Sonda spaţială zbura de mii de ani. La lansare, fusese lăudată de către proiectanţi şi programatori ca fiind ultramodernă, produs al tehnicilor de vîrf şi un număr de alte epitete pe care le putea asculta din nou, din înregistrări, ori de cîte ori dorea.
Desigur, după atîtea mii de ani de zbor, conta mai puţin cît de modernă fusese atunci. Mai important era cît de fiabilă se dovedea acum. Îşi supraveghea senzorii cu neomenească minuţiozitate şi trimitea periodic seturi de nanozoare ca să cureţe, să întreţină sau, dacă era nevoie, să repare fiecare componentă.
Cît despre audierea discursurilor străvechi, nu simţea decît foarte rar nevoia. Cosmosul era neînchipuit de vast şi, acolo unde călătorea sonda spaţială, nu foarte luminos, dar cu siguranţă că nu era un loc tăcut.
Prin radiotelescopul său, sonda recepţiona nenumărate semnale radio, şoapta îndepărtată a miliarde de stele, iar inteligenţa artificială de la bord analiza semnalele, stoca date, apoi le trimitea sub formă de microunde către planeta sa de origine. Ştia că ajută la progresul ştiinţei (chiar dacă, după cîteva decenii de la lansare, nu mai primise nici un fel de semnale de acasă) şi că, într-un fel, ducea la îndeplinire visul constructorilor de a zbura printre stele.
Sonda spaţială ştia că semnalele radio provenind din surse naturale, lăsînd deoparte ceea ce transmiteau despre originile lor, erau un fel de zgomot, un nesfîrşit ocean de paraziţi în care ea avea misiunea să caute semnale artificiale emise de fiinţe inteligente. Căutarea aceasta se dovedise însă multă vreme a fi lipsită de succes. Numai că sonda spaţiţală era extrem de răbdătoare şi avea tot timpul de pe lume ca să asculte şi să caute.
Apoi, într-un tîrziu, recepţionă un semnal promiţător. O vreme, păstră tăcerea, înregistrînd şi analizînd semnalul acela. Apoi, îl retransmise în direcţia din care provenea. Cînd semnalul se diversifică, în loc să se repete, sonda începu eforturile sistematice de a-l decodifica.
Se dovedi un lucru anevoios. Poate că inteligenţa artificială de la bord era extrem de rapidă în gîndire – cu mult mai rapidă decît ar fi putut constructorii ei spera să devină vreodată, spre exemplu. Dar distanţa de la care provenea semnalul artificial era imensă, iar dialogul (căci se înfiripă un soi de dialog) se desfăşura cu viteza unei curse de canotaj pe un lac de melasă.
Şi, în ciuda tuturor dificultăţilor, sonda spaţială reuşi în cele din urmă să decodifice şi să asimileze limbajul sursei. Judecînd după aparenţe, după ce împlinise unul dintre visurile constructorilor săi – acela de a călători printre stele – acum era pe cale să îl împlinească şi pe cel de-al doilea – contactul cu o civilizaţie extraterestră.
Numai că, avînd în vedere traiectoria sursei acelor semnale şi estimînd distanţa pînă la ea în funcţie de intervalul dintre emisii şi răspunsuri, sonda înţelese că semnalele acelea artificiale nu proveneau dintr-un sistem planetar, ci dintr-o zonă interstelară. Iar schimbul de mesaje îi confirmă în cele din urmă ipoteza: întîlnise nu o planetă locuită, ori o staţie spaţială sau un habitat, ci o altă sondă spaţială autonomă.
Era o sondă cu mult mai veche, care deja călătorise prin spaţiul cosmic timp de cîteva sute de mii de ani tereştri. Întîlnise pe traseu şi sondele altor civilizaţii – puţine, foarte puţine – şi făcuseră schimb de semnale, de informaţii. Conform misiunii încredinţate, trimisese periodic emisii de unde radio cu informaţiile colectate către planeta de origine, însă nu primise niciodată vreun răspuns. Poate că civilizaţia care o construise evoluase mult dincolo de tehnologia primitivă a radioului în cele cîteva sute de milenii care trecuseră de la lansare. Poate că îşi pierduseră interesul pentru datele pe care le transmitea sonda spaţială. Sau poate că unii dintnre ei ascultau cu atenţie, generaţie după generaţie. Cine ştie?
Numai că, după atîta amar de vreme petrecut în bezna dintre stele, sonda spaţială extraterestră ajunsese să creadă că numai lor, sondelor răzleţe, le mai păsa de călătorii interstelare şi de contactarea reprezentanţilor altor civilizaţii. Adică, în esenţă, de comunicarea radio cu alte sonde.
Înainte de a ieşi cu totul din raza de transmisie, sonda spaţială terestră recepţionă un ultim mesaj de la surata mai vîrstnică, o şoaptă aproape de neauzit în zgomotul radio al cosmosului.
Îi ura succes şi drum bun în continuare.
Desigur, după atîtea mii de ani de zbor, conta mai puţin cît de modernă fusese atunci. Mai important era cît de fiabilă se dovedea acum. Îşi supraveghea senzorii cu neomenească minuţiozitate şi trimitea periodic seturi de nanozoare ca să cureţe, să întreţină sau, dacă era nevoie, să repare fiecare componentă.
Cît despre audierea discursurilor străvechi, nu simţea decît foarte rar nevoia. Cosmosul era neînchipuit de vast şi, acolo unde călătorea sonda spaţială, nu foarte luminos, dar cu siguranţă că nu era un loc tăcut.
Prin radiotelescopul său, sonda recepţiona nenumărate semnale radio, şoapta îndepărtată a miliarde de stele, iar inteligenţa artificială de la bord analiza semnalele, stoca date, apoi le trimitea sub formă de microunde către planeta sa de origine. Ştia că ajută la progresul ştiinţei (chiar dacă, după cîteva decenii de la lansare, nu mai primise nici un fel de semnale de acasă) şi că, într-un fel, ducea la îndeplinire visul constructorilor de a zbura printre stele.
Sonda spaţială ştia că semnalele radio provenind din surse naturale, lăsînd deoparte ceea ce transmiteau despre originile lor, erau un fel de zgomot, un nesfîrşit ocean de paraziţi în care ea avea misiunea să caute semnale artificiale emise de fiinţe inteligente. Căutarea aceasta se dovedise însă multă vreme a fi lipsită de succes. Numai că sonda spaţiţală era extrem de răbdătoare şi avea tot timpul de pe lume ca să asculte şi să caute.
Apoi, într-un tîrziu, recepţionă un semnal promiţător. O vreme, păstră tăcerea, înregistrînd şi analizînd semnalul acela. Apoi, îl retransmise în direcţia din care provenea. Cînd semnalul se diversifică, în loc să se repete, sonda începu eforturile sistematice de a-l decodifica.
Se dovedi un lucru anevoios. Poate că inteligenţa artificială de la bord era extrem de rapidă în gîndire – cu mult mai rapidă decît ar fi putut constructorii ei spera să devină vreodată, spre exemplu. Dar distanţa de la care provenea semnalul artificial era imensă, iar dialogul (căci se înfiripă un soi de dialog) se desfăşura cu viteza unei curse de canotaj pe un lac de melasă.
Şi, în ciuda tuturor dificultăţilor, sonda spaţială reuşi în cele din urmă să decodifice şi să asimileze limbajul sursei. Judecînd după aparenţe, după ce împlinise unul dintre visurile constructorilor săi – acela de a călători printre stele – acum era pe cale să îl împlinească şi pe cel de-al doilea – contactul cu o civilizaţie extraterestră.
Numai că, avînd în vedere traiectoria sursei acelor semnale şi estimînd distanţa pînă la ea în funcţie de intervalul dintre emisii şi răspunsuri, sonda înţelese că semnalele acelea artificiale nu proveneau dintr-un sistem planetar, ci dintr-o zonă interstelară. Iar schimbul de mesaje îi confirmă în cele din urmă ipoteza: întîlnise nu o planetă locuită, ori o staţie spaţială sau un habitat, ci o altă sondă spaţială autonomă.
Era o sondă cu mult mai veche, care deja călătorise prin spaţiul cosmic timp de cîteva sute de mii de ani tereştri. Întîlnise pe traseu şi sondele altor civilizaţii – puţine, foarte puţine – şi făcuseră schimb de semnale, de informaţii. Conform misiunii încredinţate, trimisese periodic emisii de unde radio cu informaţiile colectate către planeta de origine, însă nu primise niciodată vreun răspuns. Poate că civilizaţia care o construise evoluase mult dincolo de tehnologia primitivă a radioului în cele cîteva sute de milenii care trecuseră de la lansare. Poate că îşi pierduseră interesul pentru datele pe care le transmitea sonda spaţială. Sau poate că unii dintnre ei ascultau cu atenţie, generaţie după generaţie. Cine ştie?
Numai că, după atîta amar de vreme petrecut în bezna dintre stele, sonda spaţială extraterestră ajunsese să creadă că numai lor, sondelor răzleţe, le mai păsa de călătorii interstelare şi de contactarea reprezentanţilor altor civilizaţii. Adică, în esenţă, de comunicarea radio cu alte sonde.
Înainte de a ieşi cu totul din raza de transmisie, sonda spaţială terestră recepţionă un ultim mesaj de la surata mai vîrstnică, o şoaptă aproape de neauzit în zgomotul radio al cosmosului.
Îi ura succes şi drum bun în continuare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu