și adevărul în privința trecutului tenebros al protagonistei.

"Gândurile altor oameni" de Chinelo Onwualu îmbină în schimb realitatea virtuală și literatura romanțioasă, aducând în prim-plan o poveste de dragoste.

"Wysiomg" de Alvaro Zinos-Amaro amintește de imaginația exuberantă a altui anițiator al curentului cyberpunk, Rudy Rucker. Protagonistul-narator relatează despre experimente cu furnici modificate genetic și despre schimbări ecologice și psihologice extraordinare.

"Vom avea grijă de ai noștri" de Angie Hodapp atinge, în manieră tipică pentru acest subgen literar, altă zonă dureroasă a societății contemporane: relația prea strânsă dintre megacorporații și politicieni. Personajul principal, Tia Isando, e o senatoare în campanie electorală care află că un eveniment mediatic aducător de fonduri poate să aibă un preț prea mare.

"Un cântec transmutat" de Sarah Pinsker prezintă o fațetă mai puțin vizitată a viitorului postuman - aceea în care muziciana și instrumentul muzical preferat vor fuziona.

"Sunt doar cuvinte" de Keith Ferrell inversează tema schiței precedente și ne arată situația unui personaj care refuză să îmbrățișeze schimbarea și care preferă, în pofida presiunilor sociale, să utilizeze mijloace tehnologice depășite pentru a-și face temele.

"Mici ofrande" de Paolo Bacigalupi este poate cel mai șocant și cel mai deprimant text din întreaga antologie. În viitorul apropiat imaginat de celebrul autor american, tinerele mame trebuie să ducă la termen o sarcină numai pentru a se debarasa de toxinele acumulate în organism și pentru a fi capabile ca apoi să aducă pe lume un bebeluș apt să supraviețuiască.

"Cădere de rețea" de E. Lily Yu revizitează tema centrală a literaturii cyberpunk - înaltă tehnologie/ viață josnică. Protagonistul locuiește într-o lume panoptică în care camerele web nu sunt doar disponibile, ci chiar obligatorii prin lege, iar granițele dintre viața privată și telenovele s-a șters de-a binelea. Și... dacă rețeaua ar cădea?

"Vătămare vizibilă" de Stephen Graham Jones e o poveste aproape dickiană despre realități virtuale recurente și despre jurnaliști în căutare de senzațional.

"Ibex în ziua dispariției" de Minister Faust prezintă în schimb o variațiune pe tema ultimului om rămas pe Pământul pustiit. Interesant este că nu doar societatea sau lumea se destramă de-a lungul poveștii, ci și mintea protagonistului și însuși textul.

"Cum nu se întâmplă nimic" de Darin Bradley e o încheiere dezamăgitoare a antologiei - un exercițiu metaficțional fără farmec și fără rost. Cum, de-a lungul deceniilor, am fost interesat și încântat de metaficțiuni precum cele create de Jorge Luis Borges, Mircea Horia Simionescu, Italo Calvino sau Dan Simmons, nu e ca și când aș fi indiferent față de acest gen de exercițiu literar. Dar schița aceasta nu se ridică la nivelul creațiilor maeștrilor.

În "Postfață", Jason Heller scrie pe scurt despre ce este și ce nu este antologia - respectiv despre ce este și ce nu este cyberpunk, fără a risipi cu totul ambiguitatea. Urmează note biobibliografice despre autori și despre antologatori.

Pe ansamblu, estimez că Cyber-World este o antologie de valoare medie (deși trebuie menționat că prezentarea grafică foarte îngrijită, tehnoredactarea atentă și hârtia de bună calitate sunt deasupra mediei). Majoritatea textelor sunt onorabile, unul sau două chiar merită recitite, iar câteva puteau foarte bine să fie omise. Poate că subgenul cyberpunk a evoluat, însă gustul publicului cititor pare să se fi îndreptat spre alte direcții (poate și pentru că nivelul educației științifice și tehnologice necesare pentru aprecierea acestui tip de literatură este destul de ridicat). Din păcate (sau din fericire), cyberpunk rămâne însă literatura cea mai adecvată pentru a ne raporta la schimbările rapide din lumea contemporană.

Poate de aceea, imediat cum am încheiat lectura antologiei Cyber-World, am început să citesc o alta, mai consistentă, intitulată Cyberpunk. Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie. 

Wilhelmina Baird, "CrashCourse" (1993)

În 1997, prin amabilitatea domnului Marius Dinescu, am avut ocazia să citesc un roman cyberpunk al autoarei britanice Wilhelmina Baird. Ulterior, în 1998, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică: CrashCourse (ROC, Penguin Books, Londra, 1995). După aventurile de rigoare (mutat, citat în teza de doctorat, mutat din nou, uitat pe un raft din spate), am recitit pe îndelete acest roman în perioada septembrie - noiembrie 2016.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

CrashCourse are intriga plasată în Marea Britanie, într-un viitor nu prea îndepărtat în care stratificarea socială s-a accentuat, aristocrații au iahturi spațiale și vile pe asteroizi teraformați, iar săracii abia își duc traiul de pe o zi pe alta.

Protagonista-naratoare este Cassandra Blaine, o tânără de douăzeci și unu de ani. Ca în orice roman britanic, eroina e implicată într-un triunghi amoros. Nu chiar ca în orice roman britanic, protagonista e îndrăgostită de un tânăr chipeș, Doshchenko, care e îndrăgostit de un tânăr talentat, Martin Faber, care e îndrăgostit de ea. Cei trei locuiesc împreună și au o relație... fluctuantă.

Întrucât personajele principale sunt strâmtorate, se descurcă cum pot. Cassandra e spărgătoare, Dosh se prostituează, iar Moke caută clienți cărora să le vândă sculpturile sale postmoderne. Norocul pare să le surâdă când sunt angajați pentru figurație într-o producție cinematografică.

Din păcate, actrița din rolul principal, Nimbus, se dovedește a fi mult mai mult decât părea. Nu doar realizarea peliculei se vădește a fi radical diferită în acest viitor (camerele de luat vederi sunt microscopice, iar personajele au impresia că își văd în continuare de viața lor), ci și implicațiile sunt cu totul altele decât presupuneau Cassandra și partenerii ei.

După cum atenționează Swordfish, mentorul și protectorul Cassandrei, Nimbus își ucide partenerii de filmare. O răpire înscenată, din care protagonista și câțiva mercenari o salvează, îi dau prilejul antagonistei să îl omoare pe Dosh. Rămâne ca, spre finalul romanului, Cassandra, Swordfish și acoliții lor postumani să organizeze o demascare mediatică a sceleratei.

Poate cel mai memorabil aspect al romanului CrashCourse îl constituie tonul ironic pe care este scris. Fidelă ideii că cyberpunk înseamnă o mixtură de science-fiction și noir, autoarea a construit un discurs umoristic sec, presărat cu comparații amuzante, și dialoguri marcate de sarcasm, în tradiția lui Raymond Chandler.

Și, tot în tradiția modernistă din care s-a născut romanul noir, personajele afișează o aparență dură, sub care se ascunde un sine traumatizat. În această privință, personajul secundar Swordfish este poate cel mai bun exemplu - dotat cu un costum de camuflaj demn de Predator, însă mutilat și sluțit într-un teatru de război de pe urma căruia nu a mai rămas om.

Pentru împătimiții genului cyberpunk, există, desigur, o întreagă recuzită - armament, unelte pentru pătrundere prin efracție, implanturi, programe - iar eroina amintește periodic cu câți ani de închisoare se pedepsește deținerea unui artefact ilicit sau a altuia. Totodată, fundalul cărții este sumbru și decadent.

Nu în ultimul rând, acțiunea romanului e alertă și captivantă. Răsturnările de situație și loviturile de teatru se țin lanț, iar cititorii nu apucă să se plictisească. La fel ca orice volum cyberpunk ce se respectă, CrashCourse are sub trei sute de pagini, dintre care greu s-ar putea găsi una pe care să o putem elimina fără a afecta structura de ansamblu.

Ca urmare, aș spune că romanul Wilhelminei Baird merită nu doar o lectură, ci și pe cea de-a doua, și voi așeza CrashCourse înapoi la raft, alături de Queen of Angels al lui Greg Bear. Probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că lucrarea autoarei britanice are nu una, ci două continuări. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte prilejuri.

Al Robertson, "Crashing Heaven" (2015)

În luna mai 2016, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg romanul de debut al  autorului britanic Al Robertson, Crashing Heaven (Editura Gollancz, Londra, 2015). L-am citit cu foarte mare plăcere. (Cred că n-am mai fost așa încântat de un roman cyberpunk din 2010, când am citit Noir de K. W. Jeter.) Să vă spun și dumneavoastră de ce:

Crashing Heaven combină într-un mod agreabil elemente cyberpunk, noir, mitologice și space opera.

Fundalul romanului amintește de noua operă spațială. La scara Sistemului Solar, într-un viitor plasat peste câteva secole, a avut loc un conflict militar major între două facțiuni postumane, iar, în perioada când se desfășoară intriga, cele două tabere sunt într-un armistițiu nesigur, de la care se poate ajunge cu ușurință la un nou război.

Deosebirea majoră față de lucrări similare mai vechi (Schismatrix) sau mai noi (Galactic North) este că facțiunile sunt grupuri de inteligențe artificiale ce folosesc personajele postumane ca soldați sau ca agenți. Asemenea mitologiei greco-romane, una dintre tabere constă în zeități specializate: Regatul se ocupă de industrie, Gri are în grijă finanțele și contabilitatea, Eden administrează mass-media și divertismentul, Roza conduce instituțiile militare și așa mai departe. Asemenea mitologiei iudeo-creștine, cealaltă tabără oferă o formă de viață veșnică și integrarea într-o entitate supraumană.

Intriga, în schimb, amintește de romanele polițiste americane dure - poate mai mult de Hammett decât de Chandler. Protagonistul Jack Forster a luptat în război, a fost prizonier timp de șapte ani tereștri, iar la începutul romanului revine în habitatul spațial unde s-au refugiat oamenii și, pe cont propriu, anchetează asasinarea fostului său partener din poliție.

Elementele cyberpunk sunt țesute în fundal și în intrigă, precum un liant menit să țină laolaltă elemente heteroclite. Astfel, Jack a luptat contra Totalității cu ajutorul unei marionete - o inteligență artificială agresivă, Hugo Fist, care, la expirarea contractului, îi va lua în stăpânire corpul păpușarului... și îi va șterge mintea. Numeroase personaje - mama protagonistului, fosta sa iubită, fostul lui șef - sunt simulacre numerice ale unor persoane decedate. Zeitățile sunt conglomerate de corporații care au dezvoltat inteligență artificială și au căpătat supremație în societate. Reprezentantul Totalității, Ifor, este constituit din nanogel. Iar destule dintre confruntările și loviturile de teatru din intrigă se desfășoară în realități virtuale care de care mai spectaculoase și mai minuțios realizate.

Pe ansamblu, în pofida faptului că romanul Crashing Heaven are mult peste trei sute de pagini, lectura lui e captivantă și agreabilă. Am admirat complexitatea fundalului și a intrigii, grija cu care autorul a plasat cârlige narative la sfârșitul fiecărui capitol, arcul dezvoltării protagonistului și a asociatului său, dinamica relațiilor dintre personaje, integrarea fără cusur a dialogurilor, acțiunii și caracterizării, precum și stilul îngrijit, pe alocuri poetic.

Nu mi-a scăpat nici puzderia de trimiteri intertextuale, de la Pinocchio și Jack și vrejul de fasole la Neuromantul, Vurt și Schismatrix, trecând prin Fiesta și Blade Runner.

Așa încât, pe de o parte, vă recomand și dumneavoastră fără rezerve să citiți Crashing Heaven dacă veți avea ocazia, iar pe de altă parte aștept cu nerăbdare lansarea din octombrie 2016 a continuării, Waking Hell. Dar despre acel roman vom discuta cu alt prilej.

Neal Stephenson - "Some Remarks" (2012)

Pe Neal Stephenson îl apreciez nu doar ca romancier, ci şi ca eseist. De aceea, când mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus am avut ocazia să achiziţionez un exemplar din volumul său Some Remarks (Atlantic Books, Londra, 2013), nu am ezitat.

Am parcurs cu plăcere acest volum în iulie 2015. Şi iată ce am aflat:

"Introducerea" pune, într-un mod concis şi clar, conţinutul volumului în perspectivă.

Apoi, veţi găsi, în ordine non-cronologică, articole de popularizarea ştiinţei, interviuri, transcrieri ale unor discursuri publice, povestiri, prefeţe ale unor cărţi, reportaje. Astfel, veţi afla despre efectele dăunătoare ale şederii la birou ("Arsebestos"), despre rivalitatea dintre Leibniz şi Newton ("Metaphysics in the Royal Society 1715-2010") şi despre contextul politic şi militar internaţional care a dus la cursa spaţială din perioada Războiului Rece ("Locked In").

Interviurile sunt edificatoare şi amuzante, precum "Slashdot Interview", din 2004, sau "The Salon Interview", din acelaşi an. Am remarcat totodată tactul cu care, când întrebările au trecut de la zona literaturii la cea a consilierii unei companii private ce se ocupă de zborul spaţial, Neal Stephenson a evitat să dea răspunsuri exacte.

Destul de amuzante şi autoironice sunt şi discursuri publice ca "Gresham College Lecture", unde scriitorul discută despre diferenţele dintre literatura cu pretenţie de artă şi literatura de consum, sau ca "Why I Am a Bad Correspondent", în care se pun franc în balanţă avantajele şi dezavantajele întreţinerii corespondenţei particulare cu diverşi cititori cu beneficiile şi neajunsurile concentrării exclusive asupra carierei de scriitor.

În aceeaşi zonă a opiniilor exprimate franc se înscriu câteva cronici de film ("It's All Geek to Me", despre 300, sau "Turn On, Tune In, Veg Out", despre Revenge of the Sith), prezentările propriilor cărţi ("Time Magazine Article about Anathem") sau prefeţele scrise pentru cărţile altor autori ("Everything and More Foreword" şi "Innovation Starvation"). Adesea, opiniile exprimate sunt nu doar bine argumentate, ci şi relevante pentru societatea occidentală - ca, de exemplu, noţiunea că idei ştiinţifico-fantastice precum roboţii lui Isaac Asimov, astronavele lui Robert A. Heinlein sau ciberspaţiul lui William Gibson au exprimat sintetic, hieroglific, proiecte pe care ulterior inginerii le-au pus în practică. (Şi tot de la autorii de literatură SF se aşteaptă următoarele viziuni care să se transforme în proiecte majore.)

Punctul de interes al volumului l-au constituit însă reportaje scrise de Neal Stephenson pentru revista Wired, ca "In the Kingdom of Mao Bell" (fragmente) şi "Mother Earth, Mother Board" (reprodus integral). Dacă în In the Beginning... Was the Command Line Neal Stephenson a tratat despre diferitele sisteme de operare şi efectele lor asupra utlizatorilor individuali, respectiv asupra societăţii în ansamblul ei, în cele două reportaje din acest volum se concentrează asupra telecomunicaţiilor globale şi asupra unor aspecte precum construirea cablurilor de fibră optică, instalarea cablurilor submarine, tranziţia cablurilor la ţărm sau jocurile de cooperare/concurenţă între diversele corporaţii telecom pe plan internaţional.

Fireşte, veţi găsi şi două povestiri SF ale autorului american ("Spew" şi "The Great Simoleon Caper", dintre care cea dintâi a apărut şi în traducere română sub titlul "Măţăraie"), precum şi prima (şi singura) frază dintr-un roman poliţist plasat în Comitatul de pe Pământul de Mijloc al lui J. R. R. Tolkien, "Under-Constable Proudfoot".

Pe ansamblu, Some Remarks a meritat cu prisosinţă timpul petrecut cu lectura, iar unele articole din cuprinsul său m-au făcut curios în privinţa altor lucrări ale lui Neal Stephenson, ca Anathem sau Ciclul Baroc. Nu în ultimul rând, eseul "Innovation Starvation" a reprezentat punctul de plecare pentru o antologie foarte ambiţioasă, Hieroglyph, în cuprinsul căreia apar multe nume de valoare din SF-ul anglo-saxon. Prin urmare, la momentul potrivit veţi găsi la Ţesătorul noi cronici dedicate volumelor semnate de Neal Stephenson.

(Iar dacă doriţi şi dumneavoastră un exemplar din Some Remarks, puteţi comanda online un exemplar aici.)

Dănuţ Ungureanu, "Aşteptând în Ghermana" (1993)

(Cronica de faţă ar trebui subintitulată "După douăzeci de ani", dar am impresia că a mai folosit cineva titlul ăsta înaintea mea...)

Pe la începutul anilor 1990, se contura un adevărat război ideologic în SF-ul românesc. Pe de o parte, erau autori respectabili, de obicei trecuţi de prima tinereţe, care îşi republicau romane vechi de cîteva decenii - şi cam defazate faţă de tehnologia din lumea reală. Pe de alta, erau nişte autori tineri, turbulenţi, care aderaseră la o mişcare literară cu nume exotic - cyberpunk. În anumite cercuri, se simţea un fel de camaraderie bazată pe ideea că sîntem "noi" împotriva "celorlalţi".

Fireşte, împărţirea pe tabere era neclară pe alocuri. La un capăt al spectrului se aflau autori convinşi că cyberpunk pe româneşte e musai cu motocentauri descinşi din traco-geţi. La celălalt - scriitori defazaţi cultural care credeau că Neuromantul e un fenomen unic (preferabil de nerepetat). Mai pe la mijloc se aflau fie autori tineri pentru care intriga şi atmosfera erau mai importante decît sfărîmarea cu orice preţ a tuturor tabuurilor şi convenţiilor, fie autori din Noul Val care asimilaseră nişte lecţii cyberpunk cu cîţiva ani mai înainte. (Aici aş aminti cîteva povestiri memorabile ca "Între nasturi" de Viorel Pîrligras, "Oraşul" de Silviu Genescu şi "Cassargoz" de Cristian Tudor Popescu.)

Cam acesta e contextul în care un autor din Noul Val (etichetat drept "optzecist" de către autori care-şi ziceau "nouăzecişti"), numit Dănuţ Ungureanu, a publicat un roman cyberpunk intitulat Aşteptând în Ghermana (Editura Nemira, Bucureşti, 1993). Evenimentul a avut loc în anul dinaintea publicării antologiei port-drapel a "nouăzeciştilor" - cu alte cuvinte, revoluţionarii au pierdut startul propriei revoluţii, iar unul dintre cei împotriva cărora (în teorie) avea loc aşa-zisa revoluţie literară i-a învins pe tinerii furioşi la propriul lor joc estetic.

Am cumpărat un exemplar din prima ediţie, l-am citit, ba chiar am primit un autograf cu dedicaţie din partea autorului. Şi... am citit romanul de vreo patru ori. Ba, săptămîna asta, l-am parcurs a cincea oară. Oare de ce?

În primul rînd, mulţumită naraţiunii în stil colocvial. Protagonistul-narator îşi spune povestea pe un ton relaxat, adesea argotic, iar cititorii se pot lăsa în voia naraţiunii.

În al doilea rînd, datorită stării emoţionale din subtext. Ceea ce lipsea din cele mai multe texte incluse în antologia despre motocentauri este o anumită încărcătură afectivă pe care Aşteptând în Ghermana o transmite cît se poate de bine. Protagonistul pare detaşat şi uşor cinic la suprafaţă. Sub pojghiţa de calm are un vast ocean de furie abia stăpînită, cauzată de nedreptăţile perene ale lumii în care trăieşte. Departe, în adînc, sub straturile de furie, se află un nucleu central - o traumă abia ghicită, rareori adusă în discuţie. Combinaţia aceasta de emoţii le este specifică personajelor principale din literatura cyberpunk - în asemenea măsură încît, cu timpul, s-a transformat într-un clişeu - şi, în economia acestui curent literar, joacă un rol central.

În al treilea rînd, graţie protagonistului. Genetiah Yablonski este un protagonist care, asemenea lui Rick Deckard din filmul Blade Runner, duce o viaţă singuratică într-un mediu urban suprapopulat şi poluat, lucrează de partea forţelor de ordine (adesea pe timpul nopţii), se confruntă cu chestiuni care îi pun la încercare puterea de înţelegere şi spre final ajunge să aibă revelaţii neplăcute în privinţa propriei (post)umanităţi. (Dacă ar fi să despicăm firul în patru, faptul că Yablonski e integrat social şi salvgardează societatea în care trăieşte, mai degrabă decît s-o submineze din postura unui marginal, ar duce la clasificarea romanului Aşteptând în Ghermana în curentul postcyberpunk.)

În al patrulea rînd, am recitit această carte în atîtea rînduri mulţumită intrigii. Acţiunea e palpitantă, loviturile de teatru se ţin lanţ, lungimea capitolelor e bine controlată, iar decupajul pe scene este realizat în mod eficient. Poate că unii dintre tinerii furioşi de atunci, din anii 1990, ar fi făcut bine să înveţe de la Dănuţ Ungureanu cum se construieşte şi se controlează suspansul, spre exemplu. (Alţii, desigur, au învăţat de mult, însă asta e altă poveste.)

În al cincilea rînd, romanul merită (re)citit pentru galeria personajelor secundare. Autorul, ştiind că cyberpunk înseamnă o literatură hibridă, cu elemente de noir şi de SF, a populat paginile cărţii cu afacerişti, poliţişti corupţi, traficanţi, proxeneţi, nomazi, vedete pop, escroci - o ecologie socială multietnică şi multiculturală de o diversitate năucitoare. Conform reţetei lui Raymond Chandler, "pe aceste străzi ticăloase, un bărbat trebuie să meargă. E din această lume coruptă, însă el însuşi nu este corupt."

În al şaselea rînd, Aşteptând în Ghermana invită la recitire prin atmosferă. Mediul urban în care se desfăşoară acţiunea este plin de detalii senzoriale - cu cartiere muncitoreşti, zone industriale abandonate, bulevarde, artere comerciale, spaţii privilegiate, periferii infestate de gunoaie şi de şobolani. Şi, în manieră tipică pentru curentul literar cyberpunk, deşi aflăm despre clima, clădirile, locuitorii, vehiculele, zgomotele şi mirosurile acestui oraş, niciodată nu căpătăm suficiente informaţii ca să-i putem trasa harta. Căci scriitorul Dănuţ Ungureanu lasă loc strategic şi pentru imaginaţia cititorilor...

Abia la această a cincea lectură, la vreo cincisprezece ani după cea precedentă şi... la mai multe cărţi citite între timp, am surprins unele conexiuni intertextuale ale romanului. Astfel, referiri repetate la eprubete sugerează că majoritatea personajelor din Aşteptând în Ghermana au fost clonate, mai degrabă decît concepute şi născute pe cale naturală - cam ca în Minunata lume nouă de Aldous Huxley. Spaţiul urban postapocaliptic mărginit de pustietăţi infestate aminteşte de cel din Visează androizii oi electrice? de Philip K. Dick. Iar zonele stranii care separă Crystal City de celelalte cartiere, spaţii în care legile fizicii sînt schimbate în mod bizar, evocă Zona din Picnic la marginea drumului de fraţii Ştrugaţki.

Desigur, influenţele intertextuale nu merg niciodată într-un singur sens - iar spaţiul urban decadent din Aşteptînd în Ghermana avea să reapară, substanţial modificat, în romane precum Împăratul gheţurilor de Ana-Maria Negrilă sau Gangland.

Nu întîmplător, romanul lui Dănuţ Ungureanu a apărut într-o a doua ediţie cartonată la Eagle Publishing, în 2010. Iar astăzi, la ora 16, la Tîrgul de Carte Gaudeamus de la Pavilionul Expoziţional Romexpo, Editura Nemira va lansa ediţia a treia, revizuită, în prezenţa autorului. Faceţi-vă un bine şi veniţi la întîlnirea cu unul dintre maeştrii SF-ului românesc şi cu una dintre cărţile fundamentale ale cyberpunk-ului autohton. Ne vedem la lansare.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)