Michael Marshall Smith, 'Only Forward' (1994)

În martie 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am cumpărat un exemplar din primul roman al autorului britanic Michael Marshall Smith, Only Forward (Editura HarperCollins, Londra, 1998). Am început să-l citesc în decembrie 2006, însă pînă cînd am reuşit să-l termin am parcurs alte optsprezece cărţi. După cum aţi aflat deja din articolele precedente, acesta nu este un semn bun. Să aflăm împreună de ce:

În prima parte a romanului, „Hîrtia de deasupra crăpăturilor”, protagonistul-narator Stark primeşte misiunea de a-l găsi pe un funcţionar dispărut, Alkland. După ce adună informaţii din diferite cartiere ale oraşului, Stark reuşeşte să pătrundă într-o zonă izolată de celelalte, Grajdul, şi să-l scoată pe Alkland de acolo.

În partea a doua, „Nişte minciuni”, Stark şi Alkland trebuie să investigheze originea unei substanţe potenţial periculoase, Dilligenz, iar cercetarea îi duce pe tărîmuri halucinante.

În partea a treia, „Requiem”, Stark îl descoperă pe autorul unor crime oribile – nimeni altul decît un fost prieten, Rafe, pe care Stark îl ucisese cu ani în urmă şi care acum a găsit o cale de trecere de pe tărîmul viselor în lumea reală. În final, presupusul organizator al traficului cu Dilligenz se dovedeşte a fi un om de treabă, Stark se mută cu iubita lui şi totul se termină cu bine.

Poate vă amintiţi filmul lui Robert Rodriguez From Dusk Till Dawn (1996), care pînă la un punct ne arată o poveste cu gangsteri, jafuri şi răpiri, iar de la un punct încolo se fracturează brusc (şi iremediabil) şi ne arată o poveste cu vampiri. O impresie asemănătoare mi-a lăsat şi romanul Only Forward.

Prima parte este o poveste cyberpunk destul de acceptabilă. Protagonistul-narator este un fel de detectiv particular, fundalul este o zonă urbană cu tehnologii avansate, acţiunea are suficient supans, ba chiar la un moment dat se fac şi nişte aluzii intertextuale la scrierile lui Philip K. Dick (mai precis, la romanul The Penultimate Truth).

După care naraţiunea se fracturează şi devine suprarealistă. Majoritatea incidentelor din partea a doua a romanului se petrec într-un ţinut al viselor în care monştrii din imaginaţţia personajelor devin reali, iar oceanul care, văzut din avion de cineva, pare o întindere de noroi pe cale să se usuce, poate fi traversat pe jos de altcineva.

Apoi autorul insistă să confecţioneze explicaţii pentru tot în cea de-a treia parte. Criminalul era o amintire sosită de pe tărîmul viselor. Protagonistul călătorise peste secole traversînd acel tărîm şi nu se mai putea întoarce în veacul său. Marmura prăbuşită pe stradă fusese cîndva columna lordului Nelson din Piaţa Trafalgar. Şi aşa mai departe.

Ca şi cînd, după trecerea abruptă de la cyberpunk la suprarealism, cititorilor le-ar mai păsa de vreo explicaţie finală...

Departe de mine intenţia de a afirma că în literatura cyberpunk nu ar mai fi apărut imagini suprarealiste. Dimpotrivă, de la ceasul deformat al lui Salvador Dali şi cutia de sticlă a lui Marcel Duchamp din Neuromantul pînă la robocîinii şi poliţiştii-umbră din Vurt, subgenul acesta literar abundă în asemenea imagini. Însă alţi autori cyberpunk au avut grijă de regulă să strecoare în text sau în subtext nişte explicaţii convingătoare pentru prezenţa acelor imagini şi să nu destrame cadrul ontologic al intrigii, structura funcţională a realităţii imaginare din text. Michael Marshall Smith, pe de altă parte, nu şi-a luat semenea măsuri de precauţie, iar romanul său a avut de suferit (şi cititorii împreună cu romanul).

Din fericire, următoarea sa carte, Spares, a fost ceva mai închegată. Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)