Terry Pratchett, 'Only You Can Save Mankind' (1992)

(Acest roman a fost publicat în ţara noastră sub titlul Doar tu poţi salva omenirea la Editura Corint Junior, 2008, în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu. Versiunea originală a apărut în 1992, la Editura Corgi din Londra, iar importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie nouă şi atrăgătoare a acestui roman.)

Doar tu îl poţi salva pe acest cititor, dragă Terry!

După ce am participat la un tîrg de carte spre sfîrşitul anului 2005, după ce am citit o carte care era prost scrisă şi încă mai prost redactată, după ce am renunţat la lectura alteia pe motiv de multă obscenitate şi de lipsa unei intrigi coerente, după ce m-am luptat o vreme cu o a treia care avea prea puţină tracţiune narativă, în disperare de cauză mi-am luat doctoria cu efecte garantate: o carte de Terry Pratchett scrisă înainte ca domnia-sa să se apuce să vîndă mai mult, să francizeze mai mult şi să creeze mai multe produse secundare decît J.K. Rowling.

A avut rezultate aparent magice, iar eu m-am simţit gata să-i iert lui Terry cele mai recente trei sau patru cărţi de pe atunci. Aproape.

Doar tu poţi salva omenirea este despre un băiat pasionat de jocurile video, Johnny Maxwell, dintr-un orăşel englezesc obişnuit, cu colegi de şcoală obişnuiţi (unul negru, unul gras, unul care piratează jocuri), cu părinţi obişnuiţi (prinşi într-un divorţ obişnuit) şi cu jocuri care în acea vreme erau obişnuite (de genul Invadatori spaţiali).

Cu toate acestea, extratereştrii din joc se predau, iar Johnny trebuie să-i escorteze înapoi dincolo de o graniţă cosmică, într-un spaţiu sigur, pe drumul către planeta lor de baştină. Nu numai că visează în nopţi succesive că se află la bordul unei astronave, dar trebuie să-i convingă pe alţi jucători să nu mai tragă în extratereştri.

Iar apoi, în lumea reală, întîlneşte o jucătoare din acel joc, o roşcată de treisprezece ani care căştigă concursuri în realitate şi care-şi spune Sigourney în joc. Fireşte, versiunea din visul ei a astronavelor extraterestre nu e cu nituri şi şuruburi, ca în Star Trek, ci mai degrabă cu colţuri, tenebre, abur şi mîzgă, ca în Alien. Iar extratereştrii ei sînt mult mai urîţi şi mai agresivi decît ai lui Johnny.

Pe lîngă faptul că ironizează cultura populară a adolescenţilor cu clişee precum “În spaţiu, nimeni nu te aude cînd ţipi” (Versiunile lui Terry fiind “Pe Pămînt, nimeni nu te aude cînd zici ‘Mm’ “ şi “În spaţiu, nimeni nu ascultă, oricum”) şi figuri atotputernice de genul vînzătorului de jocuri video, Terry Pratchett ne îndreaptă cu blîndeţe atenţia către un lucru foarte serios din fundalul vieţii personajelor sale: Al Doilea Război din Golful Persic.

Pentru personajele din Marea Britanie, diferenţa dintre războiul de la televizor şi războaiele din filme ori cele din jocurile video este greu de remarcat, iar ele le tratează pe toate cu indiferenţă. Un aspect pe care Terry îl subliniază este că războiul de la televizor este real pentru oamenii implicaţi în el, tot aşa cum războiul din jocul video este real pentru personajele extraterestre din el.

Şi ar trebui să ne pese. Ar trebui să nu uităm niciodată diferenţa dintre ceea ce este real şi ceea ce nu este.

E un lucru bun că (cel puţin înainte de a-i face concurenţă serioasă lui J.K. Rowling) Terry Pratchett s-a gîndit să îi ofere cîteva lecţii utile despre valori vitale unei generaţii hipnotizate de mijloacele electronice de comunicare în masă şi este încîntător să-l vedem cum face asta cu blîndeţe, pe neobservate, sub pretextul că relatează o poveste amuzantă.

Şi, într-adevăr, povestea este amuzantă, captivantă, emoţionantă şi încîntătoare. Mulţumesc încă o dată pentru că mi-ai adus bucurie în viaţă, dragă Terry!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)