"Cicatrice" (din romanul "Gangland")

La 7:03 o trezi un apel pe telefonul mobil. Bîjbîi după el pe noptieră, îl apucă – un fel de meduză molatecă din gel bleu translucid prin care se vedeau circuite electronice – şi răspunse.

– Bună dimineaţa, Maria.

Vanessa.

– Bună.

– Am găsit mesajul tău şi m-am gîndit că, dacă mi l-ai trimis la ora aia, sigur e ceva urgent.

Se strădui să zâmbească.

– E destul de urgent, da.

– Tehnic vorbind, dacă am fost concediate de la agenţie, nu mai avem ce căuta în arhive, continuă Vanessa. Dar ce nu fac eu pentru tine?

– Muchas gracias, hermana.

– De nada. Dar ai grijă ce faci. Chestia aia pare al naibii de periculoasă.

Puse telefonul înapoi pe noptieră, apoi îşi introduse cablul de reţea în mufă. Intră în biroul virtual, care era scăldat într-o lumină aurie, ireală, şi începu să cerceteze materialele primite de la Vanessa.

Erau destul de numeroase, însă toate datau dintr-o perioadă extrem de scurtă – cîteva zile standard, din urmă cu şase ani. Cele mai multe se refereau la pagubele produse de o entitate informaţională extrem de virulentă care fusese lansată în ciberspaţiul unui habitat orbital, Insula Unu. Lista distrugerilor avea proporţiile unui infocid.

Alte cîteva rapoarte şi articole se refereau la eforturile de a contracara entitatea şi în mod special la campania purtată de o echipă din Lagrange Hive. Chiar şi după şase ani, operaţiunile celor din Lagrange impresionau prin profesionalism. Dar nu o capturaseră.
Ultimele informaţii se refereau la fuga lui Teddy şi a inteligenţei artificiale cu ajutorul unei navete, inclusiv un dialog suspect în care entitatea încercase să folosească vocea băiatului. Apoi nimic, de parcă îi înghiţise pămîntul.

Dispariţia celor doi părea încă şi mai ciudată cînd Maria o compara cu vizibilitatea lor informaţională de pînă atunci. Băiatul petrecuse zilnic mai mult timp în mediul virtual decât în realitate (inclusiv în preeria pe care o vizitase ea în seara precedentă). Inteligenţa artificială fusese stăpînită de o frenezie distructivă de neimaginat, de pe urma căreia economia Insulei Unu îşi revenise abia după opt sau nouă luni. Iar după aterizare (filmată din satelit, disponibilă într-un format digital desuet) cei doi dispăruseră cu totul din ciberspaţiu.

Şi dispăruţi rămăseseră timp de şase ani. În ceea ce o privea pe Maria, după ce văzuse prăpădul făcut de inteligenţa artificială în ciberspaţiul habitatului, ar fi preferat ca măcar aceea să rămână dispărută pentru totdeauna. La urma urmei, ea era plătită numai ca să-l găsească pe băiat...

Din rapoarte află şi adresa virtuală a celei care condusese echipa din Lagrange Hive, Helga Weissmann. Mariei i se păru de mirare că Helga, spre deosebire de marea majoritate a orbitalilor, îşi făcuse publice numele şi adresa. Speră în sinea ei că, după atâta timp, adresa mai era valabilă.

Era.

Din ciberspaţiul aglomerat al habitatului Lagrange, Maria trecu printr-o uşă culisantă cromată şi ajunse pe o alee cu pietriş ce ducea, printre pomi de înaltă rezoluţie, la un conac enorm cu ziduri îmbrăcate în granit. Peisajul era minunat, dar femeia nu avea nici timp, nici chef să-l parcurgă pe jos, aşa încît făcu un fast-forward pînă la intrarea principală.

În loc de scanner retinal, la intrare găsi un cordon textil. Trase de acesta, iar în conac răsună un clopoţel.

Aşteptă.

Uşa se deschise şi Maria se pomeni faţă în faţă cu un construct metalic, un robot cu braţe scheletice şi şenile în loc de picioare. O examină de sus pînă jos cu luminiţele roşii care-i ţineau loc de ochi.

– Cu cine am onoarea?

Femeia se stăpîni cu greu să nu zîmbească. Uşierul arăta ca o jucărie pe care vreun fan încărunţit o asamblase şi o pusese în funcţiune ca să aducă la viaţă virtuală cine ştie ce amintire de tinichea dintr-un film de serie B pe care-l văzuse în copilărie, în urmă cu o jumătate de secol sau mai mult.

Poate chiar asta era.

– Maria Conchita Alonzo. Inspector şef. O caut pe Helga Weissmann.

Uşierul încuviinţă din cap.

– Urmaţi-mă.

Maria intră. Indiferent cine crease robotul, avusese răbdarea necesară ca să-i migălească tot felul de detalii grafice pe carcasă, pete de ulei ars, urme de rugină ici şi colo, zgîrieturi. La umeri avea roţi dinţate, care pe marginea carcasei toracice arătau ca tivurile decorative ale unei veste.

Şenilele lăsau urme adînci pe covoare.

Intrară într-un salon cu mobilă tapisată în mătase liliachie. Scaunele şi mesele aveau picioare curbate, cu înflorituri.

Lîngă cămin, pe unul dintre fotolii, stătea o femeie căruntă, rotofeie, cu nişte ochi albaştri, ageri, care păreau în stare să taie sticlă.

– Maria Conchita Alonzo, inspector şef, anunţă uşierul.

– Fostă, preciză Helga Weissmann fără să clipească.

Robotul se uită de la stăpînă la vizitatoare şi înapoi, cu un zumzet de servomotoare aproape imperceptibil.

– Fostă, admise Maria. Oricum, nu vă caut în calitate de reprezentantă oficială a agenţiei.

– Oricum, chiar dacă ai fi fost în calitate oficială, jurisdicţia defunctei agenţii nu se întindea pînă în Lagrange Hive, continuă Helga fără să o scape din priviri.

– Dacă ziceam că sunt detectiv particular, v-aţi fi aşteptat poate să am impermeabil şi pălărie cu borul moale, încercă vizitatoarea să glumească.

Gura orbitalei se încreţi uşor, ca şi cînd tocmai ar fi muşcat dintr-o lămîie.

– Am altele pe cap, aşa că nu m-am mai uitat de mulţi ani la filme din secolul trecut.

Fără să vrea, Maria aruncă o privire spre uşierul care se pregătea să iasă.

– Să nu-ţi închipui cine ştie ce, zise Helga. Pe Robbie l-a asamblat nepoţica mea. A fost un program bun la vremea lui...

Se aşternu tăcerea.

– Şezi, spuse orbitala într-un tîrziu. M-am retras din afaceri de vreo doi ani, dar poate că nu s-a auzit şi pe Pămînt.

– N-am venit pentru devirusare. Am...

– Atunci, pentru ce? făcu Helga, ţintuind-o cu privirea aceea alertă şi inconfortabilă.

– Am venit în legătură cu un caz de acum şase ani, din Insula Unu.

Privirea orbitalei se înmuie.

– A, cazul ăla... Mi-a lăsat nişte cicatrice. Am...

Clipi de cîteva ori, căutîndu-şi cuvintele.

– A fost singura dată cînd am dat greş. Cînd am început operaţiunea nu ştiam, dar atunci, pe Insula Unu, nu ne confruntam cu virusuri, ci cu o inteligenţă artificială modificată. Avea numele de cod dMON...

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )