Sînt un om fericit. Altfel nici nu s-ar putea. Trăiesc într-o lume curată, fac progrese în carieră şi nu duc lipsă de nimic.
Toţi sîntem fericiţi, acum. Ajustori, analişti ai sistemelor, surferi ai curenţilor de date, vînători de fantome informatice. Cu toţii îngrijim acest sistem imens al inforeţelelor care cresc, se dezvoltă, uneori se războiesc sau se anihilează. Noi ajustăm, analizăm, corectăm. E o competiţie strînsă.
Dacă nu sîntem pretenţioşi, putem accepta ideea că inforeţelele sînt o formă de viaţă. Sau aproape. E greu să defineşti entităţile care compun această specie sau să le delimitezi cumva. Vechile criterii fizice nu operează.
Pentru reţele reprezentăm echivalentul unor microorganisme simbiote. Îndeplinim roluri aparent mărunte, însă vitale pentru sisteme.
Sigur, nu numai noi schimbăm reţelele. Şi reţelele ne schimbă pe noi. Fluxul tehnologic a pătruns în anatomia umană şi o modifică de multă vreme. Nu la scară macroscopică, însă în mod semnificativ.
Îmi place să cred că ceea ce fac în timpul zilei este necesar, că toată activitatea mea are importanţă. Sigur, multe dintre sarcinile mele pot fi îndeplinite de milioane de ori mai repede de către reţelele bionice. Prefer totuşi să nu mă gîndesc la asta.
Iar noaptea, după ce adorm, cibersonde subţiri şi agile ca nişte vipere mi se înfig în mufele craniene, accesînd prin biocipuri impulsurile că-mi străbat cortexul de-a lungul sinapselor. Inforeţelele flămînde îmi absorb visele, ale mele şi ale celorlalţi oameni, căutînd să ne cunoască mai bine, sau să se distreze, sau să ne copieze cumva, sau să se joace, sau să-şi trateze complexe pe care nici măcar nu ni le putem imagina.
Căci în reţelele semivii, autoreproducătoare şi superinteligente nu se poate naşte miracolul viselor.
Deocamdată...
Toţi sîntem fericiţi, acum. Ajustori, analişti ai sistemelor, surferi ai curenţilor de date, vînători de fantome informatice. Cu toţii îngrijim acest sistem imens al inforeţelelor care cresc, se dezvoltă, uneori se războiesc sau se anihilează. Noi ajustăm, analizăm, corectăm. E o competiţie strînsă.
Dacă nu sîntem pretenţioşi, putem accepta ideea că inforeţelele sînt o formă de viaţă. Sau aproape. E greu să defineşti entităţile care compun această specie sau să le delimitezi cumva. Vechile criterii fizice nu operează.
Pentru reţele reprezentăm echivalentul unor microorganisme simbiote. Îndeplinim roluri aparent mărunte, însă vitale pentru sisteme.
Sigur, nu numai noi schimbăm reţelele. Şi reţelele ne schimbă pe noi. Fluxul tehnologic a pătruns în anatomia umană şi o modifică de multă vreme. Nu la scară macroscopică, însă în mod semnificativ.
Îmi place să cred că ceea ce fac în timpul zilei este necesar, că toată activitatea mea are importanţă. Sigur, multe dintre sarcinile mele pot fi îndeplinite de milioane de ori mai repede de către reţelele bionice. Prefer totuşi să nu mă gîndesc la asta.
Iar noaptea, după ce adorm, cibersonde subţiri şi agile ca nişte vipere mi se înfig în mufele craniene, accesînd prin biocipuri impulsurile că-mi străbat cortexul de-a lungul sinapselor. Inforeţelele flămînde îmi absorb visele, ale mele şi ale celorlalţi oameni, căutînd să ne cunoască mai bine, sau să se distreze, sau să ne copieze cumva, sau să se joace, sau să-şi trateze complexe pe care nici măcar nu ni le putem imagina.
Căci în reţelele semivii, autoreproducătoare şi superinteligente nu se poate naşte miracolul viselor.
Deocamdată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu