Terry Pratchett, 'The Carpet People' (1971, 1992)

The Carpet People (1971, ediţie revizuită Editura Corgi, Londra, 1992) a fost romanul de debut al lui Terry Pratchett (roman scris la şaptesprezece ani) şi, sub presiunea cititorilor, a fost revizuit şi republicat două decenii mai tîrziu. Relatează povestea unor oameni minusculi care trăiesc printre firele unui covor obişnuit, ameninţaţi din cînd în cînd de un eveniment îngrozitor, Destrămarea (paşii oamenilor normali). Doi fraţi şi tribul lor de vînători îşi văd satul distrus de Destrămare, călătoresc către un regat învecinat ca să-l salveze de invadatori, sînt capturaţi de creaturi malefice, evadează, se întîlnesc cu oameni care îşi amintesc şi viitorul, nu numai trecutul, iar în final ajută la salvarea locuitorilor capitalei imperiului (chiar dacă nu a oraşului în sine).

Ca roman fantastic, The Carpet People este destul de convingător, cu o abundenţă de creaturi exotice într-un peisaj în care un bănuţ este singura sursă de metal a Covorului, un cristal de zahăr e de mărimea clădirii Pentagonului, iar un chibrit ars este de mărimea Marelui Zid Chinezesc.

Şi ca roman de Pratchett, funcţionează rezonabil de bine. Cititorul are bănuiala sîcîitoare că poporul "dumii" cel lipsit de imaginaţie şi imperiul acestuia sînt versiuni satirice ale englezilor, în vreme ce poporul "deftmene", aprig şi independent, şi regatul său îi reprezintă în mod caricatural pe scoţieni. Există comentarii pasagere despre faptul că comerţul este mai bun decît armatele la menţinerea unui imperiu laolaltă şi că istoria este scrisă de cei vii, ca şi o viziune aproape tolkienească (dacă nu de-a dreptul britanică) cum că raţiunea, prosperitatea, comerţul şi dezbaterea îi slujesc pe oameni mai bine decît idealismul, eroismul şi măcelul inutil. Totuşi, ca să-şi apere dreptul la raţiune, prosperitate şi aşa mai departe, oamenii trebuie să fie pregătiţi să meargă la bătălie. (Şi, mai degrabă decît să lupte pînă la moarte, să lupte pînă la moartea inamicului.)

Singura problemă cu acest roman este că, după standardele lui Pratchett, nu este suficient de amuzant. Nu este memorabil (cu excepţia peisajului), iar cititorii nu au senzaţia că romanul ar merita recitit. Cumva, spre deosebire de atîtea alte cărţi ale lui Pratchett, The Carpet People nu-i îndeamnă pe cititori să discute despre el cu prietenii lor, ori să-l dea cu împrumut. Mai degrabă merită citit o dată, atît.

Dar pe de altă parte, cîte cărţi scrise de autori de şaptesprezece ani merită chiar şi asta?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)