Pilotul Jones reprezintă una dintre scrierile “juvenile” ale lui Robert A. Heinlein, un roman ştiinţifico-fantastic destinat unui public tînăr (10-15 ani, presupun). Romanul conţine un protagonist adolescent, Max Jones, şi o intrigă despre un rit de trecere.
Pe scurt, tînărul Max este un băiat de la o fermă a cărui mamă vitregă se recăsătoreşte şi vinde ferma. Max fuge de acasă, înarmat numai cu cărţile de astronavigaţie ale unchiului său, se întîlneşte cu un vagabond hîrşit, Sam, şi, după ce este refuzat de ghilda astronavigatorilor, se îmbarcă cu documente falsificate la bordul navei spaţiale Asgard.
Max îşi croieşte drum prin ierarhie de la postul de ospătar adjunct la cel de cartograf şi la cel de ucenic astronavigator, ajutat fiind de o memorie fotografică, de sfaturi părinteşti din partea lui Sam şi de o vorbă bună pusă la căpitanul navei de către o pasageră adorabilă, Ellie (fiica unui diplomat, devenită prietena protagonistului).
Astronavigatorul moare, căpitanul şi astronavigatorul adjunct fac calcule greşite, nava ajunge într-un spaţiu necartografiat. După un interludiu pe o planetă asemănătoare cu Pămîntul, pe care se confruntă cu creature inamice asemănătoare cu centaurii, Max este promovat la rangul de căpitan, duce nava înapoi în spaţiul cunoscut şi este primit oficial în ghilda astronavigatorilor.
Ceea ce face romanul atrăgător pentru publicul tînăr este povestea de succes în care un băiat de la o fermă, destul de asemănător cu cititorii din orăşelele americane, trece prin evenimente standard pentru genul aventurilor pentru băieţi: pasager clandestin pe o navă, promovare pentru merite, aventuri, emoţii, o întîlnire sau două cu băştinaşi exotici şi, în cele din urmă, recunoaştere socială.
De asemenea, tipic pentru romanele lui Heinlein, Pilotul Jones are şi o figură paternă. Sam, un fost puşcaş marin imperial, este un personaj umblat prin lume care are grijă de Max, îl sfătuieşte din cînd în cînd şi salvează o viaţă sau două. Este şi mai agreabil pentru faptul că încalcă unele reguli (spre exemplu falsifică documente şi la un moment dat administrează un tripou ilegal), iar apoi le impune într-un mod raţional cînd devine poliţist-şef la bordul navei spaţiale. După cum am învăţat să ne aşteptăm de la romanele lui Heinlein, Sam moare într-un moment crucial şi-i face pe cititori să verse o lacrimă sau două.
Ellie (adică Eldreth Coburn) e prezentă în roman ca subiect romantic. Ea îl învaţă pe Max cîte ceva despre dans, trece printr-un ritual de replici înţepătoare şi în esenţă îl instruieşte asupra aspectelor sociale ale relaţiilor cu sexul opus. Pentru ca nu cumva cititorii să rămînă cu o impresie greşită, spre finalul romanului se dovedeşte a fi o excelentă jucătoare de şah 3-D şi îi ţine o prelegere lui Max despre modul în care fetele au nevoie să pretindă a fi naive ca să se descurce în viaţă.
Antagonistul, domnul Simes, este prezentat ca un tiran care foloseşte regulamente triviale ca să-i umilească pe alţii şi ca să le distrugă şansele în viaţă. Este condamnat de incompetenţă şi încearcă să se ridice la rangul de căpitan după moartea bătrînului căpitan Blaine, însă merge prea departe, ameninţă un alt ofiţer cu pistolul, iar Sam se foloseşte de această scuză ca să-l ucidă.
Heinlein a ţinut romanul la dimensiuni reduse (207 pagini) şi l-a împărţit în 22 de capitole, ceea ce face lectura uşoară şi agreabilă. De asemenea, a folosit expoziţiunea cu zgîrcenie (ceea ce l-a făcut celebru) şi, cel puţin de data asta, a lăsat-o uşor cu predicile. Pilotul Jones te face să te întrebi cît de greu trebuie să lucreze un autor ca să creeze lecturi “uşoare” de o calitate atît de bună.
(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
Pe scurt, tînărul Max este un băiat de la o fermă a cărui mamă vitregă se recăsătoreşte şi vinde ferma. Max fuge de acasă, înarmat numai cu cărţile de astronavigaţie ale unchiului său, se întîlneşte cu un vagabond hîrşit, Sam, şi, după ce este refuzat de ghilda astronavigatorilor, se îmbarcă cu documente falsificate la bordul navei spaţiale Asgard.
Max îşi croieşte drum prin ierarhie de la postul de ospătar adjunct la cel de cartograf şi la cel de ucenic astronavigator, ajutat fiind de o memorie fotografică, de sfaturi părinteşti din partea lui Sam şi de o vorbă bună pusă la căpitanul navei de către o pasageră adorabilă, Ellie (fiica unui diplomat, devenită prietena protagonistului).
Astronavigatorul moare, căpitanul şi astronavigatorul adjunct fac calcule greşite, nava ajunge într-un spaţiu necartografiat. După un interludiu pe o planetă asemănătoare cu Pămîntul, pe care se confruntă cu creature inamice asemănătoare cu centaurii, Max este promovat la rangul de căpitan, duce nava înapoi în spaţiul cunoscut şi este primit oficial în ghilda astronavigatorilor.
Ceea ce face romanul atrăgător pentru publicul tînăr este povestea de succes în care un băiat de la o fermă, destul de asemănător cu cititorii din orăşelele americane, trece prin evenimente standard pentru genul aventurilor pentru băieţi: pasager clandestin pe o navă, promovare pentru merite, aventuri, emoţii, o întîlnire sau două cu băştinaşi exotici şi, în cele din urmă, recunoaştere socială.
De asemenea, tipic pentru romanele lui Heinlein, Pilotul Jones are şi o figură paternă. Sam, un fost puşcaş marin imperial, este un personaj umblat prin lume care are grijă de Max, îl sfătuieşte din cînd în cînd şi salvează o viaţă sau două. Este şi mai agreabil pentru faptul că încalcă unele reguli (spre exemplu falsifică documente şi la un moment dat administrează un tripou ilegal), iar apoi le impune într-un mod raţional cînd devine poliţist-şef la bordul navei spaţiale. După cum am învăţat să ne aşteptăm de la romanele lui Heinlein, Sam moare într-un moment crucial şi-i face pe cititori să verse o lacrimă sau două.
Ellie (adică Eldreth Coburn) e prezentă în roman ca subiect romantic. Ea îl învaţă pe Max cîte ceva despre dans, trece printr-un ritual de replici înţepătoare şi în esenţă îl instruieşte asupra aspectelor sociale ale relaţiilor cu sexul opus. Pentru ca nu cumva cititorii să rămînă cu o impresie greşită, spre finalul romanului se dovedeşte a fi o excelentă jucătoare de şah 3-D şi îi ţine o prelegere lui Max despre modul în care fetele au nevoie să pretindă a fi naive ca să se descurce în viaţă.
Antagonistul, domnul Simes, este prezentat ca un tiran care foloseşte regulamente triviale ca să-i umilească pe alţii şi ca să le distrugă şansele în viaţă. Este condamnat de incompetenţă şi încearcă să se ridice la rangul de căpitan după moartea bătrînului căpitan Blaine, însă merge prea departe, ameninţă un alt ofiţer cu pistolul, iar Sam se foloseşte de această scuză ca să-l ucidă.
Heinlein a ţinut romanul la dimensiuni reduse (207 pagini) şi l-a împărţit în 22 de capitole, ceea ce face lectura uşoară şi agreabilă. De asemenea, a folosit expoziţiunea cu zgîrcenie (ceea ce l-a făcut celebru) şi, cel puţin de data asta, a lăsat-o uşor cu predicile. Pilotul Jones te face să te întrebi cît de greu trebuie să lucreze un autor ca să creeze lecturi “uşoare” de o calitate atît de bună.
(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
3 comentarii:
am citit-o si eu acum cativa ani:-? nu mai retin daca a fost tradusa si la noi sau am citit-o in engleza, cel mai probabil a fost totusi tradusa...
mi-a placut...Heinlen a stiut sa creeze lumi aparte si sa-si atraga cititorii...
da, cartea a aparut si la noi, la nemira, in 1996, in efemera colectie de YA paganel. am tradus-o chiar eu :)
Mulţumesc pentru precizare, Horia - şi felicitări pentru traducere.
Trimiteți un comentariu